Entries tagged with “Russian literature”.


‘Stalin murise neplanificat, fara directive emanand de la organele de conducere. Stalin murise fara indicatia personala a insusi tovarasului Stalin. Aceasta libertate a mortii, acest capriciu al ei dinamitau, veneau in contradictie cu insasi esenta sacra a statului. Si deruta cuprinsese inimile si mintile oamenilor.’ (pag. 128)

‘Pantha rei’ a lui Vasili Grossman (aparuta in 2014 in colectia Top 10+’ a editurii Polirom, in traducerea Janinei Ianosi si insotita de competentele si foarte utilele note ale lui Ion Ianosi) incepe sub semnul mortii lui Stalin, care ar fi trebuit sa insemne un sfarsit de epoca si inceputul unei noi ere, dezbarate de tirania a ceea ce peste putini ani avea sa fie numit ‘cultul personalitatii’. In primul capitol facem cunostiinta cu personajul principal al cartii, Ivan Grigorievici, unul dintre milioanele de supravietuitori ai Gulagului care se intorc intre cei care supravietuisera in afara gardurilor de sarma ghimpata si departe de pustiurile inghetate ale Siberiei. Pe masura ce inaintam in lectura cartii incepem sa intelegem ca deosebirea intre cei dinafara si cei dinauntrul sistemului concentrationar consta in viziunea lui Grossman doar in modul de supravietuire, si ca trairea in compromis si minciuna necesara adaptarii la sistem a celor ‘de afara’ nu este echivalenta cu libertatea. In istoria de nelibertate a Uniunii Sovietice moartea lui Stalin a marcat doar o trecere intre etapa a doua si a treia a evolutiei dictaturii. Eliberarea adevarata a venit doar cu decenii mai tarziu, odata cu implozia sistemului sovietic, si cei care traim contemporaneitatea stim ca semnul intrebarii planeaza si in legatura cu adevarul si viitorul acestei eliberari.

Vasili Grossman s-a nascut in anul primei revolutii ruse a secolului trecut si a murit in anul in care se incheie perioada de relativ dezghet a lui Nikita Hrusciov la conducerea URSS. Erou al Uniunii Sovietice, reporter de razboi, autorul unora dintre primele relatari despre lagarele de exterminare naziste din rasaritul Europei si al unui solid roman despre batalia de la Stalingrad, Grossman a cazut dupa razboi victima turnurii antisemite a politicii lui Stalin si a continuitatii dogmatismului ideologic chiar si in perioada lui Hrusciov care au facut ca monumentalul sau roman ‘Viata si destin’ sa nu poate fi publicat niciodata in cursul vietii sale.  La fel ca si opera lui Soljenitin, cu care se afla la acelasi nivel de profunzime si dramatism si ca talent scriitoricesc, si ca acuitate a criticii anticomuniste, cartea lui Grossman a vazut lumina tiparului intai in Occident. Asta se intampla insa abia in 1980, si aveau sa treaca inca opt ani pana la publicarea cartii in Uniunea Sovietica a Glasnostului. ‘Panta rhei’ (‘Totul curge’) avea sa vada lumina tiparului un an mai tarziu, dar chiar si in 1989 critica acerba a sistemului sovietic si privirea dura si demascatoare, lipsita de orice idealism si incercare de scuza fata de istoria Rusiei au starnit uriase controverse si critici virulente.

Cartea aceasta a fost pentru mine o revelatie. Nu am citit (inca) ‘Viata si destin’ dar daca este sa compar ‘Panta rhei’ cu ceea ce am citit din Soljenitin, as putea spune ca in doar ceva mai mult decat 200 de pagini Grossman reuseste sa concentreze istoria Rusiei si a perioadei sovietice de pana la mijlocul anilor 50 in aceeasi masura in care o face laureatul Premiului Nobel in cateva carti. Gasim in aceasta carte caractere excelent conturate, povesti ale unor destine umane in majoritate frante de sistem, relatari istorice care pun in evidenta talentul reporterului de geniu care a fost Grossman, si o analiza istorica acuta, exacta si originala.

Prima parte a cartii descrie intoarcerea in lumea aparent normala a detinutului Ivan Grigorievici. Reintegrarea se dovedeste a fi in scurta vreme imposibila. Intemnitat fara vina in urma denuntului unui coleg, eroul cartii se gaseste in imposibilitate de a-si gasi locul in lumea celor care au trebuit sa se preteze la compromisuri mai mici sau mai mari, la taceri lase in cel mai bun caz, la denunturi in multe alte situatii pentru a supravietui, si mai ales la traiul in permanenta frica – frica de zgomotul masinii care opreste in fata casei in miez de noapte, de sunetul bocancilor pe scari, de bataia fatidica tocmai in usa apartamentului lor. Ivan Grigorievici nu-i poate judeca pe cei care l-au tradat si au incercat sa-l uite, se intalneste cu rudele, cu fostii prieteni, pe iubita care l-a parasit o evita, pe denuntatorul care l-a trimis in Gulag il intalneste pe strada si se abtine de a-l judeca. Sistemul sovietic impartise lumea intre denuntatori si denuntati, si a fi denuntator nici macar nu asigura pe cineva ca intr-o zi nu va ajunge in randul denuntatilor:

