‘Song Sung Blue‘ is not just a biopic about who musicians, although it has as heroes a couple of people who make music, and it is not just a musical film, although it is rich in musical numbers. The movie directed and co-written by Craig Brewer is first and foremost about the passion for music and the role that music plays in the lives of people who work in this industry without necessarily being big stars. Inspired by a documentary film whose heroes are a couple of musicians from the heart of the United States, the film respects the authenticity of the environment it describes not only in the script but also in the rendering of the atmosphere and especially in the empathetic approach to American popular culture, including the passion for music.
Mike and Claire Sardina met in the ’80s as musicians specializing in performances in which they imitated popular singers of America. This type of entertainment was very popular in those years, perhaps it still is today. Mike was carrying the trauma of the Vietnam War with him and had struggled to recover from alcoholism. Claire had also gone through enough trials, raising a teenage daughter and an adorable son (played by Hudson Hensley – a formidable child actor who deserves a great role). The two are united by their passion for Neil Diamond’s music and decide to create a show together that would pay tribute to him. They don’t imitate the great singer, they interpret him, they say. Their show starts off slowly, but it gains popularity. They choose the stage name ‘Lightning and Thunder’ for their couple. The Neil Diamond music that the two sing resonates with the part of America where they appear on stages or in bars. Just when they had gained some fame (including an appearance as the opening act for a Pearl Jam concert), after they get married and have hopes of overcoming material difficulties, fate strikes without mercy. But Mike and Claire will not be defeated easily.
Behind an impressive true story, ‘Song Sung Blue‘ asks a question worthy of debate about the boundaries between art and entertainment. To what extent is a show based on imitations art, and are the artists who perform in such shows truly musicians? I came away from this film convinced. The passion and respect for the original win the audiences and give them the opportunity to enjoy music whose original they have little chance of ever seeing. What these two (and many other musicians like them) do is prolong the ephemeral life of beloved songs and singers. The performances of the two actors in the main roles are exceptional. Hugh Jackman conquers, being one of those actors who manages to change his facial expression several times a second, and Kate Hudson radiates light, love and passion for music. Both of them also sing their roles and do it perfectly. The story is melodramatic, but it’s one of those cases where melodrama works really well on screen, especially when we know that the story happened (with the necessary deviations) in reality. ‘Song Sung Blue‘ is only a movie for now, but I bet the Broadway musical won’t be long in coming. And Neil Diamond lives in and blesses this wonderful film with his music.
Those who – like me – thought that the 2025 production of ‘The Housemaid‘ directed by Paul Feig is a remake of the 2010 Korean film with the same name (in English distribution) were wrong. The American movie is an adaptation of a 2022 novel by Freida McFadden. The two films belong to the same genre of psychological and erotic thriller mixed with horror and both have as their central characters housemaids who work in the homes of wealthy families. But that’s about where the similarities end. The two films have nothing in common other than their names and the fact that I liked both of them.
In the scene that opens the film, we witness a job interview. Millie, a young woman who seems lacking confidence and somewhat provincial, applies for the job of housemaid in the impressive mansion of Mrs. Nina Winchester. The dialogue between the two women sounds conventional and a little uncomfortable for both of them. Millie will get the job. We will find out that almost everything the two said during the discussion was untrue. Millie is not the innocent spectacled young woman she seems to be, but a former prisoner released on probation and threatened with returning to prison if she does not find work or if she commits the slightest misconduct. Nina takes medication for various mental disorders, terrorizes her employee, lies and has hysterical attacks in which everyone around her suffers, including her ten-year-old daughter. A mysterious and somewhat sinister character, the house gardener, observes everything beyond the windows of the villa. Only the husband, the impressive Andrew Winchester, heir to a considerable fortune and a successful businessman, seems to be a normal person, sometimes even managing to calm his wife. As we progress in the story, however, we will realize that appearances can be bitterly deceiving in this case as well.
I liked the narrative, even if it sometimes included too many ‘slow cinema’ elements. The surprises are a little late to come, but when they show up, their intensity are enough to compensate for the wait. All three main characters are excellently outlined. The changes in perspective and relationships between the two women are excellently captured by Sydney Sweeney (who grows into a star with any new film of her) and Amanda Seyfried (who already is a star). Brandon Sklenar seemed OK to me, but he is overshadowed by the two actresses, who also contributed to the film as executive producers. The sets are very well architectured, with the spiral staircase leading to a room with a triangular section in the attic. The viewers of the film will remember this mansion, which reminded me of the motel in ‘Psycho’, for a long time. I believe that those who chose to watch this horror-thriller for the holidays didn’t make a mistake, and those who haven’t seen the film and love these genres have enough time to catch up in 2026. Plus, a sequel seems not only possible but planned. The novel already has two sequels, so why not the movie?
‘Domicile conjugal‘ (‘Bed & Board‘ in the English distribution) was made by François Truffaut 11 years after ‘Les quatre cents coups’, one of the three films that launched the ‘Nouvelle Vague’ and changed the direction of French and world cinema. The main character is the same – Antoine Doinel played by Jean-Pierre Léaud – but 11 years have passed and we find him married and searching for his way in life. Apparently, in terms of subject matter, we are dealing with a film much closer to the classic French cinema against which the ‘Nouvelle Vague’ filmmakers had revolted a decade earlier – a comic drama about the crisis of a marriage, not very different from what Ingmar Bergman would bring to perfection three years later with his ‘Scenes from a Marriage’. And yet, with its nonchalant approach and its style of cinematography, ‘Domicile conjugal‘ also belongs to the New Wave and is a good prelude to the major films that Truffaut would make in the too short time he had left to live and make films, as well as to many other productions that focus on contemporary (at the epoch of filmmaking) couples and the problems of relationships between the partners and with the world around them.
