Entries tagged with “Romanian history”.


Au fost multi care la 23 august 1944 au sperat in reintoarcerea Romaniei in fagasul firesc al democratiei si in spatiul geopolitic european. Trecusera cinci ani si jumatate de la instaurarea dictaturii regale care fusese urmata de statul national-legionar si de dictatura antonesciana. Frontierele Romaniei Mari fusesera ciuntite in cele patru puncte cardinale si Romania trecuse printr-un razboi greu ca aliata a fortelor Axei, razboi pe cale sa fie pierdut. Cetatenii romani de origini evreiasca si rroma isi pierdusera drepturile cetatenesti, fusesera discriminati, deportati si unii isi pierdusera viata in episodul romanesc al Holocaustului. Sperantele au fost mari, dar de scurta durata. Capitalismul si democratia romaneasca inainte de razboi nu fusesera perfecte, dar Romaniei nu ii era scris nici macar sa se intoarca la ele. In trei ani de tranzitie brutala si cu ajutorul si sub indrumarea ocupantilor sovietici, Romania avea sa sa se adanceasca intr-o noua perioada de dictatura – comunista de asta data – din care tara nu avea sa iasa decat dupa decembrie 1989.

Perioada aceasta are sansa de a avea un istoric de importanta academicianului Dinu C. Giurescu, descendentul unei ilustre familii de istorici, care a scris trei carti despre fiecare dintre cei trei ani ai fatidicei tranzitii:

  • Uzurpatorii. Romania, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946
  • Falsificatorii. Alegerile din 1946
  • Lichidatorii. Romania in 1947

Aceasta recenzie este dedicata celui de-al doilea volum, re-editat si publicat in 2015 de Editura Enciclopedica. Cele 26 de capitole ale cartii parcurg anul de mijloc al ‘tranzitiei’ si se ocupa de evenimentul central al anului si al perioadei care a pecetluit trecerea Romaniei de la o democratie parlamentara multi-partinica la o ‘democratie populara’ in care alegerile erau o fatada formala pecetluind hotaririle dictatoriale ale partidului unic – ‘alegerile’ din noiembrie 1946, desfasurate intr-o atmosfera de teroare politica si al caror rezultate au fost falsificate la o scara neintalnita pana atunci in istoria Romaniei. Cele 26 de capitole ale cartii prezinta in ordine cronologica contextul politic intern si extern, pregatirile, desfasurarea, rezultatele reale si cele falsificate si consecintele acestor alegeri.

Incepand imediat dupa evenimente si pana la caderea comunismului in 1989, alegerile din noiembrie 1946 au fost prezentate de propaganda comunista si de istoriografia aservita ei ca ‘primele alegeri libere’ din istoria tarii. Exact inversul ar fi mai potrivit. In noiembrie 1946 a avut loc prima dintr-un sir de mascarade electorale care a durat timp de mai bine de patru decenii, de ‘alegeri’ care numai libere nu au fost. Dinu C. Giurescu are meritul de a fi scris o carte clara si documentata care spulbera definitiv mitul creat de istoricii inrolati in slujba partidului comunist. Documentarea lui este extensiva si cam o treime din paginile cartii reprezinta referintele pe care se bazeaza argumentatia sa – extrase din presa vremii, documente din arhive, rapoarte ale politiei si jandarmeriei, rapoarte interne ale partidelor politice inclusiv rapoarte secrete ale partidului comunist, relatarile ambasadorilor si memoriile unora dintre participantii la evenimente. Imaginea care rezulta este clara si fara echivoc.

 

sursa http://www.libris.ro/falsificatorii-alegerile-din-1946-dinu-c-ENC978-973-45-0700-9--p874405.html

sursa http://www.libris.ro/falsificatorii-alegerile-din-1946-dinu-c-ENC978-973-45-0700-9–p874405.html

 

Primele capitole sunt dedicate Conferintei de la Moscova, care in decembrie 1945 a reunit cele trei mai puteri aliate si a hotarit printre altele ca in Romania sa aiba loc alegeri libere in cursul anului 1946. O comisie formata din cate un reprezentant al fiecareia dintre Cei Trei Mari (URSS, SUA, Marea Britanie) a fost trimisa la Bucuresti la sfarsitul lui 1945 si inceputul lui 1946 pentru a trasa guvernului sarcinile implementarii acordului, si a convinge toate fortele politice sa participe in acest proces. De la bun inceput acordul avea numeroase lacune, continuand linia trasata de conferinta de la Yalta care inclusese Romania in zona de dominatie sovietica. El cuprindea totusi clauze care asigurau libertatea presei si a propagandei electorale pentru toate partidele, accesul echitabil la mijloacele de informare, inclusiv radioul, al tutoror fortelor politice, includerea in guvernul condus de Petru Groza a reprezentantilor partidelor ‘istorice’, prezenta observatorilor tuturor partidelor in numararea voturilor. In realitate guvernul condus de Groza instaurat la 6 martie 1945 si dominat de comunisti a avut controlul exclusiv al pregatirii si desfasurarii alegerilor, si a fost raspunzator si de numararea voturilor si de anuntarea rezultatelor.

‘Londra si Washingtonul nu au obtinut nici o “garantie” de la Moscova. Iar guvernul controlat de PCR a avut ca obiectiv primordial sa rastoarne complet rezultatele votului din noiembrie 1946 in favoarea sa.’  (pag. 29)

Consecintele politicii conciliatorii a aliatilor au fost deosebit de grave pentru opozitia democratica reprezentata de Partidul National Taranesc (condus de Iuliu Maniu), Partidul National Liberal (condus de Dinu Bratianu) si Partidul Social Democrat (ramura independenta condusa de Titel Petrescu, nealiniata cu comunistii). Desi incurajasera activitatea opozitiei in perioada pre-electorala si electorala, si desi erau bine informati despre atmosfera de teroare in care se desfasurasera acestea si despre frauda numararii voturilor, Statele Unite si Marea Britanie au recunoscut implicit rezultatele prin semnarea acordurilor de pace de la Paris in primavara lui 1947 si recunoasterea diplomatica a guvernului comunist.

‘Liderii PNT, PNL si PSDI nu au fost defel avertizati in vreun fel ca Aliatii din Vest au de gand sa confirme rezultatele “alegerilor” prin semnarea Tratatului de pace cu Romania, in februarie 1947, urmata de un schimb de reprezentanti diplomatici.’ (pag. 262)

Consecintele au fost tragice. La scurt timp dupa semnarea Tratatului putinii deputati ai opozitiei au fost exclusi din Parlament, conducatorii partidelor istorice au fost arestati si condamnati in urma unor procese inscenate. Multi dintre ei au pierit in inchisori.

Dinu C. Giurescu se ocupa in capitole succesive cu demontarea mecanismelor prin care comunistii au dominat campania electorala si sugrumat activitatea fortelor de opozitie: interzicerea publicarii presei ne-aservite sau sugrumarea celei existente prin alocarea de cote infime de hartie si cenzura aplicata de sindicatele tipografilor, interzicerea accesului la radio, multiplicarea partidelor aparent neasociate dar de fapt aservite regimului (tactica pe care o vor aplica si neocomunistii din FSN in 1990 si 1992), incurajarea dizidentelor din partidele istorice (fiecare a avut cel putin cate o varianta aliniata politicii comunistilor). Cu toate aceste actiuni contrare libertatii de exprimare si de organizare si a incercarilor de a deruta electoratul sau de a intimida fizic pe votanti, rezultatele reale ale votului, atat cat au putut fi reconstituite si estimate dupa mai bine de o jumatate de secol arata ca blocul pro-comunist nu a obtinut decat in jur de 21% din voturi, si ca Partidul National Taranist ar fi castigat majoritatea absoluta, si impreuna cu Partidul National Liberal ar fi obtinut peste 70% din voturi. Comunistii nu numai ca au inversat rezultatele reale ale alegerilor, dar lucrand dupa metoda rezultatelor planificate anticipat au pretins o majoritate de peste 91% in Parlamentul instaurat la inceputul lui decembrie 1946.

Foarte interesante sunt capitolele care descriu rolul regelui Mihai si incercarile acestuia de a se opune procesului de preluare a puterii de catre comunisti, la capatul caruia era clar ca va urma abolirea monarhiei. In aceasta privinta insa, Constantin C. Giurescu se abtine de la o judecata clara a situatiei si include versiunea facuta publica de Mihai dupa 1990, conform careia procesul era practic ireversibil si singura politica posibila era cea a protestelor timide si ineficiente si a intarzierilor in speranta ca totusi Aliatii din Vest vor actiona in favoarea fortelor democrate mai devreme sau mai tarziu. Imaginea unui rege slab si care a facut destule compromisuri acceptand in cele din urma toate etapele tranzitiei spre comunism, inclusiv rezultatele alegerilor falsificate este greu de evitat.

Sunt prezentate in detalii si discutiile interne care au avut loc la nivelul conducerii partidului comunist. Au existat tabere diferite, dar diferentele erau in tactica si nu in scop sau metode.

‘De ce alegerile constituiau pentru liderii comunisti o batalie, si nu o competitie? Conceptul de alternanta la putere nu intra in mentalul lor. Existenta unei opozitii insemna anatema, era de neconceput. A lasa opozitia sa se manifeste insemna, in scurt timp, a pierde conducerea.’ (pag. 72)

Apare si tactica comunicatelor laconice, care cenzureaza pana si dezbaterile care au loc in randurile conducerii comuniste, prezentand spre exterior o falsa imagine de ‘unitate’. Apare si limbajul de lemn si deformarea conceptelor politice in scop propagandistic. Insasi cuvantul ‘democratie’ va insemna incepand cu anul 1946 si vreme de 43 de ani dupa aceea pentru presa si propaganda comunista aservire intereselor partidului unic, deci exact contrarul democratiei.

Capitolul dedicat incidentelor nationaliste din Transilvania si in special de la Cluj arunca lumina asupra felului in care conflictul national a fost folosit de care comunisti in scopul polarizarii opiniei publice si atragerii votului minoritatilor nationale. Rolul jucat de Lucretiu Patrascanu in ‘linistirea’ situatiei este explicat mai putin, ca si contextul luptelor interne dintre taberele ‘nationala’ si ‘cominternista’ din conducerea PCR. In acel an 1946 a fost practic transata aceasta disputa, Patrascanu insusi incepand sa-si piarda influenta pana la caderea sa completa si arestarea sa care se va petrece in 1948. Cuvantarea sa de la Cluj din mai 1946 va fi unul dintre punctele cheie ale anchetei si actului de acuzare la procesul care avea sa se incheie cu condamnarea la moarte si executarea sa in 1954.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

 

Am citit cu mare interes si capitolele dedicare organizatiilor evreiesti si rolului evreilor in Partidul Comunist si in campania electorala. Ele mi-au confirmat ceva ce stiam din relatarile parintilor si ale bunicilor, dar care a aparut de multe ori rastalmacit in istoriografia si polemicile romanesti recente sub titlul ‘evreii au adus comunismul in Romania’.