‘La unul din capetele lantului doi oameni discutau la masa sorbindu-si ceaiul, apoi la lumina intima a unei lampi cu abajur se scria o marturisire inteligenta sau, la vreo sedinta de colhoz, tinea o cuvantare simpla cate un activist; la celalalt capat al lantului erau ochi inebuniti de spaima, lovituri in rinichi, teasta sparta de glont, cadavre scorbutice in morgile de barne si pamant ale lagarelor, degete de la picioare purulente, degerate in taiga.’ (pag. 62)

 

sursa www.evobook.ro

sursa www.evobook.ro

 

A doua parte a cartii cuprinde relatari ale unor episoade si destine dintre cele mai tragice din istoria anilor 30 ai Uniunii Sovietice. Sunt amintirile lui Ivan Grigorievici si ale Annei Serghievna, femeia alaturi de care, pentru o scurta vreme, Ivan pare a-si gasi limanul linistii si aparenta unei umbre de speranta. Anna este si ea o supravietuitoare, a unui alt episod al istoriei crude a Rusiei bolsevice, cel al foametei care a decimat Ucraina in perioada imediat urmatoare colectivizarii. Este pentru prima data cand aflu si amanunte istorice despre acest episod declansat in mod intentionat si crimimal de Stalin pentru a pedepsi taranimea ucraineana care se opunea colectivizarii fortate, episod descris in pagini de carte cu tonuri apocaliptice, greu de citit, iar dupa lectura – imposibil de uitat:

Era groaznic. Mamele isi priveau copiii si de groaza incepeau sa boceasca. Tipau ca muscate de sarpe. Iar sarpele asta era moartea, foametea. Ce sa faca? Iar satenii un singur lucru aveau in cap – sa manance, isi sugeau gura, strangeau din falci, adunau saliva si o inghiteau, dar din saliva nu te saturi. Te trezeai noaptea, de jur imprejur liniste; nici o vorba, nici o amornica. Un mormant; numai foamea haladuia fara somn. Copiii incepeau dimineata sa planga, cereau paine. Si ce puteau mamele sa le dea? Si nici un ajutor de nicaieri. Si de la partid un singur raspuns: trebuia sa munciti, nu sa trandaviti. Si mai spuneau: cautati pe la voi prin sat, ca sigur mai aveti voi grau ingropat, inca pentru trei ani.’  (pag. 131)

‘Cat timp au mai avut ceva puteri, oamenii se mai duceau peste camp pana la calea ferata; nu la gara, la gara nu-i lasa paza, ci direct la calea ferata. Cand trecea acceleratul Kiev-Odessa se asezau in genunchi si strigau: paine, paine!’  (pag. 137)

‘Gemea satul vazandu-si moartea cu ochii. Gemea tot satul, nu cu mintea, nu cu sufletul, ci asa cum fosnesc frunzele in bataia vantului, sau paiele.’   (pag. 138)

‘In sat izbucnise molima. Mai intai i-a lovit pe copii si pe batrani, pe urma pe cei de varsta mijlocie. La inceput ii ingropau, pe urma nu i-au mai ingropat. Asa ca zaceau mortii pe ulite, prin ograzi, iar ultimii au ramas sa zaca prin izbe. Se facuse liniste. Murise tot satul. ‘ (pag. 139)

Mai sunt cateva capitole memorabile in aceasta parte a cartii, portrete si povestiri tragice ale unor oameni striviti de rotile gigantice si nemiloase ale unei istorii absurde. Capitolul 13 de exemplu poate fi citit ca o povestire de sine statatoare despre destinul unei femei – si poate a mii sau milioane de alte femei – a carei singura vina este ca era sotia unui condamnat politic, pedeapsa fiind despartirea de copil, condamnarea, exilul, moartea care se iveste atunci cand moare si ultima bruma de speranta. Detinutii politici cu vina sau fara vina, tovarasii de drum si bolsevicii convinsi cazuti in dizgratia tiranului, victimele denunturilor false si membrii familiilor lor, culacii (de ce nu este folosit termenul romanesc ‘chiabur’? – ar fi singura intrebare pe care o am pentru traducatoarea impecabila care este Janina Ianosi) si oricine cartea impotriva colectivizatii, minoritatile care Stalin hotarise ca trebuie sa fie dezradacinata – toti se regasesc in universul concentrationar pe care celalalt mare scriitor rus al temei si al epocii il numeste ‘Arhipelagul Gulag’.

