Andy Weir, the author of the novel that inspired the film ‘Project Hail Mary‘, likes heroes who face loneliness and overcome it. Mark Watney, the hero of Weir’s first published novel and of the film inspired by this novel, is abandoned on Mars after a sandstorm and will live a story of survival on the dimensions of the solar system. For Ryland Grace, the science teacher who is the hero of the writer’s second novel, ‘Project Hail Mary‘, the adventure takes place on a galactic scale. He wakes up from an induced coma, on a spaceship that is racing towards one of the nearby stars (‘nearby’ meaning a few light-years). He is in a state of almost total amnesia, knowing only that he is entrusted with a mission of critical importance, but he remembers nothing about it. The novel and the film script combine two narrative planes. The one of the present in which the hero faces loneliness and the attempt to remember and then carry out the mission that was entrusted to him, with that of the past which is gradually reconstituted, like in a memory puzzle, and which will contribute to finding his own identity but also to the revelation of the unique mission that he has to fulfill. There is an essential difference between ‘The Martian’ and ‘Project Hail Mary‘ (the films). The first had as its director the brilliant, prolific and unequal Ridley Scott, for whom even failures look good and say a lot. For the recently released film, MGM studios chose Phil Lord and Christopher Miller, who had not made a feature film for 12 years, and their previous was ‘The Lego Movie’.
I will reveal very little of the film’s story, so as not to take away from the viewing pleasure. The stakes in ‘Project Hail Mary‘are not individual salvation as in ‘The Martian’ but neither more nor less than saving the Universe. In the book, the Sun (the star Sol) begins to die out. ‘Something’ is stealing its energy, more than one percent every year. In a few years, the Earth will enter an ice age, in a few decades, life will no longer be possible. That ‘something’ proves to be a life form as primitive as it is harmful. The sole survivor of the crew sent to save the solar system from extinction will discover that it is an intergalactic pandemic, that not only the Sun but also other stars are in danger and that the solution can only be a collaboration between the species that populate the universe. On the way, we will witness an encounter of the third kind.
While I’m still quoting Spielberg, the film owes a lot to Spielberg’s stories from the 70s and 80s that told of encounters between the human species and aliens who were benevolent even if not very attractive at first sight (and to the following ones). Not only does Rocky, Ryland Grace’s friend from other stars, imagined and handled by James Ortiz, seem to be a cousin of E.T., but texts such as ‘ … go home’ are borrowed (or perhaps introduced as an homage). Ryan Gosling was offered the role from the beginning of the discussions about the film adaptation of the novel and the character seems to have been imagined for him. Gosling has already played an astronaut on screen in the past, that was Neil Armstrong from ‘First Man’. Here he adds not only humanity but also a lot of humor. A very interesting character is that of the leader and coordinator of the mission, Eva Statt, who is allocated unlimited resources and authority in the attempt to save the planet. When reading the book, the character intrigued me and I wrote that she could be the heroine of a movie just about her. In this film, she loses some of her depth but gains Sandra Hüller‘s performance, in her first movie overseas. It’s not the only detail that gets lost in the screenplay (and I’m not a fan of faithful screen adaptation). The passion for music in general (the Eridian language spoken by Rocky is described in the book with notes) and for the Beatles in particular, for example, cannot find cinematic equivalents. ‘Project Hail Mary‘ tries to create emotion with Hollywood stereotypes where more original solutions could have been found, maybe even from the book. We can only imagine what the movie would have looked like if directed by Ridley Scott or someone in his league. But even so, it’s a film that adds to the great intergalactic stories. Those who believe – like me – that the human species will only exist if it explores space will love the movie. I think it’s not just them.
Sequels released decades after the original often succeed better than those that are pushed to the public just a few years later. Perhaps time helps to sediment memories of the first film and accumulate a nostalgia that makes viewers want to see it again more and makes them a little more tolerant of repetitions or inconsistent changes compared to the original. ‘The Devil Wears Prada‘ with serial number 2 is a very faithful sequel, although exactly twenty years have passed between the stories and characters of the two films. The director is the same (and he didn’t change his style much), the characters are the same, the actors are the same, the New York where ‘Runway’ magazine is headquartered is the same, but the fashion and publishing industries have changed radically. The film depicts the confrontation of those who are now veterans (not to call them dinosaurs) of this world with changes, but the emphasis is not placed on technical aspects (although we have enough filmed fashion shows). In one of the film’s scenes, a team of experts hired to ‘optimize’ company operations (which often means layoffs) declame the mantra ‘it’s all about people’. The writers’ intention is ironic, but the film’s power – as much as it is – can be found precisely here, in my opinion: in the characters.
