Entries tagged with “Thomas Mann”.


Cariera literară a lui Thomas Mann (1875 – 1955) acoperă şi depăşeşte puţin în timp întreaga primă jumătate a secolului 20, poate una dintre cele mai zbuciumate jumătăţi de secol din istoria omenirii. Un exerciţiu mintal simplu ne poate ajuta să comparăm lumea imperiilor europene de la 1900 cu diviziunea în blocuri politice despărţite de Cortina de Fier care avea să existe cu jumătate de secol mai târziu, pentru a putea înţelege că scriitorul laureat cu un Premiu Nobel pentru Literatură dintre acelea pe care puţini l-au contestat la vremea sa sau îl contestă astăzi a fost martor al unor schimbări radicale ale ordinilor politice în lume, incluzând cele două mari conflagraţii globale, a revoluţiilor sociale violente şi a naşterii celor două dictaturi totalitare ucigaşe cu ambiţii de dominaţie la nivelul întregii planete. Lectura uneia dintre cărţile sale din prima perioada a activităţii sale lilterare, ‘Alteţă regală’ scrisă între 1905 şi 1909, apărută acum în splendida colecţie ‘Raftul Denisei’ de la Humanitas fiction, în traducerea ireproşabilă a lui Mihai Isbăşescu, îmi prilejuieşte câteva reflecţii şi asupra evoluţiei stilurilor literare, şi a identificării în textul şi subtextul cărţii a curentelor subterane care aveau să ducă la marile schimbări de după 1914.

Principatul Grimmburg – ţara imaginară în care se petrece acţiunea cărţii – este un micro-univers, simbol din multe puncte de vedere al unei Europe în criză, aşa cum era continentul în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aparent, un univers idilic:

O ţară frumoasă, liniştită, neagitată. Vârfurile copacilor din pădurile sale foşneau visătoare; ogoarele se întindeau şi se măreau, cultivate cu devotament; meşteşugurile erau nedezvoltate până la punctul de a fi mizere.’ (pag. 33)

 

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

 

Bazele economice ale acestei idile sunt însă complet zdruncinate. Resursele naturale ale ţării sunt ruinate, minele nu mai produc sau au devenit nerentabile, pădurile sunt pe cale de dispariţie. Mann se dovedeşte a fi aici un ecolog timpuriu, eroii săi fiind conştienţi de pericolele despăduririi, ca şi de necesitatea de a păstra resursele principale în proprietatea naţiunii. Clasa conducătoare duce o viaţă care încă mimează regulile protocolului şi ritualurile istorice, dar această se întâmplă pe seama îndatorării financiare a principatului.

… înglodarea în datorii a casei domimatoare era o îndatorire istorică şi naţională, care amintea de vremurile în care toate împrumuturile erau încă probleme particulare ale suveranilor şi când Johann cel Violent amanetase libertatea unor supuşi de vază, pentru a obţine un împrumut. Toate acestea erau de domeniul trecutului. … Străbunii săi lichidaseră temeinic averea familiei, această era acum aproape egală cu zero sau nu valora mult mai mult; se risipise pe construriea castelelor de plăcere cu nume franţuzeşti şi cu colonade de marmură, pe parcuri cu jocuri de ape măiestrit alcătuite, pentru opere pompoase şi pentru tot felul de exhibiţii scăldate în aur. Trebuia să ţină o socoteală strânsă, iar întreţinerea curţii fusese pusă pe picior mai mic, împotriva voinţei marelui duce, ba chiar fără ştirea lui.’ (pag. 39-40)

Două elemente reuşesc să conserve, măcar pentru o vreme, coeziunea sistemului în pofida şubrezelii economice: un contract social între familia princiară şi poporul care o adulează, şi tradiţia folclorică ce include legende şi elemente de magie. Contractul social aminteşte în unele momente relaţia între britanici şi monarhia lor de astăzi, destul de neînţeleasă de mulţi cetăţeni ai democraţiilor republicane. Când principele se îndrăgosteşte de o prinţesă fără sânge nobil atitudinea poporului o prezice parcă pe cea a englezilor faţă de Diana, spre sfârşitul secolului 20. Familia principilor conducători duce o viaţă protocolară, pe care ei înşişi o descriu că ‘lipsită de conţinut pozitiv’. În faţa lor se află ‘poporul’ – acea masă amorfă şi lipsită de personalitate:

… jos, în mica piaţă a primăriei, stătea înghesuit cap lângă cap, poporul – o întindere oblică de feţe intoase în sus, dogorâte, în semiîntuneric, de lumina făcliilor fumegânde. Strigau şi cântau, iar el stătea la fereastră deschisă şi se înclina, se expunea un răstimp entuziasmului şi saluta mulţumind. … Viaţa lui era lipsită de zile obişnuite şi de o realitate adevărată. Se alcătuiau doar din priviri îndreptate cu o extremă încordare către el. Oriunde sosea era zi de sărbătoare şi cinstire; poporul se sărbătorea pe sine însuşi, într-o festivitate; viaţa cenuşie se transfigura şi devenea poezie. Muritorul de foame devenea un om modest, spelunca – o colibă paşnică, ştrengarii murdari ai străzilor se transformau în nişte fetiţe şi băieţi cuminţei îmbrăcaţi în haine de sărbătoare …‘ (pag. 160-161)

Presa este şi ea aservită ordinii existente, prezentând lumii şi principilor o viziune edulcorată despre realitate şi despre ei înşişi:

Şi Klaus Heinrich citea despre influenţa să personală, despre graţia şi măreţia sa, citea că-şi îndeplinise bine misiunea, că luase cu asalt şi câştigase inimile tinerilor şi ale bătrânilor, că înălţase cugetul poporului deasupra cotidianului şi că-i stârnise dragostea şi bucuria.‘ (pag. 168-169)

Putem doar presupune care este doza de naivitate şi care este doză de luciditate ironică a lui Thomas Mann în această construcţie literară. Ignorarea curentelor subterane de dincolo de suprafaţa de poleială scrijelită a relaţiilor între principi şi popor a fost scump plătită în istoria reală, la câţiva ani după publicarea acestei cărţi. Nu au ajutat nici tendinţele liberale ale prinţilor luminaţi, nici elementele de democraţie destul de formală de altfel, cum sunt ‘audienţele libere’ descrise în carte.

Elementele folclorice, a două componentă a acestei relaţii idealizate între popor şi principi, au un aer de basm îmbinat cu magie. Poporul aşteaptă venirea unui principe fără o mâna, pe care o ghicitoare ţigancă îl prezisese cu un secol în urmă, şi care va rezolva problemele ţării. Faptul că prinţul Karl Heinrich se naşte cu un defect congenital crează speranţe că epoca de aur, marcată şi de transformarea trandafirilor din curtea unuia dintre palatele princiare în flori frumos mirositoare (altă legendă cu tente aproape mesianice) nu este departe.

 

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

 

În realitate salvarea ţării sau happy-end-ul în această alegorie cu prinţi şi cerşetori şi viitoare principese de origine mai puţin nobilă depind de două elemente care vor decide şi soarta poveştii de dragoste înfiripate între principele devenit coregent şi Imma – frumoasa, independenta şi năbădioasa fiică a miliardarului Spoelmann venit din America. Prima şi poate cea mai importantă este spargerea barierelor sociale personale dintre cei doi tineri şi câştigarea încrederii pentru sinceritatea sentimentelor principelui crescut în turnul de fildeş al superiorităţii clasei sale nobiliare, necunoscător al realităţilor cu excepţia lecţiilor din tinereţe primite de la profesorul şi tutorele Raoul Uberbein (singurul personaj tragic al cărţii):

Stai drept şi pui întrebări, dar fără să participi; nu te interesează nimic şi nu ţii la nimic. Am văzut adesea: vorbeşti, exprimi o părere, dar ai putea să exprimi tot atât de bine şi alta, căci în realitate n-ai nici o părere şi nici o credinţă şi nu te interesează nimic altceva decât atitudinea ta de prinţ. … Cum ar putea avea cineva încredere în dumneata? Nu, ceea ce inspiri nu e încredere, ci răceală şi jenă; şi, chiar dacă mi-aş da cu silinţa să mă aproprii de dumneata, acest fel de jenă şi de neajutorare m-ar împiedică s-o fac …‘ (pag. 312)

Al doilea element al ecuaţiei funcţionează ca un fel de ‘deus ex machina’, procedeu care poate fi iertat din perspectiva literară (în definitiv avem de-a face cu un fel de basm politic cu prinţi şi fete frumoase) dar care este mai greu de digerat din perspectivă istorică. Thomas Mann dovedeşte, prin intermediul personajelor sale şi al descrierilor din carte, o bună înţelegere a mecanismelor economice şi financiare, şi a cauzelor sociale care au împins în criză statele europene care încercau să perpetueze sistemul monarhic şi principial. Adept al capitalismului financiar cu tendinţe liberale şi chiar şi ecologiste şi simpatizant al monarhiilor iluminate, el încearcă să le combine în această poveste de dragoste cu sfârşit fericit prin relaţia dintre bunul prinţ Karl Heinrich şi viitoarea prinţesă Imma, care rezolvă cel puţin pentru moment şi problemele principatului Grimmburg prin utilizarea dotei nupţiale pentru umplerea găurilor bugetului naţional. Istoria reală a fost – o ştim astăzi – mult mai crudă cu ţările Europei şi convulsiunile sociale au făcut irelevante soluţiile pur capitaliste. Mulţimile şi-au ieşit din tăcere şi au anulat contractele sociale, şi drumul spre o nouă stabilizare economică şi politică avea să treacă prin vărsările de sânge ale războaielor şi revoluţiilor. Romane că acesta, frumos scrise şi propunând soluţii idealizate, au rămas însă ca documente istorice ale stării de spirit dinainte de furtuni şi motive de delectare la lectură.

 

 

Thomas Mann a considerat ‘Iosif si fratii sai’ drept capodopera sa. Criticii vremii si istoricii literari de astazi inclina in marea lor majoritate sa acorde aceasta distinctie unuia dintre cele doua alte romane foarte cunoscute ale sale ‘Muntele vrajit’ sau ‘Casa Budenbrook’. Indiferent de clasamente si categorisiri lectura primului volum din monumentala tetralogie aparuta anul trecut la Polirom (in colectia ‘Top 10+’) in traducerea lui Petru Manoliu mi-a dat senzatia ca ma intalnesc cu una dintre operele majore ale literaturii germane si universale a secolului 20, o carte dintre acelea care isi instruieste, emotioneaza, imbogateste si delecteaza cititorii.

Merita sa examinam si care sunt anii genezei acestei carti pentru a o intelege si pune in context. Primul volum (pe care il recenzez aici) a fost scris intre 1926 si 1930, in anii tulburi, plini de sperante si de contradictii ai Republicii de la Weimar. Al doilea volum  care include episodul tradarii lui Iosif si a vinderii sale in sclavie este scris in 1931 si 1932, anii alunecarii Germaniei in dictatura. Al treilea volum, cel al exilului in Egipt coincide si cu anii (1932-1936) in care Thomas Mann paraseste Germania odata cu ascensiunea lui Hitler la putere. Volumul final este scris in anii razboiului si ai exilului lui Mann in America. Povestind sau mai bine zis reinventand istoria lui Iacob si Iosif, dand viata personajelor si sens pildelor Bibliei Thomas Mann nu se fereste sa scrie o istorie veche a evreilor si a credintei lor, si o face cu demnitate si precizie, in ciuda unor sentimente ambivalente pe care le-a avut intreaga sa viata fata de evrei. Nationalist burghez german, Thomas Mann nu a fost ferit de prejudecati si resentimente fata de influenta evreilor in cultura si viata sociala germana a epocii sale. Ambivalenta este insa o caracteristica personala care insoteste intreaga sa biografie, evidenta daca ar trebui sa ne referim la tendintele sale homosexuale (vizibile in celebra nuvela ‘Moarte la Venetia’) in pofida carora se casatoreste (si sotia sa era evreica convertita!) si devine tatal a sase copii.

