CHANGE.WORLD: Sfârșitul erei telefoanelor inteligente?

Posted on February 24, 2026 by admin

Her, filmul de anticipație din 2013 al regizorului Spike Jonze, se deschidea cu o scenă care părea atunci ușor fantezistă, ușor distopică. Era filmată o stradă aglomerată într-o lume nu departe de prezentul de atunci, în care oamenii nu mai comunicau între ei, ci fiecare era absorbit în interacțiunile audio-vizuale cu propriile telefoane mobile. Am revăzut recent filmul, în pregătirea unei discuții cu tema ‘Prezentul a fost viitorul trecutului’. Scena de anticipație din filmul din 2013 nu mi s-a mai părut deloc fantezistă. Din contră, arăta foarte realist astăzi. Priviți în jurul vostru, de exemplu, în timpul unei călătorii în metrou, atunci când nu este aglomerație. 4 sau 5 din 10 călători sunt practic izolați de lumea din jur, în sesiune virtuală cu ecranele telefoanelor lor zise ‘inteligente’. 1 din 10 ascultă muzică, probabil tot de la telefon. (Câți citesc o carte? Poate 1 din 100. Dar asta este altă discuție). Ne aflăm într-o perioadă în care viețile noastre sunt dominate de telefoanele mobile și de aplicațiile care rulează pe acestea. Dar sfârșitul acestei ere este foarte aproape. Folosirea telefoanelor mobile ca infrastructură dominantă a interacțiunilor noastre în scopuri profesionale, tranzacții personale, divertisment sau comunicații cu cei apropiați de departe a atins și a depășit piscul, și panta descendentă va fi mai rapidă decât introducerea și generalizarea lor. Care vor fi înlocuitorii? Vor dispărea complet telefoanele mobile inteligente sau vor ocupa un loc mai mic, dar relativ stabil în viețile și buzunarele noastre? Despre asta vom discuta în articolul de astăzi, dar și despre joburile create de Inteligența Artificială (cu sau fără ajutorul telefoanelor) și despre folosirea telefoanelor și aplicațiilor IA de către copiii și adolescenții din România, în lumina propunerilor de restricționare prin legiferare și chiar și despre… Lolita Cercel.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt1798709/mediaviewer/rm2440509696/)

Telefonia mobilă a fost dominată în ultimele două decenii de un duopol format din Apple și Google – două întreprinderi care domină nu doar piața cu cererea și oferta acestor produse, dar și modul în care acestea arată și interacționează. Google a transferat în fiecare an sume imense lui Apple pentru ca motoarele de căutare și browserele ‘default’ (adică cele instalate și accesate automat, pe care mulți utilizatori nu le schimbă niciodată) să fie ale sale. Pe de-o parte, Google și-a eliminat sau minimizat astfel competitorii, pe de altă parte a achiziționat și extins propriul său sistem de operare pentru telefonia mobilă (numit Android), care este instalat cam pe orice model de telefon care nu este al lui Apple, cu excepția celor proiectate în China. Duopolul nu cred însă că va mai domina multă vreme. Competiția se întețește. OpenAI, firma dominantă a pieței aplicațiilor IA a anunțat că planurile de lansare a unui nou dispozitiv mobil inteligent în a doua jumătate a lui 2026 sunt ‘în termen’. Apple lucrează la lansarea unei insigne portabile (‘wearable pin’) care va încorpora electronica unui agent IA. Sir Jony Ive, designer-ul britanic născut în 1967, care a fost vreme de decenii colaboratorul lui Steve Jobs și este considerat drept ‘creierul’ care a creat imaginea multor produse Apple și interacțiunea lor cu utilizatorii, conduce acum o firmă numită LoveFrom. Contractul acestuia cu Apple s-a încheiat în 2019 și Ive s-a apropiat în ultimii ani de OpenAI a lui Sam Altman. În 2025 au anunțat dezvoltarea unui dispozitiv hardware dotat cu Inteligență Artificială, care este „mai puțin perturbator din punct de vedere social decât iPhone-ul”. Meta, care a mizat multă vreme pe căștile dotate cu capabilități Virtual Reality (VR), a mutat o parte dintre resursele care sprijineau această dezvoltare spre ochelari dotați cu funcții IA. O linie similară are în lucru și Amazon, care folosește ca bază extinderea asistentului casnic Alexa cu funcționalitate IA, folosind difuzoarele sale inteligente ca dispozitive fixe, respectiv ochelari și minicăști audio ca aparate mobile.

(sursa imaginii: technewsworld.com/story/ai-enhanced-next-gen-smart-glasses-could-revolutionize-wearables-179339.html)

Ce vor simți utilizatorii, adică noi? Primul impact va fi o creștere a prețurilor telefoanelor mobile. Cauzele sunt multiple. În primul rând – scăderea cantităților fabricate și vândute (estimată la 6% global pentru 2026 față de 2025) va ridica costurile de producție. Apoi este vorba despre creșterea prețurilor memoriilor, care este un efect indirect al cererii pentru aparatura IA. Complexitatea și capacitatea memoriilor telefoanelor inteligente sunt în continuă creștere și se apropie de cele ale agenților IA, dar solicitările din partea unor firme precum Nvidia cresc în ritm și mai mult. Ambele tipuri de aparate se află acum în aceeași zonă tehnologică, necesitând cipuri la parametri ridicați de densitate a siliciului, domeniu în care producătorii din Taiwan controlează cam 90% din producție. Producătorii de telefoane inteligente se vor găsi în inferioritate, prioritatea fiind acordată celor care produc hardware pentru IA. Prețurile cresc. În ultimele 15 luni, prețul celor 12 GB de memorie dinamică necesară funcționarii modelelor recent lansate de telefoane inteligente a crescut cu 70 dolari pe unitate. Consumatorii vor plăti. Alt efect va fi apariția unor dispozitive noi, dotate cu IA, care vor începe să ofere servicii critice care nu există pe telefoane mobile: de la monitorizare pentru sănătate la aplicații de plată digitală sau la dispozitivele necesare șoferilor. Care va fi dispozitivul viitorului – ‘The Next Big Thing’, cum spun americanii? Va fi unul singur dominant sau vor fi mai multe aparate interconectate? Nu există încă un răspuns, sau sigur nu există un singur răspuns. Foarte probabil însă că peste încă un deceniu lumea noastră va arăta cu totul altfel decât astăzi sau decât cea imaginata în filmul Her.

(sursa imaginii https://mconsultingprep.com/what-is-a-consulting-firm)

Cert este că industria circuitelor electronice va cunoaște un avânt considerabil în viitorii ani, poate chiar decenii. Vor creste și cantitățile și se vor diversifica și locațiile în care sunt plasate unitățile de producție, deoarece concentrarea aproape exclusivă a producției de vârf tehnologic într-un loc aflat în focarul unui conflict geopolitic cum este Taiwan este prea riscantă pentru economia lumii. Inteligența Artificială este și foarte energofagă. Drept urmare, industria energetică va continua, de asemenea, să se dezvolte în ritm susținut, atât cea bazată pe energie curată și reutilizabilă, dar și în ramuri considerate cu un deceniu sau două în urma ca fiind spre finalul ciclului de exploatare, cum sunt energia atomică și cea a combustibililor fosili. Contrar previziunilor dominante de până acum, noul val de evoluție tehnologică pare a genera mai multe locuri de muncă decât a distruge. Asta însă nu întotdeauna se reflectă la nivel individual. Agentul de turism sau consilierul financiar înlocuiți de aplicații IA nu se pot reprofila peste noapte în tehnicieni de cipuri sau în experți în energie. Impactul IA în alte domenii este diferit de cel scontat. Contrar previziunilor, statisticile arată că în ultimii trei ani, specialități în care era temută o influență negativă a introducerii IA au înregistrat creșteri în cererea de locuri de muncă. Numărul celor care scriu programe software în Statele Unite a crescut cu 7%, cel al radiologilor care interpretează imagistica medicală cu 10% și cel al paralegiștilor cu 21%. Cele mai însemnate creșteri au fost înregistrate în domeniile care combină noile tehnologii cu coordonarea și supravegherea proceselor: numărul posturilor de conducători de proiecte și de experți în securitate a crescut cu 30%. Creșterea este vizibilă acolo unde este vorba despre domenii care au asimilat aplicațiile IA, au învățat să le folosească și, în acest fel, să-și mărească eficiența și calitatea contribuției salariaților la locul de muncă. Se produce și o schimbare a structurii organizatorice a multor firme. Reprezentarea organigramelor acestora era în modelul clasic ‘piramidală’, adică multe job-uri de joasă calificare la bază, urmate de un număr mai mic, dar totuși semnificativ, de funcții de conducere intermediare (acei faimoși ‘mid-level managers’) și puține funcții de conducere la vârf. În multe organizații are loc o tranziție spre un model ‘romboidal’ (sau ‘diamond-shaped’). Introducerea sistemelor IA duce la eliminarea posturilor funcționărești, a joburilor în care se făcea intensă muncă de documentare, se sintetizau datele, se creau statistici și se întocmeau dosare folosind procese intelectuale repetitive. În schimb, vor fi create din ce în ce mai multe posturi de experți care vor ști ce și cum să dialogheze cu sistemele IA, cum să pregătească informațiile de intrare și să filtreze și să interpreteze în mod creativ răspunsurile acestora. Forța de muncă utilă, cea care își va găsi cu ușurință locuri de muncă, va fi cea care va ști să se utilizeze noile tehnologii în domeniile cele mai diverse.