 

sursa fotografiei quarterlyconversation.com

sursa fotografiei quarterlyconversation.com

 

Capitolele finale folosesc acumularea de destine personale pentru o meditatie profunda si critica despre istoria Rusiei si cauzele caderii sale intr-un totalitarism care a produs atata suferinta omeneasca. Grossman nu este un anti-marxist, dimpotriva. Unul dintre pilonii raului in viziunea sa consta in inversarea prioritatilor doctrinei sociale intre Marx si Lenin:

‘… nici unul dintre constructorii lumii noi nu se gandea ca, faurind uzine uriase, inutile oamenilor si adesea si statului, ei incalca de fapt teza lui Marx. La temelia statului intemeiat de Lenin si construit de Stalin, se afla politicul si nu economicul.’ (pag. 156)

‘Aceste constructii uriase nu-i serveau cu nimic omului, tot asa cum nu-i trebuiau lui Dumnezeu uriasele catedrale si geamii.’  (pag. 199)

Portretul lui Lenin este desenat in tonuri sumbre, uneori chiar mai sumbre decat cele in care este descris Stalin. Cu toate aceastea nu este un portret simplist, lipsit de complexitate si contradictii. Lenin este vazut ca fiind cel care a tradat avantul revolutiilor rusesti, care incercau la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 sa intr0duca in istoria Rusiei elementul care a lipsit intotdeauna – democratia. Era manat de o sete nemasurata de putere, dar nu pentru scopuri personale.

‘… acest politician orgolios, capabil de orice in nazuita lui spre putere, era un om neobisnuit de modest, iar puterea o cucerea nu pentru sine … Omul de pe arena mondiala era cu desavarsire opus omului din viata personala… Asprimea neiertatoare si dispretul fata de sfanta sfintelor revolutiei ruse – libertatea – si, alaturi, in pieptul aceluiasi om, entuziasmul pur, tineresc, pentru o muzica minunata, pentru o carte buna.’ (pag. 174-175)

Daca aceste remarci explica de ce cartea era nepublicabila in Uniunea Sovietica, in capitolul urmator gasim si cauzele controverselor pe care textul lui Grossman le-a starnit si dupa Glasnost, si poate le starneste si astazi. Iata ce scrie el despre sufletul rus:

‘… prorocii Rusiei au recunoscut si puritatea, profunzimea, transparenta, forta spirituala intru Hristos a sufletului rusesc, necunoscute lumii occidentale… dar n-au vazut ca trasaturile specifice sufletului rusesc s-au nascut in nelibertate, ca sufletul rusesc este un rob milenar.’  (pag. 178)

‘Unde mai e speranta Rusiei daca cel mai mare reformator al ei, Lenin, n-a distrus, ci dimpotriva a consolidat legatura dintre dezvoltarea ruseasca si nelibertate, iobagie.’ (pag. 189)

In viziunea lui Grossman istoria veche si moderna a Rusiei este impletirea complexitatii sufletului rusesc, cu calitatile si defectele sale, si a nelibertatii.

‘Partidului bolsevic i-a revenit rolul de partid al unui stat national. Contopirea partidului si a statului si-a gasit expresia in personalitatea lui Stalin.’  (pag. 194)

Dar …

‘Acolo unde nu exista libertate umana, nu poate exista nici libertate nationala, caci libertatea nationala este, inainte de orice, libertatea omului.’ (pag. 196)

Cartea are doua finaluri – unul pe plan filozofic, celalalt pe plan personal. Nu-l voi dezvalui pe cel de-al doilea, pentru a lasa cititorilor acestei carti pe care o recomand cu mare caldura, ba chiar cu insistenta, trairea inchiderii ciclului de evolutie al personajului principal creat de Grossman. Voi cita insa cateva cuvinte profetice din ‘finalul filozofic’ scrise in anii 60!

‘Cauza lui Stalin n-a murit odata cu moartea lui Stalin. Asa cum la timpul ei n-a murit cauza lui Lenin. Statul fara libertate construit de Stalin traieste.’   (pag. 202)
 
 

Colectia “Fictiune fara frontiere” a editurii Paralela 45 a reusit in ultimii ani sa readuca in atentia publicului romanesc amator de literatura stiintifico-fantastica dar nu numai lui, operele scriitorilor sovietici Arkady si Boris Strugatsky – un cuplu de autori al caror nume se inscrie printre cele ale celor mai buni scriitori ai genului in literatura mondiala. Imaginatia imbinata cu rigoarea caracteristica science-fiction-ului sovietic, poezia multora dintre texte si dimensiunile lor filozofice i-au pozitionat pe cei doi frati in topul preferintelor cunoscatorilor dar si a iubitorilor de literatura buna in general. Boris a murit cu mai putin de un an in urma la Sankt Petersburg supravietuindu-i fratelui sau mai mare cu peste doua decenii si petrecandu-si o parte din acesti ultimi ani revizuind unele dintre texte si curatandu-le de elementele de propaganda fara de care nu ar fi vazut lumina tiparului in perioada sovietica. ‘Un miliard de ani pana la sfarsitul lumii’ aparuta acum intr-o a doua editie in traducerea lui Valerian Stoicescu este una din acele carti al caror subtext are o asemenea incarcatura politica si filozofica incat ma intreb cum de a vazut lumina tiparului in 1974 in Uniunea Sovietica a lui Brejnev.

