Alexander Hausvater este o personalitate artistică și o persoană șarmantă. Disclaimer: am privilegiul de a-l cunoaște personal și am avut plăcerea să particip la lansarea, într-o frumoasă seară de sfârșit de mai, în grădina Muzeului National al Literaturii Române, a romanului ‘Donatorul’, proaspăt apărut la Editura Integral. A fost mai mult decât o simplă lansare de carte, a fost mai degrabă un eveniment complex, reflectând fațete multiple ale creației lui Alexander Hausvater: scriitor, memorialist, autor de dramaturgie radiofonică și în primul rând unul dintre cei mai importanți regizori de teatru născuți în România, ale cărui spectacole – oriunde le pune în scenă – au un impact formidabil asupra spectatorilor.
Neliniștea creatoare a lui Alexander Hausvater s-a concretizat în ultimul deceniu și printr-o serie impresionantă de cărți, publicate în marea lor majoritate de Editura Integral. ‘Donatorul’, precum altele dintre ele, este promovat ca ‘roman’. Ar fi de discutat, poate, această etichetă, daca ținem cont de numărul de pagini – ‘doar’ vreo 150. Putem să-i adaugăm deci prefixul ‘mini’ și să-l numim mini-roman, daca ar fi să luam în considerație doar acest criteriu. Altfel însă, avem de-a face cu o scriere pe cât de concisă și de precisă, pe atât de densă și de bogată în idei, cu personaje complexe și bine dezvoltate, pentru zămislirea cărora alți scriitori ar avea nevoie de mai multe cărți cu mai multe sute de pagini fiecare. Se simt în același timp în romanul lui Alexander Hausvater expertiza sa în a manevra arta dialogului, precizia delimitării cu un minim de mijloace literare a locului în care se petrec episoadele și un simț al ritmului care ține permanent trează atenția cititorilor. În definitiv, scriitorul, ca și omul de teatru, știe că operele sale sunt destinate unui public modern, care-și drămuiește orele și minutele printre multiple presiuni și tentații ale vieții.
‘Donatorul’ este o distopie cu două teme principale care reprezintă două fațete ale aceleiași idei – tentațiile și limitele puterii. Paternitatea este una dintre teme, dezvoltând ideea relației dintre un tată și fiica sa în împrejurări foarte speciale. Tatăl, David Roston, este de fapt doar donator de spermă, tată biologic fară niciun drept legal de a influența în vreun fel destinul copilului care a fost zămislit din ‘donația’ pentru care a fost plătit cu banii pentru chiria pe o lună a garsonierei sale de student. De fapt nici nu are dreptul legal de a-l cunoaște. Încălcând perceptele legale, o va urmări și va influența destinul ființei care-i poartă genele. Justificarea morală a acțiunii sale va plana sub un semn de întrebare de-a lungul întregii povești, de la prima până la ultima pagină. Parcursul său este însă complicat de activitatea politică. David trăiește într-o țară aflată sub dictatură și decide să devină opozant militant, iar în timp vă deveni conducătorul revoltei împotriva unei ordini sociale nedrepte. Decizia sa își are originea tot în sentimentele de tată, în responsabilitatea pe care o simte de a schimba lumea în bine pentru ființa pe care o crease:
‘Oamenii trăiau izolați în propriile familii, în birouri şi servicii, suspectându-se reciproc. Nu puteai şti cine lucra pentru servicii, cine te putea turna la poliție. Cine şi când urma să dispară fără urmă. Fiecare trăia pentru sine. Toți ceilalți erau inamici. Așa îşi educau şi copiii. Să urască. Să nu comunice, de frică. Să nu iubească. Iubirea era un semn de slăbiciune, care îi putea distruge.