(sursa imaginii: https://en.ara.cat/society/8-out-of-10-fifth-grade-students-already-use-social-media_1_5558178.html)

Cu atât mai mult mi s-au părut îngrijorătoare rezultatele statisticilor Eurostat publicate în această săptămână în legătură cu nivelul de cunoștințe și utilizare a Inteligentei artificiale de către tinerii din România, în raport cu alte tari europene. Doar 44,1% dintre tinerii români cu vârste între 16 și 24 de ani au folosit instrumente de inteligență artificială generativă în 2025. România se situează astfel pe ultimul loc în Uniunea Europeană, mult sub media europeană de 63,8%. Liderii europeni sunt Grecia (83,5%), Estonia (82,8%) și Cehia (78,5%). (sursa: https://www.digi24.ro/digieconomic/digital/grafic-romania-pe-ultimul-loc-in-ue-la-utilizarea-inteligentei-artificiale-de-catre-tineri-86877). Am impresia că suntem și aici într-unul dintre acele cazuri în care lipsa de informație (a părinților, a profesorilor, a unei părți din mediile de comunicații) generează frică, iar frica paralizează. În multe discuții și publicații, IA este greșit înțeleasă, este descrisă ca o sperietoare, sunt accentuate efectele negative și ignorate cele pozitive. Da – anumite efecte sunt negative și de proporții. Da – anumite meserii sunt în pericol de dispariție sau de reduceri numerice. Da – dacă ești elev sau student, nu este corect și nu este eficient să prezinți o temă pentru acasă sau o lucrare de doctorat cu porțiuni însemnate de text generate de IA. Dar aceleași aplicații pe care nu le cunoști sau care ți-au fost interzise ar putea să te ajute în mod creativ, să elimine activitățile repetitive, lăsând loc celor creatoare, să te pregătească pentru dobândirea locurilor de muncă productive și bine remunerate ale viitorului. Aceleași sentimente le am în legătură cu propunerile pentru interzicerea accesului minorilor sub o anumită vârstă la rețelele sociale. Cu tot respectul pentru țările care au introdus asemenea măsuri, eu nu sunt de părere că ele vor avea efectul pe care-l doresc cei care le propun, dimpotrivă. Interdicția va face din aceste medii un fel de ‘fruct interzis’ pe care minorii îl vor accesa pe ascuns, fără control și mai ales fără o îndrumare competentă. Nu interdicția este modalitatea prin care îi protejăm, ci o educație care să includă cunoașterea tehnologiilor moderne și folosirea lor în scopuri creative și educative. În opinia mea, nu numai că telefoanele inteligente (sau ceea ce va urma după ele) nu ar trebui să rămână în afara școlilor, ci dimpotrivă – programele școlare ar trebui să includă materii legate de educație digitală care să le integreze. La fel cum am învățat cu toții în scoală să scriem și să citim pe hârtie, și copiii și nepoții noștri trebuie educați în școlile de astăzi să scrie, să citească și să interacționeze pe Internet. Este nevoie de profesori care să predea aceste noi materii? Iată încă o categorie suplimentară de locuri de muncă generate de IA!

(sursa imaginii: romania-insider.com/romanian-ai-made-singer-lolita-cercel-critics-jan-2026)

Pune Inteligența Artificială în pericol și meseriile legate de industria muzicii? Răspunsul la această întrebare pare a fi pozitiv și unul dintre cazurile cele mai interesante din ultimele săptămâni este cel publicat și dezbătut în România, atât pe Internet, cât și în presă și la televiziuni: clipurile interpretate de Lolita Cercel. Creația digitală a designerului care folosește numele Tom a înregistrat un succes inițial amplificat de discuțiile și controversele care au urmat. Din interviurile date în condiții de anonimitate, am înțeles că Tom a scris versurile cântecelor Lolitei și a folosit aplicații IA pentru a genera atât imaginile video, cât și muzica. Asta ar putea face aparent oricine, dar atenție: felul în care sună cântecele și felul în care arată ‘cântăreața’ în videoclipuri, ca și decorurile în care aceasta este prezentată sunt toate decizii ale creatorului digital. El a furnizat aplicației lista de piese muzicale și de interpreți din care a fost creată vocea Lolitei, el a definit trăsăturile acesteia, el a ales instrumentele muzicale de acompaniament. Există multe controverse legate de acest gen de creații muzicale generate în proporție mai mică sau mai mare cu asistență IA. Cui aparține lucrarea? Dacă distribuirea este făcută în scopuri comerciale, ar trebui plătite drepturi de autor creatorilor pieselor folosite în procesul de învățare? Nu există – după cate știu eu – încă norme legale în acest sens nici în România și nici în altă parte în lume. Ca în multe alte cazuri, legislația este cu mulți pași în urma progreselor tehnologiei. Între timp, în unele țări, piesele muzicale create de IA sau/și produse cu asistență IA sunt admise și intră în topuri. Calitatea lor poate fi disputată și este discutabilă. Va genera vreodată o aplicație IA o revoluție în muzică precum Mozart, Wagner sau Beatles? Personal, mă îndoiesc. Ceea ce este sigur este faptul că vom vedea și vom auzi din ce în ce mai multă muzică creata de IA și va trebui să decidem dacă ne place sau nu. Cu alte cuvinte, să învățam să trăim în lumea în care Inteligența Artificială co-există cu cea umană. Progresul este ireversibil.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

life as a boxing match (film: Gipsy Queen – Hüseyin Tabak, 2019)

Posted on February 21, 2026 by admin

Romanian cinema has only recently begun to deal more intensely with the fate of the over 5 million Romanians who live and work outside the country’s borders, with several very interesting films being released in the last year. These films have a precedent in the German movie ‘Gipsy Queen‘ directed by Hüseyin Tabak, whose parents are immigrants from Turkey. The film’s main heroine is Ali, a young immigrant of Roma origin from Romania, who tries to earn a decent living in Germany despite discrimination and prejudice. Hüseyin Tabak was probably inspired by Clint Eastwood’s much-awarded and acclaimed ‘Million Dollar Baby’, but the combination of boxing and immigration films works quite well, supported by the exceptional performance of Alina Serban. Paradoxically, although besides the name of the main actress there are quite a few other Romanian names that appear in the credits, no Romanian film company supported this film, which is an international co-production, and it is only now reaching the screens in Romania, over six years after its release, as part of an educational campaign. Better late than never.

Ali is expelled from her father’s house and from the Roma village where she grew up when her second child is born without her having been married. She ends up in Germany, which is far from being a welcoming country for her. She works odd jobs, day and night, as a hotel maid, as an illegal construction worker, as a waitress in a basement bar where illegal boxing matches take place. This latter place reconnects her with the world of competitive boxing, a sport she had practiced in her youth, under the guidance of her father. She, as well as her daughter, who is a student in elementary school and dreams about entering a good high school and making a trip to Paris, also suffer from the racial prejudices of those around her. Their response is sometimes violent (although not unjustified) and this will endanger – in the eyes of the authorities – the custody of the children. Ali, who has reached the edge of the abyss, is given the opportunity to turn the wheel of destiny by re-entering the ring, the world of boxing. Here, however, other challenges and dangers await her.

I liked Hüseyin Tabak‘s filming style – a mixture of neo-realism and sports film, sprinkled with many interesting ideas. The film is spoken in German and Romani mixed with a few Romanian words. Many of the actors are amateurs (among others, a former boxing champion who withstood seven rounds in the ring against Muhamad Ali and a real world champion in women’s boxing), and the professional actors fit authentically into their world. Alina Serban created a stunning role for which she had to learn the rules of competitive boxing and train like a real athlete. Hilary Swank was lucky that Clint Eastwood saw her before Alina, otherwise I think her casting in ‘Million Dollar Baby’ would have been in jeopardy. Boxing movie fans will find in ‘Gipsy Queen‘ a scene with three rounds of a boxing match filmed in a single frame – a technical and artistic achievement.