Antoine and Christine are married and quite happy. She gives violin lessons, he dyes flowers. Yes, there is such a profession and those who will see the film will learn some specific technologies. The two live in a typical Parisian neighborhood, with some nice neighbors, some other annoying ones and one really unsettling. When Christine becomes pregnant and one of the flower dyeing technologies fails, Antoine gets a job (with a bit of luck typical of a French comedy) at an American company where his role is to remotely control ship toys in a pool for visitors. Among them appears a young Japanese woman, beautiful and exotic enough to tempt Antoine into an adventure that will evolve in an unexpected way.
The approach is light-hearted. The crisis in the couple’s relationship is believable and resembles many of those that have happened to us or that have happened or are happening in so many couples we know, but the way in which the two young people are presented – beautiful, sometimes insecure, certainly very much in love with each other – makes us believe from the beginning that the relationship will withstand the ‘accidents’. Jean-Pierre Léaud grew up with his character who has become ‘bourgeois’ in some respects (the routine of marriage, the desire for stability), but, like the director whose alter-ego he seems to be, remains in other respects in the realm of fantasy: atypical professions and weakness in the face of female temptations. His partner is Claude Jade, a beautiful actress who seemed to me to have been very talented. Why didn’t she have a more spectacular career? Perhaps the physical resemblance to Catherine Deneuve, thanks to which she possibly got the role in this film, harmed her in the long term? Of the audacity of the Nouvelle Vague, in addition to the romantic-detached approach to a story with auto-biographical touch, we can also identify the freedom of using the camera, the naturalness of the filming out-doors and the quotes from other films of his generation. Truffaut would make another film in the Antoine Doinel series in the late 1970s, in which the couple’s story would become even more complicated. For now, however, in ‘Domicile conjugal‘, the atmosphere is relaxed and viewers who will watch or re-watch this film will not regret it.
What a chance to start my 2026 cinephile year with a film like ‘Eojjeoluga eobsda‘ (the English distribution title is ‘No Other Choice‘) by the Korean master Park Chan-wook. I found in this film the mixture of thriller and horror as well as the subtlety and depth of the psychology of the characters, which are characteristic of his most successful films, but in this film his ambitions seem to be greater. The Korean director adds a political dimension to the cinematic adaptation of the 1997 novel ‘The Axe’ by American writer Donald E. Westlake. The result is impressive in many moments.
The film begins with a scene from the life of a family that is obviously too happy for misfortune not to strike them soon. Indeed, in the next scene, we learn that the father of the family, Man-su, a specialist at a paper manufacturing factory, is fired. The paper industry is in crisis, less is being written, printed and read, automation is reducing the number of jobs. Man-su sees not only his career cut short after 25 years of devoted work, but also his role as the family breadwinner called into question. Miri, his beautiful and devoted wife, tries to cut down on household expenses, takes a job as a dental technician, cancels the more expensive cello lessons of their very talented daughter and even renounces to the two gorgeous family dogs. When the very house they live in is in danger of being lost, Man-su decides that he must pass to action. As specialist positions in the paper industry are becoming fewer and fewer, the chances of employment can only increase if the competition is eliminated. The road to murder is not easy either.
The screenwriters build a complex plot – perhaps even a little too complex – but perfectly psychologically justified. In parallel with the thriller intrigue and the horror scenes of unapologetic violence, we also follow the way the relationship between the two spouses evolves. Actors Lee Byung-hun and Son Ye-jin are wonderfully chosen, as is the entire team around them. Each of the film’s characters has a justification within the system, for actions that cannot be qualified as anything other than reprehensible. Both the new bosses who fire workers or engineers made ‘redundant’ by technological progress, and the laid-off employees forced to resort to violence or even murder to regain their place in society, as well as the wife who becomes an accomplice to her husband’s actions out of love, can claim at one point or another that that had ‘no other choice’. In this case, is the system to blame? As a message, this film resembles Chaplin’s ‘Modern Times’, which 90 years ago sounded similar alarm bells and accused industrial mechanization of crushing the heroes’ personalities. Here too we have an anthological final scene, a kind of happy ending with a reconciliation between the hero and the heroine, but what a difference! Charlot will live happily with his Gamin, protected by his own innocence. Man-su and Miri will share the secrets and complicity of the deeds that regained their well-being. At many moments, the style of narration and direction of Park Chan-wook reminded me of the films of the Coen brothers or of Tarantino. I can only hope that the inevitable American remake will be directed by someone like them.
It was a delight to end my 2025 film year by watching Jim Jarmusch‘s film ‘Father Mother Sister Brother‘. This is another of the triptychs that the American director wrote and brought to the screen, in which three cinematic stories are linked together by various thematic and aesthetic elements – some more visible, others more subtle, requiring attention and sensitivity from the viewers. In the case of the film awarded the ‘Golden Lion in Venice this year, the theme is families and the relationships between children who have already reached adulthood and parents who are advancing in age and moving away from their children. It is not necessarily about unhappy families, each in its own way, as Tolstoy defined them, but about families in which parents and children, despite appearances and good intentions, are no longer together or perhaps have never been together.