 

sursa http://www.amazon.com/fratii-Istoriile-Tanarul-Romanian-Edition/

sursa http://www.amazon.com/fratii-Istoriile-Tanarul-Romanian-Edition/

 

‘Iosif si fratii sai’ are o structura simfonica, cea a unei capodopere a muzicii clasice, compusa din patru parti si un preludiu. Preludiul intitulat ‘Pogorarea in infern’ joaca un rol important si prin introducerea personajelor si prin expunerea temelor principale si a filizofiei care sta la baza interpretarii istorice si mitice a Bibliei pe care ne-o propune scriitorul:

‘Ca Edenul trebuie cautat aici, undeva in partea meridionala a Babiloniei si ca trupul lui Adam a fost plamadit din tarana babiloniana a fost multa vreme teza principala a teologiei. Totusi este vorba inca odata, si aici, de acelasi efect al orizonturilor succesive ce ne este familiar, adica de acel sistem de pozitii inaintate, asezari locale si trimiteri inapoi, pe care am avut de mai multe ori prilejul sa-l studiem; numai ca, de data aceasta, ne aflam in prezenta unui fel supradeosebit de asemenea orizonturi, care ne momesc in sensul literal al cuvantului, atragandu-ne cu farmecul lor dincolo de limitele pamantene; numai ca aici fantana abisala a istoriei umane isi dezvaluie intreaga sa adancime, nemasurabila – mai mult, fara limita, incat nu i se mai potrivesc notiunile de profunzime si de intunecime, ci evoca, dimpotriva, piscurile si lumina: piscul luminos anume de unde a putut sa se intample caderea, a carei istorie este indisolubil legata de amintirea sufletului nostru despre gradina fericirilor.’ (pag. 33)

Detectez cred trei nivele de contructie a acestei sofisticate epopei cu personaje biblice. Primul este cel al scriitorului, filozof al istoriei, si interpretator al povestirilor Bibliei carora le cauta permanent radacinile istorice dar si relatiile cu mitologiile vecine:

‘Istoria este ceea ce s-a intamplat si tot ce se intampla in timp. Dar mai este de asemenea si ceea ce se aseaza, se stratifica, si straturile de sub pamantul pe care-l calcam, si cu cat ajung mai adanc radacinile fiintei noastre in nesfarsita stratificare a ceea ce se afla in afara si dedesuptul granitelor fizice ale eului nostru, dar care totusi il determina si il hranesc, cu cat in ceasurile noastre de mai putina luciditate ne vine sa vorbim de acestea la persoana intai, ca su cum ar apartine carnii noastre, cu atat mai incarcata de sensuri ne este viata si cu atat mai demn este sufletul carnii noastre.’ (pag. 182)

Este vizibila aici legatura dintre logica istorica si metodele intuitive, amestecurile dintre cunoastere si vis, intre suprafata si subteran care vor deveni evidente si explicite in evolutia ulterioara a personajelor. La fel cu eroii Cartii, personajele lui Thomas Mann se afla in permanent dialog cu divinitatile, si acestea includ Dumnezeul unic al religiei monoteiste (aici in faza de dezvoltare care precede iudaismului – cea dinainte de sclavia in Egipt si de Exod) dar si zeitatile popoarelor si civilizatiilor vecine cu care monoteismul se afla in continuu dialog, cateodata in conflict, de cele mai multe ori in simbioza reciproca. Un personaj cu dimensiuni de legenda cum este Rachel (numita Rahila in traducerea lui Petru Manoliu) este ceea ce mai tarziu se va numi o convertita, si pastreaza precaut si relatia cu zeii parintilor si stramosilor sai:

‘Rahila se convertise de dragul lui, pe jumatate, potrivit propriei ei marturisiri, la credinta in Dumnezeul lui, Supremul si Unicul, abjurand cultul divinitatilor bastinase. Dar, cu cealalta jumatate, si in taina inimii sale ea continua sa fie idolatra, spunandu-si macar: ce-i sigur e sigur! In orice caz ea-i sterpeli lui Laban sfetnicii si ghicitorii, ca acestia sa nu-i dea de veste de cararile apucate de fugari, si sa-i ocroteasca impotriva urmaririi, caci, potrivit credintei locale, de asta erau buni, dupa puterile si harurile lor.’ (pag. 362-363)

Spatiul creat de scriitor pe baza inspiratiei biblice va parea familiar iubitorilor de mitologii antice de sorginte mediteraneana. Dumnezeul unic si zeii civilizatiilor din matca Orientului Mijlociu isi impart adoratia si dirijeaza destinul personajelor ca pe o imensa tabla de joc istorica si mitologica, la fel cum zeii Olimpului se distrau cu destinele muritorilor. Personajele primordiale – Adam, Eva, Noe si mai ales Abraham – parintele tuturor popoarelor credincioase in Dumnezeul unic capata si ele dimensiuni mitologice, transcend timpurile si se regasesc in personaje sau in caracterul urmasilor lor. Un fel de semizei ai Bibliei, daca doriti sa-i numiti asa.

 

sursa en.wikipedia.org

sursa en.wikipedia.org

 

Al treilea nivel al cartii este desigur cel al povestirii si aici se face simtit talentul extraordinar al unuia dintre cei mai dotati naratori ai literaturii secolului 20. Iacob care simte chemarea cereasca si este capabil de multe sireticluri si tradari pentru a-si implini menirea si Iosif cu care facem cunostinta in acest prim volum al tetralogiei in perioada sa de formare, dar avand deja un destin marcat de semne mesianice sunt nu numai simboluri ci si personaje complexe, cu trairi omenesti intense, capabile de iubire si ura, de extaz si de tradare. Zeci de pagini descriu si reconstituie o societate tribala iesind din epoca bronzului si evoluand spre un scavagism patriarhal asa cum este descris in primele carti ale Bibliei. Cea mai mare parte a cartii descrie anii de exil al lui Iacob dupa ce dobandise prin siretlic binecuvantarea si mostenirea tatalui sau, servitutea la Laban care ii joaca la randul sau o festa de proportii insurandu-l cu prima sa fiica Leah in locul iubitei Rahila, care avea sa-i fie doar a doua sotie si sa dea cu intarziere nastere fiului iubit Iosif. Personajele biblice capata viata, carnalitate si culoare si versete ale Cartii cateodata obscure, alte ori ignorate sau trecute repede cu vederea la o citire superficiala sunt dezvoltate in capitole distincte, devin baza unei tesaturi de intrigi complexe.

Versiunea romaneasca a lui Petru Manoliu merita o mentiune speciala si ceva discutie. Traducerea tetralogiei care la Polirom a fost impartita in trei volume intinse pe peste 1800 de pagini este o antrepriza ambitioasa care implica o intelegere profunda nu numai a textului si a naratiunii scriitorului german, ci si a contextului religios, a textului biblic si al mitologiilor vechilor civilizatii orientale. Majoritatea solutiilor gasite de traducator au fost cred eu adecvate, si as avea doar doua obiectii legate de transcrierea numelor unora dintre personajele biblice (Rahila de exemplu, probabil in omagiu fata de versiunile mai vechi ale Bibliei romanesti) si fortatul ‘dudaimii’ in referinta la matraguna culeasa de Ruben, fiul cel mare al lui Leah, care este dobandit de Rahila prin inca un viclesug biblic care are darul de a-i aduce mult dorita fertilitate. Cunoscatorii de ebraica vor sti ca ‘dudaimii’ este un pleonasm gramatical, caci ‘dudaim’ este deja un plural. In romana traditionala exista ‘matraguna’ cunoscuta de altfel pentru virtutile sale farmaceutice si ca narcotic – vezi cartea lui Oisteanu ‘Narcotice in cultura romana’ – si nu era necesara inventarea unui nou cuvant.

Pentru iubitorii mitologiei, naratiunilor istorice si ai cartilor bine scrise in general ‘Iosif si fratii sai’ ofera o lectura complexa, interesanta, si captivanta. Primul sau volum deschide ciclul si indeamna la lectura celor care urmeaza. Voi continua si eu cat de cuvant aceasta incursiune fascinanta in lumea Bibliei recreata de Thomas Mann.