I think that this film holds up a mirror to German viewers about how they relate to immigrants who live on the outskirts of cities and do unwanted work and to the racial prejudices that have not disappeared from their society. A few flashbacks that define the relationship between Ali and her father are a bit melodramatic, in contrast to the brutal realism tone of the film. The ending is completely open. Some movie film fans might complain about the lack of conclusions in one direction or another. Not me. Whatever solution screenwriter Hüseyin Tabak would have chosen could have been criticized. As the film ends, the audience’s imagination is put to work and debates and assumptions can begin. ‘Gipsy Queen‘ reigns and will follow us, spectators, long after the screening is over.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Artemis, sora lui Apollo

Posted on February 16, 2026 by admin

În mitologia greacă, Artemis era zeița vânătorii și a animalelor sălbatice, a nașterilor și a castității, protectoarea fetelor tinere, a mamelor și a naturii. În tablourile maeștrilor, Artemis și Diana, corespondenta sa din mitologia romană, sunt adesea reprezentate înarmate cu arcuri și săgeți, însoțite de câini de vânătoare și de cerbi, împreună cu o suită de nimfe. Era fiica lui Zeus și sora geamănă a lui Apollo. Dacă fratele ei era asociat Soarelui, Artemis era recunoscută ca una din cele trei zeități distincte care reprezentau diferite faze ale lunii: Artemis (semiluna în creștere), Selena (Luna plină) și Hecate (semiluna în descreștere). Firesc, deci, era ca NASA să numească în anul 2017 ‘Artemis’ programul american care relua după mai bine de jumătate de secol explorarea lunară. Multă apă a curs pe Dâmbovița de atunci, se spune la noi. De multe ori s-a învârtit Luna în jurul Pământului, se spune la ei. Lumea și felul în care se desfășoară explorarea spațială s-au schimbat din foarte multe puncte de vedere.

(sursa imaginii: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Diane_de_Versailles_-_Mus%C3%A9e_du_Louvre_AGER_Ma_589.jpg)

Și totuși, nu totul s-a schimbat. Cursa spațială din anii ’50-’70 ai secolului trecut a fost în mare măsură o consecință a Războiului Rece și a competiției globale dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În deceniul al treilea al secolului XXI,cel în care ne aflăm, competiția globală are loc între Statele Unite și noua supraputere emergentă – Republica Populară Chineză. Concurența economică și lupta pentru hegemonie regională și globală poate fi privită ca o altă formă a Războiului Rece. Ceea ce s-a schimbat în această perioadă este importanța strategică a spațiului extraterestru. Comunicațiile au devenit o resursă strategică la fel de importantă ca și resursele naturale. Progresele opticii au făcut ca nimic din ceea ce se întâmplă la nivelul solului să nu mai poată fi ascuns de ‘ochii’ sateliților. A domina spațiul exterior atmosferei din apropierea Pământului pare a fi devenit la fel de important ca și a controla teritorii sau apele oceanului la suprafața Pământului.

Dar Luna? De ce este necesar ca omenirea să revină pe Lună? De ce atât Statele Unite, cât și China au inclus în programele lor spațiale aselenizări și apoi stabilirea de baze lunare permanente? Aici, opiniile și răspunsurile sunt împărțite. Ele depind și de felul în care vedem viitorul omenirii. Unii experți consideră explorarea spațială dincolo de vecinătatea imediată a Pământului un lux, o risipă pe care omenirea nu și-o permite. Mai bine, zic ei, să concentrăm resursele intelectuale și financiare spre rezolvarea problemelor majore de pe Terra, inclusiv combaterea efectelor schimbărilor climatice. Alți experți (de la Stephen Hawking la Elon Musk) consideră că dacă specia umană vrea să supraviețuiască mai mult de câteva secole de aici încolo, ea trebuie să devină o specie multi-planetară. Viața pe Pământ, cu resursele naturale limitate, degradarea mediului și pericolele de conflicte, devine prea periculoasă. Și atunci Luna va fi un teren critic de testare pentru tehnologiile esențiale călătoriilor spațiale pe termen lung, cum ar fi cele către Marte și mai departe. Exemple ar fi construirea habitatului în condiții ostile și utilizarea resurselor și sistemele avansate de susținere a vieții, care sunt esențiale pentru viitoarele misiuni umane pe Marte. Gheața lunară (găsită la poli) poate furniza apă potabilă, aer respirabil și poate fi procesată în combustibil pentru rachete cu hidrogen și oxigen. Acest lucru ar reduce semnificativ costul explorării restului Sistemului Solar. În această viziune, Luna va fi astroportul de unde vor pleca expedițiile spre Marte și restul Universului. Programul Artemis este o primă etapă.

(sursa imaginii: space.com/nasa-artemis-moon-program-logo-apollo-legacy.html)

Să nu ignoram însă considerentele politice. Programul Artemis folosește două dintre componentele esențiale ale predecesorului său, programul Constellation: sistemul de lansare spațială (Space Launch System – SLS) și capsula spațială Orion. Concepția este însă modulară, și alte două componente cheie – Human Landing System – HLS și vehiculul lunar (Lunar Cruiser) sunt sub-contractate. Artemis este și un program de cooperare internațională, așa încât, pe lângă SpaceX și alte firme particulare americane, participă la program agenții spațiale și firme private din Japonia, Canada, Suedia, Germania, Austria, Australia, Israel, Luxemburg și Polonia. Fără programul Artemis, viitorul însuși al NASA ar fi fost sub semnul întrebării. Programul Artemis a demarat în timpul primei administrații Trump. Revenit la Casa Albă în 2025, președintele Trump a decis să continue acest proiect și l-a numit în fruntea agenției pe Jared Isaacman, un antreprenor miliardar, pilot și astronaut comercial, cel care a comandat în 2021 primul zbor spațial complet civil. Au avut loc două confirmări în Senat, în timpul cărora Isaacman a prezentat planurile sale, care se concentrează pe trei obiective principale: SUA lider mondial în explorarea spațiului, relansarea economiei spațiale și amplificarea activității științifice. Considerentele economice joacă un rol important prin propuneri precum reformarea cheltuielilor și a randamentului investițiilor NASA și revizuirea contractelor cu diferiții parteneri.

(sursa imaginii: astronomy.com/space-exploration/how-artemis-2-will-fly-around-the-moon/)

