Entries tagged with “science-fiction”.


Una dintre slăbiciunile mele mărturisite este vizionarea serialelor ştiinţifico-fantastice. Oferta este foarte bogată, oferta de calitate este mult mai puţin numeroasă, cam ca în orice gen artistic. Şi totuşi, odată la câţiva ani apare câte un serial care mă face prizonier şi pe care îl urmăresc săptămână de săptămână, episod după episod, cu a cărui personaje devin familiar, ele încep să mă captiveze şi să mă absoarbă în universul lor. Aşa au fost acum aproape trei decenii aventurile spaţiale ale noilor generaţii din ‘Star Trek’ şi seria clasică a lui ‘V’ despre o invazie extra-terestră nu prea prietenoasă. Ele au fost urmate în anii 90 de ‘Dosarele X’ (‘X-Files’) poate cel mai bun serial al genului în care perechea de detectivi ai FBI-ului Fox Mulder şi Diana Scully care explorau fenomene paranormale şi aveau şi ei parte de întâlnirile lor de gradul trei au devenit subiect pentru nenumărate discuţii şi dispute cu prietenii şi internauţii pasionaţi. Serialul care pentru mine a dominat începutul de mileniu a fost ‘Lost’ care a evoluat de la o poveste de supravieţuire pe o insula izolată în mijlocul oceanului a naufragiaţilor unei catastrofe aeriene spre o confruntare de dimensiuni cosmologice care sfidează legile fizicii şi ale timpului. Cele două sezoane (2012, 2013) ale serialului suedez ‘Real Humans’ care abordează tema relaţiilor între omenire şi noua rasă a roboţilor creaţi după chipul şi asemănarea noastră reprezintă pentru mine un fel de punte de trecere spre ‘Westworld’ despre care scriu astăzi.

 

sursa imaginii http://www.comingsoon.net/tv/news/775687-meet-the-stray-in-photos-from-westworld-episode-3#/slide/1

sursa imaginii http://www.comingsoon.net/tv/news/775687-meet-the-stray-in-photos-from-westworld-episode-3#/slide/1

 

Apărut după câţiva ani de ‘seceta’ serialul ‘Westworld’ produs de compania americană de televiziune pe cablu HBO reprezintă candidatul cel mai serios la acapararea interesului meu pentru gen. În concepţia şi realizarea sa se întâlnesc câţiva dintre cei mai importanţi creatori ai genului. Ideea iniţială este inspirată de un film scris şi regizat de Michael Chrichton (1942 – 2008), unul dintre maeştrii science-fiction-ului contemporan. Este cunoscut în primul rând ca scriitor, dar multe dintre romanele sale au fost adaptatate pentru cinematografie şi activitiatea sa de scenarist include în jur de 40 de scenarii de film. Mai puţin cunoscută astăzi este activitatea lui de regizor, deşi a semnat regia a şase filme de lung metraj. ‘Westworld’ din 1973 care împreună cu urmarea (nu prea îmi vine să scriu ‘sechelă’ deşi poate că acesta este cuvântul) sa din 1976 ‘Futureworld’ au stat la baza ideii serialului actual a fost şi primul film din istoria celei de-a 7-a arte care a folosit grafică computerizată bi-dimensională numită în engleză computer-generated imagery (CGI). Între creatorii serialului se află şi prolificul producător (şi regizor, dar nu aici, nu până acum cel puţin) J.J. Abrams al cărui nume aproape că nu lipseşte în ultimul deceniu de pe genericul vreunei producţii importante a genului science-fiction pe micile şi marile ecrane, iar scenariul este creat (împreună cu Lisa Joy) de Jonathan Nolan, cel care alături de fratele său, regizorul Chrostopher Nolan a contribuit la concepţia unor filme ca ‘Memento’, ‘The Prestige’, seria ‘The Dark Knight’ şi ‘Interstellar’.

 

  sursa imaginii https://www.theguardian.com/tv-and-radio/2016/nov/03/westworld-fan-theories-are-the-future-of-tv


sursa imaginii https://www.theguardian.com/tv-and-radio/2016/nov/03/westworld-fan-theories-are-the-future-of-tv


La prima vedere ‘Westworld’ propune o idee care seamănă cu ‘Jurassic Park’ – un uriaş parc de distracţii ‘cu temă’ în care vizitatorii sunt invitaţi să trăiască pe viu senzaţii dintre cele mai diferite de experienţele de zi cu zi. Din primele minute ale primei serii spectatorii îşi vor da seama că ‘Westworld’ este poate un parc cu temă, dar unul în care consumatorii nu vor merge împreună cu familiile şi cu copiii. Este recreată aici într-un peisaj care aminteşte filmele lui Henry Ford lumea Vestului Sălbatic, populată de roboţi masculini care se angajează în dueluri de pistoale pe care le vor pierde întotdeauna în lupta cu clienţii parcului şi roboţi feminini care vor satisface orice dorinţa şi fantezie sexuală a plătitorilor biletelor de intrare. Roboţii antropomorfi (androizi) sunt dotaţi cu toate dispozitivele care emulează fiziologia umană, iar programele care îi pun în mişcare includ emoţii specific omeneşti, cu o singură limitare – memoria lor este programată să fie ştearsă şi permanent regenerată, în fiecare dimineaţă soarele răsare pe un cer senin şi sunt reluate scenariile şi biografiile fiecăruia dintre roboţi. Peste noapte echipele de întreţinere refac daunele fiziologice ale duelurilor de pistoale sau luptelor cu topoarele indienilor în care roboţii au fost ucişi în ziua trecută sau traumele psihologice ale capriciilor sexuale la care au fost supuse roboţii femei. Asta, desigur, până când programele încep să funcţioneze prost, şi memoriile nu mai sunt perfect şterse de la o zi la alta.