Deodată, David Roston se opri din fugă. Strada se îndreptase. Totul se opri din cădere. Rutina cotidiană se instalase din nou. Maşini, autobuze se aflau în mişcare în două direcții opuse. Oamenii cu telefoane la urechi se grăbeau ca şi cum erau în întârziere. Claxoane, motoare, voci, zgomot. Încet-încet, strada se goli. Oamenii şi vehiculele dispărură, înghițiți de monștrii zgârie-nori. David rămase singur. Ultimul om de pe Pământ… Un Noe care fusese ales să creeze o nouă lume. David se gândi la Alexia. Acum avea o responsabilitate. Nimic nu se va schimba dacă nu va acționa. Dragostea pentru o micuță creatură îl făcu să ia o hotărâre care avea să-i schimbe întreaga viață. Se va alătura sindicatului. Va deveni lider. Va ajuta pe cei care sufereau. Va organiza o grevă. Apoi alta şi alta. Lumea se va schimba.’ (pag. 20)
Cititorii vor recunoaște în fundalul în care se petrece acțiunea caracteristicile dictaturilor pe care o mare parte a lumii le-a trăit în ultimul secol. Sunt citate direct sau indirect fascismul, comunismul, dictaturile militare din America Latină, dar, în definitiv, acțiunea s-ar putea petrece în orice perioadă de timp sau în oricare dintre aceste locuri din secolul care a trecut, sau în prezent, sau într-o variantă distopică a viitorului. Se simte concepția omului de teatru care dorește să atribuie actualitate creației sale oricând își vă întâlni aceasta spectatorii.
Filonul politic este excelent dezvoltat. Mișcarea revoluționară crește, influențată și după modelul exportului de revoluție al lui Che, care chiar apare că personaj imaginar în perioada peregrinărilor sale pe motocicletă de-a lungul șirei spinării Americilor și nu în calitățile de comandant de închisoare, șef de tribunal, semnatar și executor de condamnări la moarte ale opozanților politici ai regimului lui Castro. Cine știe istoria însă, va înțelege trimiterea, care este cel mai explicit exprimată în paragraful în care revoluționarii, încă în opoziție, își justifică modelul revoluției permanente:
‘Trecuseră anii, poate 3, poate 4. David Roston domnea acum peste un amplu sistem de tunele. Ele coborau în adâncurile muntelui, acolo unde funcționase o veche mină de cărbuni, imposibil de detectat din afară. Luptătorii aveau camerele lor, baie, bucătării, săli cu computere şi depozite de armament. O lume paralelă. Acolo, electricitatea alimenta toate spațiile şi menţinea oxigenul, dar şi temperatura, la nivelurile potrivite. O lume care preceda o revoluție fără limită de timp.
Revoluția permanentă reprezenta codul şi conduita de luptă multvisate de David Roston. Studiind istoria mişcărilor revoluționare, depistase un fenomen care revenea cu precizia unui ceas elveţian. După victorie, nu trecea mult timp până ce revoluţionarii, acum la putere, deveneau tot aşa de corupţi şi autocrați precum cei pe care îi înlăturaseră. Deveneau avizi de putere, de capital, şi combăteau orice curent, grup sau cetățean care nu gândea ca ei. Vai de aceştia!
Revoluția permanentă era singura soluție. O ştafetǎ pasată de la o generație la alta. O luptă continuă, fără oprire şi fără sfârşit.’ (pag. 49)
Narațiunea urmărește creșterea, maturizarea și devenirea intelectuală și umană a Alexiei, fata pe care David Roston o identifică a fi fiica sa, iar apoi îi urmărește evoluția și începe să i-o influențeze. Câteva dintre capitolele cărții amintesc episoade rocambolești din romanele în foileton ale secolului 19. Șeful revoluționarilor stăpânește arta deghizării, ca un maestru actor el poate deveni orice personaj își dorește, și la un moment dat se vă dezvălui Alexiei sub masca unui vagabond neobișnuit de generos și de înțelept. Cititorul nu va întârzia să-și puna întrebări legate de dreptul moral al bărbatului de a-și folosi puterea de convingere și aura de șef revoluționar pentru a influența destinul fetei. Oricare ar fi răspunsul, rezultatul este că Alexia va crește în a fi o luptătoare și se va alătura oponenților regimului, cu sentimentele cele mai nobile în suflet:
‘„Toți oamenii, indiferent că sunt de dreapta, de centru, de stânga, toți sunt capabili să lupte pentru un număr nelimitat de idealuri. Eu voi lupta pentru iubire. M-a învățat un vagabond: „E uşor să urăşti şi să ucizi. Mult mai greu e să ucizi în numele iubirii”. Adică?” „Pentru ca un om să-l iubească pe aproapele său, un sistem politic să-şi iubească cetăţenii, iar un bărbat, o femeie.”‘ (pag. 68)
Narațiunea are și o componentă onirică. În răgazurile de după lupte și acțiuni sângeroase sau în momente de cumpănă, eroii trec prin momente de reverie sau de delir. Este poate și un mod de a exprima ideea că orice revoluție începe ca un vis și se transformă, în cele mai multe cazuri, într-un coșmar? Iată-l pe eroul principal, comandantul revoluției, țintuit în pat de viziunea personajelor unuia dintre cele mai celebre tablouri revoluționare, în ajunul acțiunii decisive care ar putea duce la răsturnarea regimului dictatorial, adică la victorie, dar și la moarte:
‘Culcat pe spate în camera lui, David auzea voci. Repetau un nume: Marianne. Pe zid apăru o femeie cu sânii dezveliți, falfâind un tricolor şi conducând oamenii la luptă. Era Marianne din tabloul lui Delacroix. Toți fuseseră înghețați in acel moment, cei încă în viață şi cei deja morți Toți imobili într-un singur cadru. David Roston îşi tot spunea că Marianne semăna cu Alexia.