În ziua în care scriu acest articol și în cea în care-l veți citi ne aflăm deja într-o fereastră de timp care este considerată optimă pentru misiunea Artemis II, cel de-al doilea zbor din acest program și primul cu echipaj uman. De acum până la sfârșitul lunii aprilie, cel mai probabil în cursul lui martie, patru astronauți vor ajunge cel mai departe de suprafața Terrei unde a ajuns vreodată o ființă umană, dar nu vor pune piciorul pe Lună. Zborul va dura 10 zile și echipajul va fi format din Comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor Glover și specialiștii misiunii Christina Koch (toți de la NASA) și Jeremy Hansen (de la Agenția Spațială Canadiană). Fiecare dintre cei trei americani se află la al doilea zbor spațial, pentru canadian va fi prima sa experiență în spațiu. Înainte de lansare, sistemele trebuie să treacă nenumărate teste la sol, cu succes. Rezultatele unora dintre ele au amânat deja cu câteva săptămâni lansarea. O scurgere din rezervoarele de hidrogen lichid reprezintă una dintre problemele făcute publice. O mare atenție este acordată scutului termic, a cărui erodare la întoarcerea pe Pământ a misiunii Artemis I (fără astronauți la bord) a fost diferită și mai accentuată decât se anticipa. Când toate testele vor fi fost trecute și condițiile de siguranță îndeplinite, gigantica rachetă SLS va propulsa în spațiu capsula Orion împreună cu propriul său sistem de propulsie și alimentare cu energie numit European Service Module (ELS). Aceasta va înconjura de câteva ori Pământul și apoi se va îndrepta spre Lună, până în punctul în care puterea de atracție a Lunii începe să lucreze în favoarea traiectoriei dorite. Orion va înconjura o dată Luna la o distanță de 6 000 km de suprafață și apoi va reveni spre Pământ, folosind din nou forța gravitațională, de data aceasta în direcția inversă. Rezervele de combustibil rămase vor ghida capsula pentru a obține unghiul optim pentru reintrarea în atmosferă.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Ce se va întâmplă după Artemis II? Arhitectura modulară a misiunii prevede că aselenizarea va fi executată folosind racheta HLS. Contractul pentru această componentă-cheie a fost câștigat de firma SpaceX a lui Elon Musk, un furnizor care a înregistrat multe succese remarcabile, dar și numeroase întârzieri și abateri de la planurile stabilite. Spre deosebire de modulele tip Eagle ale misiunilor Apollo, care semănau cu niște păianjeni, HLS are o formă mai apropiată de rachetele din filmele științifico-fantastice din anii ’50 ai secolului trecut. Pentru a ajunge în orbită circumlunară, HLS trebuie realimentată în spațiu cu oxigen și hidrogen lichid. Aceste sisteme nu au fost încă testate. Primele teste vor avea loc în vara acestui an. Dacă totul merge bine, în cel mai optimist scenariu, cândva spre sfârșitul anului 2027, HLS și Orion se vor întâlni pe orbită în jurul lunii, doi dintre cei patru astronauți ai misiunii Artemis III vor trece din Orion în HLS și aceștia vor efectua aselenizarea și vor petrece aproape o săptămână pe suprafața Lunii. Planurile mai reale vorbesc însă despre 2028 ca despre termenul cel mai timpuriu în care această țintă ar fi realizabilă. După Artemis III mai sunt programate încă șapte misiuni, între 2028 și 2036. În această perioadă vor fi făcute cercetările științifice și explorările de geologie lunară necesare întemeierii de baze permanente pe Lună. Pentru a sprijini această activitate științifică, o altă componentă a programului numită ‘Lunar Gateway’ – o stație spațială semi-permanentă pe orbită circumlunară – este în plan, cu primele componente urmând să fie trimise în spațiu în 2027.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Este interesant de menționat că planurile agenției pentru zboruri spațiale umane a Chinei (China Manned Space Agency – CMSA) vorbesc tot despre o arhitectură modulară incluzând rachetele ‘Marșul cel Lung’ 9 și 10, capsula Mengzhou (‘nava viselor’) și modulul lunar Lanyue (‘atingând Luna’). Acordul încheiat între agențiile spațiale ale Chinei și Rusiei include întemeierea unei stații de explorare lunară, cu componente pe suprafața Lunii și pe orbită în jurul acesteia. Această cooperare ar putea furniza programului chinez rachetele foarte puternice pentru care Rusia deține tehnologia, deși nu este clar cât de sigure și stabile sunt. Este evident că Statele Unite nu-și pot permite să întârzie în planurile lor. Supraputerea care dorește să fie numărul 1 pe Pământ în deceniile următoare va trebui să fie numărul 1 și în spațiul extraterestru, inclusiv pe Lună.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

Barbie on Wuthering Heights (film: Wuthering Heights – Emerald Fennell, 2026)

Posted on February 15, 2026 by admin

A few years ago, when I watched ‘Promising Young Woman’, the debut feature film of English actress and screenwriter Emerald Fennell, I set out to follow the career of this promising filmmaker, who with that film won an Academy Award for Best Original Screenplay and also received nominations for Best Picture and Best Achievement in Directing. I did not see her second feature film, but now I have watched the third, the ambitious project that brings to the screen the troubled love story from the pages of Emily Brontë’s novel ‘Wuthering Heights‘. As in all her films, Emerald Fennell is also the author of the script, which in this case is a screen adaptation of the novel. A very free adaptation, a real reinterpretation. In principle, I have no problem with that. It’s just that too many things don’t work or are not to my taste in this cinematic version of a book that has been brought to larger or smaller screens at least 21 times so far. It is, in my opinion, a spectacular and ambitious adaptation, which aims to present a different vision from the classic interpretations of the novel, but which lacks the social commentary and passionate authenticity of that story of a love relationship that destroys its heroes.

Those who have read the book or seen at least one of the film or television versions of the novel will recognize the main characters, but with small adaptations in essential places. Heathcliff seems less gloomy than I remember him, and Cathy seems much more mature, and therefore more evil, than the young woman just out of adolescence in the book. Their passion is present and well-founded in the childhood scenes (the best part of the film in my opinion) but the timid exchanges of glances and the falsely accidental touches in the novel are replaced by not very successful scenes of almost violent eroticism . The entire film seems marked by the cruelty of the opening scene, an execution by hanging that offers the children Cathy and Nelly (her companion maid) a spectacle that will mark their lives. Other characters from the book are not present in Emerald Fennell‘s version. This is the case of Cathy’s brother, part of the character being taken over by her father. The next generation with its characters completely disappears, as does the prologue and epilogue that recall in the book the events thirty years after they happened.

Emerald Fennell wants viewers to understand that they are not watching an adaptation of Emily Brontë’s novel so much as her personal vision of a story that is greater in purpose than the details related to the era in which the novel’s action took place. The half-ruined house of the Earnshaws and the sumptuous estate of the Lintons acquire proportions, architectures, lights, shadows and colors that amplify the messages about the families that live in them. The screenwriter gave up any allusion to Heathcliff’s race (which in the novel doubled the theme of class differences with the implicit one of racial differences), instead she cast Hong Chau – a Thai actress with Asian features that are hardly believable in the context of the era – in the role of Nelly (a pivotal character in the film as well, a kind of Polonius of this drama) and Shazad Latif in the role of Edgar. The outstanding acting performances however seemed to me to belong to Martin Clunes (delicious as Cathy’s father) and to Owen Cooper, in his first role on the big screen, that of Heathcliff at young age. The young actor, after his formidable performance in the series ‘Adolescence’, seems to be building a career that could become that of a big star. The main roles bring together two of the most talented and successful actors of the moment. Margot Robbie is an actress that I liked in everything she did up to this film. She was terrific in Barbie, but now she’s paying the price of that success and has to get rid of the image created by that film through roles that put less use of her wonderfully blue eyes and her physical beauty in general. In Jacob Elordi‘s filmography, Heathcliff from ‘Wuthering Heights‘ comes after the role of the Creature in ‘Frankenstein’. From the absolute monster to one of the male symbols of romantic love. His transition is fine, but the two actors didn’t seem to me to have passionate and erotic tension on screen. Paradoxically, in a relatively bold film like this, it’s precisely the love scenes between the two that are among the least successful. I respect the fact that Emerald Fennell aimed further than a simple cinematic adaptation, the film is in many moments beautiful in images and sound (especially when it uses Charli XCX‘s original songs), but the emotion and drama of the novel are not found on screen and have not been replaced with anything else.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

who is the monster? (film: Frankenstein – Guillermo del Toro, 2025)

Posted on February 10, 2026 by admin

Movies inspired by Gothic novels are back in fashion. The famous triptic that has inspired directors and actors for a century has given birth to a new generation of remakes in the last year: first there was Robert Eggers’ ‘Nosferatu’, followed by Luc Besson’s ‘Dracula’ and now, here comes this ‘Frankenstein’ rewritten and directed by Guillermo del Toro. The Mexican-born director has long wanted to make this film and in my opinion, this story fits perfectly with the visual universe, the atmosphere and the messages of many of his previous films. I was waiting with great interest to see how this film would fit into del Toro‘s cinematography and I was not disappointed. ‘Frankenstein’ is a film that manages to be faithful to the main ideas of the novel without being a banal transcription of it on the screen and is without a doubt, from the first minutes of the screening to the end, a del Toro film.

Guillermo del Toro changed quite a few of the details, but kept the main ideas and characters from the novel. Pretty much everyone has read the book and watched a few movies inspired by the book, so I won’t give away too much of the differences. I will just say that the story is moved about 30 years later than the date of the novel’s writing, to the Victorian era and relocated to Scotland which offers the northern lights and an abundance of castles standing or in ruins as a setting, and that there was a change of narrative perspective that I found very interesting. The scientist Victor Frankenstein is a version of Prometheus as imagined by Mary Shelley, who is driven by immeasurable ambition and realizes too late that he has created a monster endowed with powers that escape his control. Del Toro emphasizes two sides of the character – the childhood traumas that make him insensitive to the pain of others and the romantic attraction to the beautiful Elizabeth, who in this film is the fiancée and then the bride of his brother, a character who gets a longer and more significant life than in the novel. The character developed the most beyond the writer’s imagination is the Creature. I would say that he is a little more human than in the novel or other cinematic versions, while Victor himself is a little more monstrous (as a character).