Oit of the original quartet of characters, Andy Sachs is the one in the center of the story. Having become a journalist, she finds out on the very evening she receives an important professional award that she has been laid off as a result of the restructuring of the magazine she worked for. Left jobless, she enthusiastically accepts the proposal of the owner of ‘Runway’ to return as content director to the magazine she had left two decades ago, also run diabolically by the ambitious, snobbish and dominant Miranda Priestly. The magazine needs a pen to save its morale standing, after a scandal caused by the promotion of a subcontractor who does not provide humane working conditions for employees. Andy and Miranda are in conflict again, the style director Nigel tries to mediate between them, and their former colleague Emily, now coupled with a super-rich divorced man, is preparing a revenge that could blow up not only the relationships between the characters, but even the entire institution.
Those who are fascinated by the world of fashion will probably find in this film quite a lot of aesthetic pleasure. I confess that I am not among them, so I had to seek my satisfaction in other facets of this film. The story sings praises to the high-end fashion industry, but also to investigative journalism and the printed press, but it does so without much originality, and the solutions to the conflicts that seemed insoluble are … well … like in the movies. The acting performances are remarkable, however. Meryl Streep returns after a five-year absence from the big screens, reprising and amplifying the role of Miranda and adding the anxieties of age to it, making us feel again how lucky we are to have her contemporary with us and in top form. For Anne Hathaway, this is the second of the five films released in 2026 in which she plays and every moment of her on screen is impressive. In the company of so many ambitious women, it is Stanley Tucci‘s role to add a ‘softer’ dose. Emily Blunt completes the quartet, but her role is more schematic and less developed. Kenneth Branagh does not have either a role up with his immense talent either, but he plays the role of Miranda’s new partner with obvious pleasure. Several cameo appearances by celebrities must be watched carefully, as some only appear for a few seconds on screen. Lady Gaga does one song. The script has quite a few gaps: undeveloped characters, schematic solutions or banal plots that are not connected to the main plot (such as Anne’s romantic plot). But in the end, according to experts, it’s all about peopkle and their feelings. I have no doubt that many viewers will like ”The Devil Wears Prada 2, but I guess that among them will be many of those who liked the original.
The main criticism that could be leveled at the film ‘Dog 51‘ (‘Chien 51‘ in the original, like the title of the novel by Laurent Gaudé that it is adapting) is that we, as viewers, have a permanent feeling of déjà-vu. We have already seen enough dystopias about segregated and over-surveilled societies, and even the Paris of the future was the location where some of them took place. In addition, director Cédric Jimenez chose to give the film and the characters a visual aspect that is reminiscent of some of the best productions of the genre. Knowing his previous films, I think it is more a matter of an homage paid through imitation or citation to its illustrious predecessors and not a lack of imagination. ‘Dog 51‘ has many other cinematic qualities and a human quality that make it different even in the company of memorable successes that have already entered the reference libraries of filmmakers.
The Paris of 2045 is divided into three zones: Zone 1 – that of the oligarchs, Zone 2 – that of the people of the system who serve the first and Zone 3 of the common people, a huge ‘banlieu’ haunted by poverty and crime. The zones are separated by electric fences and gates guarded by soldiers and drones guided by Artificial Intelligence. Biometric identification locates any citizen, at any time, where they are. AI also advises the police who investigate crimes, such as the one in which the head of the concern that had developed the permanent surveillance programs of the population is assassinated. The investigation is led by veteran police officer Zem Brecht from Zone 3 and the younger detective Salia Malberg from Zone 2. The difference in social class makes Salia the boss and Zem her ‘dog’ companion in the dangerous territory of Zone 3. In reality, the two will discover that they share hidden details of their biographies, and the investigation will lead them to revelations that put them in conflict with the bosses of the AI-dominated social order.
I liked the way the story develops and is paced. Cédric Jimenez is one of the directors who knows how to adapt the American action movie genre to the European atmosphere and locations, and he does it with taste and talent. Gilles Lellouche and Adèle Exarchopoulos are both excellent in the roles of the detective pair and the audience will quickly become attached to them and get involved in the adventures in the dangerous world they live in. The rest of the roles are more schematic, but it’s always a joy to see actors like Louis Garrel, Romain Duris or Valeria Bruni Tedeschi again. It’s rare for me to wish a film had been longer, but this is one of those cases. An extra 10-15 minutes wouldn’t have hurt in my opinion, if it had added some complexity to the story and to some of the secondary characters. I would also add that – unlike many other film scripts – here the sci-fi pretext related to AI holds water and resonates with one of the contemporary anxieties related to these technologies. ‘Dog 51‘ is an anticipation and action thriller that I think neither genre enthusiasts nor those who appreciate quality cinematography will regret watching.