Eroul principal al cartii este un savant matematician care traieste intr-un mediu stiintific in care covietuiesc tot felul de somitati in diferite domenii. Imediat poate fi identificata una dintre acele ‘colonii de creiere’ in care sistemul sovietic aduna specialisti si le dadea o oarecare libertate de creatie stiintifica si ceva privilegii materiale relativ la restul populatiei cu conditia de a controla cu rigoare si de a prelua la finalizare toate rezultatele cercetarilor acestora. La scurta vreme dupa ce pare sa realizeze un progres decisiv in opera sa stiintifica apropiindu-se de rezolvarea unei ecuatii care ar fi lamurit multe dintre secretele universului eroului nostru pe nume Maleanov incep sa i se intample tot felul de evenimente stranii – incercari de mituire de tot felul, apeluri telefonice ciudate, vizite inopinate, cercetari si chiar si banuiala (poate inscenarea?) unei acuzatii de crima.

 

sursa www.emag.ro

sursa www.emag.ro

 

Fiind vorba despre o comunitate de oameni de stiinta nu trece multa vreme pana cand Maleanov isi da seama ca nu este singurul in aceasta situatie. Prieteni de ai sai, specialisti in domenii diferite si fara legatura aparenta cu ce face el, sunt supusi unor presiuni similare cu scopul vizibil de a-si abandona cercetarile si de a-si distruge lucrarile stiintifice. Fratii Strugatzky nu petrec prea mult timp in a detalia elementele stiintifice ale povestii, pentru asta folosesc un limbaj pseudo-stiintific fara prea multa noima, ceea ce ii intereseaza de fapt este dimensiunea filozofica dar si umana a povestii pe care o relateaza.

“Voi, taticilor, n-aveti cum sa intelegeti: experientele sunt legate de transcriptaza reversibila: adica RNA-dependent si DNA-polimeraza, intr-un cuvant revertaza, o enzima componenta a onco-virusilor. Drept sa va spun miroase a premiu Nobel.” (pag. 63)

Cine cunoaste rigoarea stiintifica a descrierilor din alte carti ale autorilor (Boris era de altfel fizician de formatie si expert in calculatoare profesionist) isi da seama imediat ca folosirea acestui argou fara noima este intentionata. Nu detalile tehnice ii intereseaza pe autori ci confruntarea eroilor cu presiune psihologica la care sunt supusi.

“Am realizat dintr-o data ca ieri inca mai eram un om, membru al societatii, aveam grijile si neplacerile mele, iar daca respectam legile societatii – si asta nu era atat de greu -, deci daca respectam aceste legi, ma ocroteau cu fermitate impotriva tuturor pericolelor posibile militia, armata, sindicatele, opinia publica, prietenii, in fine, familia. Si iata ca ceva s-a deplasat in lumea inconjuratoare si m-am transformat intr-un pestisor minuscul si singuratic care s-a ascuns intr-o crapatura, iar in jur misuna si plutesc unduindu-se umbre infricosatoare, nedeslusite, care nici macar nu trebuie sa aiba boturile pline de dinti, e suficienta o usoara miscare de aripioara ca sa ma zdrobeasca, sa ma macine, sa ma prefaca in nimic … Si mi-au dat de inteles ca daca voi continua sa stau in aceasta crapatura, ma vor lasa in pace.’ (pag. 95-96)

 

source stalinsmoustache.wordpress.com

sursa stalinsmoustache.wordpress.com

 

Este semnificativa cred si trecerea naratiunii de la persoana a treia la persoana intaia undeva pe la mijlocul cartii. Ceea ce i se intampla lui Maleanov si colegilor sai oameni de stiinta li intampla de fapt tuturor cetatenilor sistemului sovietic, primii cititori ai acestei carti la vremea ei. Orice abatere de la norma reprezenta un pericol pentru echilibru – si acest echilibru se putea chema ‘linistea sociala’ sau putea fi o mai complexa constanta de stabilitate a unui Univers Homeostatic, fie guvernat de o supercivilizatie destul de tematoare pentru a incerca sa remedieze in fasa orice tendinte de abatere de la norme, sau poate guventat de legi universale si eterne care ca orice legi fundamentale sunt imposibil de invins si trebuie acceptate ca atare.

Cele mai bune pagini ale cartii descriu framintarile eroilor intr-un univers de teama si suspiciune care intalneste literatura care descrie represiunea stalinista cu science-fiction-ul. Unele dialoguri amintesc de Ilf si Petrov, altele de literatura absurdului, dar nu au prezis oare Ilf si Petrov in cele mai bune momente literare ale lor absurdul care in literatura lumii avea sa apara doar la vreo doua sau trei decenii dupa ei? Exista si o puternica dilema morala – pana cand individul singur poate rezista sistemului – politic sau al legilor fizice ale universului? Care este ultima linie de impotrivire – confortul personal? cariera? libertatea personala? familia? Cel putin unul dintre eroi alege in final calea confruntarii – este acest act complet lipsita de speranta? Merita citita cartea – de altfel una dintre cele mai agreabile si placute la lectura carti ale fratilor Strugatsky – daca nu pentru a afla raspunsul macar pentru a sti cum este formulata intrebarea.