The production is fabulous. Del Toro‘s imagination had the necessary funds to put all his dreams and nightmares on the screen. Including for the construction in the studios of a ship trapped in polar ice, because the director avoids, when possible, computer effects. Even if you haven’t seen the whole film, any minute of the film you watch would probably be enough to exclaim ‘it’s a del Toro film’ – from the somber colors in scenes lit only by the red that envelops the characters in key scenes to the fascination with water that accompanies almost all of the director’s movies. Add to that the retro-technological devices in the scientist Frankenstein’s laboratory, reminding us that the original novel is written in the transitional period between alchemy and science amplified by the emergence of electricity. There are many scenes of violence, with blood, animals that are killed and corpses that are dismembered, but they are not gratuitous because del Toro also inserts a subtle commentary on the absurdity of wars into the film. Oscar Isaac is very convincing in the role of Victor Frankenstein, and Jacob Elordi offers his almost two-meter stature and successfully copes with the makeup that transforms him into the Creature. Mia Goth is very well physically suited to the dual role of Elizabeth and Victor’s mother (another Freudian addition by the screenwriter), but the script was less generous with her. The romantic thread of the attraction to the Creature would have been interesting to deepen, but del Toro decided, perhaps intentionally, to leave it at the level of allusion. No viewer will probably come away dissatisfied after watching this version of ‘Frankenstein‘. However, I felt something was missing: the originality and surprises of Guillermo del Toro‘s earlier films seem to have disappeared. This film does not go all the way with the horror side (perhaps because we all know where it will end) and the monsters are not completely monstrous either. An alternative title could be ‘Frankenstein goes to Netflix’.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: În miezul pământului

Posted on February 9, 2026 by admin

Secolul al XVII-lea. Viziunea omenirii despre univers se schimbase radical în secolele precedente. Descoperirile geografice și călătoria lui Magellan în jurul lumii demonstraseră definitiv forma sferică a planetei noastre, iar avansurile tehnologice în optică permiseseră astronomilor să propună modelul unui Univers infinit, conținând nenumărate lumi locuite independent, generalizând modelul heliocentric copernican și sugerând că stelele erau sori îndepărtați. Biserica catolică începea și ea să accepte aceste adevăruri științifice, chiar dacă pentru asta a trebuit să piară pe rug călugărul filosof Giordano Bruno, în timp ce Galileo Galilei fusese nevoit să-și renege descoperirile. Avea să fie rolul Angliei, caracterizată de conflictele dintre bisericile anglicană și cea catolică și dintre puritanism și contra-reformă, supra-putere în ascensiune, de a fi locul în care ideile revoluționare în științe să se dezvolte, multe dintre ele în cadrul Societății Regale (despre care am scris pe larg cu ceva timp în urmă în rubrica CHANGE.WORLD). Atenția savanților se îndrepta acum spre structura planetei. Dacă Terra este o sferă, ce se întâmplă sub coaja sa exterioară? Atunci a luat naștere o teorie pe cât de îndrăzneață și de aparent bine argumentată, pe atât de greșită. O ipoteză care a condus vreme de peste un secol oamenii de știință pe o pistă greșită, care a generat teorii conspirative, dar și creații literare remarcabile, înflăcărând imaginația unor scriitori celebri și a cititorilor lor. Teoria Pământului Gol (Hollow Earth Theory).

(sursa imaginii: https://royalsociety.org/blog/2023/10/magnetic-halley/)

Edmund Halley (1656-1742) a fost unul dintre cei mai reputați savanți ai epocii sale. Contribuise, în 1687, la publicarea lucrării fundamentale a lui Isaac Newton – ‘Principia mathematica’ –, aflată la baza mecanicii, a legilor mișcării corpurilor cerești și a gravitației. Folosind ecuațiile propuse de Newton, Halley calculase mișcările periodice ale corpurilor cerești din afara sistemului planetar și prezisese cu precizie revenirea cometei care avea să-i poarte numele, în anul 1758. Nu avea să mai trăiască pentru a-și vedea confirmate calculele. Atunci când, în 1691, prezenta Societății Regale ipotezele sale despre structura interioară a Pământului, avea să fie luat foarte în serios. Existau de altfel fundamente științifice destul de serioase în sprijinul teoriilor sale – de exemplu deplasările polilor magnetici ale Pământului relativ la polii geografici, observate și documentate de navigatori pe mările și oceanele lumii. Halley avea să explice aceste anomalii prin existența unei a doua perechi de poli ai Pământului aflați pe o sferă interioară, care se mișca în jurul axei Pământului cu o viteză puțin diferită de cea a celei exterioare. Halley imagina și propunea colegilor de la Academie și lumii întregi un model de sfere concentrice, inserate una în cealaltă precum păpușile rusești. Sfera exterioară avea o grosime cam de 800 de kilometri. Aerul și lumina ajungeau în interior prin ‘luminatoare’ situate în zonele polare, similare cu cele care erau descrise pentru lumea subterană din ‘Eneida’ lui Virgiliu. Halley lega aceste ‘luminatoare’ și de apariția aurorelor boreale. În Europa, matematicianul elvețian Leonhard Euler (1707-1783) a fost, se pare, un adept al teoriilor lui Halley și a construit un model matematic detaliat al Pământului Gol.

(sursa imaginii: https://fhsphoenix.org/origins-of-the-hollow-earth-conspiracy/)

Teoria lui Halley începuse să fie contestată științific încă din secolul al XVIII-lea, însă ea și-a găsit un entuziast și neașteptat susținător în Statele Unite, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ofițerul și comerciantul John Cleves Symmes Jr. (1780-1829) își câștigase gloria în războiul americano-britanic din 1812-1815, ajungând la gradul de căpitan, părăsise armata, devenise furnizor al acesteia și primise o licență de comerț cu indienii Fox, însă afacerile nu-i mergeau prea bine, când, în 1818, la St. Louis a publicat un fel de manifest (intitulat ‘Circulara nr. 1 – către întreaga lume!) în care scria:

‘Declar că Pământul este gol și locuibil în interior; conținând un număr de sfere concentrice solide, una în interiorul celeilalte, și că este deschis la poli la 12 sau 16 grade. Îmi ofer viața pentru a susține acest adevăr și sunt gata să explorez golul, dacă lumea mă va sprijini și ajuta în această întreprindere.’

Teoria sa se baza nu doar pe ceea ce susținuse Halley cu peste un secol înainte, ci și pe observarea inelelor lui Saturn, care rămân fixe relativ la planetă. Teoria Pământului gol a lui Symmes descria lumea ca fiind formată din cinci sfere concentrice, Pământul nostru exterior și atmosfera sa fiind cele mai mari. El a vizualizat scoarța terestră ca având o grosime de aproximativ 1.610 km. Symmes susținea că, datorită forței centrifuge a rotației Pământului, Pământul ar fi aplatizat la poli, ducând la un vast pasaj în interiorul Pământului. Să ne amintim că zonele polare erau încă inaccesibile și până la primele survolări ale acestora avea să mai treacă încă un secol. Propunerile lui Symmes aveau un aspect practic. Le-a trimis presei și Congresului american, dar și guvernelor puterilor europene ale vremii. Symmes cerea fonduri pentru a porni în explorarea teritoriilor interioare și a le anexa Statelor Unite, după modelul expansiunii pe continentul nord-american. Rezultatul a fost dezamăgitor. Symmes nu a reușit să atragă fonduri pentru expedițiile pe care le propunea și a murit în mai 1829, la numai 48 de ani. Fiul său a încercat să reînvie interesul pentru o posibilă explorare și expansiune în zonele interioare ale Pământului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici eforturile sale nu au avut mai mult succes. În schimb, teoriile lui Halley și propunerile căpitanului Symmes au generat un gen nou de literatură, foarte popular în secolele XIX și XX – literatura lumilor interioare ale Pământului.

(sursa imaginii: libris.ro/o-calatorie-spre-centrul-pamantului-jules-verne-DPH978-606-048-020-4–p12849988.html)