‘La grazia‘, the title of Paolo Sorrentino‘s latest film, has been translated into English as ‘Grace‘. The two words, even though they come from a common origin, have different primary meanings in the two languages, Italian and English. In-between these meanings, one can find the theme and atmosphere of this film, which returns to two of the main subjects of the Italian director and screenwriter’s filmography: the meanderings of Italian politics at the highest level and old age as the final stage and last chance to recover the meaning of life. This combination seemed to work quite well for me. The script has both atmosphere and tension of ideas, but also humor. The presence of Toni Servillo, the favorite actor in many of Sorrentino‘s previous films, perfectly transposes the filmmaker’s intentions onto the screen, but it seems that, nevertheless, something of the ceremonial tension, of the dominance of style over substance that characterizes the character (and perhaps his political function) is reflected in the film, making us watch it with respect, but not with passion.
The Italian presidential institution is mostly representative and a symbol of national consensus. The president has few executive powers, especially in the last semester of his term. Among them are the signing of laws approved by Parliament and pardons. The hero of the film, Mariano De Santis, was a good president, respected and loved for the fact that he navigated through political intrigues and managed to rid the country of a dangerous politician (probably prime minister). In the last months of his presidency, however, he is confronted with legal and ethical dilemmas (he is also a convinced Catholic): the approval of a permissive law for euthanasia and the pardon of two convicts, very different one from the other, but both linked in different ways to the issue of euthanasia. His assistant is his own daughter, also a lawyer. The two, but especially the man in the twilight of his life, are marked by the recent death of his wife and her mother. The late wife had hidden a secret that obsesses the man at the age of regrets that can no longer be forgiven. Between the pardon of the convicts and the state of grace that would restore his balance he is a man who, in the twilight of his life, seeks to rediscover the desire to live.
Toni Servillo is once again formidable, as Sorrentino knows how to make him and the actor helps the director to build another memorable character who supports the entire film. Anna Ferzetti plays the devoted daughter, who struggles not to fall into the same trap of devotion to justice that had taken over her father’s life. The cinematography is remarkable, alternating between the corridors of the presidential palace that hide secrets and intrigues of power and fragments of the life of Rome that pulsates outside the walls. Several scenes with symbolic meanings (that of the visit of the Portuguese president, the one-way conference with the lone astronaut) constitute memorable episodes of the film, even if they are not perfectly integrated into the story. ‘La grazia‘ is a melancholic film about a lonely man who is confronted with the limits of power, but especially with his demons and the burden of unfulfilled and unshakable memories. A few lengths could have been avoided, perhaps, but the ensemble is convincing and moving enough.
Să discutăm despre unul dintre efectele cele mai vizibile, mai disputate și mai criticate ale aplicațiilor Inteligenței Artificiale (IA): efectul lor asupra relațiilor interumane, de la tovarășii de joacă ai adolescenților până la legăturile romantice ale celor maturi. O carte a cărei apariție o aștept cu nerăbdare se numește Artificial Intimity. Who We Become When We Talk With Machines. Autoarea ei este Sherry Turkle (n. 1948), reputată socioloagă americană, profesor de studii sociale în științe și tehnologie la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.) din Cambridge-ul american. Cartea ei, care va apărea în septembrie 2026 la Editura Hachette pleacă de la observația că, dacă rețelele de socializare au reușit să acapareze atenția noastră, inteligența artificială țintește capacitatea noastră de atașament. Chatboții care ne vorbesc cu o voce umană se prezintă ca fiind cei mai buni prieteni și își asumă roluri de psihoterapeuți sau chiar de iubiți. În 2025, peste 70% dintre adolescenți și aproape o treime dintre adulții din SUA se bazau pe inteligența artificială pentru companie și sprijin emoțional, mulți preferând aceste relații cu chatboți în locul celor umane.
Termenul de Intimitate Artificială este asociat cu Sherry Turkle și cu psihoterapeuta Esther Perel, ambele explorând conceptul de legături emoționale umane cu inteligența artificială. Institutul Aspen l-a utilizat intens într-un raport din 2020 privind relațiile om-mașină. Biologul Rob Broks l-a folosit în cartea sa Artificial Intimacy: Virtual Friends, Digital Lovers, and Algorithmic Matchmakers, publicată în 2021.