 

sursa imaginii http://www.bbc.com/culture/story/20161020-would-sex-with-a-robot-be-infidelity

sursa imaginii http://www.bbc.com/culture/story/20161020-would-sex-with-a-robot-be-infidelity

 

Malfunctionarea (sau în termeni de specialitate ‘bug’-urile) programelor care îi animă pe androizi este una dintre temele preferate ale sub-genului ştiinţifico-fantastic care se ocupă de relaţiile între roboţi şi oameni în viitorul apropriat. Este interesant de examinat însă perspectiva din care sunt abordate aceste probleme de programare. Paralela cu serialul suedez ‘Real Humans’ se impune. Ca şi în creaţia scandinavilor, o greşeală de programare sau poate o porţiune de cod introdusă în mod intenţionat în istoria programului şi ascunsă până la un anumit moment dau roboţilor androizi capabilităţi care erau până atunci categorisite între acele trăsături care îi diferenţiază pe roboţi de oameni. Ele se încadrează în două grupuri – ştergerea imperfectă a memoriei care permite roboţilor să recupereze – fie şi fragmentar – experienţele trecute, sau chiar să urce firul istoriei personale până la momentul genezei; şi capacităţile emoţionale care le acordă independenţa sentimentelor dincolo de scenariile programate a priori. În aceste condiţii apar premizele conflictului între speciile androizilor şi ale oamenilor.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/tv-and-radio/2016/oct/31/westworld-hbo-villains-ai-robots

sursa imaginii https://www.theguardian.com/tv-and-radio/2016/oct/31/westworld-hbo-villains-ai-robots

 

Tehnologiile prezentate în ‘Westworld’ sunt extensii ale elementelor de inteligenţă artificială pe care le-am trecut în revistă în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD. Vor trece poate 10, 20 sau 50 de ani până când sinteza ţesuturilor organice va reproduce într-un fel atât de perfect materia vie a corpului omenesc, şi programele de control autonom al androizilor vor fi atât de perfecţionate încât diferenţele dintre roboţi şi oameni vor fi imperceptibile, dar aceasta se va întâmpla probabil în decursul secolului în care trăim. Deasupra Lumii Vestului din serial tronează un centru de comandă , de întreţinere şi de reparaţii în care sunt create permanent noi biografii, personalităţi şi personaje care populează universul artificial al parcului de distracţii, sunt aduşi pentru reparaţii şi recuperare roboţii care au suferit răni sau traume în cursul unei zile, pentru a fi repuşi în funcţiune şi a juca rolurile de sclavi obedienţi în ziua următoare. Un fel de pupitru de comandă permite savanţilor şi tehnicienilor să controleze lumea roboţilor, într-o relaţie care aminteşte uneori raporturile de forţe între Olimpul zeilor şi lumea pământenilor, şi alte ori între stăpâni şi sclavi în lumile trecute în care destinul unei părţi din omenire era la cheremul alteia. Dincolo de aspectul de divertisment, ‘Westworld’ pune întrebări despre raporturile sociale dintre oameni şi androizi (sunt ele raporturi stăpâni – sclavi, sau poate Creator – omenire?), şi dilemele morale ale ‘consumatorilor’ (sunt posibile relaţiile emoţionale între speciile umane şi androizi? ce semnificaţie morală au relaţiile cu androizi atât de apropiaţi de chipul şi asemănarea oamenilor?). La aceasta se adaugă întrebarea recurentă în literatură legată de roboţi încă de la prima carte a genului (piesa de teatru ‘R.U.R’ a lui Karel Čapek din 1920) – este conflictul dintre oameni şi roboţi inevitabil?

 

  sursa imaginii https://www.theguardian.com/tv-and-radio/2016/sep/14/westworld-first-look-review-move-over-game-of-thrones-its-cowboy-time


sursa imaginii https://www.theguardian.com/tv-and-radio/2016/sep/14/westworld-first-look-review-move-over-game-of-thrones-its-cowboy-time

 