Deodată, pictura se animă. Personajele începură să se mişte unul după altul, ieşiră din cadru. Se răspândiră prin cămăruță. Ţipete de luptă şi tipete de moarte:Marianne (cea cu steagul din tablou): Inainte, cetăţeni!
Omul cu jobenul din dreapta tabloului: Eu fac pe mine de frică. Sunt student la Școala Politehnică şi n-am tras niciodată cu puşca. Nici n-am văzut vreodată un mort.
Băiatul cu cele două pistoale: Eu nu ştiu de frică. Mă jertfesc astăzi pentru ţară și popor. Se vor scrie cărţi despre mine şi se vor compune cân-tece în preamărirea jertfei mele. Voi fi un erou.
Mortul 1 de pe stânga: Întâi erou, apoi mort, iar, la sfârşit, statuie. Băiete, du-te acasă! Mama îți va face clătite cu marmeladă de mere.
Mortul 2 de pe stânga: E morocănos că a murit în căcatul cailor. Are nevastă şi doi copii. Nu vor avea veşti de la el. În moarte nu există whatsapp, facebook, telefoane şi internet.
Marianne: Opriți pălăvrăgeala și concentrați-vă pe cauza care ne-a scos din case. Urmați-mă!’ (pag. 102-103)
Este inevitabilă corupția pe care o aduce cu sine puterea politică, chiar și în cazul celor mai pure și mai justificate acțiuni revoluționare? Este această întrebare valabilă și în relațiile dintre părinți și copii? Până unde dependența dintre creator și creația sa, fie că este vorba despre politicianul care a câștigat puterea prin alegeri sau prin revoluție, fie că este vorba despre tatăl care-și pune pe picioare fiica și îi decide destinul, este justificată și cum identificăm (dacă putem identifica) momentul când aceasta a devenit nociva? Cititorii vor trebui să decidă singuri. Decizia eroului din carte nu este neapărat și decizia lor.
‘Linia dintre bine şi rău trecea direct prin inima omului. Victorioşii definesc răutatea cum le convine, dar adevărul era, îşi spunea David, că răutatea e o ghicitoare împachetată într-un mister ascuns într-o enigmă. Parcă Sun Tze îi şoptea la ureche că un bun conducător e acela care câştigă bătălia fără să lupte, fără să verse sânge, fără să se răzbune. Dacă inamicul îşi recunoscuse înfrângerea, ce rost mai avea violenţa? Devenea un exercițiu inutil.
Parcă împărţit în două, se lupta contra lui însuşi. Nu pentru mult timp. Se gândi la faptul că revoluţia nu numai schimbă un regim politic, dar trebuie să se şi asigure şi să-i garanteze poporului că nu va exista o opoziție din umbră care să-i aducă înapoi pe cei care fuseseră la putere. Era dreptul lui de conducător să-i pedepsească pe cei care comiseseră crime. Exact cum era dreptul lui de tată să-şi îmbrățișeze fiica şi s-o audă spunând: tată.’ (pag. 147)
Titlul inițial al mini-romanului ‘Donatorul’ era ‘Donatorul de spermă’ și poate că daca ar fi rămas acela, ar fi atras mai mulți cititori. Așa este însă mai concis, dar mai cuprinzător. Fiecare creator donează ceva din el și de la el, dar în momentul în care donează, chiar daca actul este anonim, el implică responsabilitate. Până când? Până unde? Vă recomand să citiți această carte, ușoară la lectura și densă în idei în același timp, să cunoașteți lumea și personajele create de Alexander Hausvater și să decideți, fiecare dintre dumneavoastră, care ar putea fi răspunsurile.