In the first segment, Jeff and Emily visit their lonely father, who lives in a remote, mountainous area of the United States. The father seems to lead a rather precarious existence, the son helps him, the daughter seems more indifferent, but small secrets and untruths seem to camouflage the father’s situation and distort the relationships between him and his children. In the second story, the heroine is the mother, a successful Irish writer who invites her daughters to tea and cookies once a year. The daughters are the ones who hide secrets here, but the mother seems to understand a lot behind the wall of little lies and silences. In the third story, which takes place in Paris, the parents are no more. The heroes are brother and sister, twins, who make a last visit to the apartment of their parents, a couple of expatriate Americans, who recently perished in a small plane crash. The empty space they left behind, a warehouse space full with things evacuated from the apartment and an envelope with documents (some fake!) and photographs are the testimonies of a life marked by secrets and unspoken things between parents and children.
The script, also written by Jarmusch, subtly describes the dramas behind the ordinary. Family relationships seem normative, but behind the conventions each character and especially the parents seem to hide a lot. To what extent do we know our parents? How do we deal with their aging, which is for all the prelude to our aging? The questions are asked, the answers remain to be given by each of the spectators. The stories are apparently simple, even banal, but the connections between them are subtle and form a scaffolding made of reused common elements: the heroes recite toasts without alcohol, an archaic English expression (‘and Bob’s your uncle’) is repeated by various characters, Tissot watches – perhaps authentic, perhaps fake – appear on the characters’ wrists and skateboarders traverse the roads and streets of America, Dublin or Paris. Behind the apparent banality hide the secrets and complexity of each of the characters. The formidable team of actors includes Tom Waits, Charlotte Rampling, Cate Blanchett (who seems to live a new reincarnation with each new role) and Adam Driver. I don’t know if ‘Father Mother Sister Brother‘ was really the best film that was screened at the Venice festival this year, but I am convinced that Jim Jarmusch deserves at least one such major award at one of the world’s great festivals. If this came here and now, good that it came.
2025 a fost un an de schimbări tectonice pentru lumea în care trăim. Se poate spune că a fost anul în care ordinea mondială stabilită după cel de-al doilea război mondial a încetat să mai existe. Unul dintre războaiele care au dominat actualitatea ultimilor ani a continuat în estul Europei. Celălalt, cel din Orientul Mijlociu, este suspendat printr-un armistițiu fragil, după câteva izbucniri de o violență fără precedent. Alianțele geopolitice sunt în mișcare și regruparea lor este cea mai importantă din ultimii 40 de ani, dacă nu chiar din ultimii 80 de ani. Europa, Americile, China se confruntă, fiecare dintre ele, cu probleme specifice, iar relațiile economice și politice dintre ele sunt încordate și în permanentă mișcare. În această ambianță, care unora le pare pre-apocaliptică, știința și tehnologiile avansate au continuat să fie influențate și să influențeze în mod semnificativ tot ceea ce se întâmplă în lume. Voi încerca în bilanțul tradițional de sfârșit de an al rubricii CHANGE.WORLD să rezum tendințele principale ale anului 2025, așa cum le văd eu în acest moment. Dincolo de cumpăna dintre ani, în primul articol al anului 2026, voi încerca să anticipez cele ce se vor întâmpla în anul care vine.
Inteligența Artificială (IA) nu a încetat în niciun moment să fie pe primul plan al actualității. La bine și la rău. Arhitecții Inteligenței Artificiale au fost desemnați de revista TIME ca Persoanele Anului 2025. Investițiile în IA au menținut ritmul de creștere al economiei americane și în mare măsură al celei globale. Au fost investiți în acest an 400 de miliarde de dolari doar în centralele de date, adică în infrastructura hardware care face posibilă stocarea și prelucrarea informației IA. Domeniul acesta ține la niveluri record și bursa americană. 44% din valoarea de piață a primelor 500 de firme americane (S&P 500) este legată de această ramură economică. Experții financiari sunt îngrijorați și vorbesc despre o posibilă ‘spargere a bulei IA’, similară cu cea a imploziei acțiunilor marilor firme de comunicații și electronică de la începutul mileniului. Aceasta s-ar putea petrece dacă investitorii își vor pierde răbdarea sau dacă rezultatele firmelor implicate în IA nu vor fi pe măsura așteptărilor. De aici până la sfârșitul deceniului se prevede că vor fi investiți 7 trilioane de dolari, în timp ce încasările nete, în 2025, din produsele IA nu vor depăși 50 de miliarde. Desigur, multe dintre beneficii sunt indirecte și greu de evaluat, dar industria IA este și ea o operație economică și trebuie să transforme investițiile în profit mai devreme sau mai târziu. Dar nu prea târziu.
Progresele tehnologiei IA au continuat să fie spectaculoase în acest an. Domenii întregi trec printr-o revoluție generată de adoptarea noilor paradigme: de la avocatură la programarea de software, de la chimia proteinelor la diagnozele medicale. Progrese remarcabile au fost înregistrate în dezvoltarea și implementarea agenților IA care pot acționa în mod independent și colaborativ. Distribuirea sarcinilor entităților IA poate fi virtuală sau fizică, și una dintre direcțiile cele mai interesante este legată de implantarea agenților în roboti. Se estimează că în septembrie 2025 existau 4,3 milioane de roboți activi în lume. Totuși, implementarea IA în roboți este evident rămasă în urma chatboților care domină astăzi motoarele de căutare internetică. Colaborarea dintre Tesla și NVIDIA este de urmărit, ca și activitățile unor firme precum Google și OpenMind, care au lansat în acest an (în faze de testare) sisteme de operare cu capabilități IA pentru platforme robotice. Câteva anunțuri semnificative din ultimele luni sunt legate de domeniul componentelor pentru calcul optic. Acestea utilizează lumina în loc de electricitate pentru a efectua procesarea datelor, permițând calculelor să se deplaseze la viteza fotonilor, mai degrabă decât la cea a electronilor. Un cip mai mic decât un bob de sare, care poate fi montat direct la extremitatea unei fibre optice, folosește o „rețea neuronală difractivă” pentru a procesa imagini prin valorificarea difracției naturale a luminii, eliminând necesitatea unor componente electronice voluminoase sau a unor procesoare externe. Prin valorificarea circuitelor fotonice, procesoarele optice pot efectua multiplicări matriceale – nucleul rețelelor neuronale – extrem de rapid și cu energie minimă. Această inovație poziționează calculul optic ca o soluție revoluționară pentru problemele hardware ale Inteligenței Artificiale legate de viteza de calcul și de consumul de energie.