Exemplul pe care îl cunoaștem mulți dintre noi este romanul din 1864 al lui Jules Verne O călătorie în centrul Pământului. Jules Verne nu credea neapărat că Pământul este literalmente gol, dar a folosit teoria Pământului gol ca premiză științifică populară. La acea vreme, ideea că Pământul ar putea fi gol era încă un subiect de dezbatere în unele cercuri, deși în mare parte ignorată de știința ‘mainstream’, ceea ce i-a permis lui Verne să-și bazeze aventura pe o teorie, pe atunci plauzibilă, deși marginală. Profesorul Otto Lidenbrock este personajul principal al romanului, un om de știință german excentric care crede că există tuburi vulcanice care ajung până în centrul Pământului. El, nepotul său Axel și ghidul lor islandez Hans coboară în celebrul vulcan inactiv Snæfellsjökull din Islanda. În drumul lor se confruntă cu numeroase pericole, inclusiv prăbușiri, tornade subpolare, un ocean subteran și creaturi preistorice vii din erele mezozoică și cenozoică. În cele din urmă, cei trei exploratori sunt aruncați înapoi la suprafață de erupția unui vulcan activ, Stromboli, situat în sudul Italiei. Genul acesta literar avea însă deja vechime atunci când Verne și-a publicat romanul. O operă de science-fiction timpurie, intitulată Symzonia: O călătorie de descoperire, semnată de un ‘Căpitan Adam Seaborn’, apăruse în 1820. În poveste, căpitanul Seaborn conduce un grup de călători pe suprafața interioară concavă a Pământului. Acolo, descoperă un continent interior, pe care îl numesc Symzonia, după numele lui John Cleves Symmes Jr. Povestea reflectă evident ideile lui Symmes, iar unii experți susțin că Symmes ar fi fost adevăratul autor. Alți cercetători spun că autorul a satirizat în mod deliberat ideile lui Symmes (întreaga carte este o satiră à la Swift) și cred că l-au identificat pe autor ca fiind scriitorul și medicul Nathaniel Ames. Romanul acesta a generat două alte lucrări literare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ambele având problematică feministă. Mizora (1880) de Mary E. Bradley și Pantaletta (1882) de William Mill Butler descriu explorări symmesiene, care descoperă lumi interioare dominate de femei. Prima este o imagine utopică a unei lumi egalitare, cea de-a doua, o distopie în care o dictatură a femeilor îi oprimă cu cruzime pe bărbați. Obsesiile politice, aspirațiile și coșmarurile lumii exterioare începeau să se reflecte în literatura despre lumi interioare. Edgar Alan Poe și Lewis Carroll aveau să completeze galeria cu elemente de ficțiune subterană, chiar dacă acestea nu sunt temele centrale ale operelor lor.

(sursa imaginii By J. Allen St. John – [1], Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12732750)

Secolul XX avea să continue și să amplifice acest curent literar. Cei care vor face o căutare pentru ‘subterranean fiction’ vor găsi o listă cu zeci de titluri, continuând până în secolul XXI. Printre cele mai ilustre se numără cărțile despre Pământul de Mijloc scrise de J.R.R. Tolkien. Regatul Angband și predecesorul său, Utumno, se află adânc în subteran, sub munții numiți Ered Engrin; acestea găzduiesc orci, monștri și pe Morgoth, Lordul Întunecat. De asemenea, piticii și chiar și elfii trăiesc în lumea interioară, tărâmurile subterane Moria și Erebor și orașe precum Nargothrond și Menegroth jucând un rol important în această foarte populară serie de cărți și în filmele inspirate de ele. Scriitorul care și-a clădit faima din romane și povestiri dedicate lumilor interioare este Edgar Rice Burroughs. Ele au ca loc de acțiune o lume interioară numită Pellucidar. La un moment dat o vizitează însuși personajul său cel mai faimos, Tarzan. Pellucidarul lui Burroughs are oceane pe suprafața exterioară, corespunzătoare continentelor de pe suprafața interioară și invers. Pellucidarul este luminat de un soare miniatural suspendat în centrul sferei goale, așa că este perpetuu deasupra oricărui punct din Pellucidar. Singura excepție este regiunea plasată direct sub o mică lună geostaționară a soarelui intern; acea regiune, ca urmare, se află sub o eclipsă perpetuă și este cunoscută sub numele de Țara Umbrei Groaznice. De o mare popularitate s-au bucurat și povestirile publicate între 1945 și 1948 în revista Amazing Stories. Autorul lor, Richard Sharpe Shaver, susținea că a avut o experiență personală cu o civilizație antică sinistră, care ascundea o tehnologie fantastică în caverne subterane. Afirmația lui Shaver și a editorului său, Ray Palmer, conform căreia scrierile lui Shaver – deși prezentate sub forma ficțiunii – erau relatări ale unor evenimente reale, a stârnit controverse nesfârșite. Atunci când, în 1947, au apărut primele relatări despre obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri), unele surse au susținut că ele veneau nu din spațiul extra-terestru, ci dintr-o grotă de legătură situată în junglele braziliene, care comunica cu o lume interioară populată de extratereștri.

(sursa imaginii: internetgeography.net/topics/structure-of-the-earth/)

Teoria Pământului Gol fusese însă de mult demonstrată ca fiind o fantezie de către oamenii de știință. Primele argumente științifice au apărut încă din secolul al XVIII-lea, la sfârșitul căruia, în 1798, fizicianul și chimistul englez Henry Cavendish a publicat o evaluare a densității Pământului bazată pe o balanță de torsiune. Aceste rezultate au fost ulterior reutilizate într-o măsurătoare a constantei gravitaționale. Pe baza dimensiunii Pământului și a forței gravitaționale de pe suprafața sa, densitatea medie a planetei Pământ este de 5,515 g/cm3, iar densitățile tipice ale rocilor de la suprafață sunt doar jumătate din această valoare (aproximativ 2,75 g/cm3). Dacă o porțiune semnificativă a Pământului ar fi goală la interior, densitatea medie ar fi mult mai mică decât cea a rocilor de la suprafață. Calcule ulterioare au arătat că modelul lui Halley nu ar fi stabil nici din punct de vedere mecanic, forțele gravitaționale ducând la implozia unei structuri sferice cu un gol considerabil în interior. Structura internă a Pământului este formată dintr-o serie de 5 straturi: o crustă exterioară de silicat numită litosferă, o astenosferă formată din magmă vâscoasă, o manta solidă, un miez exterior lichid al cărui flux generează câmpul magnetic al Pământului și un miez interior solid. Densitatea straturilor interioare este mai mare decât cea a celor exterioare. Temperaturile înalte și presiunile uriașe fac imposibilă existența lumilor interioare. Nouă ne rămâne doar să ne delectam cu romanele inspirate de teoriile lumilor subterane.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

Povestea unei iubiri neîmpărtășite (carte: J. M. Coetzee – Polonezul)

Posted on February 8, 2026 by admin

Sunt toate marile povești de iubire simetrice? Poate că, de fapt, în pofida aparențelor, nu există niciodată sau aproape niciodată, dragoste împărtășită în aceeași măsură de cei doi parteneri? Ba dimpotrivă, cele mai interesante povești de iubire din patrimoniul cultural și literar sunt tocmai cele care descriu iubiri asimetrice sau neîmpărtășite? Acestea sunt câteva dintre întrebările care mi-au venit în minte atunci când am citit ‘Polonezul’ lui J.M. Coetzee, apărută în 2024 în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas Fiction în traducerea impecabilă a Irinei Horea.

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 și și-a desfășurat o mare parte din activitate în Africa de Sud. În 2002 s-a mutat la Adelaide, în Australia și din 2006 este și cetățean australian. ‘Polonezul’ poate fi considerată una dintre operele ‘de senectute’ ale scriitorului care a primit Premiul Nobel în anul 2003. Vârsta este o altă temă importantă. Scriitorul avea 83 de ani când a fost publicată cartea care descrie neobișnuita relație dintre un pianist polonez de 72 de ani și soția spaniolă a unui bancher, care are 48 de ani. Dacă ar fi să găsesc un echivalent printre alți mari scriitori contemporani, m-aș gândi la Philip Roth, care și-a dedicat și el o parte dintre romanele și nuvelele publicate în ultimul deceniu al vieții sale îmbătrânirii și relațiilor posibile și imposibile dintre bărbați în vârstă și femei mai tinere. Coetzee a dorit ca această carte să apară mai întâi în emisfera sudică și în limba spaniolă (în traducere), ceea ce era o luare de atitudine față de centralizarea excesivă a vieții literare în emisfera nordica și în spațiul lingvistic anglofon. ‘El Polaco’ a fost publicată deci pentru prima oară în 2023 în Argentina. La cele 166 de pagini de text câte numără ediția românească putem caracteriza textul ca fiind un roman scurt sau o nuvelă. De altfel, în timp ce în Statele Unite cartea a apărut în volum ca un roman de sine stătător, în Australia, Anglia și Canada ea a fost publicată împreună cu alte cinci povestiri mai scurte sub titlul ‘The Pole and Other Stories’. Editura românească a preluat formatul ediției americane.

Cartea este împărțită în șase părți numerotate, iar textul fiecăreia dintre părți este organizat în paragrafe numerotate. Asemănător cu versetele Bibliei sau cu un jurnal cu pagini datate și numerotate. Lectura este marcată de ritmul acestor notații, iar senzația este că admirăm un mozaic format din piese detașabile din care cititorul trebuie să reconstituie întregul.