Încă o statistică. James Muldoon, profesor de management la Școala de Business Essex și cercetător la Oxford Internet Institute, susține în cartea sa Love Machines. How Artificial Inteligence is Transforming Our Relationships, care va apărea tot în septembrie 2026 la Editura Faber, că aplicațiile IA din categoria ‘friend and companion’ au fost descărcate până în mai 2025 de 220 de milioane de utilizatori. Mulți dintre aceștia sunt foarte mulțumiți. Chatboții sunt atenți și prietenoși, loiali și nedispuși la trădări în amiciții sau relații romantice, nu-și judecă partenerii, fiind receptivi și înțelegători la orice capriciu sau indispoziție, și sunt întotdeauna disponibili când cei care au nevoie de compania lor îi caută. Așa cum am văzut deja în multe alte situații din istoria științei și tehnologiilor, imaginația a precedat și în acest domeniu realitățile. La începutul erei roboților și a povestirilor despre roboți, scriitorul american Lester O’Roy (1915 – 1993) publica într-un fanzin din 1938 povestea de dragoste dintre mecanicul Dave și Helen O’Loy, o frumoasă roboțică creată de Dave și prietenul său, studentul în medicină Phil. Mai recent, în 2013, filmul Her al lui Spike Jonze îl aducea pe ecrane pe Theodore, îndrăgostit lulea de asistenta sa emoțională Samantha, o creație chatbot IA, anticipată genial de acest film care a reușit să imagineze atât de precis, cu un deceniu și ceva în urmă, lumea noastră de astăzi. Theodore era în acest film Joaquin Phoenix, iar Samantha era Scarlett Johansson, sau mai bine zis vocea ei, căci eroul se îndrăgostește fără ca măcar să cunoască o imagine a ei.
Câte cazuri reale asemănătoare cu cel al lui Theodore există astăzi? În ce măsură acești asistenți, asistente, confidenți, confidente, prieteni, prietene, amanți sau amante din lumea virtuală înlocuiesc relațiile noastre cu alte ființe – umane și neartificiale? Timpul vieții omenești este limitat – ne spun asta medicii și poeții. Dar este timpul petrecut în compania unui chatbot prietenos mai dăunător decât cel petrecut cu un animal de companie (câine sau pisică, de exemplu) care trăiește pe lângă casele noastre? Nu voi încerca să dau vreun răspuns. Suntem, evident, într-o variantă a eternelor dispute despre raportul dintre surogate și realitate. Eu aștept și cele două cărți care vor apărea în toamnă, dar până atunci îi invit și pe prietenii și cititorii cu expertiză în psihologie să-și împărtășească opiniile.
Din motive evidente, nu voi menționa pe nume sau recomanda niciuna dintre aceste aplicații. Cei interesați le vor găsi cu ușurință făcând o căutare pentru ‘companion AI’ sau… întrebând un chatbot. Aplicațiile companion bazate pe inteligență artificială sunt chatboți și avataruri virtuale, concepute pentru a oferi sprijin emoțional, prietenie și companie. Acestea promovează interacțiuni personalizate, sunt accesibile 7 zile pe săptămână timp de 24 de ore și creează personaje adaptabile care funcționează drept consilieri, prieteni sau chiar ca parteneri. Printre funcțiile lor cheie se numără utilizarea unor sisteme sofisticate de căutare și memorizare pentru a urmări și afla informații despre utilizator în timp, personalizând astfel interacțiunea. Aplicațiile mai perfecționate depășesc dialogul textual, oferind apeluri vocale și video în timp real. Ele devin ‘primi respondenți’ la cazuri de criză sau singurătate pentru mulți utilizatori, oferind un spațiu pentru a împărtăși gânduri și sentimente, adesea cu personaje concepute pentru a emula comunicarea cu oameni reali. Evident, împărtășirea de informații din sfera privată implică riscuri de securitate. În schimbul companiei, aceste aplicații ridică probleme de confidențialitate, deoarece încurajează utilizatorii să împărtășească detalii intime cu aplicațiile IA. Sunt ele mai discrete decât cea mai bună prietenă din lumea reală? Rămâne de văzut.
Unele dintre aceste aplicații sunt foarte profitabile, poate dintre cele mai profitabile aplicații IA care țintesc utilizatorii individuali. Ele se bazează pe abonamente și pe modularitate funcțională, noile versiuni și caracteristici opționale adăugând costuri. Problema dependenței psihologice este evidentă – la fel ca și la utilizatorii rețelelor sociale, ai jocurilor video sau pe rețea, sau a recursului la consilieri psihologici mai mult sau mai puțin ‘de specialitate’. Aplicațiile IA au un avantaj însă aici față de concurenții lor: sunt concepute structural pentru a-i mulțumi pe utilizatori. În limbaj mai direct: a-i linguși chiar. Un prieten adevărat iți spune uneori adevărul în față, bazându-se pe logică, experiență de viață și maturitatea emoțională care ne-a învățat în timp că adevărul poate că supără, dar ajută. Sistemele IA nu știu (încă?) să spună adevărul în orice situație, ele sunt optimizate pentru o interacțiune permanent prietenoasă cu utilizatorii. Aceasta este însă o dilemă cu care probabil sunt confruntați și experții umani ai profesiei. Mai devreme sau mai târziu, sistemele IA vor achiziționa sau vor emula perfect și inteligența emoțională.