Scepticismul fata de introducerea sistemelor IA este în creștere și el se combină cu rezistența firească a celor care își văd locurile de muncă sau chiar profesiunile amenințate. 50% dintre americani se declară astăzi mai degrabă îngrijorați decât entuziasmați, un procentaj în creștere față de cei 37% din 2021. Problemele etice și de siguranță a informației sunt și ele permanent citate. Și totuși, securitatea datelor și transparența informației de comandă a sistemelor IA au fost tot timpul în atenția proiectanților acestor sisteme. Este răspunsul tehnologic pe care industria îl poate da îngrijorării exprimate de unii comentatori în legătură cu momentul în care aplicațiile IA ar putea depăși capacitățile umane și ar pune stăpânire pe întreaga activitate economică și socială ale omenirii. Este foarte la modă o carte – tradusa și în limba română – numită Vremea prădătorilor și scrisă de romancierul și eseistul italian-elvețian Giuliano da Empoli, în care acesta afirmă că ‘programatorii de multă vreme nu mai programează mașini și programează oameni’. În viziunea aceasta – preluată și discutată și de jurnaliști și experți în antropologie sau economie de la noi – ar exista deja o tentativă de a controla lumea prin tehnologie, care are ca personaje principale ‘elita din Silicon Valley’. Personal, aș pleda pentru mai multă precauție, pentru evitarea demonizărilor și pentru o înțelegere mai completă și mai corectă a domeniului IA. Cei care discută aceste subiecte ar trebui să renunțe la a folosi IA ca nume generic înșelător. IA are o definiție clară ca tehnologie și ca domeniu aplicativ. Nu orice aplicație digitală sau colaborare virtuală este în domeniul IA. Argumentele lor se referă în multe cazuri la o gamă mult mai largă de aplicații digitale. Inamicii și pericolele pentru societățile democratice trebuie, cred eu, căutate în altă parte. Ceea ce se creează în Silicon Valley – inclusiv aplicațiile cu capabilități IA – s-ar putea să facă parte din soluție, în orice caz nu sunt problema sau sursa relelor lumii moderne.
2025 a fost un an turbulent și în ceea ce privește explorarea spațială, marcat de realizări semnificative, dar și de eșecuri, de reorganizări și de schimbări în programele agențiilor spațiale și ale firmelor care furnizează diferite componente. Telescopul Spațial James Webb continuă să facă descoperiri spectaculoase. Printre ele se află un nou satelit natural al lui Uranus numit S/2025 U 1, descoperirea unei exoplanete – 98-95b – care prezintă o activitate vulcanică intensă, semne de existență a oxigenului în galaxii îndepărtate și captarea unor explozii bruște de găuri negre care declanșează vânturi ultra-rapide, oferind noi perspective asupra originii Căii Lactee. În martie 2025, s-au întors în siguranță pe Pământ, după o ședere extinsă pe Stația Spațială Internațională (ISS), Sunita Williams și Butch Wilmore. Ei au aterizat în Golful Mexic cu o capsulă SpaceX Dragon, după aproape 9 luni în spațiu, o prelungire neplanificată a misiunii lor inițiale, de la bordul navetei Boeing Starliner. S-a înregistrat în 2025 un număr record de lansări orbitale (288 de lansări reușite, la data când scriu acest articol și probabil cel puțin 300 până la 31 decembrie). În domeniul zborurilor spațiale umane pe orbita joasă a Pământului, au fost lansate misiunile Fram2 (o misiune spațială privată cu echipaj uman, operată de SpaceX cu o navă spațială Crew Dragon finanțată de antreprenorul Chun Wang și lansată pentru prima dată în istorie pe o orbită polară), Cygnus XL (o misiune de reaprovizionare cu marfă către Stația Spațială Internațională, lansată cu succes la bordul unei rachete Falcon 9) și HTV-X (cunoscut și sub numele de Noul Vehicul de Reaprovizionare a Stației Spațiale, o navă spațială japoneză de marfă a agenției spațiale japoneze JAXA.). Zborurile spațiale din 2025 au inclus numeroase lansări ale companiilor private folosind vehicule de lansare reutilizabile (Falcon 9 al lui SpaceX și, pentru prima dată, și New Glenn al lui Blue Origin). Trei sonde robotice private au încercat să aselenizeze, rezultatele fiind un succes complet (Blue Ghost M1 al firmei Firefly Aerospace) și unul parțial (IM-2 al firmei Intuitive Machines). Printre momentele importante ale anului în știința sistemului solar s-au numărat lansările și operațiunile inovatoare a șapte misiuni de heliofizică și meteorologie spațială. SpaceX se aștepta să efectueze o demonstrație de transfer de propulsor în spațiu folosind două nave spațiale andocate în 2025 – o etapă importantă care ar fi permis firmei să realimenteze vehiculul lor Starship HLS, pentru o demonstrație de aselenizare fără echipaj. Misiunea demonstrativă de transfer de propulsor a fost amânată pentru 2026, deoarece SpaceX a suferit o serie de eșecuri cu programul său Starship în 2025 și nu a realizat niciun zbor orbital al vehiculului. În 2025, omenirea a avut parte de prima vedere de aproape a unui nou obiect din Sistemul Solar, asteroidul principal din centura lui Donaldjohanson, vizitat de sonda Lucy a lui NASA. Agenția spațială chineză a lansat misiunea de