‘Polonezul’ este povestea unei legături care trece aproape neobservată în ochii lumii și care este percepută în mod foarte diferit de cei doi parteneri. Femeia se numește Beatriz și este soția unui bancher bogat din Barcelona, iar printre obligațiile sale sociale se află și participarea în comitetul de organizare al concertelor de muzică clasică. Bărbatul se numește Witold Walczykiewicz (un nume care are atâtea w-uri și z-uri încât nimeni nu se încumetă să-l pronunțe, comentează femeia la un moment dat) și este un pianist aclamat în Polonia, mai ales că intepret al lui Chopin și destul de cunoscut și în afara țării sale pentru a fi invitat să susțină un concert la Barcelona și mai târziu un curs la o universitate din Girona. Primul paragraf al cărții este singurul care aparține autorului, care descrie într-o frază cum s-au cristalizat în imaginația sa portretele celor doi eroi al carii. Al doilea paragraf o descrie pe femeie:

‘2. La început, el are o idee foarte clară despre cine e femeia. E înaltă, grațioasă; după standardele convenționale, n-ar putea fi socotită frumoasă, dar trăsăturile ei – păr şi ochi negri, pomeți înalți, buze pline – sunt frapante, iar vocea, un contralto grav, are o suavă putere de atracție. Sexi? Nu, nu e sexi și cu siguranță nu-i seducătoare. O fi fost sexi în tinerețe, cum să nu fi fost cu silueta asta?, dar acum, trecută bine de patruzeci de ani, mai curând sugerează o anume distanţare. Când merge, nu-şi leagănă şoldurile, ci alunecă dreaptă, maiestuoasă chiar – un aspect care sare în ochi.

Astfel i-ar rezuma el înfățișarea exterioară. Cât priveşte firea ei, sufletul, o să fie timp să se dezvăluie.’ (pag. 9)

În al treilea paragraf facem cunoștință cu Witold, pianistul polonez:

‘3. Bărbatul e mai problematic. Şi de data asta, ca idee generală despre el, totul e limpede. Un polonez, la şaptezeci de ani, încă viguros, un pianist cunoscut în special pentru interpretarea lui Chopin, deși e un interpret controversat: Chopinul lui nu e defel romantic, dimpotrivă, mai degrabă auster, un Chopin ca moştenitor al lui Bach. Din această perspectivă, el e considerat o ciudățenie a scenei de concert, suficient de ciudat încât să atragă un public restrâns, dar cu putere de discernământ, la Barcelona, oraşul în care a fost invitat, oraşul în care o va întâlni pe femeia grațioasă, cu glas suav.’ (pag. 10)

S-ar fi putut prea bine ca Beatriz și Witold să nu se întâlnească niciodată. În fapt, grațioasa doamnă din Barcelona o înlocuia pe prietena ei care se declarase bolnavă în ziua și seara concertului și căzuse pe ea responsabilitatea de a-i oferi o masă muzicianului oaspete, după eveniment. Conversația decurge aproape banal din punctul ei de vedere. Se despart, dar după scurtă vreme începe să primească mesaje de la Witold. Muzicianul polonez se îndrăgostise de ea. Îi propune să îl însoțească într-un turneu în Brazilia (ea refuză). Își aranjează un master-class în Catalonia, pentru a fi aproape de ea. Face din ea un idol, precum fusese Beatrice (asemănarea de nume nu poate fi întâmplătoare) pentru Dante.

Desi narațiunea este la persoana a treia, întreaga relație este descrisă din perspectiva femeii. Beatriz este flatată de avansurile bărbatului, dar nici pe departe nu are sentimente reciproce. Din punctul ei de vedere moral sau din cel al familiei ei, o legătură amoroasă nu ar fi o catastrofă. Flacăra iubirii în căsnicia ei se stinsese de mult, relațiile cu soțul sunt de o camaraderie tolerantă și el probabil că o înșelase deja de multe ori, dar cu discreție. Ocazia unei clarificări se ivește atunci când perechea îl invită pe muzician la vila lor din sudul Spaniei și soțul se retrage din obligații profesionale. Chiar daca parțial și parcă fără voie, Beatriz cedează insistențelor lui Witold, ea este departe de a înțelege intensitatea iubirii acestuia. Diferența de vârstă face ca apropierea fizică să nu fie ceva firesc, iar femeia burgheză nu are de gând să renunțe la viața de familie liniștită și la cercul ei social stabil. Despărțirea este inevitabilă.

Patru ani mai tărziu, Beatriz primește vestea că Witold a murit. Fiica acestuia, care trăia în Germania, îi comunică faptul că muzicianul îi lăsase un cadou de despărțire. O călătorie în Polonia nu lămurește prea mult despre cine fusese Witold Walczykiewicz. Pachetul pe care-l găsește conține însă o surpriză: 20 de scrisori, fiecare conținând cate un poem scris în limba poloneză, punând pe hârtie – nu cu vreun talent literar deosebit – o iubire intensă și care se știa fără speranță.

La fel cum prima lor întălnire aproape că nu avusese loc, Beatrice este la un pas de a distruge scrisorile. Își amintește totuși spusele bunicului său, care în tinerețe asistase la arderea cărților interzise în piața publică în vremea dictaturii lui Franco – ‘Arderea cărților este un preludiu al arderii oamenilor’ – (fraza este preluată din Heine).

‘Arderea scrisorilor nu e același lucru cu arderea cărților. Oamenii ard scrisori vechi toată ziua-bună ziua. Le ard pentru că nu conțin nimic de interes durabil sau din cauză că au devenit motiv de stânjeneală: scrisori de la iubirile din copilărie, bunăoară. Acelaşi lucru este valabil, mai mult sau mai puțin, pentru jurnale. Dar cele optzeci și patru de poezii ale polonezului nu sunt scrisori decât într-un anumit sens, unul neobişnuit, și nici nu reprezintă un jurnal decât, din nou, într-un anumit sens. Ele constituie un manuscris, adică embrionul unei cărți. A pune pe foc poeziile ar semăna mai degrabă cu arderea unei cărţi decât a unor scrisori vechi. Întrebarea este: arderea poeziilor ar fi un act de barbarie, un preludiu al arderii camenilor?’ (pag. 136)

Abia la citirea scrisorilor și a poemelor incluse în aceste scrisori, Beatriz începe să înțeleagă mai bine și complexitatea personalității și intensitatea sentimentelor bărbatului, care transformase o femeie întâlnită din întâmplare,  despărțită de el de vârstă, de geografie și de diferențele culturale, în idolul ultimilor ani de viață, ridicându-i un monument în imaginația sa, precum poetul italian ridicase aproape-tizei ei. Elucidarea nu mi se pare însă completă. Muzica, profesiunea lui, nu reușise să-i unească. Lui Beatriz chiar nu prea îi placea felul în care Witold îl interpreta pe Chopin, cu precizie virtuoasă dar fără fiorul romantic al altor pianiști. Comunicarea verbală dintre cei doi trebuia să treacă permanent barierele de limbă. El nu vorbea spaniola, ea nu vorbea poloneza, foloseau în conversații limba engleză, mai mult sau mai puțin bine stăpânită, care nu era însă pentru niciunul dintre ei un mediu firesc de exprimare. Am putea spune, parafrazând, că Beatriz nu a reușit niciodată să lămurească în totalitate misterul masculin. De ce totuși el a ales-o tocmai pe ea?

‘Intoarce-te la Beatrice, la adevărata Beatrice. Ce anume l-a făcut pe Dante s-o aleagă pe ea dintre toate celelalte femei? Sau întoarce-te la Maria. Ce avea Maria, cea plină de grație, care l-a făcut pe Dumnezeu să decidă s-o viziteze în timpul nopţii? Ce curbură a buzei, ce arcuire a sprâncenei, ce contur al fesei? În ce momente ea, Beatriz, femeia a cărei însărcinare a fost să-l ducă la cină pe solistul invitat, în acea seară fatală din 2015, a devenit cea care i-a fost lui destinată? Ce a fost atât de deosebit la ea. încât a decis alegerea ei? Unde anume s-a aflat divinul în ea, în acea seară? Şi unde anume se află acum divinul în ea?’ (pag. 141)

Despre tabu-urile poveștilor de dragoste care se confruntă cu diferențe de vârstă s-a scris destul de mult, și această carte se adaugă unei colecții semnificative. Cred că J.M. Coetzee a dorit să transmită ideea că iubirea nu are vârste și că ea poate fi sinceră și intensă chiar și atunci când este clar că nu are șanse de împlinire. Comentariul său se refera și la diferențele culturale și la falia invizibilă care încă există între Europa fost Răsăriteană și Europa fost de Vest. Călătoria în Polonia pare în unele momente o călătorie în timp sau pe altă planetă, iar diferențele culturale sunt o preocupare mai veche a scriitorului care are și o ascendență poloneză în familia sa. ‘Polonezul’ este o carte frumoasă și accesibilă, care conține o poveste de dragoste memorabilă și comentarii sociale interesante despre lumea în care trăiesc eroii sai.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

dr. Jodie Foster from Paris (film: Vie privée – Rebecca Zlotowski, 2025)

Posted on February 4, 2026 by admin

I have always had a healthy dose of distrust in the ‘psy-‘ experts, i.e. psychologists, psychoanalysts or psychiatrists. Call it skepticism or prejudice, the fact is that I have never resorted to their services. The film ‘Vie privée‘ (‘A Private Life‘ in the English version), directed by Rebecca Zlotowski, did not change my opinions at all, on the contrary. If experienced psychoanalysts like Dr. Lilian Steiner, the main heroine of the film, can make such mistakes in diagnoses and assessments, mistakes with potentially fatal consequences for their patients, it is probably too risky to leave our minds and souls in their hands. This is the first film by Rebecca Zlotowski that I have watched. I understand that she is also a screenwriter, being the author or co-author (as in this case) of the scripts of her films. Her professionalism is evident both in the writing and in the directing of the actors. It lacks, I felt, clarity and a deepening of at least some of the many interesting and promising directions that I could identify in this film.