A trecut cred aproape jumatate de secol de cand am citit cele doua carti foarte cunoscute semnate de Ilia Ilf si Evgheni Petrov ’12 scaune’ si ‘Vitelul de aur’. Am aflat intre timp ca cei doi mari scriitori satirici sovietici au scris la mijlocul anilor 30 si o carte despre America, de fapt un foto-reportaj pe care am avut sansa sa-l citesc in varianta sa in limba engleza. Acum a aparut la editura Polirom, in colectia Biblioteca Polirom o carte voluminoasa care se numeste ’1001 de zile sau Noua Seherezada’, o culegere alcatuita de Alexandra Ilf, fiica lui Ilia, tradusa de Adriana Liciu, culegere pe care as putea sa o definesc ca adunand tot sau aproape tot ce au scris impreuna Ilf si Petrov si nu este ’12 scaune’, ‘Vitelul de aur’ sau cartea despre America. :-)

In cele 850 de pagini ale sale (numaratoare care nu include notele explicative despre istoria fiecareia dintre lucrari) cartea publicata la Polirom include cateva nuvele sau grupari de schite care se aproprie ca nivel literar de cele doua romane aproape fara egal in literatura sovietica ale celor doi scriitori, scenarii de film si texte pentru scena, publicistica angajata, critica literara, cinematografica si sociala. Nu toate sunt capodopere. Daca optiunea editoarei ruse a antologiei este usor de explicat si prin respectul fata de cei doi scriitori si completitudinea operei lor ca si prin legatura de sange cu unul dintre ei, decizia editorilor romani de a prelua in intregime culegerea poate fi discutata si din alte perspective. Daca s-ar fi renuntat la vreo doua sau chiar trei sute de pagini de publicistica, polemici literare, schite moralizatoare in spiritul socialismului de propaganda, nu s-ar fi pierdut mai nimic din nivelul calitativ al volumului. In schimb cred ca ar fi fost alterata serios perspectiva istorica. Tocmai completul de lucrari incluse in volum ne ajuta sa intelegem sau macar sa banuim sistemul de presiuni si atmosfera in care a scris perechea de scriitori. A face satira in Rusia Sovietica a anilor 30, a critica chiar si selectiv si superficial unele aspecte negative ale vietii in tara socialismului presupus biruitor era o meserie din ce in ce mai riscanta pe masura ce avansa deceniul. Si cantitatea si calitatea productiei lor s-a diluat in acei ani, si aproape nicio lucrare semnificativa valoric nu este datata mai tarziu de 1933. Nici macar pentru sertare nu scriau scriitorii in acea vreme, manuscrisele din sertare putand deveni acte de acuzare odata cazute in mainile KGB-ului.  Paradoxal, moartea lui Ilia Ilf in 1937 a insemnat in perspectiva istorica o sansa biografica (scuzati cinismul, dar cred ca Ilia ar fi zambit), acel an fiind primul din cei cativa ani sangerosi dintre declansarea terorii politice staliniste si intrarea URSS in razboi in care au fost reduse la tacere si in multe cazuri au fost exterminate fizic multe dintre vocile importante ale literaturii si culturii sovietice (si desigur nu numai ale literaturii si culturii).

 

sursa commons.wikimedia.org

sursa commons.wikimedia.org

 

Piesa care da titlul volumului este culegerea de schite ’1001 si una de zile’. Seherezada Feodorovna nu se afla sub amenintarea sabiei calaului ci sub cea a epurarilor sovietice, si inca este vorba doar despre epurarile economice sau cu alte cuvinte concedierile de la sfarsitul anilor 20 si nu de cele care sfarseau in Gulag sau in fata plutonului de executie de la sfarsitul anilor 30. Cazuta de partea pierzatoare a conflictului intern dintre tovarasii Sataniuk si Fanatiuk, Seherazada sovietica recurge la clasicul tertip al povestirii salvatoare care ii prinde pe membrii comisiei de epurare in mrejele naratiunii determinandu-i sa amane si sa amane pedeapsa. Povestirile insesi sunt studii de caracter si destine cu o puternica nuanta satirica. Ii avem aici pe Ilf si Petrov in cea mai buna forma a lor, criticand cu ascutime nu numai tarele personale ci si birocratia intrinseca a sistemului sovietic. Detaliile comice, dialogurile spumoase, jocurile de nume, tipologia caracterelor furnizeaza cateva dintre cele mai bune pagini de literatura ale cuplului.

Nu departe de acest nivel se gasesc ‘O personalitate luminoasa’ (povestea unui simplu functionar devenit invizibil care ajunge sa controleze un oras intreg folosind frica concetatenilor sai de a li se dezvalui micile pacate) sau ‘Neobisnuitele istorii din viata orasului Kolokolamsk’ oraselul atat de mic intre Rusia si Ucraina incat cartografii nu au reusit sa-l prinda pe harti, si care se trezeste la viata la aparitia unui oaspete din America de Sud venit sa construiasca un zgarie-nor care sa adune in el toata populatia. Servilismul est-european fata de straini si de tot ce este strain derivat si din aspiratia de a sparge barierele inchisorii de stat comuniste este o trasatura care revine des in obiectivul celor doi scriitori satirici. In general pot fi detectate in lucrarile lui Ilf si Petrov multe dintre elementele satirei care putea fi scrisa in perioada comunista nu numai in Rusia ci si in alte tari comuniste. Multe dintre schite mi-au amintit tipologii, dialoguri, situatii similare cu cele ale cupletelor in care in anii 60 sau 70 jucau Toma Caragiu sau Octavian Cotescu. Chiar si numele compus Tolstoievski, nume care aparea intr-un cuplet al lui Caragiu este preluat de la Ilf si Petrov, era pseudonimul folosit de cei doi scriitori pentru a semna multe dintre lucrarile lor in diverse reviste literare sau umnoristice sar si in Pravda! Ilf si Petrov au creat genul satirei (i)realist-socialiste nu numai in URSS ci in toate tarile satelit.