returnare a mostrelor de asteroid Tianwen-2, iar NASA a lansat sonda spațială ESCAPADE pentru a studia atmosfera planetei Marte. China menține în prezent pe orbita joasă a Pământului stația spațială Tiangong (Palatul Ceresc), o stație modulară, cu echipaj permanent. Să ne amintim și că Rusia și China au un acord spațial major, semnat în 2024, pentru construirea Stației Internaționale de Cercetare Lunară (ILRS), o bază lunară comună pentru cercetare științifică, care vizează o fază operațională până la mijlocul anilor 2030. Dacă acest program de cooperare va deveni realitate, el va fi principalul concurent al programului american Artemis. Între timp însă, platforma principală de lansare a cosmodromului Baikonur din Kazahstan, folosită de Rusia pentru a transporta echipaje și marfă spre Stația Spațială Internațională (ISS), este temporar scoasă din funcțiune din cauza unui accident major petrecut pe 27 noiembrie 2025, când o platformă de serviciu s-a prăbușit în șanțul de flăcări, în timpul lansării unei nave Soiuz. Acest lucru a oprit capacitatea Rusiei de a trimite echipaje spre ISS, iar reparațiile pot dura multe luni până la mai mult de un an.
Voi mai menționa pe scurt câteva alte descoperiri spectaculoase și semnificative anunțate în 2025. În domeniul terapiilor genetice personalizate, oamenii de știință au dezvoltat un tratament pentru epilepsia focală rezistentă la medicamente, care livrează gena care produce proteina LGI1 (ce reglează semnalizarea electrică dintre neuroni) direct în creier, pentru a stabiliza activitatea neuronală, în timp ce, într-un prim studiu clinic pe oameni, o terapie personalizată bazată pe CRISPR (editare genetică) a fost utilizată pentru a trata un băiețel cu o tulburare metabolică care îi pune viața în pericol, oferind un model pentru medicina personalizată. Progrese semnificative au fost anunțate și în domeniul calculului cuantic, inclusiv anunțul de către Microsoft al cipului Majorana 1, bazat pe o nouă arhitectură de nucleu topologic, apropiind momentul când vor putea fi soluționate probleme complexe la scară industrială. Industria auto în 2025 a fost caracterizată de presiuni pentru adoptarea accelerată a tehnologiei vehiculelor definite prin software (SDV), care ar duce la transformarea mașinilor în platforme cu actualizări continue de software, asta într-un peisaj în schimbare al cererii de vehicule electrice, cu ezitări ale consumatorilor și interes crescând pentru vehiculele hibride.
Orice s-ar zice, trăim vremuri interesante. Rubrica CHANGE.WORLD va fi alături de cititorii ei și în anul viitor, pentru a încerca să înțelegem împreună evenimentele și a discuta impactul lor asupra economiei, a societății și a vieților noastre.
Sărbători Fericite și La Mulți Ani!
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
Comparisons are inevitable. Any film ever made about the war crimes trials after World War II, and the one at Nuremberg in particular, will not be able to avoid reference to Stanley Kramer’s 1961 masterpiece. Just as those trials were a historic milestone in establishing international law on crimes against humanity, Kramer’s film is an inevitable reference. ‘Nuremberg‘, James Vanderbilt‘s docu-drama, addresses a specific aspect of the trial and focuses on the figure of one of those who sat in the dock at that trial, Hermann Göring, number two in the Nazi hierarchy, and his relationship with the American psychiatrist Douglas Kelley, tasked with profiling the accused and preventing them from committing suicide before trial and sentencing. Vanderbilt was only on his second film as a director, but he is an experienced screenwriter and the adaptation of Jack El-hai’s book for the screen belongs to him.
The filmmakers’ ambitions were high. The documentation is meticulous and the reconstructions are truthful, from the opening scene of the film – the one in which the Nazi dignitary surrenders to American forces – to the scenes of the trial, for which a 1:1 replica of the room where the debates took place was made. The historical part tries to bring to the screen the legal and political dilemmas of those who decided to conduct the trials of war criminals and the way in which the foundations of a legal procedure that did not exist until then in international law were laid. I cannot say that the decision-making process was sufficiently argued and justified, because the plot advances quickly and in depth towards the relationship between the young American psychiatric officer and the charismatic Nazi dignitary. The relationship between the two evolves towards trust and even more than that. Trying to understand the psychological mechanism and motivation of the Nazi leader, Kelley made apparent concessions, facilitating communications between Göring and his family, but at the same time helping the prosecution by providing information about the psychological profile of the defendants. Who won this mental duel? Was the Nuremberg trial fair, commensurate with the crimes committed by the regime whose dignitaries were in the dock? These questions remain open.