Semnale de alarmă cum sunt cele trase de Sherry Turkle sau de James Muldoon au existat aproape la fiecare nouă invenție care a revoluționat lumea comunicațiilor, și au fost câteva în ultimii o sută și ceva de ani. Și totuși nici cinematograful nu a eliminat teatrele, nici radioul și televiziunea nu au înlocuit celelalte forme de informare și divertisment și nici Internetul nu a făcut să dispară presa sau bibliotecile. Nici relațiile interumane nu au fost înlocuite de altceva. Toate însă s-au schimbat în mod radical, și-au adaptat formele și dimensiunile la o lume din ce în ce mai aglomerată, mai puțin răbdătoare și mai complexă. Așa se va întâmpla, cred, și cu impactul Inteligenței Artificiale asupra relațiilor interumane, intime sau nu. Cum exact? Să urmărim ce se va întâmpla în continuare.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
‘Eddington‘, the fourth film by American director Ari Aster, reminded me in many ways of some of Romanian director Radu Jude’s recent films. Made in 2025, the film looks back at the first half of 2020, a period that seems at the same time very close (only 5 years had passed!) and simultaneously belonging to another historical era. Those were the first months of the pandemic, the United States and the entire planet were learning to confront the invisible and deadly virus and did so through more or less imposed isolations and masks. In addition, the USA, which was in an election year, was shaken by the George Floyd case and the incidents and demonstrations that followed. Like the Romanian director, Ari Aster, with this film, places before Americans a mirror in which many refuse to look – that of a polarized nation, haunted by ignorance and conspiracy theories and, above all, deeply divided. The world was beginning to change irreversibly. Like Jude, Ari Aster shows his viewers a gallery of situations and social relationships that is as colorful and sometimes exaggerated (but exaggeration is an artistic tool), as it is essentially true. Annoyingly true, especially since – unlike many other thesis films of politically correct Hollywood – Aster refuses to guide his viewers towards conclusions.
If I were forced to categorize this film, I would classify it as a contemporary western. The story takes place in an imaginary town in the desert of the American Southwest, on the edge of a reservation of the Indian nation that probably once populated the entire region. The main character, a sheriff named Joe Cross, faces a corrupt mayor who is trying to impose the construction of a data center for a large corporation. The two are separated not only by an economic conflict, but also by one of principles (Joe is an individualist and does not want to impose on citizens the restrictions of the pandemic) doubled by a personal history related to Joe’s wife. The city’s youth are more concerned with racial incidents in the rest of America, trying to replicate locally what they see on television. Joe’s decision to enter politics and run for mayor will lead to a sequence of events in which chaos seems to take over the entire city.
Viewers could view the characters in this film as a microcosm of the whole of America. I would be cautious about looking for a precise key, because the script (also written by Ari Aster) emphasizes exactly the anarchy of the situations and the disorientation of the characters, who seem incapable of resolving their differences through methods other than violence. Aster does not shy away from creating uncomfortable and shocking situations to describe an uncomfortable and shocking reality. Joaquin Phoenix creates another one of his atypical roles. The portrayal is complex and the surprising evolution of the character is constantly interesting and credible. Emma Stone doesn’t get the chance at a fully defined role, the personal history of her character with her husband’s political rival seemed confusing to me. The entire cast does a good job by drawing the contours of a sick community. The cinematography by Darius Khondji, a three-time Oscar nominee, is exceptional – adapted to the tone of the film, carefully following the characters and building expressive and spectacular visual metaphors. ‘Eddington‘ is a film that manages to say a lot about America at the beginning of the third decade precisely because it does not aim to demonstrate something or impose one vision or another, but presents the audience with the image of what the filmmaker saw with his own eyes.
Food movies lovers are in for a special treat in ‘The Menu‘, the 2022 film by director Mark Mylod. Or, to use the film’s terminology – a very special menu. Food movies have become an extremely popular genre, rivaled perhaps only by the ratings of television shows that show us famous or beginners chefs in action or competing with each other. The cinematic genre is not new, already having its classic films made many decades ago such as ‘La grande bouffe’ or ‘Babette’s Feast’. In the last decade, however, we have seen an explosion of films in this category. We find among them romantic comedies and social satires, historical films or family dramas. ‘The Menu‘ tries and succeeds in being different, a most original combination, from idea to realization. It belongs to this cinematographic genre, but it also dismantles and satirizes its excesses, including the collective obsession with ‘haute cuisine’. It introduces its viewers to a restaurant room where a table costs the same as a Rolex watch, with an open kitchen in which the chef, sous-chefs and their assistants can be seen in action, but this classy atmosphere will soon turn into a horror theater. Mark Mylod, who gained fame directing episodes in several highly successful television series, managed with this only film for the big screen in the last 15 years, made during the pandemic, to intrigue, captivate and delight me.