A doua sectiune a volumului (separarea nu este evidenta si este lasata pe seama cititorilor) cuprinde piese de teatru si scenarii de film. Dupa succesul celor doua romane (desi al doilea a fost publicat cu greutate si numai la interventia lui Maxim Gorki) Ilf si Petrov s-au indreptat spre alte genuri. Greu de apreciat acum daca era vorba despre o preocupare mai lucrativa, dorinta de a experimenta artistic, sau o combinatie a acestor motive si a altora mai greu de inteles astazi. Au rezultat un numar de scenarii din care doar o mica parte au ajuns pe ecrane si de piese de teatru din care putine au vazut lumina scenei dar cele care au vazut-o s-au bucurat de succes cum a fost ‘Sub cupola circului’ – un blockbuster sovietic la inceputul anilor 30 care combina teatrul cu circul intr-un gen care si astazi este foarte modern. Curajul critic nu i-a parasit pe cei doi scriitori, imbinat cu unele dinte temele clasice de satira sociala. Iata de exemplu abordarea frontala a problemei cenzurii si critica puritanismului sovietic reprezentat de directorul circului confruntat cu directiva ideologica de a aduce pe scena ‘femei muncitoare adevarate sovietice’:

‘Pe ecran o foaie de ziar.

“In timp ce spectatorul organizat vine la circ pentru a prelucra intr-o forma atractiva o serie de probleme actuale, el se trezeste cu un balet format nu din femei in varsta, muncitoare, tipice pentru epoca noastra, ci din femei tinere si chiar frumoase (!). Trebuie sa se puna capat acestei erotici nesanatoase. Interesant de stiut, oare unde se uita triunghiul circului.

Vocea directorului citeste tare ultima fraza a notei. “Unui astfel de triunghi trebuie sa i se dea peste maini”.

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

 

Scenariile de film constituie poate forma cea mai libera de exprimare in care s-au angajat Ilf si Petrov la inceputul anilor 30. Avem privilegiul de a le citi aici, acum, sub forma lor originala. Desi adopta formatele filmelor satirice socialiste cei doi autori isi presara aproape fiecare scena si aproape fiecare rand de dialog cu aluzii. ‘Baraca’ poate fi citita ca o parodie a filmelor ‘de brigada’, ‘Odata vara’ este un ‘road movie’ avant-la-lettre care se aproprie de stilul celor ’12 scaune’, iar ‘Scenariu parizian’ este exact ceea ce spune titlul – un scenariu de film scris de cei doi scriitori intr-un hotel parizian in timpul unei calatorii in Franta si pe care l-as putea denumi ‘caragialesc’ in structura si tipologie. Sigur nu au citit cei doi ‘Scrisoarea pierduta’? Pana si o scena de ‘pupat Piata Independentii’ apare in scenariu.

Mai este nevoie sa spunem ca aproape niciunul dintre filmele ale caror scenarii au fost scrise de Ilf si Petrov nu a vazut lumina ecranelor, si cele care au vazut nu au pastrat aproape nimic din elementele critice si ‘soparlele’ dialogurilor spumoase scrise de cei doi?

Ultima sectiune a cartii include mai mult publicistica. Nu este o publicistica oarecare. Multe dintre articole incep ca povestiri cu personaje ilf-petroviene, cu jocuri de nume, cu intriga si asa continua pana pe la jumatate. De aici incolo insa tonul se schimba, apare elementul moralizator si propagandistic si limba de lemn:

“Odata cu schimbarea in bine a orasului se schimba in bine si oamenii care traiesc in el. Si aceasta schimbare extraordinara este cel mai important lucru, ea constituie temelia oricarui santier sovietic.” (pag. 732).

Parodie? Prea se repeta, prea sistematica. Au fost Ilf si Petrov comunisti convinsi, sau s-au lasat convinsi pentru a supravietui vremurilor? Sau poate ca nici nu conteaza raspunsul la aceste intrebari cand in interiorul acestui articol gasim cea mai explicita descriere a unui mijloc de transport in comun din raiul sovietic:

“In vagon e inghesuiala. Stiti ce inseamna inghesuiala? Inghesuiala, intuneric. De ce este asa de saraca limba rusa? Ca sunt cincizeci de oameni intr-un vagon, ca sunt o suta de oameni, ca sunt trei sute de oameni – n-ai cum spune altfel, tot inghesuiala ii spui. Oare cum se potriveste acest cuvant cand in vagon sunt doua sute cincizeci si unul de calatori, zece militieni, sapte mame cu copii si patru invalizi? Exista, e adevarat, si metafore. Tot felul de “ca sardelele in cutie”, “n-ai unde arunca un ac”. Dar si asta, tovarasi, e slab, e palid. Nu, beletristica clacheaza in fata a ceva ca tranvaiul electric. Acolo este o inghesuiala superioara, speciala, care se formeaza in pofida legilor fizicii. Noi nu suntem in stare sa relatam ce inghesuiala e acolo. Am vrut sa o facem dar n-am reusit, nu ne-a ajuns talentul. Lasa sa ne invinuiasca vreun istoric al literaturii. Da, nu ne-au ajuns mijloacele de redare pentru a descrie inghesuiala din tranvaiul erei premetropolitane.”  (pag. 725)

Solutiile sunt intotdeauna pe line – mai multa organizare, mai mult suflet, mai putina birocratie. Niciodata sistemul nu este vinovat. Daca au gandit-o (si cred ca au gandit-o) Il si Petrov nu au putut sa o spuna.

Sunt incluse in volum articole despre schimbarile care se petrec in Moscova si mai ales cea adusa de construirea metroului, critici ale nivelului scazut de servicii alimentare si hoteliere, cronici de teatru si film, polemici literare si satire ale lumii literelor. O singura piesa splendida iese in evidenta in aceasta ultima perioada ‘Contele Mediteranski’ o farsa a terorii de a deveni un ‘fost’ prin asocierea la dosar cu un membru al fostei clase a nobilitatii din vremea tarilor. Ultima piesa din volum se intituleaza ‘Scriitorul trebuie sa scrie’ si este o cuvantare polemica rostita de Evgheni Petrov in numele celor doi la o sedinta a scriitorilor din aprilie 1937. Conflictele dintre scriitori se inteteau, luptele dintre tabere devenisera lupte pentru supravietuire, frazele din critici sunau a randuri de denunturi, si Ilf si Petrov nu aveau probabil alta solutie decat de a juca si ei la ruleta mortii staliniste. Ilia Ilf nu stiu daca a mai participat la acesta sedinta. Era deja bolnav de tuberculoza contractata in timpul calatoriei in Statele Unite. Nu a apucat sfarsitul acelui aprilie. Cateva saptamani mai tarziu incepeau arestarile, procesele simulacru, condamnarile, deportarile, executiile. Petrov nu a mai scris nimic satiric dupa moartea lui Ilf. A fost corespondent de razboi si a murit in 1942 intr-un accident de avion servind patria sovietica.

 

Va mai amintiti (cei care ati apuca perioada cea poleita) despre versul ‘spre comunism in zbor’ care manjea candva  melodia ‘Tricolorului’ compusa de Ciprian Porumbescu? Voia sa fie un simbol al avantului neincetat si netarmurit cu care omenirea inainteaza spre realizarea utopiei comuniste. Comparati aceasta facatura cu haiku-ul lui Kobayashi Issa, unul dintre motto-urile romanului:

Incet, incet se taraste

Un melc pe povarnisul muntelui Fuji

In sus, pana la cele mai inalte culmi!

 

Aceasta comparatie mi-a venit in minte pentru ca ea ilustreaza si parcursul filozofic al fratilor Arkadi si Boris Strugatki, perechea nedespartita de autori unici, care si-au creat un nume in literatura stiintifico-fantastica mondiala, fiind alaturi de Stanislaw Lem printre singurele nume de marca provenind din Europa Rasariteana intr-un gen dominat de anglo-saxoni.

De ce asa de putini?

Intrebarea este fireasca, in definitiv in Europa comunista genul era incurajat cel putin pana la un anumit punct potrivindu-se chiar si in ochii comisarilor culturali si ai politrucilor cu o viziune de permanenta ascensiune, insotita de stiinta si dominata de un optimism robust alimentat de credinta ca dupa coltul anilor sau deceniilor pe oameni ii asteapta paradisul societatii comuniste. Tocmai aici se ascunde motivul esecului majoritatii scriitorilor de gen in a crea o literatura durabila in conditiile comunismului – din premize ideologice false nu se poate naste literatura adevarata. Iar cei care au reusit, si Lem si fratii Strugatki sunt printre ei, au facut-o doar cand au depasit bariera ideologica si au combinat imaginatia si talentul cu o filozofie umanista care pune intrebari si nu se lasa ghidata de miraje optimiste. Din contra, si ‘Solaris’ al lui Lem si ‘Picnic la marginea drumului’ al fratilor Strugatki isi confrunta eroii cu catastrofe sau fenomene de dimensiuni apocaliptice, care le pun sub semnul intrebarii nu numai existenta lor fizica ci si destinul intregii specii umane. Nu intamplator cele doua filme s-au bucurat de exceptionale ecranizari semnate de Andrei Tarkovski.