Cinematographically, I think the film succeeds very well in depicting the way the relationship between the two begins and develops. Russell Crowe manages in ‘Nuremberg‘ to create a magnificent role, of a personality who despite being very public remained an enigma from many points of view. Rami Malek convinced me much more in this role than in others, including the one for which he received the Oscar, but I felt that something was missing from the character’s motivations. The fault may be more with the script than the actor. The most impressive scene, as with Kramer, is the one in which documentary sequences from the death camps are projected in the courtroom. The script allows itself a few historical licenses, which are usually excusable, but contrast with the investment in the authenticity of the details. The references to current events are a little too thick, and precisely because of that they lose their effectiveness. Too bad, because they are important. For those who have not seen Stanley Kramer’s ‘Judgment at Nuremberg’, I recommend that they seek out the film, and for those who saw it many years ago to watch it again. James Vanderbilt‘s ‘Nuremberg‘ is not a remake but a footnote or at most an annex chapter.
Dacă totul merge conform planurilor, se va întâmpla cândva, la începutul anului 2031. Un obiect spațial numit vehicul de de-orbitare, fabricat probabil de firma SpaceX, va prelua controlul, va tracta Stația Spațială Internațională (SSI) pe o orbită mai joasa decât cea actuală și de acolo o va ghida, pentru a evita orice daune, spre o reintrare sigură în atmosfera terestră într-o o zonă de impact numită „Punctul Nemo”, un loc din Pacific unde nu există insule sau viață umană pe o distanță de mii de kilometri. Cu aceasta se va sfârși una dintre cele mai complexe și mai interesante aventuri științifice și tehnologice ale umanității de până astăzi. Se încheie o etapă semnificativă a primului secol al explorării spațiale de către omenire.
La fel ca toate programele spațiale importante, istoria SSI este legată de istoria politică a ultimei jumătăți de secol. Competiția spațială dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică din perioada războiului rece includea proiectele unor stații spațiale cu prezență umană permanentă. Proiectul american se numea Freedom, iar cel sovietic Mir (pace)-2. În atmosfera destinderii anilor ’70-’80 și după ce primele colaborări spațiale americano-sovietice se materializaseră prin succesul misiunii Apollo-Soyuz în 1975, conducerile politice ale celor două supraputeri au decis lansarea unui proiect internațional de explorare ‘pașnică’ a spațiului extraterestru. Decizia finală a fost luată în 1993, după ce Uniunea Sovietică încetase să mai existe. Proiectului SSI – conceput de agențiile spațiale americană (NASA) și rusă (Roscosmos) – aveau să i se alăture agențiile spațiale ale Canadei, Japoniei și Uniunii Europene. Concepția era modulară, fiecare agenție contribuia cu componente (‘module’) interconectabile. Primul modul rusesc, numit Zarya, a fost lansat la 20 noiembrie 1998. Modulul american Unity a fost transportat cu câteva săptămâni mai târziu de naveta spațială Endeavour și cuplat cu Zarya. Primul modul habitabil numit Zvezda a aparținut tot agenției rusești și a fost lansat și legat la stație în anul 2000. Primul echipaj uman a ajuns la SSI pe 2 noiembrie 2000. De atunci, timp de un sfert de secol, prezența umană în SSI a fost permanentă și totdeauna s-a aflat la bord cel puțin un astronaut american. Configurația completă a stației a fost terminată în 2011.
Stația Spațială Internațională este probabil una dintre cele mai uimitoare realizări ale omenirii, un exemplu strălucit de cooperare în spațiu între Statele Unite, Europa, Canada, Japonia și Rusia. Este imposibil de minimizat semnificația extraordinară a contribuției SSI în extinderea limitelor cunoașterii umane. De la lansarea primelor componente în 1998, stația a găzduit realizări semnificative în cercetarea unor domenii precum știința materialelor, biotehnologie, astronomie și astrofizică, geologia și istoria Pământului, combustie și multe altele. Unele dintre observații și experimente au avansat înțelegerea originii furtunilor și altor fenomene meteorologice extreme, au condus la îmbunătățiri ale proceselor de cristalizare ale unor medicamente-cheie pentru combaterea cancerului, au creat procese de creștere a retinelor artificiale în spațiu, au explorat fabricarea fibrelor optice ultrapure și au explicat cum se poate secvenția ADN-ul pe orbită spațială. În total, la bordul SSI au fost efectuate peste 4 000 de experimente care au rezultat în peste 4 400 de articole și alte publicații de cercetare, dedicate promovării și îmbunătățirii vieții pe Pământ și contribuind la deschiderea unor drumuri pentru viitoarele activități de explorare spațială. SSI a dovedit valoarea efectuării cercetărilor în mediul unic al zborurilor spațiale – care prezintă o gravitație foarte scăzută, vid, cicluri de temperatură extreme și radiații –, pentru a îmbunătăți înțelegerea de către oamenii de știință a unei game largi de procese fizice, chimice și biologice importante. Au fost obținute de asemenea date semnificative privind influența zborurilor spațiale de durată asupra organismelor umane.
Sfârșitul vieții active a actualei stații spațiale este însă inevitabil. Contractual, NASA și agențiile spațiale din Canada, Europa și Japonia sunt obligate și au confirmat că vor continua să opereze SSI până la sfârșitul anului 2030. Roscosmos a început să-și reducă prezența în SSI în 2024, dar a confirmat că va continua activitatea la nivel redus până în 2028. Costurile sunt însă imense. Bugetul minim al continuării operațiilor este în jur de 1 miliard de dolari pe an, iar împreună cu experimentele științifice și cu transportul echipajelor el este evaluat la 3 miliarde de dolari anual. În total, se estimează că până la finele lui 2030 suma totala investită în activitățile SSI se va ridica la 150 de miliarde de dolari! Nu este vorba numai despre costuri, ci și despre eficiența folosirii acestor bani. O mare parte din tehnologia de la bordul stației este considerată depășită. Costumele spațiale, de exemplu, folosesc încă tehnologii ale anilor ’70 și ’80 din secolul trecut. Se acumulează și se agravează probleme imense de siguranță. Comitetul de siguranță care consiliază NASA estimează că, dacă nu se iau decizii urgente, sfârșitul acesteia ar putea veni mai devreme decât se așteaptă. Fisurile nerezolvate (mai ales în modulul habitabil rusesc), piesele care nu se mai fabrică, costumele spațiale învechite și un buget din ce în ce mai limitat au adus stația într-o situație de risc ridicat. Pe deasupra, un accident recent la cosmodromul Baikonur a deteriorat platforma de lansare și a dus la suspendarea zborurilor spațiale umane rusești. Cum NASA a pus capăt de câțiva ani zborurilor navetelor spațiale americane, agențiile participante la proiect nu mai au nicio capabilitate de transport proprie de la Pământ spre SSI și înapoi și sunt obligate să închirieze aceste transporturi de la firme din sectorul comercial particular. Despărțirea de SSI este inevitabilă.
Ce rezervă viitorul? Prezența umană permanentă în spațiu nu va înceta odată cu încetarea activității și distrugerea controlată a SSI. Colaborarea internațională însă nu va mai reveni în deceniile următoare la nivelul celei concepute la finele secolului trecut. Dimpotrivă, noile conflicte geopolitice redesenează viitoarele proiecte pe linii naționale sau ale unor alianțe diferite de cele de astăzi. Stația spațială Tiangong asigură deja o prezență continuă a Chinei în spațiu. Avanpostul orbital cu trei module al Chinei a fost finalizat în 2022 și găzduiește acum echipaje de câte trei astronauți în schimburi de șase luni. Rusia a anunțat planurile ambițioase ale unei noi stații spațiale (ROSS) pe o orbită la 400 km de Pământ. India își dezvoltă propria stație spațială – Bharatiya Antariksh – cu un prim modul planificat pentru lansare în 2028. Cele mai active sunt însă firmele americane. Aici însă strategia este cu totul alta decât în etapele precedente ale explorării spațiale americane. NASA nu va dezvolta o nouă generație de stații spațiale din fonduri guvernamentale, lăsând locul inițiativelor particulare și având în plan să devină client important al celor mai reușite proiecte. Companii particulare – incluzând SpaceX, Blue Origin, Planet, Rocket Lab, Virgin Galactic, Axiom Space și Sierra Space – sunt pregătite să dea naștere unei noi ere a stațiilor spațiale comerciale. Printre cele mai avansate proiecte, Blue Origin – împreună cu companii precum Redwire, Sierra Space și Boeing – construiește Orbital Reef, un parc științific și de afaceri cu utilizare mixtă, situat pe orbita joasă a Pământului (Low Earth Orbit – LEO). Stația spațială va fi un avanpost modular și scalabil pentru cercetare, producție, turism și multe altele. Habitatul său principal va conține 10 cabine pentru echipaj. Ca parte a tranziției către o nouă generație de stații spațiale, Axiom Space (un alt competitor) speră să trimită primul său modul comercial pe SSI până în 2026. Atât Axiom Space, cât și Blue Origin au primit sprijin pentru aceste inițiative din partea Programului de Dezvoltare Comercială pe Orbită Joasă a Pământului al NASA. Stația spațială Starlab – un proiect la care participă Nanoracks, Voyager Space și Lockheed Martin – a câștigat, de asemenea, o finanțare NASA și ar putea fi lansată chiar în 2028. Planul este că NASA să fie doar unul dintre mulții clienți, nu singurul susținător. Într-adevăr, o altă parte interesată este Agenția Spațială Europeană, care a semnat un memorandum de înțelegere cu Voyager Space și Airbus pentru Starlab. Acest lucru ilustrează un interes inițial puternic, dar vor fi necesari parteneri comerciali mai mulți și mai diverși, pentru a confirma viabilitatea economică.
Stații spațiale fac parte și din programele de reîntoarcere pe Lună. Una dintre componentele principale ale programului american Artemis este o stație spațială care va fi plasată pe orbita circumlunară. Un proiect asemănător este obiectul unui acord între Rusia și China, primul acord de proporții între agențiile celor două puteri spațiale, concurente ale Statelor Unite, dar și concurente între ele.
Nu s-au scris încă ultimele pagini ale istoriei SSI, dar este clar că ea se aproprie de final. Prezența umană permanentă în spațiu este însă doar la începuturi. Aventura continuă.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
I confess that I was a little afraid to watch ‘The Yellow Tie‘, the film by Serge Ioan Celebidachi. Writing a biography or making a biographical film about one’s own father, a dominant personality not only in his field but also in his personal life, is an act of courage that assumes the inherent risks of subjectivity. The result can be polluted towards idolization or – there have been such cases – towards demonization. ‘The Yellow Tie‘ elegantly assumes this risk and minimizes it through meticulous documentation and a total adherence to the artistic truth that was the supreme goal of the life and career of the superb musician that was Sergiu Celibidache. In addition, unlike other biographies of great musicians (the genre is very fashionable in recent years), the emphasis in this film is placed on the art of music. In this way, I believe that ‘The Yellow Tie‘ manages to capture the essence of the musician’s personality much better, rehabilitating in my eyes the genre of biopics of musicians, somewhat compromised by several recent productions of Romanian and not only Romanian cinema.