Chef Slowik invites a select group of guests to a meal that promises to be very special, in his restaurant located on a tropical island. Among the guests are the wealthy who finance his activities, a renowned restaurant critic, a famous actor and a young foodie who has replaced his estranged partner at the last minute with the beautiful Margot, an employee of an escort service. The connections with the rest of the world seem to be severed and the classy guests will soon realize that they are more in an Agatha Christie-style intrigue than in a culinary show. The master chef has prepared a very special menu and the display of his culinary art will be combined with extreme and surprising events that will change not only the course of the evening but also the lives of the participants. The guests were actually carefully chosen, all having connections of one kind or another with Slowik, only the presence of the intruder Margot can disturb the host’s plans.
Director Mark Mylod, along with cinematographer Peter Deming and set designer Gretchen Gattuso, have created a stylish visual ambiance that only accentuates the surprises when they begin to appear. The filmmakers have also enlisted the services of a famous Californian chef and the pace of the action is punctuated by the names of the dishes on the sophisticated menu accompanied by the culinary and not only culinary components. Ralph Fiennes is perfect in the role of the master of ceremonies of this macabre meal, even if the script could have been a little clearer about his psychology and motivations. The one who steals the show, however, is Anya Taylor-Joy who manages to combine comedy with fear, skillfully exploiting her physiognomy, which seems born for horror films. ‘The Menu‘ offers delicious entertainment. To the survivors, of course.
Astăzi vă invit la cinema. Gattaca, titlul filmului din 1997 regizat de Andrew Niccol, este compus din literele folosite pentru a abrevia cele patru baze nucleotidice ale ADN-ului – G, A, T, C, mai precis, cele care identifică markerii genetici: guanină, adenină, timină și citozină. Sunt cărămizile de baza ale transmiterii informației genetice. Unul dintre titlurile inițiale ale acestui film în fazele sale de producție a fost „A opta zi”, trimițând spectatorii spre a o a opta zi a Creației. După ce Dumnezeu a creat lumea și primul Om, urmașii acestuia au încercat să-I desăvârșească lucrarea. Întreprindere periculoasă și sortită eșecului, așa cum ne avertizează savanții și numeroase opere de ficțiune literară și cinematografică, aparținând genului distopei genetice (câteodată numit și ‘biopunk’). Regizorul scenarist și producătorii au renunțat la acest titlu, cel puțin la fel de inspirat, în opinia mea. A rămas însă acțiunea, care este limitată în cadrul temporal al unei săptămâni cu deznodământul în ziua a opta.
Succesul lui Gattaca și persistența sa în timp sunt cu atât mai remarcabile cu cât era, în 1997, filmul de debut al regizorului care se născuse cu 34 de ani înainte, în Noua Zeelandă. Andrew Niccol este și autorul scenariilor tuturor celor 10 filme pe care le-a realizat până acum (alte două se află în faza de producție). A scris și scenarii pentru alți regizori, între care două succese notabile: The Truman Show (1998) regizat de Peter Weir (tot o distopie, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru scenariu original) și Terminalul (2004) – satiră politică regizată de Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Majoritatea filmelor sale aparțin genului science-fiction, explorând probleme sociale, culturale și politice ale prezentului și viitorului. Realitățile artificiale și simulate sunt teme frecvente în opera sa. Printre filmele mele preferate din filmografia să se află și S1m0ne, povestea unui producător (interpretat de Al Pacino) al cărui film este în pericol, deoarece actrița principală renunță la rol. Pentru a realiza totuși filmul, el decide să creeze digital o actriță care să o înlocuiască pe vedetă. Succesul depășește așteptările, aceasta devenind peste noapte o senzație hollywoodiană pe care toată lumea o consideră o persoană reală. În 2002, S1m0ne anticipa panica prin care va trece peste două decenii industria cinematografică, amenințată de actorii creați de Inteligența Artificială. Vom vedea că nu este vorba despre singura anticipație genială creată de imaginația lui Andrew Niccol.
Gattaca a devenit în cei aproape treizeci de ani de la lansarea sa pe ecrane o creație de referință într-un gen care există deja de peste jumătate de secol. Romanul lui Aldous Huxley Minunata lume nouă, din 1932, descria o lume în care oamenii sunt modificați chimic și genetic în ‘incubatoare’ și împărțiți într-un sistem rigid de caste pe cinci niveluri (numite Alpha până la Epsilon), pentru a asigura stabilitatea socială. Un alt roman, Oryx și Crake, apărut în 2003 și semnat de Margaret Atwood, prezintă o lume dominată de corporații specializate în biotehnologie, care creează specii hibride bizare și, în cele din urmă, un înlocuitor uman ‘perfecționat’, ceea ce duce la destrămarea societății umane. Ultimul roman al lui Michael Chrichton apărut în timpul vieții sale, Next, descria în 2006 o lume dominată de cercetarea genetică și lăcomia corporatistă. În cele două filme Blade Runner regizate de Ridley Scott, „replicanții” sunt ființe create prin bioinginerie și dotate cu o forță superioară, dar cu durată de viață limitată. Temele recurente ale acestor cărți și filme sunt genoismul, adică discriminarea bazată pe caracteristici genetice, în care clasele sociale nu mai sunt definite de bogăție sau rasă, ci de calitatea informației genetice, pericolul dominației corporațiilor și riscurile consecințelor neintenționate ale ingineriei genetice. Și mai sinistru este faptul că aceste distopii traduc în literatură sau pe ecrane practicile unei pseudo-științe – eugenia. Aceasta este un set de credințe și practici în mare parte discreditate, care vizează îmbunătățirea calității genetice a populației umane. Din punct de vedere istoric, eugeniștii propuneau modificarea structurii populației umane prin inhibarea fertilității celor considerați inferiori sau prin promovarea fertilității celor considerați superiori. Naziștii, dar și unii politicieni nord-americani au studiat și promovat aceste practici, însă interesul a scăzut după Al Doilea Război Mondial. Progresele ingineriei genetice din ultimele decenii readuc în discuție aspectele morale și pericolele erorilor sau utilizării științei în scopuri malefice.
Personajele din Gattaca au nume simbolice. Eroul principal se numește Vincent (de la victorie) Freeman (om liber). S-a născut natural, adică în clasa dezavantajată a societății viitorului în care are loc acțiunea. Clasa socială privilegiată își concepe copiii prin selecție genetică, pentru a se asigura că ei vor poseda cele mai bune trăsături ereditare ale părinților lor. Vincent visează să zboare spre stele, și pentru aceasta decide să păcălească sistemul, folosind pentru testele genetice zilnice probele prelevate de prietenul său Jerome Eugene (numele înseamnă ‘bine născut’ și este rădăcina pentru ‘eugenics’) care, deși aparținea clasei ‘superioare’, suferise un accident care-l paralizase. În săptămâna dintre anunțul viitoarei expediții spre Saturn și data lansării, Vincent se îndrăgostește de o colegă, Irene Cassini (numele astronomului care a descoperit inelele lui Saturn). O crimă are loc în corporația în care lucrează Vincent și Irene și controalele se întețesc. Va reuși Vincent să învingă prejudecățile, să-și vadă visul zborului spre stele realizat și să demonstreze că sistemul de clase separate genetic nu este infailibil?
Gattaca a fost votat de un grup de experți de la NASA ca fiind filmul științifico-fantastic cel mai exact din punctul de vedere al fundamentării sale științifice. Este un film vizionar, din multe puncte de vedere. Tehnicile de editare genetică cum sunt CRISPR-Cas9 au devenit cunoscute public doar prin 2012, deci la 15 ani de la lansarea filmului. Arta și fantezia creatorilor de sci-fi au devansat și în acest caz progresele științei. Văzut astăzi, la 29 de ani de la lansare, filmul arată extrem de realist și de credibil, având în același timp o estetică vizuală rece și potrivită unei distopii, amintind alte filme distopice remarcabile cum sunt 1984 al lui Michael Radford după romanul cu același nume al lui Orwell sau Brazil al lui Terry Gilliam (toate inspirate de clasicul Metropolis al lui Fritz Lang). Clădirea corporației în care se petrece o parte în acțiune a fost proiectată de Frank Lloyd Wright în 1957, cea mai mare și una dintre ultimele clădiri proiectate de el. Anunțurile publice pe culoarele coropratiei sunt în esperanto, o limba artificială universală concepută în secolul al XIX-lea. Rolurile principale sunt jucate de Ethan Hawke, Jude Law și Uma Thurman, cu o foarte interesantă distribuire într-un rol secundar – cea a scriitorului Gore Vidal. Banda muzicală include o improvizație de Schubert cântată într-o altă scenă antologică și premonitorie pentru halucinațiile Inteligenței Artificiale de astăzi de un pianist cu șase degete la fiecare mână.
Finalul filmului poate fi intepretat în mai multe feluri. Aparent, Vincent va învinge, dovedind futilitatea teoriilor rasiale și a împărțirii omenirii în clase genetice. Odată cu el, învinge și Jerome, care va călători spre stele prin împlinirea visului prietenului său, dar rolul sau în viață se încheie aici. Va muri și eroul filmului? Câteva aluzii despre un drum fără întoarcere sugerează asta. El învinsese până atunci toate pronosticurile științifice, dar un om nu poate birui pentru totdeauna legile Universului, ale Creației și ale Creatorului. Finalul îmi amintește faimosul schimb de replici dintre Albert Einstein și Niels Bohr din timpul Conferinței Solvay, din 1927. Einstein, care se opunea aleatorității inerente mecanicii cuantice, ii spusese lui Bohr „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Răspunsul lui Bohr a venit imediat, la fel de concis și de profund: „Einstein, nu-i mai spune lui Dumnezeu ce să facă!”. Acest dialog exprimă dezacordul lor cu privire la probabilitatea cuantică versus un univers determinist. Avertismentul este însă valabil și pentru eroii filmului și pentru savanții care astăzi sunt prea aproape de ‘joaca de-a Dumnezeu’, când este vorba despre aplicarea ingineriei genetice în perfecționarea ființelor omenești.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
Gareth Edwards, the director of the seventh film in the Jurassic series (‘Jurassic World: Rebirth‘ – 2025) was born in 1975, the year Steven Spielberg directed ‘Jaws’. In the last ten years he has specialized in monster and alien films, becoming one of the most appreciated directors of those genres. He was a little skeptical when he received the script written by David Koepp, the author of the scripts for the first two ‘Jurassic Park’ films, the ones directed by Spielberg himself (he was and is only a producer on the others). After reading it, he decided that he could not miss the opportunity to direct the film. I can suspect that Gareth Edwards responded to a challenge, that of proving that dinosaur films are not an endangered species. The rebirth in the title could also mean the rebirth of the genre and the series. Did he succeed? The answer can be given by each of the viewers who have watched or will watch the film.
The plot of the film follows the pattern already familiar to those who have seen other films in this series. Dinosaurs, resurrected through genetic manipulation, coexist uncomfortably on our planet, isolated on a few Caribbean islands, off-limits to humans. A group of heroes will break the ban and enter the dinosaurs’ territory. The reason: dinosaurs, as we know, were long-lived and their elixir of longevity concentrated in three test tubes (large ones, dinosaurs size) could be the source of a vaccine that would prolong the lives of all human species. The team includes the inevitable slightly absent-minded scientist, an evil representative of big-pharma corporations and a beautiful mercenary woman with experience in dangerous situations. There is also an ordinary family in the area, lost in search of ecological adventures. These are the premises, the rest are action scenes in which humans try to collect dinosaur DNA samples, and dinosaurs hunt humans. Not all heroes and not all dinosaurs will make it to the end of the film.
‘Jurassic World: Rebirth‘ offered me a double guilty pleasure. That of watching another episode in the genre inaugurated by Michael Crichton‘s superb book and that of watching Scarlett Johansson. The rest of the cast is OK, the almost entirely digitalized special effects are spectacular, with two or three scenes that add new visual ideas. The secondary thread of the innocent family caught in the events is a bit thin and not well connected to the rest of the story. This kind of movies survives and will probably continue as long as Spielberg is interested in putting the money for the production and the audiences respond by bringing profits to his studios. The declared fans, myself included, will be satisfied. But we too are waiting for more new ideas before declaring that this is a true rebirth.
Mike Mills is one of those screenwriters-directors who have a formidable talent for bringing real life, as we know it, to the screen. I noticed this in one of his previous films – ’20th Century Women’ and this opinion was confirmed by watching his latest feature film (from 2021) – ‘C’mon C’mon‘. It is a life story with characters so real that it seems like we have known them forever, and at the same time a chiseled film, with beautiful moments of cinematography, commensurate with the authenticity of the story and the characters.
Johnny is a radio reporter or perhaps the author of audio podcasts. During this period of his career he specializes in interviews with children and adolescents from various social backgrounds, asking them questions about their lives and especially about how they see the future. His personal life is complicated. Together with his sister, Viv, he had nursed the long agony of their mother, who had died a year earlier. He is unmarried and still recovering from a relationship he seems to regret. When Viv asks him to look after her 9-year-old son, Jesse, so that she can take care of her husband’s health, Johnny finds himself in an unusual situation for him. The uncle-nephew relationship is complicated and an unknown territory for an aging bachelor. The two will embark on a journey from California to New York, from Detroit to New Orleans, in which they will discover landscapes of America seen through the eyes of the children they interview, but above all they will learn to know each other and themselves.
Mike Mills and cinematographer Robbie Ryan chose to use black and white, which integrates very well with the documentary sequences and allows for authentic and stylized representations of the places the two heroes pass through: Californian beaches, New York streets, decaying Detroit and New Orleans during carnival days. The interviews are also authentic, Joaquin Phoenix completely stepped out of his role into the life of a reporter and, together with a colleague, asked questions and recorded answers that could be the subject of a separate documentary. This technique reinforces the feeling of authenticity of the bond between the uncle who finds himself in the position of a clumsy surrogate father and the nephew who is at many times more emotionally mature than him. Johnny’s profession as a radio reporter is a good pretext to make the voice-over process credible and well-integrated (something rare in nowadays’ movies).Woody Norman is a formidable choice and, as always when I see a child actor dominating a film and conquering hearts on screen, I fear and wonder how his life and career will evolve if he and his parents decide to continue it. I also really liked Gaby Hoffmann, who plays the role of Viv, – a very interesting and lesser-known actress. ‘C’mon C’mon‘ is a beautiful and moving cinematic mosaic, assembled from pieces of life.