Pe măsură ce acţiunea avansează (am văzut până acum opt din cele zece episoade ale primului sezon al serialului) lumea lui ‘Westworld’ devine din ce în ce mai complexă, întrebările se înmulţesc, dilemele devin şi mai acute. Câteva dintre personaje mi-au devenit nu numai familiare, dar au început să-mi populeze universul sau poate eu am devenit parte din universul lor. Serialul beneficiază de interpretarea câtorva dintre actorii cunoscuţi ai cinematografiei mondiale. Anthony Hopkins este doctorul Robert Ford, creierul care a conceput această lume, Creatorul care da naştere noilor personaje şi manipulează vieţile şi destinele androizilor deja aflaţi în acţiune. Asistentul sau este Bernard Lowe (interpretat de Jeffrey Wright) care se confruntă cu o drama personală şi o criză de identitate. Ed Harris este Omul în Negru – personaj malefic şi unul dintre ‘consumatorii’ din Westworld. Două personaje feminine – androizii (androidele?) Dolores (ingenua actriţa Evan Rachel Wood) şi Maevie (excepţionala Thandie Newton) – produc un contrapunct emoţional şi ambele – deşi foarte diferite – se angajează într-un proces de descoperire a propriilor identităţi. Idealurile feministe capătă o dimensiune suplimentară, este vorba despre conflictul de autoritate şi relaţii sociale al femeilor secolului 19 combinat cu relaţia de subordonare între roboţi şi oameni.

Nu totul este clar în acţiunea acestui serial, în mod sigur nu până la episodul pe care l-am vizionat. Se pregătesc deja suprize, răstunari, evoluţii. Au fost puse şi vor mai fi puse întrebări acute despre evoluţia tehnologiei, despre pericolele perfecţionării inteligenţei artificiale în carcase atât de asemănătoare fiiintelor umane, şi cu o viaţă emoţională care emulează până la identificare şi pierderea propriilor identităţi comportamentul fiinţelor umane.

‘Westworld’ ne rezervă, sunt sigur multe surprize. ‘Westworld’ este o oglindă a lumii în care trăim.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

I expect something special when I go to a film by . In his long and remarkable career Scott approached many genres from space horror to historical sagas, from road movies to gangster comedies and succeeded exceptionally well in many of these. The secret is of course professionalism, the talent to tell a story, and to build (sometimes) greater-than-life characters which are credible in extreme situations. He tried to do the same with ‘The Martian’ but in my opinion he did not succeed too much.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3659388/

source http://www.imdb.com/title/tt3659388/

 

Maybe the problem lies in trying to build too much on the combination of two successful genres – the sole survivor story and the big space drama. The second genre was pretty successful in the previous two Academy Awards seasons (with ‘Gravity’ and ‘Interstellar’) and Scott and his producers may aim for a similar fate for ‘The Martian’ - the saga of an astronaut believed dead and left behind on Mars, to be rescued in an extreme action of inter-planetary dimension. We’ll see if he succeeds, but on my scale he rather failed.

 

(video source 20th Century Fox)

 

The sign of such a film not really succeeding is when the day or the days after you remember more the technical aspects. This exactly happens to me with this film. Planting potatoes on Martian soil and sealing a space vehicle with adhesive tape has some fun of itself, but it dangerously competes with the human dimension of the story, with the fight of the lonely astronaut to overcome the elements and his own despair. Matt Damon is a fine action movies lead actor but he’s no Tom Hanks (not yet, at least) and his role here may not get him even an award nomination. This techno-survival story leans too much on the technology side.

‘Pandorum’ is not a very inventive or original film. Horror stories about space-ships overtaken by horrible monsters were already told a few times. The ‘Alien’ series is probably the most (deservedly) famous item of the genre. ‘Pandorum’ has no Sigourney Weaver in the lead role, and no HR Giger designed the sets – yet it’s quite a pleasure to watch with no dull moments, of course, only if you are an adept of the genre.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1188729/

source http://www.imdb.com/title/tt1188729/

 

The century is the 22nd and mankind succeeded – as we all know by now that it will happen, especially if we watch many apocalyptic movies – to make planet Earth almost inhabitable. The only hope for mankind is a huge space Arch of Noah traveling in search of other habitable planets. Cryo-hibernation is the only way to survive the length of the trip, but the technology has some side effects which are used in a smart manner by the authors of the story. The lead heroes will have to fight not only the hideous monsters but also themselves or better say the psychological effects of the long and cold sleeping periods.

 

(video source HD Quality Movie Trailers)

 

Such reasonable (in science-fiction terms) premises set the stage for an entertaining confrontation which is well filmed and reasonably acted (by Dennis Quaid and Ben Foster). German director Christian Alvart sets the right pace and adds a tone of Gothic horror to the whole story. The sets and the cinematography fit well and add to the atmosphere. I could not find any visible flaw to this film well made according to the rules of its genre.

 

 

Lucy was supposed to be a film I should highly enjoy. I love not only for the way she looks but also for daring to undertake complex and different roles that put at work her acting talent. Science fiction is one of the genres I like most. I liked everything that  does … actually everything he did until this film. In my opinion ‘Lucy’ is a low for both Scarlett and Luc as well. It’s not terribly bad, as they are too good artists and professionals to fall too low, but it’s highly unsatisfying, well below expectations.

 

source www.imdb.com/title/tt2872732/

source www.imdb.com/title/tt2872732/

 

Readers of popular science magazines, or watchers of the similar TV shows should be already familiar with the scientific pretext of the film. The complex and sophisticated computing machine which is our brain is barely used, maybe at 10% of its capacity. If somehow (maybe using a blue powder drug!) the brain efficiency was used at a higher percentage the respective individual would get capabilities that are well beyond average to the point that they may seem superhuman to the other mortals. This is what happens to the hero in ‘Lucy’ but the problem is that the combination of sexy techno-thriller does not work well with the pseudo-science in the film. Talking about the meaning of life and universality of time in-between car chases and the destruction of the French Academy by bullets and mortars is some kind of fun, but not much more.