‘Vie privée‘ could have been an exploration of the ‘Americans in Paris’ genre from a less frequently approached female perspective, but the city is rarely seen in the film, except for a few split seconds on the streets and a few spectacularly filmed scenes on a spiral staircase in the Parisian building that houses the apartment and private office of the renowned Dr. Lilian Steiner, the place where several of the film’s key scenes take place. I will avoid spoilers and will only say that the famous expert in psychoanalysis is suspected of responsibility (if not criminal, at least professional) in the death of a patient. Her self-confidence begins to give way to doubts. Starting to check her own diagnoses and recommendations, Lilian begins to suspect that it was not a suicide but a possible murder. The suspicion turns into an obsession. Both she and her ex (they seem still to be in love) husband, and the deceased’s family are Jewish families and they all seem to be living – consciously or unconsciously – past traumas (parents, the Holocaust). Complications are not long in showing up. The plot is quite tangled and additionally complicated by the fact that part of what we see on the screen are flashbacks or images induced through hypnosis.

A detective mystery starting from the question ‘murder or suicide’? A film about an American in Paris? A psychological thriller or, if you wish, a psychoanalytic one? A drama about the power and responsibility of psychiatrists? A commentary on Jewish identity in today’s France? Rebecca Zlotowski does not seem to have decided or perhaps did not want to abandon any of these themes, but neither to delve into them sufficiently. What came out was a mystery dish generously sprinkled with psychoanalysis sauce plus a side dish of oneirism. Jodie Foster is formidable, and not only because she speaks an almost impeccable French but also because she manages to make believable a character who starts out as a medical doctor (and therefore a rational scientist) to immerse herself (almost to drown) in the phantasmagoria of a hypnotist and then return to clarity. Two of my favorite French actors – Daniel Auteuil and Mathieu Amalric – are also in the cast, but the rest of the team is also excellent. The actors largely save a movie that, with more clarity and decision, could have been much more significant than it ended to be.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Lanthimos strikes again (film: Bugonia – Yorgos Lanthimos, 2025)

Posted on February 2, 2026 by admin

‘Bugonia‘ is apparently a relatively ‘light’ film in Yorgos Lanthimos‘ filmography. It’s a remake of ‘Save the Green Planet!’, the 2003 black fantasy comedy by Korean director Jan Joon-hwan, who appears as an executive producer on the American film’s credits. The film is ‘light’, of course, only on ‘Lanthimos‘ scale. ‘Light’ in the sense that it’s a relatively accessible film, perhaps his most accessible since ‘The Favourite’. About two-thirds of the way through this film, I had the impression that I was watching a technological anticipation thriller combined with a satire of conspiracy theories and those who adopt them as a way of life and purpose in life. And then something happens, and perspectives begin to flip, so that by the end of the film (and even after the end of the film) we will continue to debate with other viewers and with ourselves about the logic of what we saw and about the characters on screen. The way the story is structured and especially the ending make me believe that Yorgos Lanthimos had more serious aspirations in what he wanted to convey as a message. But can we be sure about the message when it comes to Lanthimos? He is one of those creators who even when he wants to say something very bluntly, he does it through a huge metaphor. In addition, as always, he keeps part of the cards close to his chest and leaves to viewers the freedom to imagine and decide.

Michelle Fuller, the powerful CEO of a pharmaceutical concern and cousins ​​Teddy and Don live in parallel worlds that should never intersect. And yet, their destinies collide when the two kidnap the rich and arrogant woman and keep her prisoner in their dilapidated house, somewhere, in a disadvantaged area, without a name and identity. The two men are followers of conspiracy theories according to which aliens from the Andromeda galaxy have taken over key positions on Earth and are actually leading the destinies of humanity. They do not ask for a ransom, but want the woman – who they are convinced is ‘Andromedan’ – to lead them on the aliens’ interstellar ship, in order to negotiate with their emperor their withdrawal and non-interference in the internal affairs of the earthlings. The kidnapped woman has no other thought, of course, than to escape. A large part of the film consists of the dialogue between the two men and the captive woman, in their attempt to convince her to transport them into space and in her attempts to find ways to escape from the terrible situation she is in.

However, things are more complicated than they seem. I will avoid spoilers and will not tell about the surprises that await the heroes and the viewers. The last third of the film slips into horror, with Lanthinos-style twists and turns of perspective. Emma Stone (who is also a co-producer), at her fifth collaboration with the Greek-born director, manages to create a character from the gallery of female characters who go through terrible trials (see also Coralie Fargeat’s ‘Revenge’). But I liked Jesse Plemons‘ creation even more. He is pathetic and impressive in the role of Teddy, the young man with a destiny marked by trauma and prisoner of conspiracy theories, a role so representative of our times. The decision to cast Aidan Delbis, a young and talented autistic actor, in the role of Don was also very courageous and courage paid. Delbis plays with intensity a character who represents the sole element of logic and human decency in the plot. ‘Bugonia’ is not an easy film to watch, those who dislike intense scenes or topics should avoid watching it, but as with all Lanthimos‘ films, viewers will leave the screening slightly changed from who they were when than they entered it.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

farewell rituals (film: Ani wo mochihakoberu saizu ni / Bring Him Down to a Portable Size – Ryôta Nakano, 2025)

Posted on February 1, 2026 by admin

‘Bring Him Down to a Portable Size‘ (2025 – in Japanese the title is ‘Ani wo mochihakoberu saizu ni‘) by Ryôta Nakano reminded me of another Japanese film that deals with funeral details – ‘Departures’ (2008 – in Japanese the title was ‘Okuribito’) by director Yōjurō Takita. If that film explored the beauty and dignity of funeral rituals in Japan despite the associated stigmas, Ryôta Nakano‘s film deals less with the ceremonial parts (although they are not completely absent) and more with the separation of the family from the deceased from an unusual angle – with a combination of humor, empathy and a thrill of fantasy that could be characterized as Japanese magical realism, by association and with all the differences from Latin American magical realism. It is a very original film and I think that the feeling of novelty comes not only from the cultural differences between Europe and Japan. I dare say that many Japanese viewers may also have been surprised by the approach. I hope they were as delighted as I was.

Riko Murai, the film’s main heroine, is a writer. She lives a comfortable and fairly happy life with her husband and two boys in their early teens. In the scene that opens the film, Riko receives a phone call from the police in a remote prefecture in eastern Japan informing her, with typical Japanese politeness, that her older brother has died and that she is asked to come and deal with the cremation ceremony, receiving the cremated remains (‘at a portable size’) as the ‘chief mourner’. Her brother had been divorced and was one of his two children – a boy in the 4th grade – was under his care, while the older girl lived with his ex-wife. Riko’s relations with her brother had not been good. There had been a childhood rivalry between the two siblings, and the departed brother had had a disorderly lifestyle, without a stable job, living off their mother and then the better-off sister. Funerals are usually a ceremony of separation, but the separation between the departed and his sister, wife and children will be different than the characters and the audience expected.

Sometimes we know the missing better after their death than during life. This could be one of the film’s mottos. The way this story is told is very special. We are dealing with fantasy combined with humor and everything wrapped in that Japanese politeness that to us, Europeans, seems excessively ritualistic. That is precisely why the humanity of the characters appears all the more profound and surprising. The film also has a literary aspect – the main heroine is a writer and this story will generate a book that is practically written before the eyes of the viewers. The actress who plays the main role is called Kô Shibasaki and she plays with sensitivity and without ostentation, as does the entire team of actors. I think this film added to my understanding not only of the culture but also of the Japanese soul.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment