Entries tagged with “Romanian literature”.


Coperta ediției de la editura Humanitas din 2017 a romanului “Anii frigului” al lui Dan Stanca preia unul dintre autoportretele pictate de Egon Schiele în 1914, anul izbucnirii primului război mondial, doi ani după traumatica experiență a procesului și scurtei sale întemnițări în orășelul Neulengbach. Trupul este contorsionat, mâinile disproporționat uriașe față de restul corpului, fața intoasa spre el însuși, spre coșmarurile sale interioare. Portretul ar putea reprezenta și pe unul dintre personajele cheie ale cărții, sculptorul Domide Golgot, artist neadaptat unor vremuri și unei lumi care alunecă în coșmar. Împreună cu prietenul său publicistul Sandu Tudor, ei reprezintă două forme de rezistență față de vârtejul vremurilor care au cuprins România în a doua jumătate a secolului 20. Anii frigului.

Este al 24-lea roman semnat de acest autor solid și prolific, și al treilea pe care am avut ocazia să-l citesc. Caracteristicile scrisului său sunt foarte bine puse în evidență de această carte, poate și datorită fapului că este vorba despre un roman mai scurt, o carte mai concisă (cam 170 de pagini): o viziune pesimistă asupra lumii amestecând istoria cu fantasticul și morbidul, personaje înfrânte de soartă și vremuri, care își trăiesc disperarea prin artă sau prin sex fără a găsi vreo ușurare și cu atât mai puțîn mântuire în ele. Meșteșugul scriitorului este pus în evidență de forma mai condensată, el având talentul de a trasa portretul personajelor sale în câteva fraze. Iată-l de pildă descriind un personaj secundar, unul dintre tortionarii ‘mărunți’, unealtă a regimului comunist:

‘Trifon Apostoloiu a lucrat mulți ani în regimul penitenciar. A fost mutat de la un loc la altul, așa că fără voia lui s-a plimbat prin toată țară. A cunoscut celul[ar]e strâmte, întunecoase, sinistre. Bătea cu ochii închiși, fiindcă nu suporta să-l vadă pe cel în care dădea. Stropii de sânge îi pătau hainele, dar nu mai aveau semnificația celor dintâi. Îl consola gândul că și asta este o meserie ca oricare alta. Dacă unul e profesor și altul agricultor, el era bătăuș, plătit pentru munca sa de Republica Populară.’ (pag. 19)

Personajul principal al cărțîi este un fost ziarist, ratat profesional și eșuat într-o căsătorie de coșmar, cu un nume predestinat sarcasmului – Hector Noroaie. Soția sa, fiica paznicului torționar descris în paragraful de mai sus, pare a fi o continuatoare în contemporaneitate a sadismului tatălui, doar că spațiul experiențelor sale nu este închisoarea ci celula familială. În toată cartea de altfel am avut senzația că personajele nu numai că ispășesc păcatele părinților, dar le și continuă coșmarurile și le prelungesc traumele într-un prezent la fel de sordid și de sumbru, dar în alt fel, decât istoria care l-a precedat. Un personaj care joacă rolul unui combinator al intrigii, un fost colonel pe nume Platon Veleanu, îi face cunoștiință lui Noroaie cu un fel de partener feminin în eșec și disperare, fosta cântăreața și vedetă Daria Dima (Miss DD) a cărei carieră fusese brusc zdrobită de gafa interpretării în public a unei versiuni pornografice al unui șlagăr. Daria îl va lega pe eroul cărții cu cele două personaje istorice, publicistul și sculptorul,  vremelnicul soț și fratele bunicii ei, amândoi pieriți în închisoarea Aiudului din Gulagul românesc.

 

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

 

Pentru Hector Noroaie acești doi bărbați reprezintă repere ale trecutului, modele ale unor vremuri în care exista încă morală și verticalitate. Curiozitatea sa este poate jurnalistică, și poate și pornită din dorința de a înțelege un mod de a trăi care este antiteza propriei sale vieți:

‘… în sufletul lui, a cărui carne era încă tăiată de cicatrici, din fericire uscate, înflorea grădina a ceea ce aflase că a fost Rugul aprins. Și mai ales începuse să se gândească la marele animator al mișcării, un bărbat pe vremea aceea încă tânăr, pe numele adevărat Alexandru Teodorescu, dar care, aprig, acerb polemist și neînduplecat adversar al oricărei ambianțe molatece, își prescurtase numele și-l alesese pe acela de Sandu Tudor, pătrunzând astfel în lumea literelor cu un pas apăsat, care a atras de la început atenția.’ (pag. 59)

Dan Stanca – aici și în alte romane ale sale – stăpânește perfect tehnică alternanței istorice a planurilor epice. Personajele descoperă trecutul, în unele cazuri propriul trecut, și prin aceste întoarceri în timp se descoperă pe ele însele. În legătură cu personajul lui Sandu Tudor se impune o notă istorică. Dan Stanca evită capcana atribuirii exclusive a verticalității istorice mișcării extremiste legionare. O face fără a menționa greșelile istorice din care au rezultat crimele acesteia, atribuindu-i personajului său un pluralism ideologic care nu era caracteristic perioadei interbelice, și în special celei imediat premergătoare celui de-al doilea război mondial. Procedeul este discutabil, dar este totuși doar un detaliu disonant în arhitectura cărții.

Într-unul dintre momentele cheie ale întoarcerii în trecut, cele două personaje simbol, scriitorul și artistul, se întâlnesc și se confruntă, pe planurile ideologic-artistic, și pe cel personal. Iată cum îi apare ziaristului arta sculptorului, un avangardist diferit de toți ceilalți pe care îi cunoscuse:

‘Sandu Tudor a privit cu luare-aminte exponatele și a înțeles că nu are de-a face cu o artă obișnuită. Nu a spus nimic, fiorul de gheață care-l străbătea din creștet până în tălpi era însă dovada că descoperise ceva ce nu era în ordine. Ce face omul asta aici? s-a întrebat în sinea să. Vedea niște păsări ciudate, care probabil încercaseră să zboare, dar, intenția fiindu-le curmată, își vârâseră capul în stern într-un gest de auto-tortură, și așa cum arătau, incovoiate, exprimau o suferință fără seamăn, care nu avea nici o legătură cu regnul inaripatelor, ci era pur omenească. Ce fel de om poate să sufere într-un asemenea hal? a continuat el să se întrebe.’ (pag. 73-74)

Viziunile amestecând oniricul cu misticul domină lumea personajelor cărții. Acestora li se adaugă experiențele erotice, dar și acestea par în lumea lui Dan Stanca episoade de coșmar mai degrabă decât de fericire. Scena consumării căsătoriei dintre Sandu Tudor și Carolina, bunica Dariei este un exemplu, o întâmplare care se va regăsi oglindită peste două generații în relația dintre Hector și Daria. Apogeul sexual al relațiilor dintre personajele cărții reprezintă și momentul când începe ruptura ireversibilă, și pentru unele dintre personaje (cele masculine) drumul spre moarte.

Iată cum descrie artistul perioada războiului, acea prăpastie nu numai dintre două perioade istorice din istoria țării dar și dintre două lumi:

‘ Oamenii nu mai aveau timp de ei înșiși, ci se lăsau angajați într-un torent din care nu credeau că vor mai ieși vii. A plecat pe front cu gradul de sublocotenent, iar acolo nu a văzut decât un amestec de apă și foc, mocirlă și flăcări, carne și metal. Identitatea anterioară nu mai avea nici un sens. Nu mai știa cum îl cheamă, nici nu conta, era un atom spulberat, organele uriașului care se numea Țară erau sfartecate și apoi reintremate.’ (pag. 85) 

Mie aceste pasaje mi-au amintit picturile și gravurile anti-războinice ale lui Otto Dix.

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

 

Mi s-a părut excepțională descrierea scurtei perioade dintre sfârșitul războiului și preluarea completă a puterii de către comuniști. Cei doi bărbați încearcă să răspundă fiecare schimbărilor cursului istoriei prin gesturi și atitudini excepționale, care îi vor pune însă în conflict cu mersul vremurilor. Sandu Tudor începe să se intereseze de alchimie, înainte de a se înrola în ‘oastea Domnului’. Dacă de alchimiști nimeni nu are nevoie în comunism, apoi de preoți care să supraviețuiască sau să reziste prin credință, cu atât mai puțin. Domide Golgot va deschide încă o expoziție, ultima, care va fi mutată de noile autorități de la Ateneu la Morgă, și care se va auto-distruge într-un eveniment fantastic, ale căror explicații le-ar putea găsi cineva doar pe câmpurile de bătălie ale conflagratiei abia sfârșite, pustiite și populate de mașini de război distruse amestecate cu cadavre. De aici drumul spre închisorile comuniste este deschis și de fapt singurul posibil pentru cei doi, căci cam așa arătau vremurile:

‘În 1948 dubele gemeau deja de arestați și cine se ducea să se culce nu mai era sigur că soarele răsărind a două zi îl va găsi tot în pat. Arestările, ca de obicei, se făceau noaptea. Pe străzile înguste ale Bucureștiului era o forfotă ucigătoare. După ora 22, începeau să circule mașini negre având adrese precise. Se duceau direct la destinație și de acolo îl umflau pe cel vizat. Tentaculele partidului cu care cerșetorii se lăudau că le va da de pomană ceea ce boierii refuză se rășchirau în toate cartierele și scormoneau vilisoare nevinovate. În centrul orașului trona marea tarantulă care nu se mai sătura și voia să înfulece și ultima musculiță.’ (pag. 122-123)

Publicistul ajuns călugăr și artistul a cărui artă riscă să strice echilibrul lumii simpliste a conformistilor care se supusesera noii ordini își vor încrucișa destinele pentru ultima dată în închisoarea de la Aiud, ultima stație pentru amândoi. Destinele lor în eternitate vor fi însă diferite. Sandu Tudor va fi redescoperit și luat drept model de noile generații din perioada post-comunistă. Numele lui Domide Golgot însă va fi complet uitat și șters chiar și din istoriile artei:

‘Suprarealiștii, avangardiștii, chiar și cei cu patalama la mână de la stăpânire, au avut intervalul lor de libertate, dar tot li s-a pus botniță. Noroaie avea obiceiul să spună, când era cherchelit bine, că avangardiștii, în pofida zgomotului produs, au ajuns de fapt crema de ghete a dictatorilor. Revota lor a fost foc de paie și până la urmă au venit în genunchi la stăpân pentru un blid de mâncare. Acesta, ursuz, dar vigilent, abia îi aștepta. Cam asta a fost soarta unor teribiliști înfometați de senzații noi, dar care au sfârșit că niște conformiști sadea. Domide Golgot a dispărut tocmai fiindcă bănuia ce urmează. În pușcărie, și-a folosit propriul corp pentru a-și desăvârși opera.’ (pag. 128-129)

Și sfârșitul eroului din contemporaneitate al cărții aparține aceluiași domeniu al fantasticului. Dan Stanca reușește să combine în romanul sau sarcasmul macabru cu erotica (sau anti-erotica), reprezentând istoria ca un continuu oscilând între coșmar și metafore. Finalul cărții ne trimite spre viitor, și ultima frază (‘Era tot frig …’) ne dă a înțelege că suntem încă în ‘Anii frigului’.

 

 

 

 

Ilustrația de pe coperta cărții ‘Zeppelin’ semnată de Adrian G. Romila (apărută în 2017 în colecția ‘EGO proză’ a Editurii Polirom) mi s-a părut familiară din momentul în care am luat cartea în mâna pentru prima oară. Curios fiind, am căutat proveniența ilustrației. Da! Casele acestea poate că nu le-am văzut de fapt niciodată, dar am cunoscut strada, îmi amintesc curbura ei și știu exact locul unde a fost făcută fotografia. Era strada Petru Rareș din Piatra Neamț, orașul vacanțelor de vara ale copilăriei, strada unde se află și se mai află și acum, casă construită în anul 1920 de bunicii mei, singura rămasă în picioare după aproape un secol de existență, înconjurată azi de clădiri construite toate în ultimii 20 de ani. Strada fusese botezată vremelnic (o vremelnicie care a durat vreo 40 de ani) strada Lenin, și pe la începutul anilor ’60 această parte a străzii care se vede în fotografie a căzut victimă buldozerelor care au făcut loc centrului nou al orașului, dar aceste case și această parte a străzii am parcurs-o copil fiind de sute de ori, de mână cu bunicii mei, și undeva, după cotitură spre stânga, pe drumul spre bariera Dărmănestilor, se află casa lor.

Desigur, în amintirea mea, niciun balon uriaș, Zeppelin, nu domină peisajul. Asta nu înseamnă că el nu ar fi fost posibil. Ca și multe alte detalii, amintirea mea despre locul din fotografia veche, luată din arhiva personală a autorului, este consistentă cu îmbinarea de istorie și imaginar, de realitate și legendă, care constituie materialul acestei cărți.

 

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

 

Cartea începe cu un prolog care este o introducere a locului dar și o definire a atmosferei care domină întreaga scriere. Se pleacă de la o reformulare a Genezei biblice și se ajunge la menționarea explicită a numelui lui Victor Brauner, artistul suprarealist, dintre cei mai iluștri oameni născuți în aceste locuri, plecat în lume cu peisajul copilăriei ambalat în amintiri și visuri, pentru a-l recompune cu sculele artistului modern:

‘Lumea cea nouă era o splendoare, sub emisfera de cristal pe care se vedeau soarele ziua, luna și stelele noaptea. Privind-o, Dumnezeu a ales, din toate, trei culmi împădurite, nu prea înalte. Apoi a scăpat cu unghia Lui mare, ca un plug încovoiat, albia unui râu grăbit și rece, căruia i-a dat drumul să curgă la vale. Mai departe a băgat tacticos mâna în lada cu scule și a scos un pumn de căsuțe ca niște zaruri, cu acoperișuri și hogeacuri minuscule. Le-a risipit ici-colo la poalele celor trei culmi, de-o parte și de alta a râului, precum pietricelele multicolore într-o găleată. A pus în căsuțe, cu propria-i mână, oameni, unul câte unul, astfel încât ulițele, curțile, grădinile, prăvăliile cu vitrine și firme pictate s-au umplut imediat de mișcare și de glasuri. Așa s-a născut Orașul, mai întâi ca o dioramă minusculă, că o hartă în relief, scoasă, parcă, din vitrina unui muzeu cu machete. Numai Dumnezeu putea face asemenea scamatorii, iar lumea era plină de ele.

Apoi, privind Orașul când abia intrase într-un nou veac al luminii, Dumnezeu a ales pe unul dintre oamenii pe care îi pusese acolo. Era unul din neamul Său, de unde s-a născut și profetul David, cântărețul de psalmi, și Iisus Hristos, crucificatul, care-a-nviat din mormânt. L-a numit Victor, de la victorie pe alesul Său, era al treilea copil din cei șase ai neamului Braunerilor, hărăzit cu darul negustoriei de lemne. Căci lemne se găseau din belșug în Orașul înconjurat de culmi împădurite. Dar pentru Victor Dumnezeu avea alte planuri. Pe el l-a făcut pictor …’ (pag. 8-9)

Anii în care are loc acțiunea cărții sunt anii 1910 – 1912. În ultima vreme au apărut multe cărți istorice despre această perioada de sfârșit de pace și de aparentă inocență care a precedat izbucnirea primului război mondial, declanșarea conflagrațiilor ucigătoare și instaurarea dictaturilor totalitare ale secoului 20. O perioadă de pace și progres relativ, care crease multe speranțe și iluzii, dar în care erau ignorate sau îngropate multe contradicții care se acumulau în subterane. Atmosfera cuprinsese și liniștitul oraș de pe malul Bistriței:

‘ Tihna patriarhală a Orașului era renumită în toată țară, la fel și abundența meseriilor evreiești. De pe la Războiul de Independență din 1877, când locuitorii își dăduseră obolul prin soldații recrutați de aici și împușcați de fesurile turcești hăt departe, la Grivița, Plevna, Smârdan sau Vidin, nicio primejdie nu le mai tulburase traiul. Aici, în căușul dintre cele trei culmi împădurite, cu Bistrița cea imprevizibilă dintre ele, viața mergea neștirbită înainte. Deși încă-i treceau duium de plute pe apă și acoperișurile-i erau pitite, smerit, la poalele culmilor, Orașul intrase încrezător în secolul cel nou, mult mai grăbit și mai promițător ca veacul din urmă. Era epoca electricității, a mașinilor, a cablurilor, a micșorării distanțelor pe pământ, pe apă și-n aer, era timpul marilor speranțe, pe care omenirea le arvunise deja pentru o mie de ani. În toată lumea, pacea și statornicia stăpâneau viețile cele mai mărunte, iar mințile creșteau luminate de tot felul de descoperiri, invenții și idei. În răgazul favorizat de toate acestea, nu erau puțini cei care veneau în Oraș să petreacă verile, în vacanțe, prin poienile deschise în păduri sau la puzderia de mănăstiri din vecinătate.’  (pag. 45-46)

 

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

 

Firul principal al acțiunii cărții evoluează într-o atmosferă compusă din perechi de contraste: tradiție și modernitate, istorie și legende, realități și vise. Eroul cărții se numește Andrei Toma, este un tânăr ziarist la o gazetă locală cu nume progresist ‘Reformatorul’ dar în fapt asociată și tributară demnitarilor orașului. În România că în România, fantasticul și ridicolul nu sunt niciodată prea departe unul de celălalt și lumea lui Eliade se întâlnește cu cea a lui Caragiale. Când eroul nostru descoperă la o partidă de pescuit pe malul Bistriței puțin asezonată cu alcool ceea ce par a fi osemintele unui uriaș, și când aceste oseminte dispar până în momentul când sosesc autoritățile, sunt puse în mișcare o serie de evenimente care plasează cartea în zona misterelor istorice cu tentă fantastică. Povestea împărtășită de erou și ancheta personală pe care o deschide pentru a explica ceea ce a văzut, dar și pentru a apăra credibilitatea propriilor sale declarații, îl vor purta spre trecut în timpurile în care istoria este greu de despărțit de legende, dar îl vor și pune în conflict cu oficialitățile și cu opinia publică prea puțin interesată de evenimente care să ii tulbure tihna sau să răscolească pagini din vremuri vechi care mai bine sunt lăsate în uitare. Apariția în oraș a misteriosului antrepenor brașovean Aron Mureșanu, întors în Europa după câteva decenii trăite în America, va exacerba conflictul dintre modernitate și inerție. Concepția sa și abordarea științifică și materialistă a vieții nu se prea potrivesc cu o lume învăluită în aburii misticismului:

‘Aș fi putut să nu-mi murdăresc ochii și mâinile cu cu priveliștile și cu faptele străinătății. Dar n-aș fi văzut cum e istoria, cu adevărat, cum e lumea. Ha, ha, ha! Istoria, așa crudă și nemiloasă, e cu ce se întâmplă și cu ce vezi, în prezent și nu cu ce dă peste ține și te doboară! Dacă nu te doboară, măcar îți rămâne-n minte. Restul e articol de ziar,  filozofie cu linie din asta curbă, cum îi zici tu, sau religie pentru proști. Eu nu scriu, nici nu fac filozofie, nici nu cred în vreun Dumnezeu. Vreai numai să fac binele, să-ncerc depărtările, să fiu în pas cu timpul meu, să construiesc ceva care să rămână!’ (pag. 112)

Cine sunt uriașii care vor fi trăit cândva în aceste locuri sau în împrejurimi? Au existat ei cu adevărat? Ancheta lui Andrei Toma îi va ocaziona dialoguri cu bătrânii satelor de munte, cu Moș Gheorghe cel aciuiat în turnul de lângă biserica din centrul Orașului, cu Moise Rothman, înțeleptul (țadik-ul) comunității evreiești din Oraș. Remarcabil faptul că Adrian G. Romila dă ponderea cuvenită în porțiunile istorice ale romanului său prezenței în aceste locuri a evreilor care în prima jumătate a secolului 20 alcătuiau cam o treime din populația orașului Piatra Neamț. Nu lipsesc nici prejudecățile, și când liniștea Orașului este tulburată de apariția străinului, cu proiectele sale, cu instrumentele sale (magice? diabolicesti?), cu Zeppelin-ul său, imediat sunt asociați în gândirea unora și evreii:

‘Nici faptul că o parte din banii pentru noile proiecte veneau din partea comunității evreiești nu le-a căzut bine. De ce se tot bagă ovreii ăștia, ce interese au, nu cumva s-au ridicat cam mult peste noi, cei care stăm aici de la începuturi, sub umbra crucii? Și chiar așa! Nu-s prea multe prăvălii de-ale lor în Oraș? Nu-s prea mulți doctori, avocați, cârciumari și spițeri israeliți? Nu-s prea multe sinagogi pe-aici?’ (pag. 106)

 

sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

Victor Brauner – Ultratablou biosensibil, sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

 

Se combină în cartea lui Adrian G. Romila două concepții despre istorie, două abordări posibile diferite care pot explica evenimente aparent extraordinare. Prima este legată de ceea ce aș numi neliniaritatea istoriei:

‘Istoria există ca o bară îndoită la capete, așa își imagina, adesea, și atunci ce e la un capăt vede ce e la celălalt. Oamenii, faptele și cărțile se văd reciproc, în ciuda miilor de ani dintre capete, se văd, se ating, se întretaie. De aceea nu înțelegem multe lucruri care ni se întmplă și ni se par stranii, le vom înțelege mai târziu, pe măsură ce alunecăm inexorabil spre capătul opus.’ (pag. 211)

Cealaltă, nu neapărat în contradicție, combină legendele, imaginația și visele în cea mai bună tradiție a realismului magic:

‘Legendele se alcătuiau prin aceste adaosuri ale celor care le spuneau generațiilor următoare și așa ele creșteau, din timp în timp, din gură în gură, încet, lungindu-se precum corpurile uriașilor despre care povesteau. Bătrâna nu le spusese niciun an, niciun nume, nicio dată exactă, doar evenimente grozave, greu de crezut, numai bune de alcătuit povești.’ (pag. 158-159)

Prevalează, cred eu, elementul fantastic, oniric. Prologul și epilogul pun cartea sub semnul lui Victor Brauner, și menționează pictura sa ‘Ultratablou biosensibil’ din 1948, o reconstruire complexă a lumii din care provenea artistul cu uneltele suprarealismului.

‘Zeppelin’ este însă înainte de orice o carte scrisă bine de un scriitor care se vede că stăpânește nu numai meșteșugul contructiei narative, dar știe să și dozeze componentele de mister și acțiune care interesează cititorul contemporan și să-și structureze textul în capitole rotund alcătuite din care multe pot fi citite și ca povestiri independente, și la dimensiunile accesibile cititorului ocupat al zilelor noastre (cartea are vreo 215 pagini). Pietrenii de astăzi și de ieri se pot identifica în această carte nu numai cu nume și locuri familiare, ci și cu atmosfera de legendă, cu bruma și cețurile care împresoară orașul la ceasuri de seară sau în vremuri de cumpănă. O carte pasionantă și frumoasă.

 

 

‘Cronicile genocidului’ este prima carte a lui Radu Aldulescu pe care o citesc, si din relatarile prietenilor si cele citite pe Internet se pare ca nu este alegerea optima. Dupa mai multe romane care s-au ocupat de ultimele decenii ale perioadei comuniste Radu Aldulescu a trecut cu aceasta carte la perioada post-decembrista, cu tarele si sechelele sale. Rezultatul este, dupa recenzii pe care le-am citit, sub nivelul cartilor sale precedente. Cred totusi ca am un avantaj relativ fata de mai bunii cunoscatori ai literaturii lui Aldulescu, caci am putut sa ma bucur de descoperirea inca unui scriitor roman contemporan de incontestabil talent, iar cartile urmatoare (si precedente cronologic) pe care le voi citi imi vor prilejui si o crestere calitativa a lecturii (daca cele scrise de altii sunt corecte).

De la inceput este evident ca viziunea lui Aldulescu din ‘Cronicile genocidului’ asupra lumii romanesti a anilor 2000 numai optimista nu este. ‘oriunde dadeai sa te duci si sa te intorci oamenii isi bateau joc de viata lor in fel si chip: atmosfera surasaturata de plins, esecuri, lumea invirtosindu-se in balele diavolului.’ (pag. 11) ‘Vremurile s-au rasucit, s-au dat peste cap si-au dat la iveala un rai si un iad al betivilor, pe linga raiurile si iadurile viciosilor, obsedatilor si pacatosilor de toata mina.’ (pag. 22). Eroul principal al cartii este un barbat in jurul a 60 de ani, pe nume Robert, zis Diavolul, un fel de suma a esecurilor personale si sociale ale vremurilor – ducand o existenta precara, prestand meserii marginale, dar exercitand o fascinatie asupra femeilor (sau cel putin a unui gen de femei) mai tinere, greu de explicat chiar si dupa ce aflam intr-un tarziu ca exceptionalele sale performante sexuale se datoresc unui priapism. Nereusind sa faca fata costului traiului in Capitala, Robert si sotia sa neoficiala Andreea cu copilul lor se stabilesc intr-un oras de provincie pe nume Frasineni, una dintre acele localitati rurale transformate in orase de ceausism, crescut in jurul unui Combinat al unei industrii neclare, si transformat pana la nerecunoastere pentru Robert, cel reintors in zona dupa trei decenii de peregrinari ratate.

 

sursa ce-am-mai-citit.blogspot.com

sursa ce-am-mai-citit.blogspot.com

 

‘Pe soseaua bulevard central si pe strazile care dadeau in ea treceau jeep-uri ca niste tancuri de lux si limuzine scumpe de toate neamurile, iar pe dealuri aparusera cateva vile cu fatade zugravite-n culori ca niste tipete, cu terase vaste, geamuri imense, fumurii, de termopan, curti pavate cu dale de gresie si marmura, garduri si porti din fier forjat cu camere de supraveghere pe ele, imitind domenii din filme cu clanuri mafiote si magnati miliardari – un alt soi de vis de aur, la care n-au visat la o adica neam de neamul lor de activisti si secretari de partid judeteni, primari de comune si orasele de provincie, directori si sefi de sectie din combinate, deveniti peste noapte patroni, oameni de afaceri prosperi, consilieri locali, sefi de filiale de partid, parlamentari, multimilionari in dolari si euro emanind o pricopseala ce pare sa-si traaga vlaga dintr-o plamada duhnitoare, invirtosata, de chin, saracie lucie si potop de nenorociri de toata mina, precum accidente de circulatie cu tot mai multi morti si raniti pe sosele tot mai aglomerate, boli mortale indesindu-se si diversificindu-se aidoma unor pedepse nemaiprididind sa faca fata pacatelor tot mai multe si mai grele, morti subite sau agonizante provocate de droguri, alcool si alte soiuri de vicii, crime ivite din certuri la betie, tilharii, rafuieli, razbunari, suiciduri, matriciduri, fratriciduri, cataclisme naturale tot mai dese si cu tot mai multe victime, conflicte armate si atacuri teroriste.’ (pag. 39)

Radu Aldulescu foloseste procedeul amestecului intre intamplarile prin care trec personajele sale de la periferia societatii cu comentariul politic de actualitate atribuit altuia dintre personaje, ziaristul Laurian Susanu, care in ziarul de provincie al Frasinenilor scrie ‘Cronicile genocidului’ – articolele care dau titlul cartii. Locul personajului in intriga cartii pune sub semnul intrebarii identificare totala a ziaristului cu autorul, dar ideologia generala a cartii nu lasa indoiala in legatura cu faptul ca opiniile si analizele autorului nu pot fi prea indepartate de cele redate in carte:

‘Multe evenimente postdecembriste, precum cele din martie 1990 de la Tirgu Mures sau mineriadele s-au autoproclamat din capul locului si sint catalogate si azi de cei interesati in acest sens, drept actiuni ale societatii civile dornice de libertate si democratie, fara niciun amestec din partea Securitatii sereiste, care la vremea respectiva, mai mult decit acum, cind deja s-a infipt in pozitia prosperitatii capitaliste, inca trudea din rasputeri pentru inventarea unor noi obiecte ale muncii: partidele istorice nascute pentru a periclita democratia originala iliesciana, prin vinzarea tarii strainatatii sau aducerea inapoi a mosierilor si patronilor care au impilat taranimea si clasa muncitoare, pina la venirea comunistilor salvatori; regele care a plecat din tara cu un vagon de lingouri de aur si vrea sa se intoarca pentru a mai suge din bogatiile tarii; ungurii care tinjesc dupa Ardeal; golanii, drogatii si vindutii din Piata Universitatii care atenteaza la unitatea statului de drept si a democratiei originale, etc.  (pag. 127)

‘In epoca actuala miza este enorma si stind la baza unor averi la care n-ar fi visat neam de neamul lor primarii comunisti si prim-secretarii de judet. Vilele, domeniile private din tinuturi de vis, din paradisurile fiscale de la capatul lumii, conturile din strainatate de zeci si sute de milioane de euro ale politicienilor, baronilor locali, oamenilor de afaceri care dupa ce si-au dat din plin obolul tatalui lor, diavolul, au vrut sa se puna bine si cu Dumnezeu, inchinindu-se concomitent ambilor tati, din banii pentru ridicat biserici si proiectind catedrale faraonice ale neamului, asa incit toate aceste lucruri si fapte vin in sprijinul afirmatiei de bun simt ca miliardarii nostri sint mai frumosi, mai destepti si mai puternici decit ai lor, ai Occidentului.’  (pag. 140-141)

 

sursa www.zf.ro

sursa www.zf.ro

 

Pe acest fundal clar se agita un careu de personaje – Robert Diavolul, Andreea, Laurian si sotia sa Brindusa – scufundati in marasm material (primii doi) si mai ales moral (cu totii). Versul eminescian ‘copil sarac al plebei proletare’ revine de cateva ori in caracterizarea eroului principal, dar este vorba despre un proletariat neproductiv intr-o economie care si-a pierdut puterea de a crea ceva folositor si o societate care si-a pierdut busola. Daca textele lui Laurian aduc aminte in unele momente de ‘Racnetul Carpatilor’ textura din care sunt plamadite personajele este cea din ‘D’ale Carnavalului’ doar ca drama concureaza in intensitate cu farsa. Violenta de limbaj risca in orice moment sa rupa echilibrul si sa se transforme in violenta in actiuni, sinuciderile cateodata esueaza si cateodata reusesc, sperantei nu i se acorda vreo sansa. Precum societatea insasi asa cum este descrisa in carte descinde direct si este o consecinta a esecului proiectului de inginerie sociala ceausist, si eroii par a mosteni pacate ale parintilor, parinti care i-au abandonat timpuriu, si inevitabil, isi vor parasi si ei copiii perpetuand un lant al esecurilor si dezastrelor la scara mai mare sau mai mica.

Apar in aceasta carte cateva dintre temele care revin si in carti similare ale autor autori contemporani pe care i-am citit in ultima vreme (Magda Petreu, Florin Irimia) care au drept cadru tot Romania deceniilor de dupa 1989 – soarta cainilor maidanezi vazuta ca un fel de metafora de rea-prevestire a sortii oamenilor, depopularea numerica dar mai ales sufleteasca a satelor. In compozitie cartea foloseste naratiunea temporala, alternand punctele de vedere ale personajelor principale, cu elemente de roman urban, picaresc, si chiar si de ‘suspens’ in partea sa finala.

Talentul romancierului in a construi actiunea si evolutia personajelor este evident, la fel si in manuirea limbajului, sau mai bine zis a combinatiilor de limbaj. Am fost usor decumpanit de aparenta incoerenta a relatarilor din primele zeci de pagini pana cand m-am dumirit ca Radu Aldulescu povesteste la persoana a treia, dar isi adapteaza stilul naratiunii fluxului de idei al personajului aflat in centrul capitolului sau pasajului. De aici trecerea aproape fluenta de la naratiunea confuz apocaliptica a lui Robert presarata cu strofe de manele la primitivismul sentimentelor Andreei alimentate de telenovelele pe care le urmareste in prostratie, de la retorica politica amestecata cu cariesrism si cinism al lui Laurian la senzualitatea fortata incercand sa compenseze frustrarea a Brindusei. Dialogul telefonic intre Laurian si Andreea este o perla de pseudo-comunicare intre doua personaje lipsite de scrupule dar si disperate de propriile limitari, intr-o limba care acum cincizeci de ani ar fi putut figura pe scenele teatrelor absurdului, dar care astazi este perfect verosimila.

Daca este ceva care lipseste cu desavarsire eroilor si viziunii autorului in ‘Cronicile genocidului’ aceasta este speranta. Scrisa cu o mana sigura, cartea lui Aldulescu prezinta o Romanie cu oameni in permanenta zbatere pentru supravietuire, dar fara teluri, ca sa nu mai vorbim despre valori. Daca exista vreo salvare pentru eroii acestei carti, indicii nu am gasit in paginile ei.

 

‘La sapte ani de la apartia bestsellerului ‘Cruciada copiilor’, noul roman al Florinei Ilis va lua prin surprindere nu doar lumea romanului romanesc contemporan, ci si teoria si istoria literaturii. Aceasta carte monumentala va bulversa in totalitate orizontul de asteptare al cititorului. Romanul ‘Vietile paralele’ debuteaza la 28 iunie 1883 si se incheie la 15 iunie 1889. Doua date inregistrate in memoria colectiva, care consolideaza si, deopotriva, submineaza mitul Poetului national.’

Acest fragment din prezentarea de pe coperta a IV-a a primei editii a romanului ‘Vietile paralele’ al Florinei Ilis, aparut la editura Cartea Romaneasca, 2012, nu poate fi acuzat de exces de modestie. Ceea ce este surprinzator este ca asteptarile create de o astfel de ambitioasa promovare sunt in mare parte indeplinite.

Ce ati zice daca omniprezenta Securitati, politia secreta a regimului comunist (si la randul sau mostenitoarea Sigurantei ‘burghezo-mosieresti’) a carei influenta malefica multi considera ca a existat parca din totdeauna si ca este continuata pana astazi in viata politica si culturala a tarii, s-ar datora printre altele stapanirii unei tehnologii care sa ii permita sa trimita agenti in trecut si in viitor, agenti care supravegheaza marile personalitati ale literaturii romane, care trimit rapoarte operative, care se amesteca in viata publica si privata a acestora? Aceasta este premiza cartii Florinei Ilies, si daca o banuiti de aderare la genul stiintifico-fantastic va pot linisti, caci tehnologia in sine nu este descrisa nicaieri, si nici nu este nevoie. In definitiv obsesia influentelor secrete si oculte, a manipularii si a intruziunii in viata privata exista la romani cam de cand s-a trezit constiinta noastra nationala. Parca in nicio alta parte a Europei si a lumii ‘civilizat-occidentale’ nu au atata trecere teoriile conspiratiei, nimic nu ne mira, si inca o teorie in plus cum este cea inventata de Florina Ilis in romanul sau este acceptabila si acceptata de cititori fara prea multe semne de intrebare.

 

sursa www.bibliotecaeuropeana.ro

sursa www.bibliotecaeuropeana.ro

 

Poetul national este obiectul unei permanente supravegheri, iar cei care il inconjoara, toti fara exceptii sau cu foarte putine exceptii sunt ‘surse’. Agenti secreti sunt trimisi din anii proletcultismului in perioada vietii poetului, implantati in epoca si pusi sa redacteze permanente note informative, prezente in corpul sau ca notite in subsolul paginilor cartii. Cand nu este vorba despre agenti speciali calatori in timp, informatorii sunt cei din jur, personalitatile mai mult sau mai putin cunoscute ale epocii, de la Titus Maiorescu pana la poet insusi care redacteaza note informative despre … noptile de amor cu Veronica. Scopul este punerea in ordine a Dosarului poetului national:

‘Era un dosar al naibii de voluminos, dar in totala neoranduiala. Continea informatii destul de interesante si, in unele locuri, contradictorii. Ba ca vederile Poetului national (ma refer la cele politice, din publicistica) erau democratice (de stanga), ba nationale (de dreapta), incat nimeni nu mai intelegea nimic. In poezie, ba ca era genial si neintrecut, ba ca nu era decit un versificator oarecare, nici perfect, nici capabil sa duca o poezie pana la capat. Ancheta trebuia sa stabileasca adevarul ce si cum si, in functie de asta, poetul sa fie primit sau nu in patrimoniul national. (pag. 181-182)

si mai incolo:

‘Procesul de recuperare si de integrare in patrimoniul cultural a operei lui Eminescu Mihai, de pilda, a scapat de sub controlul ideologic, existand pericolul unei mitizari (fortate si nedorite) a imaginii poetului national. Acest proces de mitizare, daca nu e oprit la timp, poate conduce la formarea unor idei si conceptii gresite despre opera si personalitatea poetului. Comitetul pentru “eternizarea” memoriei lui Eminescu si-a cam depasit atributiile, incurajand un cult exagerat al personalitatii acestuia.’  (pag. 406-407)

Fascinanta este reflectarea stilistica a perspectivelor diferite asupra vietii, bolii si gandurilor poetului, asupra modului in care este perceput de contemporaneitate si in perspectiva istorica. Florina Ilis combina in romanul sau naratiunea aparent subiectiva cu modul de gandire al unui creator implicat in lumea din jur dar si dotat cu o capacitate de analiza si de abstractizare mult peste medie. In paginile cartii regasim metaforele si metricele versurilor eminesciene, nelinistea si cautarea permanenta din manuscrisele poetului combinate cu limba de lemn a propagandei comuniste sau cu limbajul semi-cifrat al notelor informative si rapoartelor de urmarire. Este poate pentru prima data in literatura romana cand limbajul denunturilor turnatorilor securitatii capata un rost si o lucire stilistica.

Naratiunea cartii impartita in patru mari sectiuni si 71 de capitole se desfasoara pe trei planuri paralele intre care exista o continua osmoza si comunicare. Primul este cel al evolutiei (pe care ar fi mult prea simplist sa o numim cadere in nebunie) poetului de la data primei sale internari in ospiciu in vara lui 1883, trecand prin perioadele de tratament la Viena, revenirea la Iasi, internarea la Neamt si pana la faza finala bucuresteana, premergatoare mortii poetului in 1889. In paralel este rememorata biografia vietii active a lui Eminescu si mai ales a relatiei sale pasionale si pasionante cu Veronica Micle. Totul este invaluit in actiunea de supravegere permanenta a Securitatii eterne, dar si aceasta are o evolutie, plecand de la un dosar intocmit pe vremea ‘vechiului regim’, trecand prin perioadele stalinismului, dezghetului relativ si pana la reminiscenta national-comunista. In pofida structurii complexe si a numarului mare de pagini cartea se citeste cu interes sustinut, pastrand suficiente surprize si schimbari de perspectiva care intretin permanent interesul lecturii.

 

sursa citynews.ro

 

Aflam ceva nou despre Eminescu? Poate ca intrebarea ar trebui pusa putin altfel – mai putem afla astazi ceva nou despre poetul ale carui versuri le-am invatat a declama fiecare dintre noi in scolile noastre (desi ele nu erau, functie de epoca istorica in care ne-am format, neaparat, acelesi versuri)? Despre ganditorul, iubitorul, bolnavul, visatorul si vizionarul ale carui cuvinte insotesc viata si simtirea oricarui roman, despre ziaristul si omul de opinie care a fost analizat, idealizat, studiat si denigrat in toate felurile posibile? Nu cred ca Florina Ilis a avut neaparat ambitia sa adauge noi informatii exegezei stiintifice eminesciene. Mai degraba cred ca ea a plecat de la cele scrise de catre si despre poetul nepereche si le-a extrapolat intr-o carte voluminoasa si stufoasa, pasionanta si intriganta, care este numai a ei. Daca Florina Ilis a adaugat ceva nou la cunoasterea noastra despre Eminescu, cred ca esentialul trebuie cautat tocmai in noi, in modul in care romanii ne raportam la Eminescu, il asumam cu pasiunile si cu erorile sale, cu talentul si cu slabiciunile sale omenesti. Sunt multe pagini interesante, pasionante chiar, in carte despre scrierile politice ale lui Eminescu, despre fixatiunile sale xenofobe si antisemite, despre iubirea sa pentru Veronica si modul in care ii raspunde aceasta – dar cartea aceasta cred ca poate fi citita mai ales ca o carte despre societatea romaneasca, despre legendele sale urbane, obsesiile si temerile ei, si despre modul in care stie sa isi iubeasca si sa isi devore proprii idoli.

 

Cu ‘Viata lui Kostas Venetis’ (Cartea Romaneasca, 2011) Octavian Soviany da literaturii romane o carte nepereche. Cine ia in mana aceasta carte si se cufunda in lectura ei nu va putea ramana indiferent. De la primele pagini este evident ca lumea si eroii imaginati de Soviany, stilul scrierii si atmosfera in care au loc povestirile intretesute care construiesc aceasta carte au o consistenta si o expresivitate neobisnuite. Unii cititori se vor simti poate respinsi de acest univers cu miasme de putrefactie si luciri de pacat si vor abandona repede lectura. Chiar si acestia nu vor putea uita cartea aceasta.

Eroul care da numele cartii se naste in Grecia renascuta dupa eliberarea de sub dominatia turceasca, dar faptele eroilor independentei elene vor ramane pentru el in fundal si vor fi amintite doar ca un model de justete respins de insasi structura damnata a personajului.

‘Dumnezeu ne alcatuieste pe unii drepti, iar pe altii stramb si schimonositi. Dar cum ar iesi la lumina dreptatea daca n-ar exista nedreptatea si cum s-ar putea recunoaste cele frumoase altminteri decat prin felul in care se deosebesc de cele schimonosite?

De mic copil, eu, Kostas Venetis, m-am cunoscut stramb si stramb am ramas pana la batranete.’ (pag. 14)

Blestemat din nastere si predestinat pacatului, personajul lui Soviany va parcurge o lume care geografic se desfasoara cititorului de la Grecia satelor sarace si a calugarilor de la Muntele Athos, trecand prin Stambului descompunerii Imperiului Otoman, prin campurile de razboi ale Plevnei, prin Bucurestiul imediat dupa razboi, decadent si asteptandu-si Craii, trecand Carpatii mocanilor, in capitalele intrigilor Europei si sfarsindu-si  destinul in Venetia miasmele mortii. Merita insa examinata structura cartii. Cele cinci capitole au nume de inspiratie cabalistica ‘Picioarele’, ‘Pantecele’, ‘Inima’, ‘Capul’, ‘Coroana’ care par a sugera o constructie care are un tel, o directie. In fiecare dintre ele insa se repeta acelasi tipar narativ, intreaga carte este de fapt o poveste narata care cuprinde in ea alte povesti narate, si asa mai departe, cateodata in cateva nivele suprapuse – aici mai degraba infloriturile structurale amintind arabescurile Seherezadei. Nimic nu este insa basm in structura personajelor lui Soviany, de multe ori pare ca naratorul este acelasi personaj damnat, dedicat raului si destinat pedepselor eterne.

 

sursa http://andreiruse.ro/castiga-romanul-viata-lui-kostas-venetis/

 

‘Eram stricat, stricat pana-n maduva, la fel de stricat ca si putoarea blestemata care ma zamislise si nici macar nu puteam gasi in stricaciunea mea vreo pricina de placere’. (pag. 329)

Filozofia eroului cartii – pe care il vedem crescand de la un copilandru grec de la inceput corupt si dedat pacatului pana la a ajunge sa fie implicat in intrigile marii politici europene din ultimul sfert al secolului si scula a puterii malifice a beizadealei Mihalache, urzitor de comploturi intru instaurarea prin rau a unei ordini de 1000 de ani – pare a fi dominata de un fatalism in care Binele si Raul sunt doar doua forte egale intr-o eterna balanta:

‘Cand imparatii pamantului si capeteniile lor se aduna impotriva lui Dumnezeu si a unsilor sai – e dupa voia lui Dumnezeu. Cand cel ce locuieste in ceruri va rade de dansii si Domnul ii va batjocori – va fi dupa voia lui Dumnezeu. Si cand sunt zdrobiti cu toiag de fier, facuti praf si pulbere si tarana risipita de vant – e tot dupa voia lui Dumnezeu. Atunci, eu, Kostas Venetis am inteles ca sunt numai pulbere si tarana risipita de vant, blestemat fiind de iubirea lui Dumnezeu, care pe unii ii binecuvanteaza si pe altii ii blestema, prin unii naste si prin altii ucide, cladeste prin unii si naruieste prin altii.

Prin strambatatea mea din nastere, peste care s-a adaugat pecetea lui beizadea Mihalache, am fost harazit acelei parti din lucrarea lui Dumnezeu care risipeste spre a aduna, dezbina ca sa uneasca si distruge pentru a zidi. De asta sta scris in cartile noastre sfinte: Cine vrea sa-si mantuiasca sufletul sau il va pierde si cine isi va pierde sufletul lui pentru mine il va castiga.

Si iata pricina pentru care, dupa ce am ajuns la varsta intelepciunii, eu , Kostas Venetis, n-am incercat nicicand sa ma bucur de roadele blestematiilor pe care le-am savarsit. Asa cum faptele noastre bune sunt jertfe aduse lui Dumnezeu, si faptele noastre rele, Nemtoaico, sunt de asemenea jertfe aduse lui Dumnezeu.’ (pag. 190-191)

 

sursa http://octaviansoviany.wordpress.com/poze/

 

Imensa este placerea citirii acestei carti pentru cei care au curajul de a patrunde in universul de cuvinte creat de Soviany, care este un excelent narator si un re-creator de lumi imbibate de culori si miasme. Iata ca exemplu descrierea Stambulului si a populatiei sale cosmopolite:

‘O multime pestrita si zgomotoasa bantuia pe ulite si pe cheiuri. Magari incarcati cu marfuri prin pietele neobisnuit de murdare, pline de caini si pisici fara stapan. Camilele rageau, oamenii vorbeau in toate limbile si gesticulau cu aprindere. Burnusurile albe ale arabilor se amestecau cu mohoratele redingote evropenesti, barbile stufoase ale persanilor stateau alaturi de perciunii lungi ai misitilor israeliti, iar in mutimea bazarului am recunoscut multe nasuri grecesti.’ (pag. 124)

Daca in evocarea istorica si recrearea universului balcanic si european Octavian Soviany are precedesori in Mateiu Caragiale sau Eugen Barbu, nici unul dintre acestia nu a avut interesul sau poate curajul de a se cufunda pana la capat in universul de pacat si in strafundurile intunecoase ale sufletelor personajelor cum o face autorul acestei carti. O combinatie otravita de rautate, uratenie, crima, deviere sexuala pare a domina caracterele fiecaruia dintre personajele sale, sau poate a personajului unic infinit reflectat in oglinzi intunecate. Flori ale raului, flori de mucegai cufundate in adancul Infernului lui Dante.

Realitate istorica sau vis? Amintiri traite sau cosmaruri? Rapunsul il da pe undeva chiar Kostas:

‘Unele din lucrurile pe care ti le povestesc s-au petrecut poate cu adevarat, altele doar in vis si-n inchipuire. Fiecare dintre noi are o viata visata si o viata traita, intre care nu trebuie insa sa facem nici o deosebire, caci in fata lui Dumnezeu, pacatul cu gandul ori visul si pacatul cu fapta sunt tot una. … Iar daca unele din aceste intamplari s-au petrecut doar in inchipuire, ele tin tot de povestea lui Kostas Venetis, caci ce e fiecare dintre noi, fiule, altceva decat o poveste inchipuita de Dumnezeu? (pag. 93)

La 56 de ani Marta Petreu beneficiaza deja la Editura Polirom de una dintre cele mai neobisnuite serii de autor. Primele trei carti publicate in 2011 apartin fiecare unui gen diferit. ‘Apocalipsa dupa Marta’ aduna poemele uneia dintre cele mai originale voci care si-au facut debutul in poezie in anii 80. ‘Cioran sau un trecut deochiat’ o reprezinta pe Matra Petreu in postura ei de filosof si istoric al culturii, ocupandu-se de tineretea unuia dintre personajele cele mai disputate ale secolului 20 al culturii romanesti, in perioada preferata a cercetarilor sale (a scris carti si despre Ionesco si despre Sebastian din acea perioada,  fiecare dintre ele si pasionanta si sursa de polemici). Tripletul este completat de acest roman puternic, original, incomod si neobisnuit, cu un titlu care il plaseaza de la inceput in spatiul miturilor de sorginte biblica. Cel putin in aparenta, caci Armaghedonul Martei Petreu se dovedeste celor care ii vor citi cartea a se afla in alta parte decat il vor banui dupa lectura primelor zeci de pagini.

Romanul incepe cu o inmormantare. Este inmormantarea mamei povestitoarei, si anul este 2010. De aici incepe povestea vietii Micai, vaduva lui Ticu. Aceste diminutive duioase ascund insa foarte putina afectiune declarata si foarte multa tragedie. Povestirea descrie doua generatii din viata unei familii dintr-un sat ardelenesc din apropierea Clujului. Doua generatii dintr-o perioada care cuprinde razboiul, perioada comunista, dezolanta tranzitie. Locul in care are loc cea mai mare parte din actiune este descris in termeni aproape biblici: ‘… nu exista peisaj mai trist decat Cimpia Transilvaniei, toamna. Pe platoul larg dintre Somes si Valea Saratii, intre Maratori si Piriul Piglisei, Cutca se lateste spre cer ca o sopirla mare. Vazuta de sus, asezarea are forma unei cruci piezise. ‘ (pag. 175). Presimtirea Apocalipsei, prezenta anticamerelor ei este pretudindeni. Majoritatea locuitorilor satului sunt pocaiti, Strajeri ai lui Iehova. La cedarea vremelnica a Ardealului de Nord unul dintre personaje spune: ‘Nu e nici un pericol. Dumnezeu ne dau un semn ca timpurile sint aproape. Vine Imparatia lui Dumnezau. Stiam, nu mai e mult si vine Apocalipsa. Sint semne in cer si semne pe pamint.’ (pag. 49) Realismul istoric si social al romanului ardelenesc se intalneste cu realismul fantastic. 70 de ani mai tarziu: ‘Ploile pornite deodata cu moartea lui Mica nu s-au mai oprit, nu sase saptamini, cum am prevestit eu, ci noua, zece, poate mai multe. Ploua si nu se mai oprea, de s-au revarsat riurile in cele mai mari inundatii care au lovit tara.’ (pag. 55).

 

sursa http://www.bestseller.md/carti/fictiune/acasa-pe-campia-armaghedonului-marta-petreu.html

 

Figurile puternice, memorabile, ale lui Mica si Ticu strabat acesti 70 de ani de istorie cu stoicismul si indarjirea specifica ardelenilor, cei din realitate si cei din literatura. Mica, cea crescuta pentru o vreme la greco-catolicii din Cluj, isi vede repede spulberata o poveste de dragoste fara sansa de implinire, se marita cu cel impus de familie, si se devine o mama care lasa putin sa se intrevada din vreun sentiment pozitiv fata de cei trei copii ai sai. Si totusi educatia nu este lipsita de o demnitate iesita din comun: ‘Dupa parerea ei, nimeni pe lume nu este destul de vrednic sa vada lacrimile ei si ale copiilor ei. Sentimentele nu trebuie aratate, asa ne-a invatat Mica – si ne-a crescut verticali ca lemnele si fara dreptul de lacrimi cu martori.’ (pag. 15). Tatal urmeaza calea pocairii si religia devine componenta principala a vietii sale. ‘Sub un cer de cenusa care isi cernea sumbra lui lumina asupra pamintului, in iarna uscata a anului 1954, Augustin, barbatul uscativ de numai treizeci si trei de ani, s-a pocait: s-a convertit la religia adevarata si-a intrat in Poporul de Legamint … Noul regim, care ameninta ca le ia tot ce au si-i baga in colectiva, era, s-a gindit el, un semn ca timpurile se aproprie de sfirsit. Hotarit, si-a spus el, socrul sau, Indrei, are dreptate, cei sase mii de ani ai lumii se vor termina in curind. prea s-a intins domnia Satanei. O chinga de fier si cenusa inconjura lumea si o stringea intr-o imbratisare zvircolita.’ (pag. 87)

Schisma religioasa, una dintre multele care au fragmentat istoria Ardealului este concentrata in cartea Martei Petreu in microcosmosul familiei. Barbatul care o iubise pe femeia care nu-l dorise pe el, ci pe rivalul sau sarac, devine un ascet si propovaduitor al unei drepte credinte. Ea ramane adepta religiei dobandite la oras, dar in ascuns, caci respectul aparentelor controleaza cel putin la suprafata comportamentul. Atmosfera de tensiune este perceputa amplificat de catre copii. ‘Era razboiul zilei celei mari dinaintea scufundarii pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bataalie dintre armatele vrajmase, exact cum ne tot spunea Ticu. Era crincenul razboi al sfirsitului, Armaghedonul adevarat de pe Cimpia Armaghedonului. Si trecea chiar prin mijlocul casei noastre.’ (pag. 150)

 

sursa http://ziuadecj.realitatea.net/cultura/e-oficial-marta-petreu-a-devenit-un-clasic-in-viata--65188.html

 

De aici poate rezulta si unul dintre putinele motive de insatisfactie rezultate din lectura acestei carti. In toata prima jumatate a lecturii am avut senzatia ca tin in mana unul dintre romanele ultimative care descriu Romania postbelica pana in ziua de astazi. Acuitatea observatiei sociale, claritatea judecatilor politice si religioase, personajele puternice descrise pe fundalul unei lumi care se razvrateste contra nefirestilor schimbari care ii sunt impuse lasa locul in a doua jumatate a cartii conflictului de familie si incercarii de a-i absolvi pe eroii principali de vinile morale in primul rand fata de ei insisi, si apoi fata de cei foarte apropiati. Nu neg insa ca este posibil ca alti cititori tocmai in aceasta deplasare a interesului spre planul personal si memorialistic sa gaseasca esenta cartii si placerea lecturii.

Relatiile dintre personaje descrise in ultima suta de pagini sunt uneori de o cruzime apropiata de naturalism. Cand Marta Petreu a luat premiul Romaniei Literare pentru Cartea Anului 2011 ea declara http://www.romlit.ro/premiul_romaniei_literare_cartea_anului_2011_-_acas_pe_cmpia_armaghedonului_de_marta_petreu: „Am scris repede această carte, în vreo 42 de zile. Am scris-o pentru că am vrut ca oamenii despre care vorbesc în carte să primească din partea mea cantitatea de nemurire pe care pot eu să le-o dau plasându-i pe cerul literaturii române”. Elementul autobiografic pune parca si mai mult in evidenta abisalitatea relatiilor intre personaje. Mama ii blestema la propriu pe cei trei copii nascuti din casnicia fara iubire, iar acestia incep sa creada ca toate nenorocirile anilor vrajmasi de la sfarsitul comunismului si de la inceputul ‘tranzitiei’ se datoreaza acestor blesteme. Suntem, sa nu uitam, in teritoriul care imbina duritatea vietii si caracterelor ardelenesti cu magia Bibliei, dar o magie neagra, prevestitoare de Apocalipse. Iata parafraza celebrului inceput al ‘Anei Karenina’: ‘Orice familie are o puzderie de secrete meschine, sordide, prin care fiecare membru al ei poate fi facut de minune. Secrete prin care familia supravietuieste, dar pe care, daca sunt descoperite, in mindrele vremuri de teroare socialist-comunista, cineva le plateste: facind puscarie de exemplu.‘ (pag. 251).

Doar spre final capata claritate relatia intre mama si fiica, doar atunci, poate dupa scrierea cartii, se limpezesc si sentimentele scriitoarei. ‘Dupa moartea ei, am recitit Biblia. Pentru ea. Pentru ca intotdeauna am crezut ca a facut un pacat mare cind ne-a blestemat. Am aflat ca m-am inselat, ca exista interdictia biblica pentru copii de a ridica mina si glasul contra parintilor si ca exista dreptul parintilor de a-si binecuvinta sau de a-si blestema fiii. Pe noi, Mamica ne-a blestemat… Prea tirziu, dupa o mare suferinta, cind nu mai esti aproape nimic, ajungi sa-i iubesti pe ai tai exact asa cum sint ei. Cum au fost. Cu Apocalipsa si blestemele lor cu tot. Si e tirziu. Si-atunci ai vrea ca Dumnezeu sa existe, si viata de Apoi sa existe de asemenea, numai sa poti sa-i mai intilnesti si sa le spui, chiar si cu pretul de a muri, ca-i iubesti exact asa cum sint ei. Cum au fost.’ (pag. 321-322).

Frumoasa, suprema declaratie de dragoste.

Am citat mult din aceasta carte scrisa frumos si interesant, aspra si ne-lejera la citit. Sunt interesante si pasajele in care limbajul eroilor este preluat in transcriere fonetizanta, si vocabularul aproape solicita pentru bucuresteni ca mine folosirea unui dictionar explicativ al romanei ardelenesti. Cateva neglijente stilistice, mai ales repetitii (o fraza repetata identic de exemplu in paginile 17 si 175, prea frumoasa pentru a fi omisa atrage atentia cititorului atent) cred ca ar fi bine sa fie corectate la o viitoare editie. Intrebarea ramane daca timpul pe care Marta Petreu si-l imparte intre diversele genuri literare, cercetarile si studiile de istoric si filosof ii va permite sa continue cariera de romancier. Intrebarea colaterala este daca iesind din spatiul memorialistic va gasi in ea insasi destula inspiratie si imaginatie pentru fictiune mai putin personala. De dovedit ca este un romancier profund si de calitate nu mai este insa nevoie.

 

 

Pentru cinefilul din mine volumul de schite al lui Alexandru Petria ‘Denia neagra’ aparut la editura Herg Benet in 2011 se asociaza imediat cu cele doua colectii de filme scurte adunate de Cristian Mungiu sub titlul ‘Amintiri din epoca de aur’. Ca si acolo este vorba despre episoade disparate legate de trecutul apropriat dar ne-asumat inca in intregime al Romaniei – epoca zisa de aur la Mungiu, perioada zisa a tranzitiei la Petria. In ambele lucrari stilul este eclectic, sau altfel spus diferite episoade sunt abordate stilistic si narativ in mod diferit, dar asta contribuie in mod paradoxal la coeziunea fiecareia dintre colectii in parte dand senzatia de episoade culese din realitate. Episoadele daca ar fi luate in sine ar putea fi considerate ca lucrari umoristice unele, fantastice sau grotesti altele. Impreuna si combinate ele prezinta tabloul paradoxalei Romanii, cu oamenii ei si cu sistemele ei, comice daca nu ar fi tragice, tragice daca nu ar fi grotesti, tara la rascruce de imperii si permanent bantuita de spectrele celor doi Caragiale – Ion Luca si Matei.

 

source http://chinezarisme.chinezu.eu/2011/05/09/va-semnalez-cum-ar-veni-o-apari%C8%9Bie-editoriala/

 

Deania este liantul comun al schitelor lui Petria, orasel fara identitate intr-un Ardeal depersonalizat, evitand orice urma de ‘culoare locala’. 27 de schite, din care niciuna nu depaseste cateva pagini creaza imaginea unui mozaic parca incomplet, daca ni l-am imagina ca incadrat in spatiul unei picturi atunci aceasta ar trebui sa aiba multe pete albe.  Adjectivul adaugat in titlu sugereaza poate singura nuanta comuna de atmosfera, reprezentata de oroarea tragediei care pare sa se ascunda in randurile urmatoare ale povestirilor indiferent cum incep acestea. Insuportabila apropiere a tragediei si a mortii de viata de zi cu zi, precaritatea acesteia intr-o lume in care regulile sociale si plasele de protectie nu par sa ajute cu nimic in desenarea destinelor umane este o trasatura pronuntata a lumii descrise de Alexandru Petria.

Cateva dintre povestiri apartin universului copilariei confruntat cu cruzimea vietii, si cu experientele dureroase ale cresterii. ‘Prima zapada’ il confrunta pe eroul adolescent cu sinuciderea unuia dintre profesori si cu o initiere in furtisaguri care se dovedeste a fi frustranta. ‘Initierea’ se ocupa de un alt fel de prima experienta, cea sexuala, care se suprapune relatiei adolescentului cu o profesoara tirana. Un tip similar de initiere este descris in ‘Moartea pornoromancierului’ in  care figura bunicului apare nu atat ca o legatura cu o alta lume mai veche si poate mai buna, ci mai degraba ca o lansare initiatica venita dintr-o directie neasteptata.  ‘Casablanca’ este singura alta povestire in care legatura cu trecutul este explicita, dar aici apare spre final alunecarea in tragic.

 

source http://www.simonaionescu.ro/tag/alexandru-petria/

 

Tragicul din schitele lui Petria are de multe ori o nuanta naturalista. Toporul de pe ilustratia copertei apare ca o aluzie de final intr-una dintre povestiri. In alta parte un accident se intampla ca o surpriza in mijlocul relatarii unei zile banal de fericita, taind rasuflarea cititorului si curmand destinul personajelor.

Cateva cuvinte despre stil. In schitele sale cele mai bine slefuite Alexandru Petria mi s-a parut a fi un prozator remarcabil, prin plasticitatea relatarii, prin concizie si economie de mijloace. Iata descriind un accident petrecut in armata in ‘Nu numai despre Liviu’ o schita de mai putin de doua pagini: ‘Glontul a ricosat din gard si i-a atins jugulara. Sangele a tasnit din gat pe peretele cazarmii, a simtit cum pamantul urca spre el pana cand si-a sprijinit capul pe ceva tare.‘ (pag. 17).

Relatiile in cuplu nu sunt niciodata nevinovate in schitele lui Petria. Am mentionat cele doua schite de initiere adolescentina care deschid volumul, ele sunt o initiere spre o lume violenta si depravata. Piesa mea preferata din acest volum se numeste ‘La masa’ si ea descrie in mod alternat gandurile unui barbat adulter, servit cu devotament de sclava culinara care ii este sotie si visand la nurii amantei. Fiecare rand aproape apartine unui alt plan relational, pana acolo incat in final nu reusim sa identificam cui ii este adresata ultima replica. Genial!

 

(video source victorpotra)

 

Critica sociala este extrem de acuta si cine a citit ziaristica sau blogul lui Alexandru Petria stie ca ea are adrese precise. In volum el reuseste sa abstractizeze adresele si cred ca este o alegere inteleapta, dand sansa acestor povestiri sa supravietuiasca mult dupa trecerea in uitare a vremelnicelor guverne si regimuri. Au sansa insa sa ramana intiparite in mintea cititorilor figura de Dandanache internetic a senatorului Dan Precup din ‘Alegerea’, farsa caragialeasca din ‘Trei oameni onesti’, experienta atat de tipica ‘tranzitiei’ din ‘Si garoafele au viermi’, si mai ales personajul din ‘Corul vanatorilor’ si destinul sau.

‘Deania neagra’ are multe pagini demne de orice antologie care vrea sa surprinda momentul literar romanesc de dupa 1990. Surprinzator insa, autorul ei a scris foarte putin si ramane de vazut daca va reusi in cele din urma sa creeze si o opera consistenta. Eu voi urmari cu interes.

Personajele cartii lui Gabriel Andronache se impart in doua categorii. O parte dintre ele, inclusiv eroul principal au nume generice, fie reprezentate printr-o simpla initiala kafkiana (eroul principal se numeste D.) sau prin pozitiile lor (Functionar, Sef, Director) in ierarhia Institutiei in care il gasim pe erou angajat la inceputul cartii. Institutia este ea insasi o alegorie a birocratiei eterne, care transcende timpurile si sistemele sociale, dar care pare a-si gasi locul cel mai firesc in Romania post-89. ‘Supunerea prin inutilitate parea a fi politica de spalare a creierelor promovata de catre mai marii institutiei. Orice initiativa era inabusita in fasa. Fiecare idee pusa pe tapet de catre vreun functionar ratacit era analizata de seful sau direct, primind invariabil un raspuns negativ. Maniera de respingere diferea de la caz la caz. Cu cat ideea era mai revolutionara, cu atat functionarul care o emitea era izbit mai puternic de perete de catre plutonul inchizitorial format din cei zece Directori. In schimb, daca propunerea functionarului vadea semne de banalitate, nepunand in pericol stabilitatea aparatului de conducere, acesta era privit cu compasiune, luat usor de mana si evacuat din incapere cu amabilitatea care se manifesta de obicei fata de un individ cu mintile ratcite. Sistemul de cenzura al oricarei inovatii, a oricarei evadari din rutina, era foarte bine pus la punct si daduse rezultate de succes.’ (pag. 21)

 

sursa http://www.agentiadecarte.ro/2012/02/%E2%80%9Cich-bin-ein-berliner%E2%80%9D%C2%A0de-gabriel-andronache-lansat-la-iasi/

 

Exista insa in cartea ‘Ich bin ein Berliner’ aparuta la editura Herg Benet Publishers in 2011 si o realitate alternativa, o lume care are logica, in care oamenii dovedesc respect unii fata de altii si au pana si nume. Nume germane desigur, caci acea lume este Germania cea ordonata si civilizata, prospera si care recunoaste identitatea umana si o respecta. ‘D. avea perceptia clara ca acolo, pe Konig Strasse, el isi va capata identitatea pierduta in marasmul umilitor la care fusese supus in cadrul Institutiei. Acolo, pe Konig Strasse, oamenii il vor asculta cu atentie, vor fi impresionati de cultura si inteligenta lui, ii vor aprecia si respecta modestia si bunavointa. (pag. 55)

 

Prima parte a cartii de debut al jurnalistului, scenaristului si acum romancierului iesean Gabriel Andronache descrie o realitate care penduleaza isteric intre anost si cosmar si care pare sa aiba o alternativa doar in planul imaginatiei. In a doua parte se produce saltul neasteptat al eroului in realitatea alternativa, ruptura de trecut si incercarea de a se integra in noua lume, confruntarea intre vis si realitate. Este un proces pe care l-au trait sub o forma sau alta toti cei care au petrecut o parte din viata intr-un sistem totalitar, cei care au visat la o alta viata, au avut curajul sa faca trecerea si au trait intr-o doza sau alta amestecul intre realizare si dezamagire. Intr-o forma sublimala, cu o intelegere surprinzator de profunda si matura, Gabriel Andronache reuseste sa sintetizeze aceste trairi, sa expuna in povestea unui singur personaj nu numai slalomul unui destin ci si diferite partii pe care intamplarile vietii ar fi putut sa-l duca pe erou.

 

sursa http://oradeiasi.oradestiri.ro/%E2%80%9Eromanii-sunt-destepti%E2%80%9C-un-demers-in-topul-stupiditatii-colective/editorial/2012/01/06/

 

Cu cele 120 de pagini si nici acestea tiparite cu o litera nesuferit de mica sau in randuri prea apropiate unul de celalalt, ‘Ich bin ein Berliner’ pare a solicita intrebarea daca subtitlul -roman- afisat pe coperta este justificat. Cum definim un roman? Este numarul de pagini o conditie necesara? poate si suficienta? si care este acest numar minim? Daca acest criteriu este esential atunci raspunsul meu este ca numarul minim este 120 si dovada se afla in aceasta carte. Poate ca numarul de cuvinte si caractere este mai mic decat cel al multor alte lucrari etichetate de exemplu ca ‘nuvele’ dar exista in ‘Ich bin ein Berliner’destul material epic, dezvoltare a personajelor, destule surprize, si mai ales destule intrebari puse cititorilor care raman in minte si framanta dupa ce acestia au parcurs ultima pagina a cartii, precum la orice alt roman bun cu numar dublu sau triplu de pagini. Cititi de exemplu la paginile 91-93 portretul facut Taniei, personajul secundar care devine vremelnica partenera de viata a eroului principal. In mai putin de doua pagini este redata complexitatea unui destin. Concizia devine calitate. Less is best.

 

Nu voi dezvalui finalul pentru a nu rapi placerea unei lecturi pe care o recomand. Voi spune doar ca lozinca lui Kennedy din titlul cartii, simbol al unui moment istoric in care Berlinul parea a reprezenta o aspiratie universala capata o dimensiune neasteptata si ironica. Si nu, numele eroului nu ne este dezvaluit, el ramane o initiala, asa cum identitatea sa ramane si ea ceea ce era. De sub steaua sub care te-ai nascut nu poti fugi.

 

Stabilit in Israel de mai bine de doua decenii Virgil Duda continua aici o prodigioasa cariera de prozator si eseist inceputa in Romania anilor 60. Deja mai mult de jumatate din titlurile publicate de autor apartin perioadei sa-i zicem israeliene a biografiei si  bibliografiei sale, dar recunoasterea si aprecierea continua sa se manifeste mai ales in tara natala, exprimate prin premii si publicarea continua de catre editurile romanesti. La fel ca si cartile sale precedente cel mai recent roman ‘Un cetatean al lumii’ este scris din perspectiva emigrantului evreu roman in Israel si se ocupa in mare masura de problematica diasporei romanesti, publicarea insa are loc in Romania in colectia ‘fiction Ltd’ al editurii Polirom (noiembrie 2011).

Am inceput sa citesc cartea cu interes. Doua dintre temele principale ale cartii imi sunt familiare, ma preocupa si ma irita totodata. Este vorba despre conceptele (sau etichetele, sau stereotipurile) de ‘cetatean al lumii’ si de ‘evreu antisemit’. Voi explica foarte pe scurt, incepand cu cel de-al doilea. Pe sleau, eu nu cred ca exista ‘evrei antisemiti’. Desigur, fenomenul psihologic si cultural al indivizilor nascuti evrei care dezvolta din diverse motive o intensa ura de sine, ajung sa-si urasca conditia si pe ei insisi si sa dea vina esecurilor pe apartenenta etnica, religioasa, sau culturala (caci evreitatea este o notiune mult mai complexa decat identitatea nationala a majoritatii celorlalte popoare) si sa comita acte de ura (de multe ori scrise dar luand si alte forme) impotriva lor insisi si a semenilor lor evrei, acest fenomen deci exista, a fost studiat si documentat. In toate aceste cazuri insa este vorba despre motivatii psihologice, manifestate prin inconstienta frizand prostia ceea ce pune in pericol intreaga comunitate, sau o renuntare completa la evreitate prin asimilare sau convertire. Cu alte cuvinte analizati atent cei numiti ‘evrei antisemiti’ sau sunt inconstienti de consecintele actelor lor si isi manifesta repulsia doar fata de anumite categorii de evrei, sau nu mai sunt ei insisi evrei. Antisemitismul care in definitia exacta si completa inseamna o ura viscerala si indiscriminata fata de orice evreu si fata de tot ce este evreesc, rezultand in persecutarea, negarea drepturilor si pana la distrugerea totala a evreilor ca individuali si categorie, nu li se aplica.

 

source http://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Duda

 

Raul Siriopol, personajul principal din triunghiul care sta in centrul romanului lui Duda este nascut poate evreu dupa Halaha (traditia evreiasca) dar are foarte putine elemente evreiesti in personalitatea sa. Nascut intr-unul din lagarele Transnistriei este crescut de o mama evreica initial comunista in completa ignoranta in ceea priveste identitatea sa evreiasca, iar cand mama sa (Sabina, unul dintre personajele enigmatice si interesant schitate ale cartii) pare a se intoarce la surse nimic nu indica intentia de a-i readuce si pe copii spre evreitate. Plecat apoi in exil dupa tatal adoptiv, un bogatas grec, comportamentul sau este profund grecesc si folosesc aici termenul si in sensul antitezei culturale care opune inca din vremea lui Alexandru Macedon culturile elenista si iudaica. Prietenul sau din copilarie Anton Maurer, alter-ego al autorului ajuns ziarist in Israel il analizeaza pe cel ajuns un dramaturg cu nume international in antiteza cu un alt intelectual macinat de dubiile identitare – Franz Kafka:

[Kafka] ‘Rupt cu totul de religia iudaica, dar si de familia sa, in linie directa sau colaterala, framintat continuu de solutia sionista, pe care o iubea si o ura in egala masura, dupa cum marturiseste in treacat, marele scriitor nu era, nici pe departe, un “asimilat”. Era, daca vreti, un evreu suta la suta, dar si un intelectual european, care a dobindit prin nastere acest deloc nobil stigmat, ce-i patrunsese in toate fibrele fiintei, in toate clipele existentei sale eroice. Nici o clipa nu apare gindul ca ar putea renunta, ca altii, la conditia etnica, desi aceasta devenise o piedica in nenorocita sa munca de functionar al Kakaniei, cum o numeste Musil in Omul fara insusiri.

Dramaturgul nostru a facut-o fara ezitare. Inca dinainte de a porni in cautarea firului de aur al gloriolei ori poate tocmai pentru a-si netezi drumul carierei. Iar mai incolo, luat de val, a urcat podisul antisemit. Intr-adevar, daca vrei sa fii luat in seama, musai sa apartii unui lobby ori celui diametral opus. In perioada de dupa Holocaust, tocmai cind ar fi trebuit sa priceapa cit de greu este sa fii evreu, dar si mai tirziu, cind a existat moda de a cocheta cu liderii israelieni, a ramas pe pozitiile ascunderii ori negarii. Si nu din vanitate dupa cum se pare.’ (pag. 225-226).

Raul Siriopol este in ochii mei un exemplu nu de ‘evreu in piele de grec’ ci de grec (in sensul mai larg de ne-evreu) care este accidental si evreu din punct de vedere genetic, dar care nu isi asuma niciodata evreitatea. Antisemitismul sau are posibile cauze prozaice: ‘Asa a luat sfirsit frumoasa relatie de dragoste a tinarului regizor si s-a declansat una de ura , ca si – n-ar fi exclus – atitudinea sa antisemita, explicabila prin faptul ca avocatul care a obtinut restabilirea drepturilor Mirelei si care-l urmarea pina-n pinzele albe, storcindu-l de bani si facindu-i viata imposibila, se numea Herscu Grinberg.’ (pag. 260-261)

 

source http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-46-2309-9/Virgil-Duda__Un-cetatean-al-lumii

 

Sa vedem acum cum se ocupa Virgil Duda de al doilea concept, cel din titlul cartii. ‘Cetatean al lumii’ este un concept mult mai vechi decat pare, atribuit prima data lui Socrates. A fost indragit de evreimea europeana din prima parte a secolului 20, de generatia lui Feuchtwanger si cea a parintilor lui Amos Oz, care in cateva randuri a mentionat in recenta sa vizita la Bucuresti ca in vremea cand orice european se considera in primul rand sau exclusiv lituanian sau polonez sau german singurii care se considerau europeni autentici erau intelectualii evreitatii Europei, cei care aveau in majoritatea lor sa-si afle cumplitul sfarsit in lagarele mortii. Si astazi cand evreii care traiesc in Diaspora se declara adepti ai conceptului de cetatean al lumii respingand identitatea nationala pe care le-o ofera Israelul raspunsul meu este ca de sub steaua sub care s-a nascut nimeni nu poate fugi.

‘Cetatenia lumii’ pentru Radu Siriopol este o conventie verbala si sociala care ii permite sa-si mascheze oportunismul si carierismul. Pentru a se realiza ca artist niciun mijloc nu pare a fi exclus, de la specula, trafic de influenta si negot cu cei pe care ii dispretuieste (fie ei demnitari comunisti romani sau kibutznici israelieni) pana la folosirea alcovului ca scara de catarare in ierarhiile sociale si culturale si chiar plasarea iubitelor sau a propriilor surori ca momeli in atingerea scopurilor carieristice. Daca judecata pare aspra, in text ea vine din partea celor doi prieteni tradati, povestitorul Anton Maurer si prietenul lor ne-evreu arhitectul Toma Ungureanu, triunghiul de copii care in anii postbelici isi formasera personalitatile in targul moldovenesc, supravietuisera represiunii deceniului cel numic mai tarziu obsedant, si isi gasisera caile foarte diferite spre realizare in diaspora romaneasca. Dar lucrurile nu sunt transante si negarea prieteniei tineretii nu este clara – finalul ‘deschis’ pare a justifica valoarea artistica a operei lui Raul, si daca o opera de valoare exista, mai conteaza atat de mult felul in care este ea adusa la cunostiinta lumii?

Structura cartii este complexa si interesanta, o combinatie de jurnal si de roman in roman, in care autorul ajuns in pragul senectutii incearca sa demonteze mecanismele destramarii relatiei dinre cei trei prieteni porniti dintr-un oras din alta tara si din alta istorie si ajunsi fiecare pe calea sa ‘cetateni ai lumii’ prin scrierea unui roman cu vadita tenta autobiografica. Avem deci de a face cu un roman in roman scris in stil de jurnal personal, alternand persoana intai cu sectiuni scrise la persoana a treia, fragmente din presupusul roman in pregatire. Cele opt capitole ale cartii sunt compuse fiecare din cateva episoade, dar spre deosebire de ‘Medgidia, orasul de apoi’ a lui Cristian Teodorescu nu toate au o viata de sine statatoare si nu toate sunt egale din punctul de vedere al realizarii artistice. Alterneaza portrete sau schite cu un farmec de necontestat (clubul sportiv al baietilor, expeditia aproape mistica in urmarirea Sabinei in Sinagoga cizmarilor, descrierea strandului de la Lido usor de identificat pentru bucurestenii anilor 60) cu episoade terne scrise parca in limbaj de lemn (proletcultist ala anii 50 sau ziaristic israelian) sau pur si simplu neglijent (de exemplu comparatia cu ‘un personaj din piesele pe care Siriopol le concepuse’ este folosita pentru descrierea starii de spirit a povestitorului intr-o scena la pag. 168, dar in momentul respectiv tinerii aveau 20-21 de ani si avea sa mai treaca un deceniu pana cand piesele care sa permita comparatia vor fi scrise). Cum fiecare dintre cele opt capitole are un sub-capitol intitulat ‘Interludiu’ este sugerata o structura muzicala, dar pana la urma impresia stilistica este nu de simfonie ci de spectacol de varietati. Nici comentariile politice contemporane legate de situatia din Israel nu depasesc limita ziaristicii de suprafata.

Mai exista o tema demna de mentionat, si recurenta in ultimele carti ale lui Virgil Duda – cea a confruntarii masculine cu apropierea senectutii, cu decaderea fizica si uzura psihologica care isi pun amprenta asupra relatiilor cu sexul opus. Din acest punct de vedere Duda se aproprie de tematica si obsesiile eroilor romanelor lui Philip Roth, doar ca Roth este unic si domiciliul sau nu este in Orientul Mijlociu. Eroii lui Roth isi compenseaza decaderea impusa de timp cu pasiune nu doar fizica ci mai ales intelectuala, cu trairi care nu incearca sa mimeze sentimentele sau macar mecanica sexuala a tineretii, ci o compenseaza si o dezvolta cu ardere interioara. Eroul si de fapt mai toti eroii lui Virgil Duda din aceasta carte par a deveni cu cat mai activi sexual si mai liberali ca sa nu zic libertini cu cat inainteaza in varsta, dar le lipseste sau nu ajunge la cititor emotia, pozitiva sau negativa, sentimentala sau izvorata din teama de timp sau de moarte a eroilor lui Roth.

Este ‘Un cetatean al lumii’ un roman cu cheie? Nu as zice, deoarece pentru niciunul dintre personajele principale nu as putea indica o personalitate reala caruia personajul sa-i serveasca doar de masca mai mult sau mai putin transparenta. Dimpotriva insa toate aceste personaje vor parea familiare cunoscatorilor istoriei si prezentului mediilor sociale si culturale ale Romaniei de acum cateva decenii si diasporei romanesti din ultimele decenii, dar ele sunt combinatii credibile de fictiune si realitate bine prelucrata. Aceasta mi se pare a fi una dintre calitatile principale ale cartii, calitate care atribuie scrierii o tenta de autenticitate si credibilitate.

‘Un cetatean al lumii’ este o carte ambitioasa si cu multe promisiuni din care doar o parte sunt implinite. Am citit-o cu interes si nu am simtit in niciun moment impulsul de a o abandona, dar m-a lasat totusi cu sentimentul ca inca o runda de rescriere si de armonizare a detaliilor cu structura interesanta ar fi facut din ea o carte cu mult mai buna.

Receptarea de catre critica si de catre cititori a primei carti scrise in limba romana si publicata direct in Romania de catre Petru Popescu dupa trei decenii si jumatate de absenta nu a fost usoara. Nici subiectul si nici abordarea autobiografica nu ar permite o detasare pur literara si facand abstractie de context decat poate doar daca recenzentul sau cititorul ar fi nascut la o varsta cand perioada si personajele cartii nu ar mai avea niciun impact sau rezonanta directa, adica sa zicem mai tanar de 25 de ani. Nu este cazul meu, asa incat nu cred ca nici eu nu am reusit sa fac o citire detasata a cartii, sa fac abstractie de subiect sau de personalitatea autorului.

In legatura cu ultima de altfel nici Petru Popescu nu doreste sa ne lase sa uitam. Cu doua straturi de prefete – una formala si una aparent inclusa in corpul cartii – scriitorul care acum patru decenii isi facuse o aparitie stelara pe firmamentul literaturii romane si care scrisese romane care mie mi-au ramas nu numai in amintire ci si in suflet ca reprezentative pentru sentimentele generatiei mele si a celei imediat precedente – incearca sa se repozitioneze direct in campul activ al literaturii romane, cu ambitia explicita a celui care stie ce a fost si doreste din nou sa devina. Revenirile nu sunt insa niciodata prea usoare. Sigur nu atunci cand celalalt erou sau mai exact eroina a cartii este ‘fata puterii’, ‘printesa Diana a comunismului’, odrasla dictatorilor care au ingropat in intuneric Romania vreme de un sfert de secol, femeie cu care scriitorul a avut o poveste de dragoste care este si tema principala a cartii.

 

sursa http://atelier.liternet.ro/articol/8345/Petru-Popescu/Supleantul.html

 

Actiunea cartii se petrece in anul 1973, la doi ani dupa ce Nicolae Ceausescu intorsese macazul ideologic si pusese capat scurtei perioade de liberalizare inceputa de precedesorul sau cu un an sau doi inainte de venirea sa la putere in 1965 si care culminase cu ne-alaturarea Romaniei la invazia Cehoslovaciei in 1968. Acesta a fost anul cand o parte din intelectualitatea romana s-a alaturat regimului, multi scriitori aderand la Partidul Comunist. Petru Popescu – romancierul cel mai talentat al generatiei sale – ajunsese la o pozitie (membru supleant in CC al UTC) care este oarecum minimalizata in carte, si care fara a-l propulsa in primele randuri ale nomenclaturii era suficienta ca rampa de lansare si pentru obtinerea de mici privilegii cum ar fi o calatorie in Berlinul de Rasarit, care chiar si ea nu era la indemana oricarui tanar in acea perioada. Este imprejurarea in care firul narativ al cartii il aduce in contact cu Zoia Ceausescu.

‘Fata puterii’ asa cum o descrie cu tandrete peste ani Petru Popescu face parte din alta lume. Crescuta intr-un turn de fildes se bucura de privilegiile puterii si da dovada de un amestec de naivitate si de inteligenta care il atrage pe tanarul scriitor. Este o atractie erotica dar este si atractia pentru putere, fascinatia de a se apropria de cercurile si mai ales de omul care tine in maini intr-o grimasa a destinului soarta Romaniei. A doua parte a cartii descrie unul dintre turneele politice ale cuplului Ceausescu in septembrie 1973 in America Latina, inainte si in timpul loviturii de stat care l-a inlaturat de la putere pe presedintele marxist Salvador Allende care urma sa fie gazda cuplului de dictatori romani. Scenele in care Petru Popescu descrie grandomania dictatorului, tzopismul consoartei sale, servilismul clicii care il inconjura pe Ceausescu, dezinformarea permanenta care amplifica simplitatea ideologica a gandirii acestuia sunt demne de o farsa caragialeasca, doar ca au sanse mari sa fie si autentice factual, si in acest context capata o dimensiune tragica. Scriitorul insusi se gaseste angrenat in mecanism, fascinat de magnetul puterii dar si subjugat de atractia pe care o exercita asupra sa Zoia. Dezmeticirea si desprinderea in final se petrec doar sub socul vestii despre moartea tragica celei mai bune prietene, singura fata din cercul sau de prieteni apropriati, victima a criminalizarii avorturilor prin faimosul ‘decret’ promulgat de regimul Ceausescu la scurta vreme dupa venirea la putere.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Popescu

 

Paginile cele mai autentice ale cartii sunt cele in care este descrisa viata de zi cu zi in Romania anilor 70, sentimentele generatiei tinere de atunci ramasa cu putine alternative de viata decenta in propria tara.

‘Aud si simt gustul plictiselii de atunci. Zilnic, gustul de cenusiu, de adormitor si pasiv si opac. Cum am putut sa-l uit? Era mereu prezent, cum era si gustul rusinii. Fuseseram tradati, fuseseram invinsi si, dupa tradare si infrangere, ni se lasase limba ca sa spuna laude invingatorilor si sa se increteasca intre gatlej si cerul gurii de un gust ca niciun altul, gustul rusinii (pag. 33)’

‘Oare nu exista niciun mod sa traim fericiti aici, unde ne-au zamislit mamele noastre? Asta e pantecul din care am iesit, geneza si matricea si sperma si ADN-ul din care am fost facuti, si continuitatea si mostenirea istorica, intr-un cuvant, TOT. Deci ce optiuni aveam? Sa traim aici, dar nu fericiti? Ori sa fugim si sa devenim liberi, dar printre straini, deci tot nefericiti? (pag. 56)

De ce atunci senzatia de facilitate, de superficialitate, chiar si de kitch care emana din multe parti ale cartii? Petru Popescu scrie cursiv si se citeste usor, dar aceasta nu este neaparat un pacat. Din substantialitatea scrierii sale pe care mi-o amintesc din romanele anilor 70 (pe care nu le-am recitit de atunci) au ramas doar fragmente, si a aparut in schimb o tehnica a naratiunii comerciale asimilata in perioada de scenarist si de autor de romane ‘de aeroport’ scrise in engleza. Si relatia dintre scriitor si Zoia este descrisa in termeni de melodrama. Chiar daca ea ar fi relatata in mod 100% autentic tot nu ar putea salva cartea, caci pozitia personajelor ne este cunoscuta din start, povestea are un sfarsit nu numai cunoscut dar si previzibil si din punct de vedere istoric si din punct de vedere psihologic.

Astept totusi cu interes viitoarea carte a lui Petru Popescu, a carei tema mie personal imi spune chiar mai mult decat cea a ‘Supleantului’. Va fi vorba despre ultimele luni petrecute in Romania inainte de ‘fuga’ si de primele luni sau poate primii ani in lumea noua, visata timp de jumatate de viata si a carei realitate este atat de diferita de ceea din vise. Pentru a reveni insa in esantionul de elita al literaturii romane Petru Popescu va trebui sa regaseasca filonul grav si autentic care ii permitea sa fie in tinerete un barometru al trairilor generatiei sale. Usurinta naratiunii nu poate compensa autenticitatea vocii scriitorului adevarat, care scrie nu numai pentru a povesti dar si pentru a se exprima pe sine si pe cei din jur.