 

(video source MOVIES Coming Soon)

 

When talking about many other films made in Hollywood I have often complained about their length. It’s seldom today to find a feature film that does not reach 120 minutes of projection, and in many cases American (and not only American) productions exceed the 150 threshold, without any consistent gains in complexity or quality, but adding time resistance to the qualities required from viewers and justifying to some extent the additional ticket prices. ‘Lucy’ is only 85 minutes long credits included and this may be one of the reasons it feels like hurried and superficial, with the main ideas exposed like in a crash sciences lesson and all the characters with the exception of the main hero reduced to uni-dimensional sketches, without any character development. It’s just a pity to see the talent of such fine actors like  or wasted in such a way. The becoming of a genius and superhuman is described in a manner that is neither too original, nor too spectacular, and the smart dialogs between the beauty who became a genius and the scientist whose role seems mostly to be amazed without being able to help are just deprived of any emotion. There is one sentence about losing the capability to feel which if developed could have added a very different dimension to the film, but it was lost in the rush. When time becomes a dimension to be transgressed the journey looks more like an adult version of the ‘Night at the Museum’ which may run in the neighboring cinema hall. And that cinematographic metaphor reminding a famous ceiling painting? is it parody?

‘Lucy’ has many good premises and wastes most of them.

Colectia “Fictiune fara frontiere” a editurii Paralela 45 a reusit in ultimii ani sa readuca in atentia publicului romanesc amator de literatura stiintifico-fantastica dar nu numai lui, operele scriitorilor sovietici Arkady si Boris Strugatsky – un cuplu de autori al caror nume se inscrie printre cele ale celor mai buni scriitori ai genului in literatura mondiala. Imaginatia imbinata cu rigoarea caracteristica science-fiction-ului sovietic, poezia multora dintre texte si dimensiunile lor filozofice i-au pozitionat pe cei doi frati in topul preferintelor cunoscatorilor dar si a iubitorilor de literatura buna in general. Boris a murit cu mai putin de un an in urma la Sankt Petersburg supravietuindu-i fratelui sau mai mare cu peste doua decenii si petrecandu-si o parte din acesti ultimi ani revizuind unele dintre texte si curatandu-le de elementele de propaganda fara de care nu ar fi vazut lumina tiparului in perioada sovietica. ‘Un miliard de ani pana la sfarsitul lumii’ aparuta acum intr-o a doua editie in traducerea lui Valerian Stoicescu este una din acele carti al caror subtext are o asemenea incarcatura politica si filozofica incat ma intreb cum de a vazut lumina tiparului in 1974 in Uniunea Sovietica a lui Brejnev.

Eroul principal al cartii este un savant matematician care traieste intr-un mediu stiintific in care covietuiesc tot felul de somitati in diferite domenii. Imediat poate fi identificata una dintre acele ‘colonii de creiere’ in care sistemul sovietic aduna specialisti si le dadea o oarecare libertate de creatie stiintifica si ceva privilegii materiale relativ la restul populatiei cu conditia de a controla cu rigoare si de a prelua la finalizare toate rezultatele cercetarilor acestora. La scurta vreme dupa ce pare sa realizeze un progres decisiv in opera sa stiintifica apropiindu-se de rezolvarea unei ecuatii care ar fi lamurit multe dintre secretele universului eroului nostru pe nume Maleanov incep sa i se intample tot felul de evenimente stranii – incercari de mituire de tot felul, apeluri telefonice ciudate, vizite inopinate, cercetari si chiar si banuiala (poate inscenarea?) unei acuzatii de crima.

 

sursa www.emag.ro

sursa www.emag.ro

 

Fiind vorba despre o comunitate de oameni de stiinta nu trece multa vreme pana cand Maleanov isi da seama ca nu este singurul in aceasta situatie. Prieteni de ai sai, specialisti in domenii diferite si fara legatura aparenta cu ce face el, sunt supusi unor presiuni similare cu scopul vizibil de a-si abandona cercetarile si de a-si distruge lucrarile stiintifice. Fratii Strugatzky nu petrec prea mult timp in a detalia elementele stiintifice ale povestii, pentru asta folosesc un limbaj pseudo-stiintific fara prea multa noima, ceea ce ii intereseaza de fapt este dimensiunea filozofica dar si umana a povestii pe care o relateaza.

“Voi, taticilor, n-aveti cum sa intelegeti: experientele sunt legate de transcriptaza reversibila: adica RNA-dependent si DNA-polimeraza, intr-un cuvant revertaza, o enzima componenta a onco-virusilor. Drept sa va spun miroase a premiu Nobel.” (pag. 63)

Cine cunoaste rigoarea stiintifica a descrierilor din alte carti ale autorilor (Boris era de altfel fizician de formatie si expert in calculatoare profesionist) isi da seama imediat ca folosirea acestui argou fara noima este intentionata. Nu detalile tehnice ii intereseaza pe autori ci confruntarea eroilor cu presiune psihologica la care sunt supusi.

“Am realizat dintr-o data ca ieri inca mai eram un om, membru al societatii, aveam grijile si neplacerile mele, iar daca respectam legile societatii – si asta nu era atat de greu -, deci daca respectam aceste legi, ma ocroteau cu fermitate impotriva tuturor pericolelor posibile militia, armata, sindicatele, opinia publica, prietenii, in fine, familia. Si iata ca ceva s-a deplasat in lumea inconjuratoare si m-am transformat intr-un pestisor minuscul si singuratic care s-a ascuns intr-o crapatura, iar in jur misuna si plutesc unduindu-se umbre infricosatoare, nedeslusite, care nici macar nu trebuie sa aiba boturile pline de dinti, e suficienta o usoara miscare de aripioara ca sa ma zdrobeasca, sa ma macine, sa ma prefaca in nimic … Si mi-au dat de inteles ca daca voi continua sa stau in aceasta crapatura, ma vor lasa in pace.’ (pag. 95-96)

 

source stalinsmoustache.wordpress.com

sursa stalinsmoustache.wordpress.com

 

Este semnificativa cred si trecerea naratiunii de la persoana a treia la persoana intaia undeva pe la mijlocul cartii. Ceea ce i se intampla lui Maleanov si colegilor sai oameni de stiinta li intampla de fapt tuturor cetatenilor sistemului sovietic, primii cititori ai acestei carti la vremea ei. Orice abatere de la norma reprezenta un pericol pentru echilibru – si acest echilibru se putea chema ‘linistea sociala’ sau putea fi o mai complexa constanta de stabilitate a unui Univers Homeostatic, fie guvernat de o supercivilizatie destul de tematoare pentru a incerca sa remedieze in fasa orice tendinte de abatere de la norme, sau poate guventat de legi universale si eterne care ca orice legi fundamentale sunt imposibil de invins si trebuie acceptate ca atare.

Cele mai bune pagini ale cartii descriu framintarile eroilor intr-un univers de teama si suspiciune care intalneste literatura care descrie represiunea stalinista cu science-fiction-ul. Unele dialoguri amintesc de Ilf si Petrov, altele de literatura absurdului, dar nu au prezis oare Ilf si Petrov in cele mai bune momente literare ale lor absurdul care in literatura lumii avea sa apara doar la vreo doua sau trei decenii dupa ei? Exista si o puternica dilema morala – pana cand individul singur poate rezista sistemului – politic sau al legilor fizice ale universului? Care este ultima linie de impotrivire – confortul personal? cariera? libertatea personala? familia? Cel putin unul dintre eroi alege in final calea confruntarii – este acest act complet lipsita de speranta? Merita citita cartea – de altfel una dintre cele mai agreabile si placute la lectura carti ale fratilor Strugatsky – daca nu pentru a afla raspunsul macar pentru a sti cum este formulata intrebarea.

As everybody is bracing for the second series of the new Star Trek series, I realized this is the right moment to see the first episode which somehow I missed a few years ago. I am a fan of the Star Trek TV series and movies, so there were little chances for me not to like this film. The passing of the torch from Gene Roddenberry who created the original series to J.J. Abrams makes a lot of sense to me, as I see in Abrams the successor of Roddenberry in creating science-fiction which keeps the right balance between science and fiction while adding human and in the best moments philosophical meanings to the action on screen, with an universal message that while the Universe may be infinite and the borders of knowledge just expect to be pushed further and further, the basic values that govern this Universe are the same, whatever form they wear.

 

source www.imdb.com/title/tt0796366/

source www.imdb.com/title/tt0796366/

 

The story in this first series of Star Trek is a prequel to where the original series started in the 60s. Same as George Lucas did with Star Wars, we are being brought to an earlier phase of the conflict between the Federation and the Romulans, and we get to know all the familiar characters of the original series at an earlier age. Rigorous science was never the strong point of Star Trek, one accepts the conventions in order to enjoy the show, so the space travel as well as hint of alternate universes Abrams likes is used here as well, and it’s not necessary to analyze it too closely to find some flaws. What counts is however the way the young actors build their characters and how they drive them towards becoming what we know that they will be in the series that began back in the 60s. The effects around are pretty standard for the space wars kind of movies, and the old tricks like the ‘transporter’ have kind of a ‘retro’ look. Here lies actually part of the charm of this film, and this balances to some extent the ‘teens on space ships’ moments, or even the ‘intergalactic sex’ scene (yes, there is one, not too explicit, do not worry).

 

(video source muiemanelistilor)

 

The presence of Leonard Nimoy as old Mr. Spock living thanks to some time travel tricks to meet his young self played by Zachary Quinto ensures continuity and connects well with the older TV series. Young captain Kirk is played by Chris Pine and I probably need to wait for the next series to see how he evolves into the character of Kirk as I remember him. A few good actors I know from TV series (Karl Urban, John Cho) add good supporting acting to the cast. Reasonable action combines well with nostalgia, but this combustible is already burnt out completely in the first episode. I hope that the coming series will find something new and interesting that speaks not only to the captive audiences like myself but also to the broader ones who were less exposed to large doses of the older Star Trek series and movies.

 

 

The best series of the season come from an unusual source – Swedish Television, but I should not be that surprised. Scandinavian and specifically Swedish thrillers and political drama series have enjoyed great success in bookshops, on the big screens and more recently on TV. It should have been only a matter of time until the science fiction genre was approached by the Scandinavian producers and directors, the difference is maybe only in the fact that no literary warning arrived sooner (as it was the case with the wave of Scandinavian thrillers), or at least I am not aware about any major writer or book in the genre. And yet Äkta människor (Real Humans) is a very well written, acted and directed series, that throws the viewers in an alternate but possible future of mankind and while telling a compelling story about robots asks questions about humanity, about our relations with the strangers and the different among us, about our values and our feelings.

 

source http://tallemaja.wordpress.com/2012/02/01/premiarer-pa-tv-i-var/

source http://tallemaja.wordpress.com/2012/02/01/premiarer-pa-tv-i-var/

 

The biggest writer of robots stories ever, Isaac Asimov introduced in a short story written in 1942 the three laws of robotics, and all his robot stories developed around the logic of these rules and the dangers of breaking them:

  1. A robot may not injure a human being or, through inaction, allow a human being to come to harm.
  2. A robot must obey the orders given to it by human beings, except where such orders would conflict with the First Law.
  3. A robot must protect its own existence as long as such protection does not conflict with the First or Second Laws.

Asimov’s laws were written on the assumption that robots will always subordinate to the will of humans. They did not take into consideration that there may be a Law Zero, which conditions the actions of robots by the same entity that drives human actions – the thing we call soul or human conscience.  The close future created by Lars Lundstrom is supposed to follow the laws of Asimov, with humanoid robots very close to the shape of humans but still serving the humans in many different ways, from housekeeping and health care to being their sex toys. Then the anomaly happens and a piece of code (what else!) is written by a man who is so desperate not to let his son die that he creates a way to allow the merging of the best in Man and Machine, making the humans more robust and less prone to diseases, aging and physical decay, giving machines the capability to learn human feelings and pain. The human robots (or hubots – expect this new noun to enter quickly many languages) may know better what is good for individuals and for all mankind, the problem is that there is no way to do the good they are programmed for without infringing on Asimov’s laws. To do good they must survive, to survive they must protect their existence, to protect their existence they must sometimes disobey or even harm these humans who are on the side of evil.

 

(video source SVT)

 

The first season of Real Humans follows a handful of independent hubots in their fight for emancipation. They face a group of humans composed of a few more of less dysfunctional families, policemen and government agents with their  personal problems, and with their prejudices. The resulting conflict has elements of thriller, horror story, family and judicial dramas, romance and government conspiracies. The relations between men and hubots have multiple dimensions – love and fear, prejudice and ignorance about strangers, faith and sexuality, and none of these is being expedited, and very little is stereotyped in this complex and smartly written story. The characters are each of them distinct and well constructed, the viewers come soon to know, understand, sympathize or fear them. The end of the first season leaves enough paths open and enough characters alive (or not recycled)  for us to look in expectation for the coming seasons, and with some apprehension to the remakes that cannot be also to late to come. One thing I am sure – although his laws are challenged or even reversed in the story that these series are based, Isaac Asimov would have loved it!

 

 

Once the future was projected in movies as a colorful and peaceful environment, where most of the human challenges will come from encounters with other civilizations and the confrontation with humanity’s own thirst in discovering the Universe and breaking all its frontiers. Then the dark political fiction interfered, as movies like 1984 and Brazil brought up to screen the social nightmares  of a world dominated by totalitarianism. Nowadays almost all movies that deal with the future seem to be dark dystopias that describe the planet after some kind of atomic, biological or ecological apocalypse, or in the best case a society that became some kind of Orwellian nightmare. Director Rian Johnson‘s Looper is no exception, as the world of 2044 or 2074 in the film is dominated by violence, human life has lower price than ever, and the technology progress did not bring to mankind any happiness (neither cleaner streets). Time travel was invented but quickly forbidden, as organized crime took over, and as with any forbidden substance or weapon it is the mafia that controls the illegal trade.

 

source www.imdb.com/title/tt1276104/?

 

‘Loopers’ are paid killers whose mission is to execute in cold blood in the year 2044 the victims targeted by the mob of 2074 to die. The trick and the trigger of the story is that 30 years later it may be decided that the looper is the one to die, and then if the sentence is not put in action a loop is created. Loopers are not allowed to feel any mercy, not even to their own self in the future. The smart script of this film, one of the smartest that I have seen lately avoids with the twist of a sentence the hard questions asked when the two instances of the same paid killer (Bruce Willis and Joseph Gordon-Levitt) meet in one of the scenes that is hard to forget for anybody who saw the film. ‘Too complicated, let us not enter the details’. And if details are left apart, this story works perfectly, and the ending makes a lot of sense in a story which could easily get too complicated and too hard to follow.

 

(video source SonyPictures)

 

It’s hard to tell from this film that writer and director Rian Johnson is almost a newcomer in the world of Hollywood. Not only the pace of the film is perfectly tuned accelerating and slowing as the story demands, and the cinematography choices he made seem efficient and the story and dialogs create the atmosphere of distrust that lets the viewer ask all the time what is meant by the sequence he watches and what comes next, without explaining things too early or too late – there is also something in the realistic style he picks that makes the story credible and the characters resonate with viewers despite the unusual situations they are facing. Bruce Willis proves once more that he is much more than an action hero actor (although the fans of Die Hard will find here a few scenes that will remind them their beloved character), Joseph Gordon-Levitt approaches the role with a self-confidence and a palette of nuances that makes me believe that we may have in him another megastar of tomorrow,  while Emily Blunt confirms the good vibrations I felt watching her in The Adjustment Bureau. Looper is a more than satisfying action thriller, it is one of the best written, directed and acted films I have seen in the last year.

Va mai amintiti (cei care ati apuca perioada cea poleita) despre versul ‘spre comunism in zbor’ care manjea candva  melodia ‘Tricolorului’ compusa de Ciprian Porumbescu? Voia sa fie un simbol al avantului neincetat si netarmurit cu care omenirea inainteaza spre realizarea utopiei comuniste. Comparati aceasta facatura cu haiku-ul lui Kobayashi Issa, unul dintre motto-urile romanului:

Incet, incet se taraste

Un melc pe povarnisul muntelui Fuji

In sus, pana la cele mai inalte culmi!

 

Aceasta comparatie mi-a venit in minte pentru ca ea ilustreaza si parcursul filozofic al fratilor Arkadi si Boris Strugatki, perechea nedespartita de autori unici, care si-au creat un nume in literatura stiintifico-fantastica mondiala, fiind alaturi de Stanislaw Lem printre singurele nume de marca provenind din Europa Rasariteana intr-un gen dominat de anglo-saxoni.

De ce asa de putini?

Intrebarea este fireasca, in definitiv in Europa comunista genul era incurajat cel putin pana la un anumit punct potrivindu-se chiar si in ochii comisarilor culturali si ai politrucilor cu o viziune de permanenta ascensiune, insotita de stiinta si dominata de un optimism robust alimentat de credinta ca dupa coltul anilor sau deceniilor pe oameni ii asteapta paradisul societatii comuniste. Tocmai aici se ascunde motivul esecului majoritatii scriitorilor de gen in a crea o literatura durabila in conditiile comunismului – din premize ideologice false nu se poate naste literatura adevarata. Iar cei care au reusit, si Lem si fratii Strugatki sunt printre ei, au facut-o doar cand au depasit bariera ideologica si au combinat imaginatia si talentul cu o filozofie umanista care pune intrebari si nu se lasa ghidata de miraje optimiste. Din contra, si ‘Solaris’ al lui Lem si ‘Picnic la marginea drumului’ al fratilor Strugatki isi confrunta eroii cu catastrofe sau fenomene de dimensiuni apocaliptice, care le pun sub semnul intrebarii nu numai existenta lor fizica ci si destinul intregii specii umane. Nu intamplator cele doua filme s-au bucurat de exceptionale ecranizari semnate de Andrei Tarkovski.

 

sursa http://www.edituraparalela45.ro/

 

Nascuti in perioada intebelica cei doi frati au trait ca adolescenti perioada razboiului si de la sfarsitul anilor 50 au inceput sa scrie. Au scris numai impreuna, fiecare carte fiind rezultatul unor discutii indelungate si detaliate de luni de zile, care faceau sa aiba aproape complet cartea in mintile lor in momentul cand se asezau sa o scrie – proces care dura doar cateva saptamani. Dupa cativa ani de literatura mai conventionala tonul se schimba la mijlocul anilor 60, perioada in care Uniunea Sovietica abandoneaza efemera si firava liberalizare a perioadei Hrusciov si reintra in dogmatism leninist, incremenire birocratica si stagnare culturala in paralel cu oprimarea oricarei dizidente politice. Si totusi literatura buna s-a facut si in aceasta perioada, si tocmai in genul stiintifico-fantastic mai putin banuit sau vizat de cenzori. Romanele fratilor Strugatki vor reflecta de aici incolo framantarile intelectualilor sovietici confruntati cu limitele regimului politic in care traiau. ‘Melcul pe povarnis’ este nu numai un roman stiintifico-fantastic, dar este si o alegorie politica destul de directa si de transparenta.

Publicarea cartii nu s-a petrecut usor, si de fapt a fost posibila printr-un tertip derivat din structura narativa a cartii insasi. Exista in carte doua fire epice, care se desfasoara in paralel, in capitole alternative. In primul eroul este un birocrat marunt pe nume Peret, aproape o copie a eroilor striviti de sistem din anti-utopii ca 1984 a lui Orwell, care locuieste intr-o lume de minciuna si absurd birocratic. Celalalt parcurs epic il are ca erou pe Candid zis si Malcul. Ambii eroi sunt straini, ambii aspira sa ajunga in Padurea cea magica ce inconjoara ca un urias organism viu habitatul limitat locuit de oameni. Peret nu va ajunge niciodata sa intilneasca Padurea, Candid in schimb va ajunge, o va confrunta, se va lupta impotriva ei pentru a supravietui, o va cunoaste in detalii monstruoase si respingatoare. Printr-un concurs de imprejurari absurd si intamplator caracteristic statelor birocratice Peret ajunge in varful piramidei doar pentru a se izbi de limitele puterii si de incapacitatea de a schimba sistemul chiar daca te afli la carma lui. Cel care pare mai degraba sa aiba o sansa de a sui pe alegoricul povarnis este Candid, care invata sa se lupte si sa se confrunte cu natura simbolizata de Padure.

