Entries tagged with “Teatrul Bulandra”.


M-am simtit in acea seara dintre putinele petrecute in scurta mea vizita bucuresteana de acum cateva zile, ca transportat si transfigurat in timp cu vreo patru decenii si mai bine in urma, in anii de vraja in care Liviu Ciulei impreuna cu o cativa colegi regizori de mare talent, profunzime si curaj si cu o echipa de actori care aduna impreuna unii dintre cei mai mari actori ai multor generatii ale scenei romanesti de la Clody Berthola trecand prin George Constantin si Stefan Iordache pana la Florin Pittis si Ion Caramitru, creasera la Teatru Bulandra unul dintre centrele de greutate ale teatrului lumii. Incerc sa evit cuvintele mari si voi spune doar ca in acei ani am vazut pe cele doua scene ale Teatrului Bulandra – cea din Gradina Icoanei si cea de langa Podul Izvor multe dintre cele mai bune spectacole de teatru cu care am fost si voi fi binecuvantat vreodata.

 

sursa http://agenda.liternet.ro/articol/18952/Mihaela-Marin/Galerie-foto-Omul-cel-bun-din-Seciuan.html

sursa http://agenda.liternet.ro/articol/18952/Mihaela-Marin/Galerie-foto-Omul-cel-bun-din-Seciuan.html

 

Revederea cu spatiul din Gradina Icoanei este intr-un fel pentru mine o calatorie in timp. Uitasem de adancimea scenei. Imi amintesc spatiul ca multi-functional si flexibil ca pozitie a scenei – ‘Elisabeta’, ‘Furtuna’, si altele cred, mi le amintesc cu scena in mijloc. Acum insa se revine la configuratia ‘proscenium’ si la sala in panta, ceea ce aduce actorii mai jos de ochii majoritatii publicului. Intr-o perioada in care fragilitatea constructiilor in care isi joaca de multe decenii spectacolele teatrele romanesti de traditie, sala din Gradina Icoanei nu este – sper – amenintat acu vreo relocare sau inchidere, desi foierul si caile de acces tare ar mai putea beneficia de o renovare. Pentru mine a fost parca un motiv in plus de nostalgie, dar indisponibilitatea unui program de sala pentru un spectacol de o asemenea tinuta cum este ‘Omul cel bun din Seciuan’, care se joaca de mai bine de un an, si care a apucat deja sa fie premiat cu un important premiu al anului teatral care a trecut, a adaugat un element ne-necesar de reamintire a timpurilor de restriste.

 

sursa imaginii http://stiri.tvr.ro/happening-marca-andrei-serban-la-muzeul-de-arta-contemporana-din-capitala_33641.html

sursa imaginii http://stiri.tvr.ro/happening-marca-andrei-serban-la-muzeul-de-arta-contemporana-din-capitala_33641.html

 

Nu l-am cunoscut niciodata personal pe Andrei Serban, dar am totusi cu el o intersectie biografica interesanta. Prin anii 60 invatam in particular engleza de la aceeasi profesoara – Doamna Ghinopol, fie odihnita, o femeie cu o biografie franta de o condamnare politica, singura ei vina fiind ca in anii imediat de dupa razboi lucrase la Biblioteca Americana. Eu eram un baietel in pragul adolescentei cand dansa imi povestea despre perechea de prieteni – un tanar regizor extrem de talentat, si un critic de teatru pe masura – care ii sunt elevi si de care era extrem de mandra. Cativa ani mai tarziu numele lui Andrei Serban si George Banu incepeau sa faca istorie in teatrul romanesc, si apoi in teatrele lumii. Engleza invatata de la profesoara noastra comuna a fost suficienta pentru a-i permite lui Andrei Serban, ajuns in lumea cea mare in 1969, sa frecventeze studiile cu Peter Brook si apoi sa realizeze in 1971 prima sa punere in scena importanta in Statele Unite, cea cu ‘Medeea’ la teatrul ‘La MaMa’ din New York.

Andrei Serban a fost in Romania si in acest an si am avut ocazia sa-l vad intr-un interviu televizat. Pare mult mai tanar decat cei 72 de ani pe care ii are astazi, si tineretea sa nu este doar fizica si ci spirituala, si pare sa vina in mare parte din interior. Seamana mult fizic cu Paul McCartney, unul dintre cei doi supravietuitori Beatles, dar isi poarta varsta (foarte apropiata) mult mai bine decat acesta. Dar inainte de toate pare a fi in plina forta creativa, si ‘Omul cel bun din Seciuan’ la Teatrul Bulandra este o excelenta dovada.

 

sursa http://www.danasota.com/omul-cel-bun-din-seciuan/

sursa http://www.danasota.com/omul-cel-bun-din-seciuan/

 

Andrei Serban descifreaza textul lui Brecht dintr-o perspectiva contemporana care combina politicul cu umanul. Personajul principal, tanara Shen Te din Seciuan, este pusa la proba de zei, asa cum se intampla intotdeauna in teatrul lumii de la clasicii greci incoace. Este ea ultimul om bun de pe suprafata planetei, cea a carei bunatate poate salva omenirea, macar in ochii zeilor? Ea se va stradui, dar sunt oare suficiente bunele intentii in lumea in care traia Brecht sau in lumea in care traim astazi? Inactiunea este condamnabila din start. Actiunea insa are de multe ori consecinte neasteptate si contrare intentiilor, lumea este construita stramb si oamenii sunt manati de interese meschine, cel care actioneaza in numele binelui este folosit, furat si manipulat iar actiunile grupurilor sociale protestatare nu numai ca nu dau rezultatele asteptate dar se intorc impotriva celor care ar trebui sa beneficieze in urma lor. Putem discuta desigur daca intrebarile puse de Andrei Serban in mod destul de explicit despre protestele sociale de acum cativa ani si ‘primaverile’ de tot felul care s-au transformat repede in toamne reci si ploioase prevazand ingheturile iernilor, sunt puse dintr-o perspectiva personala conservatoare. Eu cred ca ele intentioneaza sa genereze o discutie intre spectatori si in mintile si sufletele acestora. Si asta este bine – este unul dintre scopurile teatrului bun, care poate fi politic fara a fi propagandistic.

A trecut vreo jumatate de secol de cand Andrei Serban epata burghezia proletcultista a Romaniei anilor 60 cu un ‘Iulius Cezar’ in stilul teatrului Kabuki, despre a carui moarte lenta, in ‘slow motion’, s-a scris si s-a discutat enorm. In spectacolul de acum am putut descoperi sau redescoperi aceeasi maiestrie a alegerii formei care pune in cea mai buna si mai expresiva forma continutul. Remarcabil este si faptul ca alegerea este facuta dintr-un registru larg de traditii si tehnici teatrale, care sunt combinate intr-un ansamblu de joc actoricesc, muzica, miscare, costume perfect integrate. Si in plus spectacolul distreaza. Teatrul este o arta si o forma de divertisment, si nici unul dintre marii regizori ale caror puneri in scena am avut sansa sa le vad nu omite aceasta – de la Brook la Ciulei, Pintilie, Andrei Serban sau Purcarete. ‘Omul cel bun din Seciuan’ combina elemente din teatrul antic, ‘commedia dell’arte’, circul, baletul modern, costumele orientale, cabaretul perioadei lui Brecht si un fond muzical inspirat dar evitand sa devina dominant. Am remarcat o singura nota stridenta, in parodierea vorbirii evreiesti a unuia dintre personajele negative – o tipologie etnica nenecesara si de gust indoielnic dupa parerea mea. Altfel este de admirat realizarea unui spectacol unitar si consistent care nu ar fi fost posibila fara o perfecta sincronizare a tuturor componentelor spectacolului, fara o munca sisifica si perfectionista la nivelul ultimului detaliu. Rezultatul este spectaculos. Intreaga echipa de actori joaca la nivelul marilor echipe de actori ale Teatrului Bulandra pe care le-am vazut cu decenii in urma. Nu pot sa nu mentionez numele lui Vlad Ivanov (actor urias si pe scena si in film), Ana Ularu sau Rodica Matache, dar facand asta simt ca fac o anumita nedreptate restului echipei, caci toti au fost excelenti.

Un spectacol de mare tinuta, demn de traditia acestui mare teatru.

IMG_6691

Multumita prietenilor care mi-au procurat bilete cele trei seri petrecute in Bucuresti la sfarsitul saptamanii trecute s-au transformat in trei seri de teatru. Am vazut trei spectacole bune, care chiar daca nu au fost toate ireprosabile, au oferit cel putin prilej de discutii si schimburi si diferente de opinii cu prietenii si chiar si cu criticile pe care le-am citit ulterior. Este si un prilej de comparatie intre starea actuala a spectacolelor teatrale din Romania si din Israel, un alt subiect de discutii pasionate cu amatorii de teatru care au ocazia sa vada reprezentatii in ambele tari.

 

(video source Teatrul Bulandra)

 

In prima seara am vazut la Teatrul Bulandra spectacolul ‘Conversatie dupa inmormantare’ al Yasminei Reza tradus de regretatul critic de cinema Alex Leo Serban, regizat de Alexandru Darie si acompaniat de muzica lui Adrian Enescu. Sala aleasa pentru aceasta reprezentatie a fost sala Studio din Gradina Icoanei, un spatiu la care ajungi dupa o plimbare scurta prin curtea teatrului, urcand niste scari spre un fel de pod. Scena este plasata in mijloc, oarecum in topologie elisabetana, dar la inaltime, ceea ce creaza in unele momente probleme spectatorilor caci actorii sau joaca cu spatele la jumatate din public, sau se mascheaza unii pe altii. Nu mi s-a parut solutia cea mai inteligenta, desi probabil ca scenografia (Octavian Neculai) face parte din concept. Aici apar in opinia mea alte probleme.

 

sursa http://yorick.ro/dupa-inmormantare-conversatie-despre-teatru-si-mormintele-lui/

sursa http://yorick.ro/dupa-inmormantare-conversatie-despre-teatru-si-mormintele-lui/

 

Plecat fiind din Romania din 1984 nu imi amintesc sa-l fi ‘prins’ pe Alexandru Darie ca regizor. Inteleg ca in timp a devenit unul dintre cei mai apreciati oameni de teatru din Romania, si ca regizor si ca director de teatru. Marturisesc insa ca viziunea sa in acest spectacol nu m-a entuziasmat. Este vorba despre piesa de debut a Yasminei Reza, pusa in scena in 1987, pe vremea cand era inca doar o ambitioasa actrita. Aveau sa treaca inca sapte ani pana cand ‘Arta’ avea sa o consacre drept una dintre cele mai spumoase si spirituale autoare de teatru ale Frantei si sa-i castige notorietate internationala. Textul are putin de a face cu ‘Arta’ sau cu ‘Doamne, ce macel’ – un alt succes international care a generat si un film (‘Carnage’) regizat de Polanski. Este o drama de familie, cu caractere si complicatii care aduc mai degraba cu piesele (bune) ale genului din dramaturgia americana de la mijlocul secolului trecut. Problema este ca Darie pare a fi dorit sa faca un spectacol Cehov pe textul lui Reza si in aceasta incercare cauta mult in subtext si construieste cu ajutorul actorilor trairi care nu au neaparat o baza in ceea ce sunt personajele. Pe drum devin vagi sau dispar cu totul alte aspecte ale textului initial – de exemplu conflictul intre generatii sau maturizarea personajului fratelui mai mic se pierd intr-o conceptie regizorala in care cam toate personajele au aceeasi varsta – asta explicit in contradictie cu indicatiile autoarei care diferentiaza personajele pana la 30 de ani ca varste. Jocul actorilor este excelent. Pentru mine sunt toti necunoscuti, asa incat le insir numele in ordinea din program – Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Camelia Maxim, Daniela Nane, Dan Astilean, Marius Chivu. Spectacolul insa ca ansamblu m-a nedumerit in multe momente.

 

sursa http://www.simoneciel.ro/2011/06/12/hai-spune-mi-povestea/

sursa http://www.simoneciel.ro/2011/06/12/hai-spune-mi-povestea/

 

Am revenit in a doua seara la Gradina Icoanei pentru a vedea in sala mare ‘Scaunele’ lui Eugene Ionesco. In perioada ‘dezghetului’ anilor 60, perioada care a coincis si cu afirmarea unor extraordinare generatii de actori si regizori, Ionesco fusese adus pe scenele romanesti intr-o incercare de a-l adopta, poate – cine stie – de a-l repatria macar spiritual pe fostul rebel al anilor 30, devenit unul dintre marii dramaturgi ai lumii si creatorul ‘teatrului absurdului’, concept cu nu putine filoane culturale romanesti. ‘Scaunele’ a fost una dintre piesele cele mai putin jucate – nu imi amintesc sa fi vazut-o pe scena in acea vreme, si versiunea cea mai cunoscuta (poate singura?) despre care doar am auzit a fost cea a lui Vlad Mugur la Teatrul Maghiar din Targu Mures. Nu este de mirare, caci piesa scrisa in 1952 este o combinatie de existentialism, dialog caragialesc-urmuzian care transmite imposibilitatea comunicatii reale, satira si protest care produce insomnii oricarei dictaturi si functionarilor ei.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/daca-nu-as-lucra-si-trai-cu-maxima-intensitate-m-as-simti-mort-202671/

sursa http://www.cotidianul.ro/daca-nu-as-lucra-si-trai-cu-maxima-intensitate-m-as-simti-mort-202671/

 

Pe scena de la Bulandra am asistat la un spectacol pe care nu il consider cu nimic mai prejos decat marile momente de varf ale teatrului romanesc din totdeauna pe care am avut fericirea sa le vad pe aceeasi scena in anii lui Ciulei si Pintilie. Regia ii apartine lui Felix Alexa si spectacolul se afla de mai mult de un deceniu in repertoriu, devenind un fel de punct de reper stabil.  Jocul actorilor este exceptional, Oana Pellea si Razvan Vasilescu sunt un cuplu ionescian de cea mai inalta clasa aducand pe scena trairile, sperantele, amintirile, disperarile, iluziile si spaimele personajelor lor. Viziunea regizorala creaza in spatiul scenei vidul care se umple treptat cu fantasmele create de mintea personajelor si transmise de ele publicului, si mai ales cu cuvintele cu vraja vorbei rostite de mari actori. Cred ca Ionesco ar fi iesit fericit de la vizionarea acestui spectacol.

 

sursa http://www.tnb.ro/ro/nebun-din-dragoste

sursa http://www.tnb.ro/ro/nebun-din-dragoste

 

In a treia si ultima seara de teatru bucurestean din aceasta scurta calatorie am vazut ‘Nebun din dragoste’ scrisa de dramaturgul, scenaristul (‘Zabriskie Point’, ‘Paris, Texas’) si regizorul de film si actorul Sam Shepard. Spectacolul acesta a reinaugurat sala Atelier din complexul Teatrului National din Bucuresti – deschis publicului dupa multi ani de renovare cu cateva saptamani in urma. Un spatiu foarte generos din cat am putut vedea nu numai cu teatrul ci si cu alte arte, in holurile teatrului fiind expuse doua expozitii de arta plastica din care am retinut mini-retrospectiva cu lucrarile lui Ion Alin Georghiu.

 

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/nebun-din-dragoste-suntem-legati-unul-de-altul-si-asa-vom-fi-mereu/

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/nebun-din-dragoste-suntem-legati-unul-de-altul-si-asa-vom-fi-mereu/

 

Spectacolul regizat de Claudiu Goga a demarat putin cam greoi pe gustul meu. Unul dintre motive este poate faptul ca dramele sentimentale din sudul pauper american nu sunt neaparat ceea ce ma intereseaza cu prioritate in viata, si cam asta pare sa fie ‘Nebun din dragoste’ in prima sa parte. Treptat insa relatiile dintre Eddie (Gavril Patru) si May (Diana Cavallioti) evolueaza si capata complexitate si tensiune, personajul ‘batranului’ (Mihai Calin) prezent in scena (si poate si in realitate, sau poate nu) capata semnificatie si da contur unei drame puternice si unui spectacol inchegat si articulat. Jocul actorilor, si aici, impecabil, Diana Cavallioti in special avand toate datele fizice si talentul de a deveni o stea in teatrul romanesc si nu numai.

 

IMG_6693

 

Cum se compara teatrul romanesc cu cel israelian? In trei zile am vazut la Bucuresti trei spectacole care fiecare depaseste sau este egal cu nivelul celui mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta stagiune in Israel (‘Gorodish’ la Cameri). Nivelul actorilor in fiecare dintre cele trei spectacole este atins doar in rare cazuri de actorii din Israel. Ca regie si conceptie artistica teatrul romanesc pare sa evolueze in continuarea traditiei de inovatie a anilor 60-70 cu accent pe puterea de exprimare si personalitatea actorilor, in vreme ce teatrul israelian se desprinde cu greu de traditia bulevardiera si de divertisment ‘usurel’. Abordarea repertoriului international pare sa fie destul de sincrona. ‘Ivanov’ de pilda este unul dintre spectacolele cele mai apreciate si mai de succes si in Bucuresti la ‘Bulandra’ si in Tel Aviv la ‘Cameri’. Cateva alte succese internationale sunt preluate mai mult sau mai putin simultan in Romania si in Israel. Ceea ce pare a fi oarecum de mirare cel putin in acest moment si in aceasta stagiune este lipsa aproape completa a dramaturgiei originale contemporane de pe scenele principale din Bucuresti. Oare nu mai exista in Romania de astazi dramaturgi de talia lui Baiesu sau Mazilu care umpleau salile cu teatru semnificativ chiar si in anii dictaturii? Din acest punct de vedere (al abordarii contemporaneitatii) teatrul israelian pare sa indrazneasca mai mult. Ar mai fi de spus ca ceea ce am comparat sunt varfurile teatrelor de repertoriu din cele doua locuri, in conditiile in care in ambele tari se face si teatru experimental, in sali mai mici, teatre cu mai putine pretentii si fara ‘nume sonore’, teatru care este de multe ori mai interesant decat cel de ‘mainstream’ si o indicatie buna despre viitor. Despre acesta insa, poate cu alta ocazie.

 

 

 

The 60s was the decade of hope in the history of Communist Romania. After the frozen 50s which had seen the pick of the repression but also the death of Stalin, the grip of the Communist rule seemed to slowly soften on Eastern Europe. Since the first years of the decade the Romanian leader Gheorghiu-Dej had set the country on what seemed to be an independent path from the Soviet Union, and when he died in 1965 the younger successor seemed for the first few years to continue on the same path. Culture seemed to renew the continuity with the tradition broken by censorship and the strict ideological rules of socialist-realism. Theater was one of the arts flourishing in this decade, especially in Bucharest, although extremely interesting theater was also made in Ploiesti, Piatra Neamt, Targu Mures. In cinema, for the first time a Romanian director received an important prize in Cannes. The name of the director was Liviu Ciulei, and he also was the manager of the ‘Municipal’ or ‘Bulandra’ theater, the best in Bucharest.

 

source http://theactingcompany.org/about/alumni/directors

 

For one decade the Bulandra Theater was the symbol of inventiveness in continuity, of courage and emotion on stage. Ciulei himself directed memorable performances that I remember until today – ‘The 12th Night’, ‘The Tempest’, ‘Leonce and Lena’, ‘Danton’. Each of his stagings were an event, he seemed to read every text in a different way anybody else had read it before, to discover secret meanings, to create a world of magic and beauty on screens. Actors became under his direction wizards and exceeded what they had ever believed themselves to be able to do on stage. He also brought aboard some of the best younger directors and mentored among other Lucian Pintilie, the other great name of the Romanian theater. The saga of the Bulandra theater is told in this article from Observatorul Cultural – http://www.observatorcultural.ro/Cu-ginduri-si-cu-imagini-Liviu-Ciulei-%287-iulie-1923-25-octombrie-2011%29*articleID_26083-articles_details.html

 

(video source magiclamp122)

 

After all promises of the 60s were broken and Romania turned back to progress and liberalization at the begining of the 70s, Ciulei was sacked from the direction of the theater and as many other creators he took the road of exile working for almost two decades exclusively in the West.  The New York Times dedicated to the Romanian director an obituary which pays respect to the man of theater and film and also provides more information about Ciulei’s career after he left Romania - http://www.nytimes.com/2011/10/27/arts/liviu-ciulei-daring-theater-director-dies-at-88.html?_r=2&hpw. It ends with the following:

“The most beautiful scene I have ever directed in my career is the last scene of ‘Padurea Spanzuratilor,’ ” he said. “We see a young peasant woman preparing the last meal for the man she loves who is sentenced to death by hanging — a man, a woman, bread, salt and wine, love, life and death.”

Unfortunately I could not find this scene on youTube. Yet I keep it in memory as many other of his creations, especially in theater. The unique magic of the true theater moments on stage continue to live in the heart of the viewers who shared them.


I remember too little from the performance I must have seen more than 40 years ago with Buchner‘s ‘Woyczeck’ at the Bulandra Theater in Bucharest, by the time when Liviu Ciulei and Lucian Pintilie dominated the Romanian theater in a short period of artistic Renaissance in the middle of the dictatorship, yet a great time for the Romanian theater and culture in general. I do not remember who the director was, and who where the actors, if somebody around still knows I would be grateful to be reminded. The main memory I have was of a first meeting with a text that was asking many questions about the relationship between the individual and the society, about what is sanity and what causes insanity.

source http://cameri.co.il/index.php?page_id=9

 

There is one great advantage to deal with a text like GeorgWoy Buchner wrote and which remained unfinished. As a viewer and also as a director you can imagine and fill in the missing from your imagination, you can develop the characters in directions that the author did not have the time and maybe even the intention to do it. The story of the humble wig-maker and soldier Franz Woyzeck who in order to subsist and help the widow Marie he lives with enrolls not only in the army but also in a medical program that endangers his sanity, a story that cannot end but in tragedy has received at least two principal lines of explanation – the social conditions that push the poor to despair and beyond the borders of morality and the existentialist one, where there is no chance to an individual to face destiny and the social system and the military play in this interpretation the role of tools of destiny.

 

source http://cameri.co.il/index.php?page_id=2039

 

I was extremely eager to watch the scene rendition on the stage of the Tel Aviv Cameri theater. The vision of the director here packed the whole performance in the atmosphere of a mental institution, with the play acted by patients in the institution. This interpretation is questioning the definitions of sanity and insanity and provides them with a relativity load from start. Moreover, the play is prefaced by another quote from a different work of Buchner which talks about the lack of options of the oppressed and the recourse to violence when no other options are left. Here and now this message sounds political, although there was little in the performance itself that emphasized it.

 

(video source itayti2011)

 

Itay Tiran who plays Woyczeck is no doubt the leader of the younger generation of Israeli actors. He already played on stage Hamlet and Amadeus and had important roles in Beaufort and Lebanon, two of the successful films of the last years. He is different in each role, and has a personality as an actor that crosses the stage as soon as you see him. He is again fabulous in this performance here, and is very well matched by Ruthie Asarsay who creates a tragic Marie full of pathos and vibration. The problem of the performance is the director, and the director is also Itay Tiran. I do not know if this is his first try in stage direction, it is the first I am aware. As director Tiran mobilizes his actors and all of them give everything they have on stage. It’s a shame that this energy and devotion does not translate into a great stage performance, and the problem is I believe the lack of experience of Tiran in building the story, explaining the context to viewers that may not be familiar with the text, providing fluency and linking the disparate episodes. A few years ago a much smaller theater (in means at least) – Karov staged in the South of the city Romanian writer Matei Vishniec‘s play ‘The History of Communism Told for the Mentally Ill’ which used exactly the same theatrical convention. Looking back, despite the big names and the huge differences in budgets between the two theaters I believe that the performance at Theater Karov was from many respects as good or even better than this one.

 

Una dintre amintirile copilariei si adolescentei este legata de pasiunea mea pentru film. Locuind aproape de ceea ce era si nu mai este ‘bulevardul cinematografelor’ adica portiunea din bulevardul cu multe nume pe care la un moment dat erau sase cinematografe si inca cel putin ateata prin jur, in multe din vacantele ‘mici’ de iarna sau de primavara vedeam cate un film pe zi. Am incercat o performanta asemanatoare in vacanta noastra bucuresteana din saptamana trecuta programandu-ne sase spectacole de teatru pentru cele sase seri pe care le-am petrecut in Bucuresti si am fi reusit sa o realizam dar la unul dintre ele s-a imbolnavit un actor si spectacolul a fost contramandat, asa incat seara de teatru s-a transformat in … seara de film … la televizor. In realizarea aproape-recordului am fost desigur ajutati de bunii nostri prieteni din Bucuresti care ne-au comandat biletele si s-au dus sa le ridice pe cele comandate de noi prin telefon. Din pacate teatrele bucurestene (cu exceptia cred a teatrului Bulandra) nu au adoptat inca sistemele de comanda a biletelor prin Internet sau macar prin telefon care sa garanteze ca biletele pot fi ridicate la casa in seara spectacolului – ceea ce face dificila daca nu imposibila comandarea de bilete si asigurarea locurilor in avans din strainatate.

Conu Iancu ne priveste

Daca tot vorbim despre bilete, pretul acestora se ridica la cel mult 30-32 de lei noi pentru locurile cele mai bune, ceea ce echivaleaza cu vreo 11 dolari americani – a zecea parte din pretul unor bilete pe Broadway, intre o treime si a cincea parte din pretul biletelor off-Broadway sau la spectacole similare in Israel. Daca pentru spectatorul roman biletele sunt destul de scumpe, raportul de preturi este greu explicabil intr-o tara in care preturile au ajuns comparabile ca nivel cu cele vest-europeene in majoritatea domeniilor. Impactul acestor preturi reduse relativ se resimte si in bine si in rau. Pe de o parte salile sunt pline, toate spectacolele bune se joaca cu casa inchisa si biletele la ele se epuizeaza in dimineata zilei in care sunt puse in vanzare. In sali majoritatea spectatorilor sunt tineri, lucru firesc daca ne gandim la faptul ca un bilet de teatru costa cel mult dublu fata de un bilet de film (in Israel raportul este cam 6 la 1). Pe de alta parte actorii sunt prost platiti si te doare sufletul auzind despre maestri ai scenei romanesti care iesiti la pensie abia isi duc zilele daca nu reusesc sa fie distribuiti in roluri pe scena sau in filme (si in Romania cele mai bine platite fiind telenovelele).

personajele lui Caragiale in viziunea lui Ioan Bolborea in fata Nationalului din Bucuresti

Doua decenii si jumatate si transformarile sociale si politice prin care a trecut Romania in aceasta vreme nu puteau sa nu-si puna amprenta asupra teatrului bucurestean. Si totusi parca elementele de continuitate sunt cele care predomina. Nucleul de teatre de valoare a ramas exact acelasi si apropriata a ramas si ierarhia dintre ele. Teatrul Bulandra continua sa fie in frunte, Nationalul si Comedia il urmeaza de aproape, apoi Nottara si Odeon. Putine teatre noi, Metropolis (pe care il vazusem cu ‘Podu’ in Israel cu cateva saptamani in urma) fiind unul dintre putinele nume care nu existau si acum 30 de ani. Au disparut in eternitate multe dintre fiintele actorilor romani pe care ii indragisem in anii 70 si 80, unii la varsta fireasca, altii (George Constantin, Stefan Iordache) prea devreme, consumati de intensitatea vietii pe care au trait-o si artei pe care au creat-o. Au ramas dupa ei amintirile si traditia. Si totusi i-am mai putut prinde pe scena chiar si in aceste numai cinci seri pe Mircea Albulescu, pe Ion Lucian si pe Ileana Stana Ionescu (in rol secundar). Regizorii de marca sunt unii dintre cei pe care ii cunosteam din anii tineretii – am vazut un spectacol al lui Giurchescu, am aflat (si vazut la gala UNITER care a avut loc in acele zile) ca David Esrig sau Andrei Serban s-au intors macar temporar din exilurile lor pentru a monta din nou intr-o Romanie fara cenzura si presiunile politice care i-au indepartat de tara. Desigur lista de monstri sacri ai scenei romanesti de astazi arata altfel dar ii regasim aici pe cativa dintre cei care se aflau deja in galeria de onoare (Albulescu, Rebengiuc) si pe cei pe care puteam paria de atunci ca ii vom afla astazi pe podium – Mircea Diaconu, Ion Caramitru, George Mihaita, Horatiu Malaele. Nu intamplator toti acestia mentionati de mine sunt astazi si directori de teatre si este reconfortant sa vedem marile personalitati actoricesti ale generatiei mature la conducerea teatrelor in functiile de mare raspundere pentru destinul teatrelor care devenisera conditionate politic in perioada de dupa revolutia culturala ceausista. Ceea ce este insa cel mai important este ca au aparut generatii noi care includ nume pe care eu nu le-am cunoscut – actori excelenti si regizori cu talent si viziune care nu sunt cu nimic mai prejos decat cei din marile generatii care i-au precedat.

(video source SensoTvRO)

Cel mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta scurta stagiune personala a fost ‘Arta’ al Yasminei Reza la sala Studio a Teatrului Bulandra. Piesa se ocupa de felul in care clasa mijlocie din lumea occidentala de astazi se raporteaza la arta si de modul in care arta influenteaza relatiile de prietenie intre cele trei personaje ale piesei. Serge (Serban Pavlu) plateste 35 de mii de euro pentru un tablou … perfect alb. Marc (Vlad Zamfirescu) incearca sa-i explice absurditatea alegerii sale. Yvan (Gheorghe Ifrim) incearca sa intervina si sa aplaneze conflictul escaland dintre cei doi prieteni. Urmeaza o discutie despre arta, despre prietenie, despre modul in care ne raportam la obiectul de arta, despre valoarea artei si valoarea prieteniei. Primele 30 de minute ale piesei au fost poate cea mai buna jumatate de ora de teatru pe care am vazut-o in ultimii ani, dar toata reprezentatia in general se mentine la un nivel inalt, captiveaza si absoarbe in pofida temei aparent abstracte. Regizorul este Cristi Juncu, regizor relativ tanar, fost student al Catalinei Buzoianu, care intr-o cariera care se intinde pe doar 16 ani pare sa fi realizat multe spectacole interesante pe scene romanesti in special in provincie, acesta fiind debutul sau la ‘Bulandra’.

Doamne, ce macel! - sursa http://www.ziarulring.ro/stiri/15367/doamne-ce-macel-la-teatrul-de-comedie

Dramaturga franceza Yasmina Reza pare a fi o autoare foarte in voga in acest moment in Bucuresti, cu trei spectacole la trei teatre diferite din Capitala. Am mai vazut un spectacol al ei in ultima mea seara teatrala in Bucuresti la sala Studio (sala mica) a  Teatrului de Comedie. Titlul romanesc al piesei este ‘Doamne, ce macel!’ si regia ii apartine lui Lucian Giurchescu. Intriga piesei aduce in scena doua cupluri din aceeasi clasa mijlocie franceza a caror copii avusesera o altercatie pe o strada a unui oras de provincie. Situatiile care urmeaza se refera ca si in ‘Arta’ la doua planuri – cel al relatiilor dintre personaje in permanenta dinamica pe toata durata spectacolului si cel al relatiei intre personaje si o Cauza externa majora – in acest caz situatia Africii despre care unul dintre personaje scrie carti. Derizoriul si vulgarul cotidianului va inunda scena si va determina evolutia personajelor intr-un spectacol in care experimentatul Giurchescu pare sa fi dorit sa puna accentul pe partea de divertisment si pe constructia migaloasa a unei  tensiuni comice care explodeaza spre final. Spectacolul place desi in amintire ramane mai ales tipologia si burlescul. Il ajuta excelent echipa de actori formata din Tania Popa, Marius Drogeanu, Delia Nartea si Alexandru Conovaru.

Comedia norilor - sursa http://www.tnb.ro/admin/galerii/1109_big.jpg

Al doilea spectacol ca nivel calitativ (dupa ‘Arta’) pe care l-am vazut in aceste zile a fost ‘Comedia Norilor’ dupa Aristofan la Teatrul National. Acest ‘dupa’ din titlul spectacolului indica din start ca avem de a face cu unul dintre acele spectacole care plecand de la un text clasic (‘Norii’ in acest caz) il adapteaza si ca forma de exprimare si in multe cazuri si ca tema si mesaj. Asa se face ca textul antic care in contextul sau original era o pledoarie pentru judecata dreapta si aderenta la traditie amenintate de retorica si elucubratiile filozofilor sofisti intr-o Atena abia iesita din ciclul razboaielor cu Sparta devine in prelucrarea moderna si adaptarea lui Dan Tudor (care semneaza si regia) si Andrei Marinescu o parabola care vorbeste mai mult despre societatea romaneasca, politica si moravurile ciocoilor si neo-parvenitilor contemporani. Dan Tudor care trebuie sa fie cam coleg de generatie cu Cristi Juncu creaza un spectacol dinamic si antrenant, care imbina jocul teatral cu miscarea si dansul, cu muzica si cu efectele speciale. Mircea Albulescu straluceste in rolul unui Socrate cu casca de motociclist, din restul unei distributii excelente i-as mai mentiona si pe Alexandru Bindea (in rolul lui Strepsiade), Monica Davidescu si Ilinca Goia (Rationamentul Drept si Nedrept).

escu - sursa http://www.comedie.ro/index.php?pagina=spectacol-poza&id=166&id_spectacol=21

Tot despre politica romaneasca se vorbeste si in piesa ‘…escu’ a lui Tudor Musatescu pusa in scena de Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. In perioada comunista se reprezenta mai ales ‘Titanic Vals’ si mai putin sau deloc aceasta urmare care include o acerba satira a pestritei politici romanesti interbelice, inclusiv a celei socialiste, motiv suficient pentru a fi pusa la index sau macar tinuta strans sub vizor. Am spus politica interbelica, dar probabil mai exact ar fi al eternei politici romanesti si nu numai romanesti. ‘…escu’ este dupa parerea mea o constructie dramatica solida, are dialoguri spumoase si se aproprie in multe momente de piesele marelui precursor Caragiale. Spectacolul de la Comedie este conceput la modul solid si cu respect fata de text, bazandu-se in mare masura pe jocul unei excelente echipe de actori care isi fac cu prisosinta datoria. In rolul cameleonului politic Decebal Necsulescu devenit senator, devenit (aproape) ministru straluceste Vladimir Gaitan, actor ajuns in maxima forma si capacitate de expresie a carerei sale. Ion Lucian este Iorgu Langada si la varsta sa acest veteran al scenei face fata cu brio rolului si cerintelor a doua ore si 50 de minute de spectacol. L-am vazut acum cativa ani in ‘Comedia rosie’ la National, poate cel mai bun rol al carierei sale, si nu ma pot opri sa nu admir din nou evolutia la senectute a acestui actor pe care marturisesc ca nu l-am apreciat destul in tineretea lui (si a mea). Din restul distributiei ii voi mai mentiona pe Marius Florea Vizante (mi s-a spus ca este actor de mare suces, cred ca este prima data cand il vad pe scena) si pe Delia Nartea.

Filarmonica de comedie - sursa http://www.comedie.ro/index.php?pagina=spectacol-poza&id=810&id_spectacol=87

Ultimul spectacol despre care am de relatat este ‘Filarmonica de comedie’ din nou al Teatrului de Comedie. Este vorba despre un proiect care aduce pe scena o colectie de sketchuri inspirate din actualitatea moderna romaneasca, desi din nou multe dintre situatiile comice ar avea rezonanta cam in orice loc in lume. Echipa de actori din care fac parte Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim şi Radu Gabriel reusesc sa anime in unele momente de comedie buna scena, dar totusi nivelul general al spectacolului nu mi s-a parut ca atinge cerintele uneia dintre primele scene ale Bucurestiului. Ceea ce se potriveste bine intr-un spectacol de revista sau intr-un show de televiziune are nevoie de o scanteie sau de un element de culoare deosebit pe scena de teatru profesionist pentru a se transforma intr-un spectacol. Acestea mi s-au parut a lipsi in acest caz.

Nu stiu cat de reprezentativa a fost selectia pe care am facut-o din spectacolele stagiunii bucurestene. Nu a fost de fapt chiar o selectie, ci mai mult o colectie instantanee, un ‘snapshot’ determinat si de date si de accesul la bilete. Fata de anii precedenti teatrul romanesc mi se pare a fi intr-o forma buna, salile sunt din ce in ce mai pline, spectacolele mai rotunde si mai profesioniste, cu momente de nivel excelent. Daca ceva mi-a lipsit a fost piesa de actualitate, satira sau analiza politica, raportarea la prezentul pe care romanii il traiesc cu intensitate si cu o atitudine extrem de critica. Se poate discuta despre prezent pe scena folosind texte clasice cum a fost in ‘Comedia norilor’ sau in ‘…escu’ dar parca nu este suficient, parca lipsesc echivalentele scenice ale filmelor romanesti de succes din ultimii ani care sunt multe dintre ele foarte ancorate in realitate sau in trecutul imediat. Poate le-am ratat eu in selectia neselectie, sau poate ele ma vor astepta la intalnire in vizitele viitoare in Bucuresti.