‘The Yellow Tie‘ is built from two parallel narrative threads. The musician in the last years of his life continues to be active as a teacher and as a father. The relationship with his son tries to compensate for the difficult relationship that the great conductor had with his own father, who opposed his musical career, leaving the young man who did not want to abandon his vocation to manage his career and life alone in the tumultuous years of the interwar period. The great conductor’s career is nearing its end, but some of his obsessions continue to accompany him: the aspiration for perfection, the preference given to truth over superficial beauty, the belief in the spontaneity and uniqueness of the musical act resulting in the refusal to record on discs. The main milestones of his career are captured – his studies in Berlin during the Nazi period, the war, the great chance to rebuild and conduct the Berlin Philharmonic immediately after the war, the meeting with his great love and especially the first return to Romania after decades of exile. There is no lack of idealizations, but the emotion is permanently present.
Of the two actors who play Sergiu Celibidache, I preferred Ben Schnetzer – handsome, passionate and expressive in the role of the musician between ages 20 and 55. With all due respect to John Malkovich, I think that his role in this film is not one of his best and his acting seemed one-dimensional to me. The rest of the cast is well selected and led with a sure hand. The reconstruction of the various historical periods and geographically dispersed locations where Celibidache lived and worked is done carefully and the results are credible. The stronger parts of the script are exactly those that risk being of less interest to viewers who do not know the details or who do not vibrate with the music or the feelings displayed on the screen. The issue of exile, increasingly present in recent Romanian films, is here exposed from the perspective of a great artist, but the moving scenes of the return risk going unnoticed by less involved viewers. It is precisely the two father-son relationships, located at opposite behavioral poles, that have the potential for universality that will attract more viewers. And finally, the music. Appearing on the screen, if I counted correctly, are six great orchestras, which Celibidache conducted at different periods of his career. Six contemporary Romanian orchestras play the ‘roles’ of these orchestras and do so with authenticity and nuance. As in the case of many cinematic biographies of musicians, the music raises the artistic and emotional level. Despite some simplifications and clichées that have not been completely avoided, ‘The Yellow Tie‘ also holds its own cinematically, not just musically. In Romania, the echo is strong and deserved (including healthy controversies). Perhaps it would have been even stronger if the scenes that take place in Romania had been spoken in Romanian. Let’s see how the international film market will react.
Scarlett Johansson has starred in films directed by some of the most remarkable directors (including female directors) of our time, from Sofia Coppola and Christopher Nolan to Robert Redford and Woody Allen, in her more than twenty-year acting career. She studied them, secretly ‘took notes’, ‘stole’ their secrets, and now she has made her feature film directorial debut with ‘Eleanor the Great‘. The first thing to admire is that the actress-turned-director did not hesitate to tackle a difficult subject that promised to be controversial, and it was. The script for ‘Eleanor the Great‘, written by Tory Kamen, combines two difficult topics – the testimonies of Holocaust survivors and the struggle with grief. Scarlett Johansson was probably fascinated by the Jewish theme (the film would find its place in any Jewish film festival), and the way the script addresses the issues and questions it raises are not easy at all. Even if the success in confronting these topics is not total, I think the film manages to be interesting and sensible and to ignite discussions and reflection. It is a remarkable debut, even if we did not know who the director is.
There are small lies and there are big lies. There are bad lies and there are good lies. Those who have never lied of any kind may not read further. The rest of us know that from time to time we get away with a little lie, and that sometimes we have to lie in order not to upset or to help others. Eleanor, the heroine of the film, enjoys lying. Most of her lies are small and innocent. When her friend, Bessie, dies and she is left alone in the house they shared in Florida, Eleanor does not really know how to face the new situation. She returns to the Bronx, where she lived in her youth, falling on top of her daughter and grandson, each busy living their own lives and facing the specific problems of other ages. Looking for company at the Jewish Community Center, she stumbles upon a group of Holocaust survivors who share their traumatic experiences in order to confront old age, but especially to fight forgetting. Forgetting themselves and those around them. Invited to speak, Eleanor tells a story. What she shares is true, but is it her story? Is Eleanor lying, or is she recounting a true episode of history that needs to be told, but which does not belong to her? And why does she do it? When young student Nina, who had also gone through the trauma of the recent loss of her mother, joins the group, the two women, separated by decades in age, find understanding and support in each other. Nina, a journalism student following in the footsteps of her famous TV star father, spreads Eleanor’s stories. Things get complicated.
The film tackles several delicate themes. The most problematic is the one related to the veracity of the testimonies of Holocaust survivors, but it also captures complex aspects related to confronting old age, loneliness and the way each of us copes with the loss of a loved one, the persistence of memory and the role of journalists and media institutions in education. It does so with the tools of family drama and melodrama, tools that debutant director Scarlett Johansson seems to master with the self-aasurance of a professional with many films in her career. The choice of actors is also excellent. On this occasion, I got to watch two exceptional actresses: June Squibb, who plays Eleanor at the character’s age and admirably manages to make us understand the struggles and motivations of a person who makes mistakes and who is not always likeable, and British actress Erin Kellyman who fits perfectly into the role of Nina, the young aspiring journalist who is fascinated by the meeting with Eleanor and decides that the story of a Holocaust survivor deserves to be shared and known by as many people as possible. I liked less the fact that the script, after raising interesting and complex issues, moves towards a predictable resolution that tries to reconcile everyone. I was also bothered by the excessive musical background of tender piano accompaniment of dramatic confessions. This kind of soundtrack may work in documentary films, but for a fiction film with such ambitions (and successes) in addressing a difficult issue, I think a more appropriate music could have been chosen or composed. Despite these setbacks, ‘Eleanor the Great‘ is a film that deserves to be seen, and not only in the context of Jewish or Holocaust film festivals, and I will be looking for Scarlett Johansson from now on as a director and not just as an actress.
