Kane Parsons, the creator, director and co-writer of the ‘Backrooms‘, will turn 21 on June 18, which means he won’t be able to legally buy a beer in the United States for a few more weeks to celebrate the success of his film. And what a success! It’s the most prolific first week for an A24 film, and it’s an original and fresh production that stands out even in a film season that has no shortage of competitors in the horror genre. Much of the originality is due to the fact that ‘Backrooms‘ adapts for the big screen a series of video productions that were broadcast on Parsons‘ YouTube channel and went viral on the Internet. I haven’t seen them, so I can’t comment on them or compare them. But what I saw on the big screen is one of those cinematic phenomena that show up every few years, and it’s also the promise of a filmmaker who could become big, if movie making manages to keep him in its orbit. I’m not sure that’s the case.
The story takes place in 1990, and Kane Parsons proves to be not only a good connoisseur of the period dated 15 years before his birth, but also of the cinema of those years, because the beginning of the film uses the pretext of ‘rediscovered video’ that ‘The Blair Witch Project’ would be launching at the end of that decade. Clark, the main character, is a failure from all points of view. He is the manager of a furniture warehouse store that customers avoid, his family life is destroyed after his wife kicked him out of the house, he sleeps in the store and drinks whisky from the bottle every night until he falls down. As any American personal failure, he needs a shrink. Clark has Mary, with whom he shares everything, including the discovery of a mysterious space, with its own laws, adjacent to the furniture store. Clark and Mary will explore this space, one by one, and their destinies will take them on a path of no return. Anything I write from here on would be a spoiler, so I’ll stop.
After the spectacular beginning, the story progresses a bit slowly, and some off-screen comments bothered me until I understood their purpose. Visually, the film looks formidable. Danny Vermette created spaces from an alternative world that represent a variation on the concept of liminal spaces, which in the aesthetics of the Internet are empty or abandoned places that seem strange, deserted and often surreal. Jeremy Cox filmed them. Anyone who saw Kubrick’s ‘The Shining’ encountered this concept many years before using the Internet, and the labyrinth that swallows its heroes and forces them to fight for survival is familiar to us from several other horror movies. The treatment, however, is very different. Chiwetel Ejiofor and Renate Reinsve play the roles of Clark and Mary – two imperfect contemporaries of ours, each carrying traumas from the past (but who doesn’t?), confronted with the impossible and trying to make sense of the discovery of the alternative space. Their slide into the other dimension of existence is described without Hollywood flourishes, even if it suffers from too many explanations. In horror, sometimes it is better to explain less in order to preserve the supernatural effect. The ending even leaves a door open for sequels. I will watch them, of course, but I will especially watch the evolution of this talent launched spectacularly by this film, whose name is Kane Parsons.
Scriitorul american Nathan Englander este un fenomen. Născut în 1970, s-ar afla deci acum în culmea capacității sale creative și a productivității literare. Bibliografia sa actuală este însă destul de ‘subțire’ – două culegeri de nuvele, trei romane, câteva dramatizări. Cea mai recentă carte a sa este datată 2019. Cu toate acestea, fiecare dintre rarile sale apariții editoriale este aclamată de critici, răsplătită cu premii majore (a ratat cu puțin Premiul Pullitzer în 2012) și scriitorul este considerat ca o voce majoră a prozei nord-americane. Comparațiile cele mai frecvente ale criticii literare sunt cele cu Saul Bellow sau cu Philip Roth, scriitori americani care, ca și el, au ales ca teme majore identitatea evreiască, locul evreilor în societatea și cultura americană, legăturile dintre tradiție și modernitate, dintre evrei ca indivizi, comunitatea lor și comunitățile alături de care conviețuiesc. Romanul său de debut, apărut în 2007, ‘Ministerul cazurilor speciale’ este – după câte stiu -, singura sa carte tradusă în limba română. Ea a fost publicata în 2009 de Editura Paralela 45 în traducerea aproape impecabilă și cu notele Magdalenei Dumitru.
Scria sau spunea cândva Dan Alexe că prima frază a unui roman spune multe despre calitatea și tematica a ceea ce va urma. ‘Ministerul Cazurilor Speciale’ începe așa:
‘EVREII SE ÎNGROAPǍ la fel cum trăiesc – adunați grămadă, înghesuiți unul în altul.’ (pag. 9)
Propoziția nu doar că definește una dintre temele principale ale cărții – identitatea și modul de viață al evreilor dintr-o comunitate aflată sub asalt în vremuri dificile – ci și ne conduce spre unul dintre locurile cheie în care se va desfășura intriga: cimitirul.
În centrul poveștii se află o familie evreiască atipică din Argentina anului 1976. Femeia pe nume Lilian este cea mai normativă persoană posibilă. Lucrează la o societate particulară de asigurări, este apreciată și are un salariu bun din care susține practic casa. Provine dintr-o familie bună, ceea ce nu s-ar putea spune despre soțul ei, Kaddish, un bărbat cu tată necunoscut zămislit de o prostituată pe nume Favorita. Numele de familie asumat, Poznan, nu poate ascunde faptul că bărbatul aparține unei categorii de evrei îngropați într-o secțiune separată a cimitirului, descendenți ai lumii interlope evreiești foarte proeminente cu câteva decenii înainte. În perioada în care se petrece acțiunea, principala sa sursă de venit este ștergerea (cu dalta) a inscripțiilor din secțiunea rău famată a cimitirului, ‘lucrări’ plătite sporadic de evreii care doresc să facă uitate istoriile mai puțin măgulitoare ale familiilor lor. În aceste acțiuni Kaddish îl asociază pe fiul lor Pato, student rebel și idealist, abia ieșit din adolescență. Situația familiei ar fi rezonabilă în momentul în care are loc lovitura de stat prin care o juntă de generali preia conducerea Argentinei. Perioada dictaturii militare va dura șapte ani.
‘Lillian se simțea vinovată că se putea bucura atât de mult de prezenţa fiului ei. Era fericită să descopere că Pato nu era complet iresponsabil. În această perioadă, o asculta pe mama lui. Nu întârzia, nu vorbea prea mult la telefon. Se trezea devreme în fiecare dimineață, aşa cum fac oamenii serioşi, apoi se ducea să cumpere pateurile pentru micul dejun. Seara ajungea acasă la ora cinei şi nu îl deranja prea tare pe tatăl său, care, la rândul lui, nu îl deranja pe el. Lillian nu voia să își facă speranţe prea mari, dar cu excepţia problemelor financiare care ameninţau să îi lase fără casă, și a nesiguranței din viața politică, din pricina căreia stăteau închişi în casă, traversau cea mai bună perioadă din ultima vreme. Cu toate datoriile, pericolele şi problemele lor la un loc, ea nu rata ocazia de a vedea partea bună. Aveau un acoperiş deasupra capului. Aveau mâncare pe masă şi erau cu toții prezenți la cină. Mai bună sau mai rea, acum pica bine. Iar când era îngrijorată, nu se întreba decât dacă nu cumva exagerase când cumpărase uşa.’ (pag. 53)
Un pericol totuși plutea în aer. Ca evrei ducând o viață comfortabila într-unul dintre cartierele burgheze ale capitalei Buenos Aires, familia Poznan se simte totuși nesigură și Lilian decide să cumpere o ușă blindata. Protecție instinctivă? Se va dovedi a fi insuficientă, la fel cum insuficiente sunt încercările altor concetățeni de a-și ascunde trecutul sau chiar cele ale Lilian și Kaddish de a face operații estetice pentru a se debarasa de nasurile care le conferă un aspect estetic repugnant, dar le și trădează originea. Ideea Nasului pare a descinde din Gogol, iar operațiile doctorului Mazursky (inițial un client al lui Kaddish) capătă dimensiuni tragicomice.
Relațiile din familia Poznan sunt o altă temă majoră a romanului. Lilian și Kaddish sunt despărțiți de o prăpastie socială care este compensată timp de o vreme de pasiune și apoi de solidaritatea emoțională (sau poate de rutina) construită în timp. Încercările la care vor fi supuși vor pune sub semnul întrebării coeziunea familiei, dar îi vor și reapropia emoțional. Pato este un tânăr care visează la libertate și-și trăiește micile rebeliuni ale vârstei, ceea ce-l pune în conflict cu Kaddish. Încăpățânarea tânărului se izbește de rigiditatea tatălui, asistăm la o escalare care ajunge la violență fizică, situațiile ar fi comice dacă nu ar plana tot timpul amenințările tragediilor din jur. Proporțiile dramei sunt expuse subit, iar evenimentele din jur le aruncă în cu totul alt context:
‘Cu modulaţii atente şi o înălţime a vocii perfectă, Pato i-a spus tatălui său:
– Du-te dracului!
A spus-o încet, gustând cuvintele şi apoi, parcă remodelându-le, a spus-o din nou:
– Du-te dracului. De-ai muri odată!
Kaddish, tatăl său, s-a dat înapoi în faţa cuvintelor. Cât de mult poate suporta cineva care a făcut tot ce se putea face, dar constată că în ochii fiului său nimic n-a fost bine? În ochii lui Kaddish erau lacrimi. Îi venea să plângă. Du-te dracului. De-ai muri odată! Auzise şi altă dată vorbele acestea. De data aceasta, însă, tonul era cel potrivit, intonația era cea corectă şi a auzit totul cu urechile lui. A auzit adevărul.
L-a auzit şi l-a acceptat drept adevăr. A simţit că îl loveşte în moalele capului şi, rănit – asta este tot ce reuşea să îşi spună, că îl rănise până în străfundurile ființei sale -, i-a întors-o fiului său.
– Du-te tu dracului, i-a spus Kaddish fiului său, Pato.
Şi apoi a răbufnit cu toată forţa şi toate sentimentele sale rănite:
– Du-te dracului. De nu te-ai fi născut niciodată!
A spus-o. Iar vorbele rostite i-au suspendat pe amândoi în tăcere câteva clipe.
Înainte de-a fi avut timp să absoarbă cele spuse, în timp ce blestemele încă pluteau în aerul dintre ei, s-a auzit o bătaie puternică în uşă.
Iar Kaddish s-a dus să deschidă. Și dorinţa lui Kaddish îndeplinit.
Într-o clipă a fost de parcă fiul lui nici nu s-ar fi născut.’ (pag. 131)
Bătăile puternice în ușă care marchează episodul din finalul primei din cele trei părți ale cărții ar putea fi descrise ca lovituri ale destinului. Pato, un tânăr student neimplicat în vreo mișcare politică devine victima aparatului de represiune al unui regim care atunci când termină de exterminat dușmanii este obligat să-și inventeze alții, pentru a-și justifica existența. Au fost zeci de mii de astfel de cazuri în cei șapte ani de dictatură din Argentina. Tineri răpiți, anchetați fără vreun proces juridic, deținuți și torturați în închisori secrete, asasinați și cadavrele lor aruncate în fluviu sau în ocean. Multe cazuri nu sunt elucidate nici până astăzi.
Mii de familii, altfel normative, s-au trezit în situația în care dispariția celor dragi a fost urmată de ostracizarea internă, de pierderea locurilor de muncă, de ignorare și boicoturi din partea celor care le fuseseră până recent prieteni, vecini, patroni sau colegi de muncă. Lilian își va pierde și ea locul de muncă și cu asta principala sursă de venit a familiei:
‘Gustavo a strâns din buze.
– Eşti concediată, a spus el.
Frida a scos un ţipăt ascuţit, bizar. Gustavo a intrat în biroul lui ca să ia cecul cu plata compensatorie, pe care deja îl completase – unul generos, după părerea lui, cât se poate de generos. Lillian a rămas pe loc, fără să fie cu adevărat mirată. Se simțea uşurată. Scăpase de o grijă.
Avea nevoie de tot timpul ei pentru Pato, pentru a se asigura că se va întoarce acasă şi, când va veni acasă, va trebui să îi fie alături. Dacă rata vreo șansă din pricina slujbei acesteia, ce folos mai aveau banii? Iar când îşi va recupera fiul, va putea trăi din fericirea de a-l şti aproape. Lillian ştia că privindu-l pe Pato, nu va mai simți niciodată foamea. Se va hrăni din dragostea cu care îl va copleşi tot restul vieții.’ (pag. 232)
Ceea ce se întâmplă cu eroii cărții și în jurul lor este o exemplificare îngrijorător de actuală a ușurinței cu care un sistem democratic se poate transforma în dictatură. Tancurile de pe străzi au fost doar prima etapa. Militarii tineri erau comandați de o oligarhie de generali bogați și corupți care sub pretextul restabilirii ordinii deveniseră seniori atotputernici. Sistemul își crease și își extinsese birocrații care păreau a descinde direct din Kafka, așa cum era Ministerul Cazurilor Special, oficial desemnat pentru a se ocupa de cazurile de dispariții, în fapt un sistem birocratic care reprima și intimida părinții, soțiile, fii și ficele aflați în căutarea celor dragi. Frica domina relațiile dintre oameni, solidaritatea interumană se dizolvase și rudele celor arestați deveniseră peste noapte proscriși:
‘Voia ca oamenii să fie îngrijoraţi şi să o susţină, voia ca ei să simtă groaza faptului că Pato lipsea de câteva ore şi speranţa că se va întoarce în câteva ore. Nu se aşteptase însă la acest detaliu scăpat total de sub control. Ceilalți nu auzeau că Pato a fost ridicat. Cu fiecare nouă convorbire, Lillian simțea că fiul ei nu existase niciodată. Ideea absenţei căpătase o amploare înfiorătoare. Era ca şi cum ai smulge o minge din mâinile unui copil şi ai ascunde-o la spate – resimţeau socul iniţial şi apoi, pur şi simplu, Pato nu mai exista.’ (pag. 152)
Identitatea evreiască a familiei Poznan complica situația. Nici Lilian și mai ales nici Kaddish nu fuseseră practicanți sau membri activi ai comunității. Bărbatul chiar fusese un fel de proscris. În clipele de restriște, după ce au încercat aproape tot – de la audiențe la oligarhi la serviciile unui preot militar șarlatan și corupt, de la cereri oficiale la mituire – ei apelează la solidaritatea evreiască. Lilian îl va contacta pe unul dintre șefii comunității, Kaddish se va duce la un rabin. Aparent sunt primiti cu brațele deschise, dar în realitate răspunsurile nu oferă nicio soluție reala sau vreo alinare a suferințelor. Preocupați de soarta propriilor familii, conducătorii oficiali sau spirituali nu au curajul luării unor poziții clare în apărarea celor prigoniți, iar soluția spirituală este și ea imposibilă din start. Sentimentele lui Kaddish sunt cele ale multor evrei necredincioși aflați în situații dificile:
‘ IATĂ LUCRURILE pentru care nu s-a rugat Kaddish: nu s-a rugat pentru îngăduință sau pentru călăuzire, pentru iertare sau pentru ajutor, n-a cerut un semn sau mângâiere, nu s-a rugat fierbinte în numele nimănui. Cu toate că s-a întors către un Dumnezeu de deasupra, Kaddish nu-şi dorea un rai care să-l găzduiască pe El. Pentru că şi imagistica anemică a omului e rușinoasă, numai ochi, peste tot ochi şi iar ochi care iscodesc neîncetat, ca şi cum singurătatea este interzisă, ca şi cum accesul în rai n-ar aduce o mai mare înţelegere, n-ar conferi contextualizare sau putere de pătrundere, ca şi cum fiecare mişcare a fiecărei ființe umane este cercetată necontenit de mamele şi fiii duşi pe lumea cealaltă.
Iată de ce un om cuprins de cea mai adâncă disperare i se va opune, iată de ce Kaddish – născut pe lumea aceasta, se pare, cu unicul scop de a fi ținut pe dinafară nu îndrăznea niciodată să îşi ridice ochii către Dumnezeu, aşa cum făcea acum. Pentru că nu voia să își facă griji că s-ar putea să intre doctorul şi să râdă de el, sau că ar putea fi surprins de rabin, care l-ar lua în posesie, sau că toți morții din toate timpurile, cei cu numele răzuite şi cei cu numele intacte, i-ar auzi rugile şi şi-ar zice că a suferit atât de mult, încât a văzut, în cele din urmă, lumina credinţei. Ni s-a dat un rai al tiranilor, un loc al coerciției, unde toți ipocriții plutesc prin aer condamnându-i pe ceilalți, ca nişte voyeuri înaripați.’ (pag. 306)
Multe detalii fine se așteaptă descoperite în paginile cărții. Mă voi referi doar la unul dintre ele – alegerea numelui personajului principal. Nu am întâlnit sau auzit vreodată de un evreu pe care să-l cheme Kaddish. Este în fapt numele rugăciunii de înmormântare sau de comemorare a morților, cea pe care un fiu o rostește la mormântul tatălui său, sau – Doamne Ferește – un tata la mormântul fiului. Cine ar da un asemenea nume copilului său? Explicația că eroul este un proscris din naștere, fiu din flori al unei prostituate și cu tată necunoscut nu este suficienta. În opinia mea, este încă un exemplu al tipului de umor tragic practicat de Nathan Englander, una dintre caracteristicile care disting proza acestui scriitor de excepție.
‘Ministerul cazurilor speciale’ a fost scrisă la trei decenii după instaurarea dictaturii militare în Argentina. Au trecut de atunci încă două decenii. La o lectură astăzi, cartea are o prospețime și o actualitate care dau senzația că este a fost scrisă ieri. Romanul lui Nathan Englander este și istorie și distopie totodată. Combinația complexa de critica sociala și analiză psihologica, amestecul de tragic și de umor, personajele imperfecte și pline de omenie cu care cititorul se identifică cu ușurință fac din această carte un reper care merită să fie cunoscut sau recitit. Sper că Editura Paralela 45 sau altă editură românească vor avea inspirația de a readuce cartea în librarii și în mâinile cititorilor de la noi, alaturi de celelalte cărți (romane sau proză scurtă) ale lui Englander. Nu sunt prea multe, dar putem spera că altele le vor urma. Timpurile noastre au nevoie de astfel de scriitori.
Is it too early for cinematic versions of the story of the rise of a personality who continues to dominate contemporary world politics like Vladimir Putin? This is certainly not what writer Giuliano Da Empoli, who published the novel ‘Le mage de Kremlin’ in 2022, and director Olivier Assayas, who brought it to the screen in 2025 in an English-language version called ‘The Wizard of the Kremlin‘, believe. In addition, they achieved this with the tools of political fiction mixed with a dose of thriller. The editorial success was remarkable. A bestseller on the French market, the book won the Grand Prix for Novel of the French Academy and the Honoré de Balzac Prize, losing the Goncourt Prize ‘in the tie-break’, after 14 rounds of voting, only thanks to the decisive vote of the president of the jury, who preferred a competing novel. Da Empoli‘s book, written in 2020 but published in April 2022, had a special resonance in the context of that political whirlwind caused by Russia’s invasion of Ukraine that followed the pandemic in a sequence of events that could not have been anticipated by any writer’s imagination. It would probably have been successful anyway, as it is a well-written book that brings important events and issues to the reader’s attention, but the current situation amplified its impact. The film, made three years later, is still acutely relevant. Political fiction reflects reality or perhaps tries to decipher and clarify it, but the experienced filmmaker Olivier Assayas did not give up on the tools that can attract the attention of an audience that is not necessarily interested in international politics. However, not everything succeeded to him in this film.
The story mixes real characters, with their names we know from the news, with some completely fictional and with others that transparently mask other real personalities. An expert in Russian literature on a documentary trip to Moscow is invited to a ‘dacha’ located in the frozen landscape of the endless forests of Russia for a conversation full of confidences by the enigmatic Vadim Baranov, once an artist, reality show producer and gray eminence of Vladimir Putin, nicknamed the Tsar. Retired from politics, Baranov talks about his family and youth, life in Russia in the 1990s, his contribution to the discovery and political rise of the Tsar since 1999 and his experience in the circles of power. Vadim Baranov, the ‘Wizard of the Kremlin’, is a fictional character, but largely inspired by the personality of an advisor and ideologue of Vladimir Putin until 2020. What follows after the introductory scenes can be described as a docu-drama that covers the over two decades of the political and ideological changes that Russia went through from the 1990s to the mid-2010s. Baranov’s family belonged to the elites of officials and intellectuals of various regimes in Russia. His father had been an academic and high-ranking official in the Soviet hierarchy. The son makes a career in the post-Soviet period and reaches the circles of power with the rise of Putin. The young artist evolves over time from a creator of art to a creator of reality, among his ‘contributions’ being the concept of ‘sovereign democracy’. He lives in the world of oligarchs and power-hungry politicians, but the character who dominates the entire story, without being present all the time on screen, is undoubtedly Vladimir Putin. As viewers, we witness Putin’s metamorphosis and the reorientation of Russia.
Olivier Assayas warns his viewers from the beginning that what they will watch is a fictional product based on real events and characters. To make the film accessible to an international audience, it is spoken in English, with a few documentary inserts in Russian. Some characters mimic Russian accents, others do not. I believe that this aproach lacks authenticity and I found excessive the caricaturization of some of the characters, in contrast to the soberty of others. I did not like at all the way in which Paul Dano, an actor I have appreciated in several other films, played the role of Vadim Baranov. Monotonous and lacking in complexity, the actor failed to be credible both when he played the character in his idealistic youth and when he becomes Putin’s image-building man and ideologue, and even much less when explaining his evolution. Jude Law manages to physically bring Putin to the screen, but his character remains as shrouded in secrets as the politician. Alicia Vikander is Ksenia, the hero’s life partner, romantic disappointment and then again partner. Unfortunately, she did not have enough text to give life to a character who could have been much more interesting. ‘The Wizard of the Kremlin‘ is a docu-drama and a political thriller that I watched with great interest because of the subject, but which disappointed me at times in its execution. The evolution of Russia and the role played by Putin represent one of the most dramatic and significant episodes in the history of the first decades of our century. The courage to approach them when they are still hot topics is welcome. This movie will be followed by other that will deal with the era and the subject. Some will do it, I hope, better.
It takes a bit of courage, or perhaps audacity, to give the title ‘Hokum‘ to a commercially distributed film. The noun ‘hokum’, which I learned on this occasion, has a few different meanings: it means ‘nonsense’ or ‘just plain nonsense’ but also defines a cheap theatrical or cinematic device, designed to attract the audience’s attention in order to create a calculated reaction from the start. Irish director and screenwriter Damian McCarthy gives his films enigmatic one-word titles. ‘Hokum‘ is his third consecutive film to follow this convention, and all belong to the horror genre, using elements of Irish folklore, rich in ghosts, mysteries and supernatural creatures. The stakes are a bit higher in this film, which is an Irish production with American and Emirati financing.
The hero of the film, named Ohm Bauman, is an American novelist and a very unsympathetic guy. He travels to Ireland for the first time in his life to bury his parents’ ashes in the place where they had spent their honeymoon, perhaps the happiest time of their lives. He is hosted at the inn where they had also lived, perhaps using the bridal suite that is locked by the owner because it is haunted by ghosts. The hero’s antisocial behavior – perhaps due to a creative crisis in search of the end of a trilogy of novels or perhaps due to childhood traumas – and excessive consumption of whiskey lead him to an attempted suicide. When he wakes up, he discovers that the hotel barmaid who saved his life has disappeared. The hotel is rumored to be haunted, with strange characters roaming around. Are the supernatural phenomena that all the locals seem to believe in ‘hokum’, or are they part of a reality that you have to believe in order to understand?
Adam Scott delivers a remarkable performance as an atypical anti-hero for horror films. Viewers will have difficulty identifying with his character, at least at first, but as the story progresses, some of the reasons for his behavior will become clearer. The cinematography combines gloomy tones with a not always clear image, and the hotel building where most of the story takes place looks like a combination of the exterior of ‘Psycho’ and the interiors of ‘The Shining’. The elements of Irish folklore are not very well highlighted, but perhaps that’s for the best, because too many rational explanations could harm the mystery. This film is not for those who consider supernatural phenomena to be just ‘hokum’. You have to believe in them, at least as an artistic convention, like fairies and ogres in fairy tales. For many viewers who accept conventions or even believe in them, ‘Hokum‘ can be a delight.
‘The Drama‘, the film written and directed by Norwegian Kristoffer Borgli who crossed the Atlantic for several years and is now making films in the United States, combines in a surprising and original way two film genres that are apparently light years apart: the romantic comedy and the social film about the tragic phenomenon of violent acts committed in American schools by students who have too early and too easy access to lethal weapons. The social pressures and prejudices amplified by the accelerated speed of spreading rumors in the constantly connected world we live in are questioned. The pretext seems frivolous, like in many romantic stories on screens, but the stakes are immense and the issues raised deserve a debate that only begins in the cinema, but will continue among many who have seen the film.
Emma and Charlie form a couple who seem to be living a love story like in the movies. The chance meeting turns into a lightning-fast love story that quickly evolves into the planning of a dream marriage. When they meet at a restaurant with their best friends, Rachel and Mike, to plan the last details of their wedding, a trivial conversation and a game about ‘truths of life’ trigger a catastrophe. Slightly intoxicated by alcohol, Emma tells of an episode from her adolescence in which she came close to committing a crime. Rachel is outraged, Charlie begins to have doubts about the beautiful woman he is linking his life to. The wedding preparations continue, but with hurdles. Will the two young people manage to overcome the distrust aroused by the revelation of secrets from the past? Was the episode from Emma’s past just a teenage mistake or perhaps the sign of serious personality disorders and a symptom of a social illness widespread in American society? The judgments of those around her, perhaps their prejudices, do not help to clarify the situation, on the contrary.
The mix of themes is a bit eclectic and perhaps screenwriter Kristoffer Borgli could have reduced the number of topics undertaken directly or in passing, focusing on the central thread that is important enough to support the film. Director Kristoffer Borgli, however, manages to sustain the pace and create a constantly interesting action. Zendaya is one of the hottest names in Hollywood today and she manages, together with Robert Pattinson, to create a believable couple on screen that viewers become attached to, a couple that struggles with the prejudices of those around them, but especially with themselves in an attempt to overcome an abysmal crisis. I also liked Alana Haim, another talented and rising actress, whom I have noticed in several other films. ‘The Drama‘ isn’t perfect as a story (the ending is also a bit long and predictable) or as a production, but it’s an interesting film that raises difficult issues and addresses them in an open style, avoiding judgments. It is, if you wish, proof that romantic comedy can also address themes with substance, going beyond the condition of simple entertainment.
Cum poate fi explicată o crimă de proporții monstruoase cum a fost Holocaustul? Cine au fost executanții și complicii prin fapte sau prin tăcere? Cum pot trăi descendenții victimelor și care le este menirea și datoria? Pot fi combătute uitarea și negationismul? Există lecții ale istoriei? Iată câteva dintre întrebările pe care nu pot evita a și le pune cei care au citit ‘Götz și Meyer’, cartea tulburătoare scrisă de David Albahari, care a apărut în colecția ‘Anansi Clasic’ a editurii Pandora M în traducerea din limba sărba a Octaviei Nedelcu. Autorul, care a trăit intre 1948 și 2023 în fosta Iugoslavie, în Canada și în Serbia, a fost romancier și traducător al unor scriitori importanți din limba engleză în limba sărba, și pentru o perioadă cheie din istoria Balcanilor (cea a războaielor care au dus la destrămarea Iugoslaviei, între 1991 și 1994) președintele Federației Comunităților Evreiești din Iugoslavia.
‘Götz și Meyer’ are mai puțin de 150 de pagini și pare la prima vedere a fi fost scrisă dintr-o singura suflare. Impresia aceasta este amplificată de faptul că textul este condensat într-un singur paragraf, un flux continuu de amintiri, reflecții, trăiri. În timpul primei lecturi și mai ales după ce aceasta se sfârșește ne dăm seama ca cititori că avem de-a face cu o scriere complexă, rezultatul unei cercetări temeinice, dar mai ales a unei distilări și decantări de sentimente și gânduri care au fost construite cu atenție și expuse cu precizie și fluență. Acțiunea cărții pleacă de la un fapt istoric documentat și anume exterminarea a mii de evrei din Belgrad și Serbia ocupată de naziști în perioada 1941-1942 folosind o metoda ‘originală’ aplicata doar în acea parte a Europei și pe frontul de Est – gazarea victimelor înghesuite în camioane, o metodă care era un preludiu al asasinatelor de mult mai mari proporții în camerele de gazare de la Auschwitz.
‘Istoria ne informează sec că autoritățile germane de ocupație au emis în data de 16 aprilie 1941 un ordin privind înregistrarea şi consemnarea tuturor evreilor şi că până la data de 13 iulie a aceluiaşi an, aşa cum e notat în Raportul periodic de activitate trimis de Primăria oraşului Belgrad către Ministerul de Interne, s-au prezentat aproape nouă mii cinci sute de evrei belgrădeni. Aici istoria pune punct. E suficient însă să te întrebi cum s-a simțit fiecare dintre cei nouă mii cinci banderola sute de bărbați, femei şi copii, când și-au pus galbenă sau steaua în şase colțuri și istoria începe să se fărâmiţeze și să se destrame. Istoria nu are timp de sentimente, cu atât mai puțin de neputinţa absurdă şi mai ales de incapacitatea de a înțelege ce se întâmplă. Într-o zi eşti o fiinţă omenească şi a doua zi, în ciuda însemnului purtat, ori tocmai de aceea, devii invizibil. Nu, asta nu e istorie, ci o catastrofă de dimensiuni universale, în care fiecare individ reprezintă un univers special. Nouă mii cinci sute de universuri se transformă din stare solidă în stare gazoasă, ceea ce nu e o simplă metaforă, mai ales când e vorba de cele cinci mii de suflete care au făcut cunoştinţă cu partea din spate a camionului lui Götz şi a lui Meyer.’ (pag. 33-34)
Povestitorul fară nume identifică executanții crimelor ca fiind doi subofițeri SS naziști pe nume Götz și Meyer. Dar cine este el, cel care reconstituie trecutul, cel care își împărtășește gândurile și trăirile cu cititorii, cel care se confruntă cu uitarea și cu fantomele trecutului? Înțelegem că este unul dintre descendenții victimelor, reprezentant al generației copiilor supraviețuitorilor, ai căror părinți au ales tăcerea.
‘Părinții mei, cât au fost în viață, nu au vorbit despre trecutul lor: ceea ce se întâmplase se întâmplase, şi nu avea niciun sens să repete acele lucruri, iar când au murit, eu eram interesat de alte lucruri: de plimbările prin parcul Kalemegdan şi mai ales de colecția de timbre cu portrete de scriitori și teme literare. Nu ne-au vorbit nici despre originea lor și a mea, evreiască, convinşi fiind, presupun, că tăcerea, dacă răul ar bate din nou la uşa noastră, ne-ar face invizibili. Astfel, cunoștințele mele erau limitate la fapte generale din manuale, istorie, filme şi opere literare, iar acestea nu-mi sugerau nicidecum că acea istorie se referă la mine.’ (pag. 33)
Sentimentele acestea le pot înțelege foarte bine. Fac parte din aceiași generație cu autorul și cu alter-ego-ul acestuia, povestitorul din ‘Götz și Meyer’. Multă vreme părinții noștri, părinții lui, au tăcut. Dacă au povestit, au făcut-o foarte tărziu, spre apusurile vieților lor. Sistemul politic comunist – deși antifascist în teorie – a încercat să elimine din istorie identitatea evreiască a victimelor. Părinții au încercat să uite, să-și refacă viețile, să îngroape și să nege ceea ce li se întâmplase. Aici se află prima dintre cele trei teme principale ale cărții: căutarea identității de către o generație căreia i s-a șters o parte din trecut. Povestitorul cercetează, culege mărturii, își imaginează arborele genealogic al familiei sale, dar lipsa informațiilor despre destinele curmate face ca acest arbore să fie unul aproape sterp, cu multe ramuri lipsă, ramuri retezate.
Este literatura o alternativă a istoriei? Este una dintre întrebările pe care și le pune autorul la un moment dat. În lipsa unor documente exacte, a unor nume pierdute, își imaginează un erou, un băiat pe nume Adam, abia intrat în adolescență, care se va maturiza brusc în suferință și datorită ororilor la care este martor, înainte de a dispare în neant împreună cu tovarășii sai, victimele reale.
Cine sunt călăii? Götz și Meyer par a fi o exemplificare a teoriei banalității răului pe care a dezvoltat-o Hanna Arendt după ce a asistat la o parte din ședițele publice ale procesului lui Adolf Eichman de la Ierusalim, în anul 1961. Ei sunt buni familiști, cetățeni ‘normativi’ într-un sistem inuman, executanți care se preocupă de detaliile tehnice ale instrumentelor lor criminale și care își continuă viața ‘normativa’ în afara programelor ‘de lucru’. Identific aici a doua idee principală a cărții: într-un sistem totalitar care oprimă anumite categorii de oameni și le neagă toate drepturile, inclusiv dreptul la viață, noțiuni ca ‘disciplina’ , ‘datoria’ sau ‘normalitate’a nu doar că își pierd sensul, dar chiar devin un mod de a justifica crimele și complicitățile.
‘Cel mai simplu ar fi, bineînţeles, să mă folosesc de nişte stereotipuri: păr blond, ten deschis la culoare, obraji palizi şi privire de oţel, dar n-aş face altceva decât să demonstrez cât de mult sunt influențat de propagandă. Rasa superioară de-abia se contura, iar Götz şi Meyer erau doar o verigă în lanţul care urma să ajungă în viitorul îndepărtat. Dar ce verigă erau ei! Pe vremuri, tocmai astfel de misiuni mărunte, aşa cum era a lor, constituiau fundația unui edificiu uriaş; de calitatea lor depindea siguranța temeliei. Nu susţin că Götz şi Meyer ar fi conştientizat acest lucru, poate că doar îşi făceau datoria conştiincios, ca la orice alt loc de muncă, dar, fără îndoială, ştiau în ce constă munca lor. Misiunea lor, mai precis, pentru că așa o numeau, asta și era: o misiune, un ordin, o comandă, o terminologie militară care aici nu puteau fi evitată. Până la urmă, Götz şi Meyer erau cadre militare şi loialitatea lor faţă de Reich şi Führer nu putea fi pusă la îndoială. Chiar şi atunci când intra în lagăr, când îi ridica în brațe pe copii, Götz, ori poate Meyer, nu se gândea nicio clipă la ce urma să se întâmple. La urma urmei, totul făcea parte dintr-un angrenaj uriaș, fiecare cu soarta lui …’ (pag. 6)
Pentru a le sublinia anonimitatea, scriitorul îi descrie în multe pasaje ca interschimbabili (‘Götz și Meyer sau poate Meyer și Götz’). Sistemul de teroare bazată pe crimă este bine pus la punct, iar executanții sunt mai mult preocupați de detaliile ‘tehnice’ pentru a-i îmbunătăți ‘eficiența’. Cei doi par a urma instrucțiunile unui manual al crimei scris într-un sumbru ‘doublespeak’ orwellian care ascunde lipsa de sentimente omenești față de victime.
În realitate, Götz ar putea să fie Meyer, iar Meyer, de fapt, Götz. Poate că aşa şi este, cine ştie? Amândoi vorbesc cu acelaşi entuziasm despre Saurerul lor, lăudându-l cu vorbe alese, fără să şovăie însă să-i arate şi defectele, de pildă: instabilitatea caroseriei când se depăşeşte capacitatea maximă, de aceea, era nevoie să se reducă numărul de articole încărcate, dar ar avea ca efect creşterea consumului de combustibil, pentru că monoxidul de carbon trebuia să completeze spațiul eliberat. O caroserie mai mică, a fost concluzia lor, ar fi mai eficientă. Mai târziu, într-o carte, am găsit un raport german din iunie 1942, în care, aproape cu aceleaşi cuvinte, era discutată problema stabilității camioanele de gazare. Tot aici se menționa şi punctul de vedere al producătorului, pe care Götz şi Meyer n-aveau cum să-l ştie, şi anume că, prin micşorarea caroseriei, s-ar fi dereglat echilibrul întregului camion și ca atare, osia din față ar trebui să suporte o presiune incomparabil mai mare. În practică însă, afirmau semnatarii corespondenței, încărcătura se repezea instinctiv spre ușă şi acolo, la sfârşitul călătoriei, erau cei mai mulți, ceea ce însemna că în realitate presiunea încărcăturii era îndreptată spre osia din spate, astfel menținându-se echilibrul necesar. În corespondenţa aceea era înduioşătoare grija faţă de confortul încărcăturii care, fiind în beznă, începea să țipe și să se bulucească spre ușa din spate. De aceea, se propunea ca în camion, pe parcursul procesării încărcăturii, să fie aprins un bec de la bun început, ceea ce ar fi ajutat-o să se calmeze și să inhaleze mai uniform monoxidul de carbon.’ (pag. 103-104)
A treia idee dominantă este dezvoltată spre final, și poate de aceea ea este cea care rămâne cu cititorii după lectură – cum poate fi combătută uitarea? Povestitorul este profesor de literatură. Căutând căile de a-i învăța pe elevii săi detaliile istoriei, îi ia cu el într-o călătorie de inițiere pe traseul urmat de călăi și victime și îi îndeamnă să participe la un joc de identități. Fiecare dintre tineri își vă asuma rolul uneia dintre victime, îi va învăța biografia, va încercă să înțeleagă cele petrecute retrăind decăderea în drepturi, suferințele din lagărele de concentrare și căderea finala în neant. Experiența poate fi traumatizantă pentru tinerii aflați la câteva generații de evenimente, dar este necesară pentru a nu lăsa uitarea sau negarea să se aștearnă asupra celor petrecute atunci.
‘Ca să simtă acel loc, i-am pregătit pentru cum arătase odinioară şi de-abia atunci am început să le vorbesc despre organizarea lagărului, condițiile de cazare, programul zilnic, ateliere, despre vii și despre morţi. Stăteau în cerc în jurul meu, înghesuiți unul într-altul, de parcă le-ar fi fost teamă de orice distanţare. Pe atunci, ştiau, evident, că se aflau pe un drum fără întoarcere, dar speranţa îi împiedica în continuare să creadă cu adevărat că va fi aşa. La asta a contribuit, fără îndoială, şi vegetaţia, o vegetaţie luxuriantă care năpădise Sajmište din toate părţile, astfel că de departe aveai impresia că te apropii de o pădurice, iar de aproape, când intrai într-un desiş de umbre, puteai să-ți imaginezi că e un parc, puțin neîngrijit de altfel, dar totuși parc. De aceea am îndepărtat-o încet, am dat la o parte fiecare frunză, am adunat fiecare crenguță până când n-au mai rămas decât nişte clădiri pustii şi dărăpă- nate, aşezate într-un loc pustiu. Nimic nu e mai cumplit decât pustiul, nimic mai prezent decât absenţa. De altfel, le-am spus, şi Adam se simțise la fel: era aici şi de fapt nu era, la fel ca lagărul care, chiar dacă era supraaglomerat, era alcătuit din locuri pustii în care fiecare pas răsuna ca o lovitură de ciocan pe o nicovală. Înțelegeți despre ce vorbesc? Nu înţelegeau. Mă priveau și clipeau, aşa cum clipesc oamenii când îi surprinde o rafală de vânt sau razele soarelui care răzbesc dintre nori. Ce-ar fi făcut dacă le-aş fi cerut să aud cum le clănțăne dinții, cum le chiorǎie matele, cum le scârțâie articulațiile? Toate astea le-a auzit şi Adam la ceilalți și la el, mai ales noaptea, când era nevoit să muşte din pernă ca să nu-i mai clănțăne dinții și să se ghemuiască ca o minge ca să potolească urletul din intestine. În timpul zilei, se chircea din ce în ce mai des din cauza crampelor îngrozitoare care-i sfâşiau stomacul ca nişte clești de oţel, dar nici măcar atunci nu înceta să se uite în jur, pentru că cineva trebuia să vadă şi să memoreze toate astea, fiecare umilinţă, fiecare evadare în nebunie şi retragere în reverie, fiecare degerătură şi vânătaie de la lovitura patului de puşcă sau a cizmei. Dar de ce, a întrebat fata cu ochelari, când la final îl aştepta, adică odată ce știa, trebuie să fi știut că după toate acele lucruri urma doar… Nu și-a încheiat propoziția. Nu putea să rostească cuvântul ,,moarte”, de parcă şi-ar fi luat propria viață spunând asta.’ (pag. 121-122)
Nicio carte despre Holocaust nu este ușoară și acesta este cazul și cu ‘Götz și Meyer’ a lui David Albahari. Scrisă sub o presiune colosală, comprimată și incendiară, este un document și în același timp un strigăt al celor care refuza să uite și care acordă doar victimelor care nu mai pot vorbi dreptul să ierte. Citirea acestei cărți este un argument în plus pentru cunoașterea și recunoașterea trecutului – singura șansă (și ea firavă, dar totuși șansă) pentru ca ororile să nu se mai repete.
I don’t think George Orwell would have liked the documentary ‘Orwell 2+2=5‘ that Raoul Peck wrote, directed and dedicated to his biography and the relevance of his writings and especially the novel ‘1984’ in today’s world. I saw the documentary and I remained with many question marks. Orwell’s work is not written in the style of a political manifesto and does not target single-color totalitarianisms, but all regimes that oppress personalities and enslave language and thought. Above all, however, Orwell rejected absolute truths and their imposition – not only by force but also by propaganda. The script written by Raoul Peck and the way he chose his message bearers seems at many moments to be more of a collection of empty sentences than an invitation to debate. Orwell is always relevant and today more than ever. The subjugation of its messages in selected directions, ignoring their universality, is, however, un-Orwellian.
The novel ‘1984’ was written in the last two years of Orwell’s life, which were also years of mourning after the death of his wife and years of suffering due to the illness that was crushing him and that was to end his life so early. George Peck combines fragments from three of the films that brought cinematic versions of the novel to the big screens screen with letters and diary pages read by the actor Damian Lewis. The biographical presentation is non-linear, the other period that is covered in more detail being that of his adolescence and youth, which includes the five years spent in the British colonial service in Burma, decisive years in terms of life experience and confrontation with the dark aspects of an oppressive system. Much less is covered, however, precisely the period of his intellectual maturity, of his literary debuts, of his wanderings and ideological awakenings. Those who know Orwell’s biography well (and there are some remarkable books that can be consulted) know that he did not hesitate to correct the wrong paths he had taken in his youth and to criticize extremist ideologies, but also the authoritarian tendencies of the systems to which he had once adhered. Orwell was a man who researched and doubted, who rebelled against the social and intellectual environment from which he came, who asked himself more questions than he gave answers. The biographical part seemed well done to me, but with significant gaps.
Raoul Peck is certainly an experienced and talented documentary filmmaker, but also a man with clear convictions. Unlike the hero of his film, he seems to have more answers than questions. What particularly bothered me in the film was the way in which details from Orwell’s biography or elements from films depicting his era are programmatically attached to critical political statements, coming from a single direction, towards aspects and tendencies of today’s totalitarianisms and authoritarian tendencies in contemporary democracies. The selection of the critics’ targets is very focused and quite one-sided. There is no reference to the Orwellian aspects of Islamic theocracies or post-Stalin communist dictatorships (except for a single reference to the Khmer Rouge). Other connections are forced. Are technocratic oligarchs really more dangerous than fundamentalist religious preachers or than the ideologists of contemporary totalitarianisms? Historically, any reference to communist propaganda and oppression (from language to torture) practiced for half a century in Eastern Europe is completely missing. While I may agree with many of the critical positions expressed in the film, I find equally significant what the script chose to omit. The great ideological debate of the world today is that between totalitarianism and democracy, between truth and its falsification through lies and omissions. Orwell cannot be enlisted in a plea for half-truths.
Andy Weir, the author of the novel that inspired the film ‘Project Hail Mary‘, likes heroes who face loneliness and overcome it. Mark Watney, the hero of Weir’s first published novel and of the film inspired by this novel, is abandoned on Mars after a sandstorm and will live a story of survival on the dimensions of the solar system. For Ryland Grace, the science teacher who is the hero of the writer’s second novel, ‘Project Hail Mary‘, the adventure takes place on a galactic scale. He wakes up from an induced coma, on a spaceship that is racing towards one of the nearby stars (‘nearby’ meaning a few light-years). He is in a state of almost total amnesia, knowing only that he is entrusted with a mission of critical importance, but he remembers nothing about it. The novel and the film script combine two narrative planes. The one of the present in which the hero faces loneliness and the attempt to remember and then carry out the mission that was entrusted to him, with that of the past which is gradually reconstituted, like in a memory puzzle, and which will contribute to finding his own identity but also to the revelation of the unique mission that he has to fulfill. There is an essential difference between ‘The Martian’ and ‘Project Hail Mary‘ (the films). The first had as its director the brilliant, prolific and unequal Ridley Scott, for whom even failures look good and say a lot. For the recently released film, MGM studios chose Phil Lord and Christopher Miller, who had not made a feature film for 12 years, and their previous was ‘The Lego Movie’.
I will reveal very little of the film’s story, so as not to take away from the viewing pleasure. The stakes in ‘Project Hail Mary‘are not individual salvation as in ‘The Martian’ but neither more nor less than saving the Universe. In the book, the Sun (the star Sol) begins to die out. ‘Something’ is stealing its energy, more than one percent every year. In a few years, the Earth will enter an ice age, in a few decades, life will no longer be possible. That ‘something’ proves to be a life form as primitive as it is harmful. The sole survivor of the crew sent to save the solar system from extinction will discover that it is an intergalactic pandemic, that not only the Sun but also other stars are in danger and that the solution can only be a collaboration between the species that populate the universe. On the way, we will witness an encounter of the third kind.
While I’m still quoting Spielberg, the film owes a lot to Spielberg’s stories from the 70s and 80s that told of encounters between the human species and aliens who were benevolent even if not very attractive at first sight (and to the following ones). Not only does Rocky, Ryland Grace’s friend from other stars, imagined and handled by James Ortiz, seem to be a cousin of E.T., but texts such as ‘ … go home’ are borrowed (or perhaps introduced as an homage). Ryan Gosling was offered the role from the beginning of the discussions about the film adaptation of the novel and the character seems to have been imagined for him. Gosling has already played an astronaut on screen in the past, that was Neil Armstrong from ‘First Man’. Here he adds not only humanity but also a lot of humor. A very interesting character is that of the leader and coordinator of the mission, Eva Statt, who is allocated unlimited resources and authority in the attempt to save the planet. When reading the book, the character intrigued me and I wrote that she could be the heroine of a movie just about her. In this film, she loses some of her depth but gains Sandra Hüller‘s performance, in her first movie overseas. It’s not the only detail that gets lost in the screenplay (and I’m not a fan of faithful screen adaptation). The passion for music in general (the Eridian language spoken by Rocky is described in the book with notes) and for the Beatles in particular, for example, cannot find cinematic equivalents. ‘Project Hail Mary‘ tries to create emotion with Hollywood stereotypes where more original solutions could have been found, maybe even from the book. We can only imagine what the movie would have looked like if directed by Ridley Scott or someone in his league. But even so, it’s a film that adds to the great intergalactic stories. Those who believe – like me – that the human species will only exist if it explores space will love the movie. I think it’s not just them.
Sequels released decades after the original often succeed better than those that are pushed to the public just a few years later. Perhaps time helps to sediment memories of the first film and accumulate a nostalgia that makes viewers want to see it again more and makes them a little more tolerant of repetitions or inconsistent changes compared to the original. ‘The Devil Wears Prada‘ with serial number 2 is a very faithful sequel, although exactly twenty years have passed between the stories and characters of the two films. The director is the same (and he didn’t change his style much), the characters are the same, the actors are the same, the New York where ‘Runway’ magazine is headquartered is the same, but the fashion and publishing industries have changed radically. The film depicts the confrontation of those who are now veterans (not to call them dinosaurs) of this world with changes, but the emphasis is not placed on technical aspects (although we have enough filmed fashion shows). In one of the film’s scenes, a team of experts hired to ‘optimize’ company operations (which often means layoffs) declame the mantra ‘it’s all about people’. The writers’ intention is ironic, but the film’s power – as much as it is – can be found precisely here, in my opinion: in the characters.
Oit of the original quartet of characters, Andy Sachs is the one in the center of the story. Having become a journalist, she finds out on the very evening she receives an important professional award that she has been laid off as a result of the restructuring of the magazine she worked for. Left jobless, she enthusiastically accepts the proposal of the owner of ‘Runway’ to return as content director to the magazine she had left two decades ago, also run diabolically by the ambitious, snobbish and dominant Miranda Priestly. The magazine needs a pen to save its morale standing, after a scandal caused by the promotion of a subcontractor who does not provide humane working conditions for employees. Andy and Miranda are in conflict again, the style director Nigel tries to mediate between them, and their former colleague Emily, now coupled with a super-rich divorced man, is preparing a revenge that could blow up not only the relationships between the characters, but even the entire institution.
Those who are fascinated by the world of fashion will probably find in this film quite a lot of aesthetic pleasure. I confess that I am not among them, so I had to seek my satisfaction in other facets of this film. The story sings praises to the high-end fashion industry, but also to investigative journalism and the printed press, but it does so without much originality, and the solutions to the conflicts that seemed insoluble are … well … like in the movies. The acting performances are remarkable, however. Meryl Streep returns after a five-year absence from the big screens, reprising and amplifying the role of Miranda and adding the anxieties of age to it, making us feel again how lucky we are to have her contemporary with us and in top form. For Anne Hathaway, this is the second of the five films released in 2026 in which she plays and every moment of her on screen is impressive. In the company of so many ambitious women, it is Stanley Tucci‘s role to add a ‘softer’ dose. Emily Blunt completes the quartet, but her role is more schematic and less developed. Kenneth Branagh does not have either a role up with his immense talent either, but he plays the role of Miranda’s new partner with obvious pleasure. Several cameo appearances by celebrities must be watched carefully, as some only appear for a few seconds on screen. Lady Gaga does one song. The script has quite a few gaps: undeveloped characters, schematic solutions or banal plots that are not connected to the main plot (such as Anne’s romantic plot). But in the end, according to experts, it’s all about peopkle and their feelings. I have no doubt that many viewers will like ”The Devil Wears Prada 2, but I guess that among them will be many of those who liked the original.
The main criticism that could be leveled at the film ‘Dog 51‘ (‘Chien 51‘ in the original, like the title of the novel by Laurent Gaudé that it is adapting) is that we, as viewers, have a permanent feeling of déjà-vu. We have already seen enough dystopias about segregated and over-surveilled societies, and even the Paris of the future was the location where some of them took place. In addition, director Cédric Jimenez chose to give the film and the characters a visual aspect that is reminiscent of some of the best productions of the genre. Knowing his previous films, I think it is more a matter of an homage paid through imitation or citation to its illustrious predecessors and not a lack of imagination. ‘Dog 51‘ has many other cinematic qualities and a human quality that make it different even in the company of memorable successes that have already entered the reference libraries of filmmakers.
The Paris of 2045 is divided into three zones: Zone 1 – that of the oligarchs, Zone 2 – that of the people of the system who serve the first and Zone 3 of the common people, a huge ‘banlieu’ haunted by poverty and crime. The zones are separated by electric fences and gates guarded by soldiers and drones guided by Artificial Intelligence. Biometric identification locates any citizen, at any time, where they are. AI also advises the police who investigate crimes, such as the one in which the head of the concern that had developed the permanent surveillance programs of the population is assassinated. The investigation is led by veteran police officer Zem Brecht from Zone 3 and the younger detective Salia Malberg from Zone 2. The difference in social class makes Salia the boss and Zem her ‘dog’ companion in the dangerous territory of Zone 3. In reality, the two will discover that they share hidden details of their biographies, and the investigation will lead them to revelations that put them in conflict with the bosses of the AI-dominated social order.
I liked the way the story develops and is paced. Cédric Jimenez is one of the directors who knows how to adapt the American action movie genre to the European atmosphere and locations, and he does it with taste and talent. Gilles Lellouche and Adèle Exarchopoulos are both excellent in the roles of the detective pair and the audience will quickly become attached to them and get involved in the adventures in the dangerous world they live in. The rest of the roles are more schematic, but it’s always a joy to see actors like Louis Garrel, Romain Duris or Valeria Bruni Tedeschi again. It’s rare for me to wish a film had been longer, but this is one of those cases. An extra 10-15 minutes wouldn’t have hurt in my opinion, if it had added some complexity to the story and to some of the secondary characters. I would also add that – unlike many other film scripts – here the sci-fi pretext related to AI holds water and resonates with one of the contemporary anxieties related to these technologies. ‘Dog 51‘ is an anticipation and action thriller that I think neither genre enthusiasts nor those who appreciate quality cinematography will regret watching.