 

sursa http://www.ottosell.de/strug/strug.htm

 

Mi-e teama insa ca orice relatare despre carte este simplista – este o carte care merita citita si trebuie citita si poate recitita pentru a fi inteleasa in toata complexitatea ei. Aparuta la Editura Paralela 45 in 2011 in traducerea lui Valerian Stoicescu, ea nu ofera o lectura usoara, si viitorii cititori trebuie sa fie avertizati mai ales daca sunt amatori de science-fiction. De fapt nu sunt sigur ca ‘Melcul pe povarnis’ apartine neaparat genului. Da, exista elemente de recuzita, se vorbeste la un moment dat despre statii biologice dar toate acestea par mai degraba pretexte pentru a descrie framantarile eroilor si confruntarea lor cu sistemul si cu Padurea. Iata de exemplu gandurile lui Peret despre sistemul pe care in final ajunge sa-l conduca: ‘Poate ca tot acest carusel de-asta si exista, pentru ca toti sa munceasca? Intr-adevar, un mecanic bun repara o masina in doua ore. Si pe urma? Restul de douazeci si doua de ore? Si daca, in plus, la masini lucreaza doar muncitori experimentati, care nu le strica niciodata? E de la sine inteles: un bun mecanic va fi transferat ca bucatar, iar bucatarul ca mecanic. Astfel, nu numai douazeci si doua de ore, dar chiar si douazeci si doi de ani se pot ocupa complet. Da, in asta este o oarecare logica. Toti muncesc si isi fac datoria fata de omenire, nu sunt niste maimute… In felul acesta deprind o meserie in plus … La drept vorbind, aici nu este niciun fel de logica, e o harababura totala, nu logica… Dumnezeule, stau aici ca un stalp, iar ei pangaresc padurea, o dezradacineaza si o transforma in parc.’

Si tertipul despre care vorbeam? Ei bine, scrisa in 1965 cartea a fost publicata ca doua povestiri separate. Cea despre padure, mai poetica, mai filozofica, mai abstracta a fost publicata in tiraj relativ mare, in timp ce a doua poveste, cea cu nuanta politica mult mai evidenta a aparut in cateva mii de exemplare doar intr-o revista la periferia Uniunii (si periferia era departe!). Mult mai tarziu au fost combinate cele doua parti care desi nu se intersecteaza in niciun moment se completeaza una pe cealalta intr-o combinatie puternica, in care tema ecologica, cea politica si capacitatea individualilor de a se confrunta cu sisteme (birocratice, naturale) de dimensiuni infinit mai uriase sunt aduse impreuna.

Postfata lui Liviu Radu adauga mult cartii si da o imagine dintre cele mai complete a personalitatilor celor doi autori. ‘Melcul pe povarnis’ nu este o lectura lejera, dar este o lectura recomandata.

I sat to watch Super 8 with the expectation of seeing  the science-fiction / fantasy film of the year. The director is after all J.J. Abrams, the director of the last Star Trek and the producer of my previous favorite science-fiction series Lost and of my current favorite Fringe.  No other than Steven Spielberg is the producer and rumors have that he had quite an active part in this production. And yet I was disappointed.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1650062/

 

Super 8 has a very spielbergian look, colors and cinematography-like. It is set in 1979, at the same period when Spielberg’s great science-fiction films were made. Kids are in the center of the action, and Spielberg likes and knows to make movies and maybe understands better kids than women for example. The first 15-20 minutes when we get to know the heroes are pure fun, as a gang of kids get together to make a film, kind of an homage to the films noirs of the 40s – all is fine as in a good Spielberg film. But, hey, wait a moment, this is a J.J. Abrams film, isn’t it? And actually trouble starts exactly when the aliens and the rest of the grown-ups world interfere. I mean trouble for the heroes, but also or merely for the film.

 

(video source movingpicturesnet)

 

Here is the problem of this film as I see it. There are too many Spielberg ideas here, and too little of J.J. Abrams. It looks like the master threw a basket of ideas, many ideas, good ideas, and the apprentice did not really succeed in putting them together in a convincing one story line. There are too many quotes in this film, from Humphrey Bogart passing through the special effects a la 50s and reaching to E.T. Many pieces of magic, a few scenes to remember, but here I am a few weeks after I saw the film and I cannot remember well the story line, which means that it did not really matter. Many people will like the film, and I also liked the passion for cinema and for alien encounters, but the overall impression is of a collection of beautiful scenes wrapped in a conventional and unconvincing story. A miss, maybe a miss to remember, but still a miss.