 

sursa http://www.edituraparalela45.ro/

 

Nascuti in perioada intebelica cei doi frati au trait ca adolescenti perioada razboiului si de la sfarsitul anilor 50 au inceput sa scrie. Au scris numai impreuna, fiecare carte fiind rezultatul unor discutii indelungate si detaliate de luni de zile, care faceau sa aiba aproape complet cartea in mintile lor in momentul cand se asezau sa o scrie – proces care dura doar cateva saptamani. Dupa cativa ani de literatura mai conventionala tonul se schimba la mijlocul anilor 60, perioada in care Uniunea Sovietica abandoneaza efemera si firava liberalizare a perioadei Hrusciov si reintra in dogmatism leninist, incremenire birocratica si stagnare culturala in paralel cu oprimarea oricarei dizidente politice. Si totusi literatura buna s-a facut si in aceasta perioada, si tocmai in genul stiintifico-fantastic mai putin banuit sau vizat de cenzori. Romanele fratilor Strugatki vor reflecta de aici incolo framantarile intelectualilor sovietici confruntati cu limitele regimului politic in care traiau. ‘Melcul pe povarnis’ este nu numai un roman stiintifico-fantastic, dar este si o alegorie politica destul de directa si de transparenta.

Publicarea cartii nu s-a petrecut usor, si de fapt a fost posibila printr-un tertip derivat din structura narativa a cartii insasi. Exista in carte doua fire epice, care se desfasoara in paralel, in capitole alternative. In primul eroul este un birocrat marunt pe nume Peret, aproape o copie a eroilor striviti de sistem din anti-utopii ca 1984 a lui Orwell, care locuieste intr-o lume de minciuna si absurd birocratic. Celalalt parcurs epic il are ca erou pe Candid zis si Malcul. Ambii eroi sunt straini, ambii aspira sa ajunga in Padurea cea magica ce inconjoara ca un urias organism viu habitatul limitat locuit de oameni. Peret nu va ajunge niciodata sa intilneasca Padurea, Candid in schimb va ajunge, o va confrunta, se va lupta impotriva ei pentru a supravietui, o va cunoaste in detalii monstruoase si respingatoare. Printr-un concurs de imprejurari absurd si intamplator caracteristic statelor birocratice Peret ajunge in varful piramidei doar pentru a se izbi de limitele puterii si de incapacitatea de a schimba sistemul chiar daca te afli la carma lui. Cel care pare mai degraba sa aiba o sansa de a sui pe alegoricul povarnis este Candid, care invata sa se lupte si sa se confrunte cu natura simbolizata de Padure.

 

sursa http://www.ottosell.de/strug/strug.htm

 

Mi-e teama insa ca orice relatare despre carte este simplista – este o carte care merita citita si trebuie citita si poate recitita pentru a fi inteleasa in toata complexitatea ei. Aparuta la Editura Paralela 45 in 2011 in traducerea lui Valerian Stoicescu, ea nu ofera o lectura usoara, si viitorii cititori trebuie sa fie avertizati mai ales daca sunt amatori de science-fiction. De fapt nu sunt sigur ca ‘Melcul pe povarnis’ apartine neaparat genului. Da, exista elemente de recuzita, se vorbeste la un moment dat despre statii biologice dar toate acestea par mai degraba pretexte pentru a descrie framantarile eroilor si confruntarea lor cu sistemul si cu Padurea. Iata de exemplu gandurile lui Peret despre sistemul pe care in final ajunge sa-l conduca: ‘Poate ca tot acest carusel de-asta si exista, pentru ca toti sa munceasca? Intr-adevar, un mecanic bun repara o masina in doua ore. Si pe urma? Restul de douazeci si doua de ore? Si daca, in plus, la masini lucreaza doar muncitori experimentati, care nu le strica niciodata? E de la sine inteles: un bun mecanic va fi transferat ca bucatar, iar bucatarul ca mecanic. Astfel, nu numai douazeci si doua de ore, dar chiar si douazeci si doi de ani se pot ocupa complet. Da, in asta este o oarecare logica. Toti muncesc si isi fac datoria fata de omenire, nu sunt niste maimute… In felul acesta deprind o meserie in plus … La drept vorbind, aici nu este niciun fel de logica, e o harababura totala, nu logica… Dumnezeule, stau aici ca un stalp, iar ei pangaresc padurea, o dezradacineaza si o transforma in parc.’

Si tertipul despre care vorbeam? Ei bine, scrisa in 1965 cartea a fost publicata ca doua povestiri separate. Cea despre padure, mai poetica, mai filozofica, mai abstracta a fost publicata in tiraj relativ mare, in timp ce a doua poveste, cea cu nuanta politica mult mai evidenta a aparut in cateva mii de exemplare doar intr-o revista la periferia Uniunii (si periferia era departe!). Mult mai tarziu au fost combinate cele doua parti care desi nu se intersecteaza in niciun moment se completeaza una pe cealalta intr-o combinatie puternica, in care tema ecologica, cea politica si capacitatea individualilor de a se confrunta cu sisteme (birocratice, naturale) de dimensiuni infinit mai uriase sunt aduse impreuna.

Postfata lui Liviu Radu adauga mult cartii si da o imagine dintre cele mai complete a personalitatilor celor doi autori. ‘Melcul pe povarnis’ nu este o lectura lejera, dar este o lectura recomandata.