‘Evreii cetateni romani constituiau un grup important in anii de dupa incheierea razboiului. Cu toate pierderile si uciderile din Basarabia, nordul Bucovinei si Transnistria, cat si in partea de nord a Transilvaniei (sub administratie hortista intre 1940-1944), evreii din Romania insumau (numar estimativ) 355 972 si erau integrati in felurite arii de activitate. Pe plan politic insa, situatia lor este foarte limpede definita, intr-un raport al misiunii americane datat 7 februarie 1946: “[...] In timp ce o minoritate de evrei sprijina politica practicata de comunisti, majoritatea evreilor romani se opun regimului Groza, a fel cu ceilalti (locuitori] din Romania.’ (pag. 83)

‘Concluzia raportului Misiunii SUA despre lucrarile “congresului” [este vorba despre congresul Uniunii Democrate a Evreilor din Romania, care in ianuarie 1946 adunase pe evreii simpatizanti comunisti - DR]: “Agitatia continua a unei foarte reduse minoritati militante printre evreii romani, sprijinind energic partidul comunist si Guvernul Groza, s-a lovit de rezistenta pasiva a majoritatii covarsitoare a evreilor din Romania, care se opun tacticilor folosite.’ (pag. 85)

Este ceea ce stiam si eu. Majoritatea evreilor din Romania precum majoritatea celorlalti locuitori ai Romaniei nu s-au lasat amagiti de mirajul comunismului, s-au opus pasiv, si au incercat sa-si vada de viata lor in perioada de preluare – prin frauda si metode teroriste sub protectia ocupantilor sovietici – a puterii de catre comunisti in anii 1945-1947. ‘Foarte redusa minoritate’ care a colaborat cu comunistii si a participat la preluarea de catre acestia a puterii era formata din indivizi care au facut-o nu ca evrei sau reprezentati ai majoritatii evreilor.

Textul lui Dinu C. Giurescu este clar si cursiv, si va fi o lectura pasionanta pentru cei interesati de istoria perioadei. Istoricul foloseste destul de des si tabele comparative ale evenimentelor si versiunilor acestora, si acestea sunt de asemenea bine alcatuite si ajuta. Cu atat mai mult sunt greu de inteles problemele de editare ale cartii, mai ales ca este vorba despre o a doua editie care se vrea si revizuita. Apar greseli in calculul procentajelor (de exemplu ‘Aceasta cifra (63) reprezinta 7,87% din totalul de 528′  ca in pag. 34). Apare un typo enervant si repetat in scrierea gamelor de procente (’809-90% ca in pag. 5). Continutul unei tabele se repeta aproape identic la doua pagini distanta (pag. 153, pag. 155).

Regretabilele probleme editoriale nu pot diminua insa interesul lecturii si meritele acestei carti, care va ramane probabil pentru multa vreme una dintre cartile de referinta despre perioada tragicei tranzitii:

‘”Alegerile” din 19 noiembrie 1946 au constituit cea mai mare frauda politica din istoria Romaniei intre 1859 si 1946. Ele au deschis calea pentru distrugerea societatii traditionale romanesti, de tip european, si punerea ei fortata in tiparele sovietice, odata cu separarea ei de evolutia normala a celorlalte tari ale continentului.’ (pag. 281)

Este prima carte pe care o citesc dintre multele scrise si publicate in ultimii ani de istoricul Lucian Boia. Cateva dintre cartile sale despre istoria moderna si contemporana a Romaniei, despre relatiile dintre Romania si restul lumii, si despre actualitatea politica contemporana ma asteapta in rafturile bibliotecii mele personale. A trebuit sa vina aceasta carte pentru a da prioritatea (meritata zic eu acum, dupa lectura) prolificului autor. De vina este desigur subiectul cartii ‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ (cartea a aparut la Humanitas, in 2014) – aparent istoria unui orasel la Marea Neagra intr-o perioada istorica de mai putin de trei decenii ale secolului 20. Aparent, scriu, caci este vorba despre mai mult despre atat. Este vorba despre povestea fascinatiei fata de acest loc, este vorba despre o poveste de dragoste a catorva oameni fata de acest loc, dragoste care ii amplifica legenda si vraja. Vraja careia greu sa ii scapi, vraja in mrejele careia am cazut si eu.

 

sursa http://www.libris.ro/balcic-micul-paradis-al-rom-226-niei-mari-HUM978-973-50-4300-0--p777590.html

sursa http://www.libris.ro/balcic-micul-paradis-al-rom-226-niei-mari-HUM978-973-50-4300-0–p777590.html

 

Balcic se afla in Cadrilater, zona geografica a Romaniei Mari pierduta in anul de catastrofe care a fost 1940. zona care este cea mai putin mentionata de manualele de istorie. Motivele sunt diverse si unele sunt sa le zicem istoric obiective (pe cat de obiectiva poate fi istoria). Cadrilaterul a fost cea mai putin romaneasca (in istorie si in populatie) din regiunile alipite Romaniei in al doilea deceniu al secolului trecut. In fapt niciodata, nici macar in perioada interbelica nu a existat o majoritate de populatie romaneasca in Cadrilater sau Balcic. Alipirea la Romania este prezentata de istoricul Lucian Boia mai mult ca un rezultat al scurtelor vise de dominatie regionala dupa victoria din primul razboi balcanic:

‘Justificarea declarata a actiunii romanesti a fost mentinerea echilibrului balcanic. Nici un stat din Balcani nu trebuia sa se intareasca peste masura in detrimentul celorlalte. … O Bulgarie extinsa pana la limitele visate de nationalistii bulgari risca sa capete proportii egale cu ale Romaniei, daca nu cumva si mai mari. S-ar fi reactivat atunci si problema Dobrogei romanesti, teritoriul care revenise Romaniei dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, considerat insa de bulgari ca parte a Bulgariei istorice. Si atunci, daca Bulgaria isi dorea Dobrogea, de ce nu si-ar fi dorit si Romania Cadrilaterul?’ (pag. 15-16)

Consecintele nu au fost insa cele mai pozitive, desigur, nu in perspectiva istorica.

‘Cadrilaterul nu a fost pentru romani o experienta prea fericita. Cert este ca a intretinul o tensiune permanenta intre Romania si Bulgaria … a adus romanilor mai multe griji decat motive de satisfactie. Cu o exceptie: o unica si splendida exceptie. Un dar neasteptat: Balcicul.’ (pag. 17-19)

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

 

Dupa capitolul introductiv, in care parca as fi vrut sa aflu ceva mai multe amanunte despre primii ani ai regimului romanesc in Cadrilater, urmeaza un capitol despre ‘Romanii si marea’ (nu prea suntem un popor cu traditie maritima, dupa Lucian Boia) si doua altele care descriu ambianta geografica si social-economica a locului si istoria primilor ani de dupa Marea Unire. Balcic oferea un peisaj de litoral, spectaculos si diferit de cel al restului litoralului romaneasc, dar si cai de acces dificile. Lipseau dotarile elementare ale vietii moderne (electricitate, apa curenta) si instalatii portuare care sa dea locului putere econimica. Pe de o parte aceste aspecte au determinat si protejat poate intr-o masura caracterul locului, dar pe de alta parte ele limitau si atractia acestuia in contextul dezvoltarii Romaniei interbelice. Balcic ar fi ramas mult mai in anonimat daca nu ar fi existat pictorii care au descoperit formele, culorile si personajele unui orientalism tarziu pentru arta europeana dar unic pentru arta romaneasca, dar mai ales daca nu ar fi fost cativa oameni deosebiti care si-au legat numele de dezvoltarea acestor locuri si in special doi primari – George Fotino si Octavian Mosescu – si o regina – regia Maria a Romaniei. Fiecaruia dintre ei Lucian Boia ii dedica un capitol al cartii sale.

Portretul fascinant si compex al reginei este unul dintre aspectele memorabile ale cartii. Ajunsa aici pentru prima data in anii de dupa alipire, sotia regelui Marii Uniri se indragosteste de acest loc abia la a doua vizita, cea din 1924, si decide sa-si construiasca aici o resedinta. Ramasa vaduva si indepartata formal din centrul atentiei Romaniei oficiale, regina Maria va petrece aici multe luni (cu exceptia perioadelor de iarna) intre 1927 si 1938. Lucian Boia descrie multe dintre intrigile politice ale vremii care sunt legate si de perioadele in care regina s-a aflat la Balcic, personajele politice din istoria Romaniei interbelice care s-au perindat aici, dar si interesul activ si influenta pe care Maria l-a adus dezvoltarii locului. Portretul este respectuos, dar riguros istoric si ne-idealizat:

‘… care sunt pana la urma raporturile reginei cu cultura romaneasca? Sa spunem mai intai ca invatase bine romaneste, nu “foarte bine”, fiindca foarte bine, chiar dupa spusele ei, tot amestecandu-le (engleza, romana, franceza, germana), nu se mai exprima acum in nici o limba, nici macar in limba ei materna … Citea mult (memorii, istorie …), dar nu in romaneste. Desi era solicitata sa prezideze jurii literare, nu pare sa fi avut o idee cat de conturata asupra literelor romanesti din epoca – o perioada literara totusi exceptionala …’  (pag. 75)

Dar si, sau mai ales:

‘De acum inainte, aceasta va fi marea opera a reginei. In mersul general al tarii nu mai avea de jucat un rol pe masura pasiunii care clocotea in ea. Avea, de fapt, treptat, sa fie data la o parte. Toata energia, toata imaginatia si le-a cncentrat atunci asupra domeniului sau de la Balcic. A fost a doua legenda pe care a creat-o, dupa cea a razboiului.’ (pag. 56)

 

sursa http://www.catchy.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea/7800

sursa http://www.catchy.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea/7800

 

Constructia palatului reginei schitat initial de pictorul Alexandru Szatmary, proiectat de arhitectul Emil Gunes si construit cu contributia armatei, introduce in Balcic elementele unei arhitecturi diferite si totusi integrate cu geografia si traditia locului, cu nuante moderne in stilurile Art Deco si Bauhaus, si elemente mediteraneene. In deceniul care a urmat s-au adaugat multe vile si cateva cladiri publice, arhitecta cea mai cunoscuta care si-a lasat amprenta asupra locului fiind Henrieta Devavrancea-Gilbory (una dintre fiicele scriitorului si dramaturgului Barbu Stefanescu Delavrancea).

‘… in cursul anului 1934, “mica Gilbory” (avea totusi patruzeci de ani) pune, in felul ei, stapanire pe Balcic. Nu chiar un monopol dar aproape … Stilul ei si contructiile ei izbucnesc deodata, concentrandu-se intr-o scurta perioada care corespunde aproape perfect cu intervalul mandatului lui Fotino: din 1934 pana in 1937.  A gasit din prima incercare stilul potrivit, care a consacrat-o. Constructii albe, precum piatra Balcicului, de dimensiuni potrivite, pentru a nu sparge armonia vechilor cartiere, respectand configuratia balcanica traditionala, transpusa insa intr-un spirit modern, geometrizaant.’ (pag. 122-123)

‘Balcicul a devenit … singurul loc din Romania anilor 1930 unde o femeie arhitect s-a impus cu autoritate si a creat un stil.’ (pag. 150)

Cum s-ar spune in franceza in original: ‘Chercez la reine!’

O comparatie istorica oarecum surprinzatoare pentru mine este:

‘Colectia de case a Henrietei Delavrancea ilustreaza un fenomen: tot mai multe persoane cu pozitii sociale semnificative ajunsesera sa priveasca cu interes spre Balcic. Era desigur si o chestiune de snobism, de imitatie. S-ar mai fi ridicat atatea case daca n-ar fi fost resedinta reginei? Se repeta, intr-un alt fel, in alt decor, povestea Pelesului: Sinaia aparuse ca o consecinta a castelului lui Carol I. Spre deosebire de Sinaia, Balcicul exista mai dinainte; dar un nou Balcic, pe urmele reginei Maria, era pe cale sa se instaleze in inima vechiului oras.’ (pag. 131)

Artisti ca Iosif Iser, Nicolae Darascu, Gheorghe Petrascu, Victor Brauner, Nicolae Tonitza si altii scriu cu pensula si sevaletul un intreg capitol in culori si forme al istoriei picturii romanesti dedicat Balcicului. Lor si lucrarilor lor le dedica si Lucian Boia cateva capitole – dintre cele mai reusite – din carte, si o sectiune intreaga de reproduceri in culori este si ea inclusa.

Ajung aici si scriitori, desi literarura dedicata Balcicului nu da opere majore precum pictura. Locuiesc aici Ion Pillat, Jean Bart, Camil Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sebastian. In locul acesta se scrie, dar despre el nu se scrie nimic remarcaabil. Este infiintata si o universitate locala, se tin cursuri de vara, conferinte:

‘Intelectualii, scriitorii vorbeau la Balcic despre propriile lor subiecte, cum ar fi vorbit in orice oras de provincie, in fata unui modest public local, sporit prin prezenta vilegiaturistilor. Atrasi, fireste, si de peisaj, si de intreaga legenda care – prin pictori, prin regina Maria – se tesuse in jurul localitatii, Dar asta nu presupunea neaparat o legatura sufleteasca cu Balcicul. Pentru cei mai multi, locurile acestea nu se integrau in preocuparile lor, in creatia lor.’ (pag. 91)

Si o observatie oarecum intuitiva:

‘Ma bate gandul ca tocmai Mihail Sebastian ar fi putut sa scrie marele roman al Balcicului!’ (pag. 101)

Destinul, istoria, au hotarit cu totul altceva si pentru Sebastian si pentru Balcic.

 

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Tonitza_-_Farul_din_Balcic.jpg

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Tonitza_-_Farul_din_Balcic.jpg

 

In Balcic, ca si in intregul Cadrilater s-a incercat a se aplica o politica de ‘romanizare’ accelerata, care ignora sansa unui multiculturalism balcanic, astazi firesc, dar atunci probabil greu de conceput.

‘Cele doua comunitati ramaneau destul de rigid separate. Insusi Octavian Mosescu, casatorit cu o bulgaroaica, nu invatase limba sotiei (dupa cum foarte multi bulgari din Cadrilater nu vorbeau romaneste). Nici cand a schimbat nomencltorul strazilor, primarul nu s-a gandit sa inscrie undeva vreun nume bulgaresc. … Multiculturalismul ramanea o idee de avandarda, impartasita de o mana de vizionari. Problema preocupanta a Romaniei nu era promovarea celorlalte culturi, ci consolidarea elementului romanesc si a amprentei culturale romanesti, intr-o tara cu (in logica vremii) prea multi “neromani”.’ (pag. 147)

Visul Balcicului a avut un sfarsit, ca orice vis, in anul de cosmar al istoriei romanesti 1940. In decursul a cateva luni aliatii istorici ai Romaniei pierd batalii semnificative in al doilea razboi mondial in care Romania nu era (inca) implicata, si sistemul de aliante care garanta integritatea teritoriala a tarii se prabuseste.

‘Romania Mare isi incheie istoria; odata cu ea, se destram si visul micului paradis de la Balcic.’ (pag. 166)

Ultimele capitole ale cartii urmaresc destinul Balcicului si al personalitatilor sale dupa spulberarea visului. Regina Maria murise, inima ei inmormantata in bisericuta pictata de pictorul Demian (care avea sa picteze peste cativa ani catedrala din Timisoara) pleaca in exil. Primarii orasului vremelnic romanesc de la malul marii vor trece prin iadul inchisorilor comuniste. Palatul si alte constructii ale perioadei interbelice cad in paragina. Este incercata stergerea din istorie si a amintirii:

‘Pe langa cedarea “materiala” a tot ce fusese romanesc in Balcic, regimul comunist, mergand mai departe, isi propune stergerea Balcicului si de pe harta spirituala a Romaniei, eliminarea lui din memoria colectiva a oamenilor. Nu era o exceptie. Asa s-a intamplat cu toate teritoriile pierdute: Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul … Au fost izgonite si din istorie, iar cuvintele respective au devenit tabu (abia in anii ’80 odata cu accentuarea tendintelor nationaliste, aveau sa revina, partial, in vocabular si in istorie).’ (pag. 175)

Perioada de dupa 1990 si mai ales intrarea simultana a Romaniei si Bulgariei in Comunitatea Europeana au permis repararea amneziilor istorice, reconstituirea pe cat posibil a imaginii trecutului pe ruinele prezentului. Turistii romani invadeaza astazi Balcicul, precum intregul litoral bulgar. Expozitii in muzee readuc in circuit picturile care au pastrat imaginea locului, am vizitat si eu o splendida expozitie a lui Iser la Muzeul Cotroceni acum cativa ani, in care capitolul Balcic juca un rol important. Aceasta carte – scrisa cursiv, informat si cu empatie fata de subiect – face parte din acelasi proces de recuperare. Singurul lucru pe care l-as fi dorit adaugat cartii ar fi fost o harta a orasului care sa permita cititorului sa vizualizeze in spatiu locurile si cladirile descrise in relatari. Geografia si istoria sunt discipline complementare.

‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ nu este numai despre Balcic ci si sau mai ales despre fascinatia si vraja acestui loc pentru romanii de atunci si de astazi, si despre cei cativa oameni deosebiti din istoria locului si a tarii care au creat legenda. Paradisul Balcicului este pierdut pentru totdeauna, dar citind aceasta carte putem intelege inflacararea celor care l-au trait.

 

Marturisesc ca lectura volumului semnat de Miruna Lepus ‘Nae Ionescu sau implinirea prin tineri’, aparut in 2010 la Editura Vremea m-a descumpanit. Nae Ionescu este in felul lui o personalitate fascinanta a culturii si istoriei romanesti interbelice, una care cauzeaza pana astazi pasiuni si discordii. In toata perioada comunista numele sau, ca sa nu mai vorbim de scrisele sale au fost puse la index, asa incat dupa 1989 a fost necesara o recuperare – recuperare care insa nici ea nu a fost lipsita de controverse. Pentru Marta Petreu, Nae Ionescu este Diavolul, in timp ce pentru Dora Mezdrea care a ingrijit publicarea bibliografiei, corespondentei si articolelor sale si a scris o ampla biografie, el este ‘perfect, fara pata’ (pag. 182). Miruna Lepus alege o cale inedita de a prezenta figura lui Nae Ionescu in contextul istoric al epocii. Prima parte a cartii este o expunere istorica a perioadei interbelice, un ‘cadru socio-politic-economic’. A doua parte prezinta ideile principale ale traseului politic si ideologic al lui Nae Ionescu. In a treia parte sunt discutati discipolii si cei care s-au ocupat de persoana si opera sa. Totul in mai putin de 190 de pagini – ceea ce face din carte o lectura concentrata, de multe ori pasionanta dar si discutabila prin multe dintre cele scrise sau nescrise.

‘Cuvantul inainte’ clarifica in oarecare masura intentiile si pune in relatie cartea dedicata lui Nae Ionescu cu cealalta preocupare principala a tinerei autoare, posteritatea politica a lui Mihai Eminescu, caruia ii este dedicata cealalta carte scrisa de Miruna Lepus si aparuta pana acum. Ce au in comun poetul national si carismaticul profesor si ideolog al dreptei in perioada interbelica? Multe, dupa Miruna Lepus:

‘Arestarile, domiciliile fortate, sicanarea si urmarirea profesorului seamana izbitor cu atmosfera ultimilor ani din viata lui Eminescu. La fel si suspiciunile legate de moartea sa. … Rolurile lor in redactiile ziarelor la care lucrau sunt comparabile, la fel importanta lor in epoca. Amandoi sunt acuzati de antisemitism, si pe acest motiv le este marginalizata o parte importanta a operei.’ (pag. 5)

 

sursa www.edituravremea.ro

sursa www.edituravremea.ro

 

Sectiunea intitulata ‘Cadrul socio-politico-economic intre 1914 si 1940′ descrie contextul istoric al epocii din perspectiva si filtrul evenimentelor care au marcat cursul vietii, cariera si influenta in epoca a lui Nae Ionescu. Aici apar primele semne de intrebare. Sursele folosite sunt in parte din istoriografia nationalista, pana la surse legionare (mult citata este ‘Istoria miscarii legionare’ a lui Horia Sima). Macar pentru echilibru si obiectivitate ar fi fost poate mai bine sa apara si alte surse si opinii. Miscarea legionara este descrisa in termeni idealisti in sase pagini aproape apologetice, fara a fi mentionate deloc violentele anti-evreiesti care au culminat cu pogromul de la Bucuresti din 27 noiembrie 1940 si rebeliunea legionara din ianuarie 1941. Presa interbelica de stanga este etichetata drept ‘presa evreiasca’ (pag. 52). Trecerea in revista a curentelor culturale ale epocii trece complet sub tacere dadaismul, suprarealismul si avangarda in general care au avut in Bucurestii interbelici o a doua capitala mondiala dupa Paris. Aceasta asumare a punctului de vedere naeionescian pare o metoda discutabila pentru o punere in context istoric si cultural. La partile bune as mentiona includerea folositoarei liste a primilor ministri si a rezultatelor alegerilor parlamentare din Romania acelei perioade – concisa, utila si exacta din cate mi-am putut da seama – desi parca locul ei ar fi fost mai degraba la sfarsitul cartii, intr-o anexa.

A doua sectiune a cartii ii da cuvantul in mare masura lui Nae Ionescu pentru a-si explica pozitiile politice si sociale prin extrase din articole publicate tinute in epoca. Metoda este originala, un fel de colaj ordonat dupa un fir conducator clar, si aici se imbina iscusinta autoarei in selectie si asamblare ca si claritatea ideilor exprimate de Nae Ionescu. Poti fi in dezacord cu multe dintre ele dar nu poti sa nu remarci calitatea argumentatiei si stilul raspicat al polemicii. Imaginea rezultata va fi desigur apreciata diferit in functie de opiniile cititorului. Pentru mine lectura acestor fragmente a fost in mare parte o confirmare a unei personalitati nationaliste si anti-democratice, cu inclinatii spre misticism si spre metode de rezolvare ale problemelor si crizelor epocii care se aproprie pana la contopire cu ideologiile fasciste din Europa vremii.

Exemple:

‘Nae Ionescu considera ca neamul romanesc se identifica cu ortodoxia – “Biserica si natiunea la noi, ortodocsii, se suprapun. Pentru individ, deci, adica in istorie, natiunea este un absolut.”‘ (pag. 74)

‘Nae Ionescu considera ca o lupta trebuie purtata si impotriva “individualismului liberal, a stientismului, a cartesianismului si kantianismului, a democratiei, a monarhiei constitutionale si republicanismului (cari structural sunt aproape acelasi lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, …’ (pag. 79)

‘Neincredera sa in proiectul european este absoluta: “Nu exista “Europa”. “Europa” este o fictiune. Sau in cazul cel mai bun … o abstractie.” “Europa nu exista. Nu exista unitate spirituala [...] Dar in Europa nu este nici unitate economica. [...] Dar o unitate economica formata din totalitatea statelor Europei – asta nici nu exista, nici nu se poate constitui.’ (pag. 80)

‘In 1937, profesorul scria chiar ca “miscarea aceasta [Miscarea Legionara] nu a gresit niciodata.’ (pag. 111)

‘… Nae Ionescu se declara “impotriva democratiei, deasupra partidelor politice” si marturiseste in mai multe randuri ca nu e democrat. In epoca insa sensul de democrat se apropria de cel de socialist. Nae Ionescu dorea sa inlocuiasca democratia printr-o dictatura a maselor, cu rege pe post de conducator al lor.’ (pag. 119)

‘Ideea conform careia “criza iudaismului e permanenta”, iar iudaismul nu are decat doua eventualitati: se chinuieste perpetuu sau moare” apare inca din 1926, cu opt ani inainte de celebra prefata a lui Nae Ionescu la romanul ‘De doua mii de ani’ al lui Mihail Sebastian.” (pag. 132)

Este bine si clar prezentata traiectoria opiniilor politice ale lui Nae Ionescu, de la sustinerea restauratiei carliste si sustinerea pana la adulare a lui Carol al II-lea in primii ani de domnie, urmata de dezamagirile fata de asocierea cu ‘camarila’ si alunecarea spre legionarism. Relatia intre Nae Ionescu si legionari pare a fi fost aproape simbiotica, el a fost fascinat de aspectele mistice si ‘puritatea morala’ a acestora, dar si legionarii isi gasisera in doctrinele sale nationaliste si antisemite multe puncte de inspiratie.

 

sursa www.bookblog.ro

sursa www.bookblog.ro

 

Ultima parte a cartii se numeste ‘DESPRE NAE IONESCU’ si este in mare parte dedicata receptarii in contemporaneitatea sa, cu cateva ecouri in posteritate. Majoritatea contemporanilor sunt fascinati de diferite aspecte ale ideologiei sale si ii urmeaza fidel calea. Intre ei, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu (printre putinii care ii pun sub semnul intrebarii consistenta si calitatea cursurilor universitare), Petru Tutea (care considera ca ‘a avut o atitudine justa fata de toate evenimentele din Romania’ - pag. 159), si neasteptat – George Calinescu si Petre Pandrea. Mai critici fata de anumite perioade ale vietii si carierei sale au fost Nicolae Iorga si Grigore Gafencu. Disonant de critica suna aprecierea intelectuala a lui Cioran:

‘In opinia lui Cioran, Nae Ionescu “nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formatie intelectuala perfecta sau vasta. Citise mult in tinerete, iar cursurile lui se bazau pe ce inmagazinase atunci.” (pag. 155)

Cartea se incheie cu o pagina de ‘Concluzii’ al carei final ‘implinirea sa a fost prin tineri’ ramane pentru mine doar partial demonstrata. Despre opera sa filozofica, si chiar despre secretele fascinatiei pe care a exercitat-o Nae Ionescu ca profesor si mentor al generatiilor tinere ale vremii sale nu am aflat prea multe. Mari rezerve am si fata de un alt paragraf al postfetei:

‘Criza care ne loveste dn 2009 incoace e foarte asemanatoare cu cea inceputa in ’29 – somaj, imprumuturi, curbe de sacrificiu, etc. Sistemul economic si politic, politicienii, institutiile, coruptia, totul e comparabil cu [ce] se intampla atunci; istoria se repeta, iar solutiile oferite de Nae Ionescu s-ar putea dovedi potrivite si astazi, asa cum ar fi putut sa fie potrivite si atunci.’ (pag. 185)

Istoria, imi pare, a dovedit altfel.

 

 

 

‘Aceasta carte n-a fost scrisa pentru romani. A fost scrisa pentru occidentali, care, in general – chiar in sferele cele mai culte -, nu stiu aproape nimic despre trecutul tarii noastre.’ (pag. 7)

Aceasta fraza cu care incepe prefata la cea mai recenta editie (a VIII-a, ilustrata) in limba romana a cartii lui Neagu Djuvara ‘Intre Orient si Occident – Tarile romane la inceputul epocii moderne (1800 – 1848)’ tradusa din franceza de Maria Carpov si aparuta in 2013 la Editura Humanitas este o foarte necesara punere in context. Este si o explicatie despre structura cartii care evita abordarea cronologica si didactica universitara, desi face recurs si transmite o bogatie de informatii – insa aici as dori sa inserez una dintre putinele obiectiuni care mi-au trecut prin gand in timpul lecturii. O cronologie mai detaliata decat cea (si ea partiala) furnizata in anexe ar fi fost extrem de utila. Chiar si unui cititor relativ familiar cu istoria tarilor romanesti  ceva mai multe informatii biografice despre succesiunea de domnitori care s-au perindat pe tronurile Valahiei si Moldovei ar fi fost cred utila, si la fel o cronologie a evenimentelor importante din Europa acelor timpuri, sau macar a razboaielor ruso-turcesti a caror actiune s-a desfasurat in mare parte pe teritoriul tarilor romanesti si le-au influentat soarta. Merita cred mentionat de asemenea ca acest volum – dintre cele mai importante din bibliografia de istoric a lui Neagu Djuvara – a fost scris in perioada exilului, si deci se bazeaza pe documente din arhivele si bibliotecile straine – un avantaj si totodata un handicap fata de cercetatorii din Romania acelor vremuri, si (inca) o explicatie a originalitatii si diferentelor de perspective.

Cartea incepe si se incheie cu doua capitole care se aproprie de genul istoriografiei clasice. In primul este descrisa perioada de inceput a domniilor fanariote dupa sfarsitul tragic al incercarilor de desprindere de sub influenta otomana a lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu. In final va fi descrisa perioada de tranzitie care incepe cu un secol mai tarziu, in care este eliminata mai intai influenta fanariota, apar Regulamentele Organice si se formeaza si isi incepe cariera generatia care avea sa conduca revolutia de la 1848 si apoi sa duca la unirea principatelor, crearea statului national si intrarea Romaniei in modernitate. Intre aceste prim si ultime capitole organizarea informatiei este diferita – este descrisa piramida sociala care ii avea in frunte pe Domnitori, urmati de Boieri, Biserica, Oras, Tarani. Un capitol special este dedicat Tiganilor si aceasta decizie mi se pare complet justificata deoarece Romania si alte tari ale Europei i-au separat pe acestia intr-o clasa complet distincta si i-au tinut in robie in conditii economice si sociale diferite (si net dezavantajoase) fata de cele mai sarace paturi ale ‘pamantenilor’.

Cateva cuvinte despre stil. In multe momente – si sper ca aceasta comparatie imi va fi luata in sens pozitiv – cartea lui Neagu Djuvara mi-a amintit de ‘Princepele’ lui Eugen Barbu. Isi mai aminteste cineva despre scandalul monstru starnit in lumea literara romaneasca a anilor 70 de publicarea romanului – care apoi avea sa fie deconspirat de Fanus Neagu si de altii ca fiind in mare parte un maret colaj de texte istorice foarte putin prelucrate? Nu stiu cati din cei care isi amintesc au si citit cartea, eu am citit-o si pot depune marturie ca a fost o lectura plina de farmec, caci Eugen Barbu era si un stilist de calitate si stapanea si arta colajului literar. Pacatul lui (in acest caz) a fost ca nu a dezvaluit tehnica. Ei bine – si cartea lui Djuvara citeaza copios dar o face desigur cu rigoarea si integritatea istoricului de profesie, si anexa de NOTE merita sa fie citita in sine pentru bogatia de informatii suplimentare pe care le aduce. Cand adauga comentarii ale sale Djuvara o face cu iscusinta si uneori cu pasiune, si cateva din fragmentele din carte par a fi in continuarea directa a scriselor marilor nostri cronicari:

‘Cu umilinta si patima, cu pensula lui neindemanatica, pe scandura sau pe tencuiala proaspata de pe peretii afumati ai bisericilor, pictorul de icoane povestea, dupa canoane, istoria sfanta. Bucuria lumina rareori chipul sfintilor, caci viata este suferinta. Imaginea nu se dorea frumoasa: nu voia sa fie decat invatatura pioasa, rugaciune muta, marturie limpede a Adevarului. Dar, cateodata, din mila Cerului, icoana era daruita, pe deasupra, si cu frumusete.’ (pag. 181)

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Djuvara foloseste cu iscusinta dar si cu masura talentul de povestitor si anectodica atunci cand considera ca acestea isi au locul firesc in a explica si a da culoare relatarii istorice. Capitolul despre ‘Tigani’ de exemplu cuprinde cateva asemenea povestiri – sa le zicem romantic-orientaliste – care isi gasesc loc firesc in logica scrierii.

Desi scrie despre o perioada care se intinde in cea mai mare parte a secolului 18 si prima jumatate a secolului 19, Neagu Djuvara vorbeste mult despre contemporaneitate, fara a o face mai niciodata in mod explicit. Intre Orient si Occident se afla nu numai principatele romane care isi pierdusera in secolul al 18-lea dreptul de a alege domni pamanteni, ci si Romania din totdeauna si o buna parte din Europa. Frontiera intre imperiile de rasarit – cel turcesc si cel tarist – si Europa regilor catolici si a Reformei este vazuta de istoric ca o prima Cortina de Fier si una dintre sursele diferentelor in organizare politica, economie, cultura si mentalitate care dainuie pana astazi. Metehnele politice si de comportament ale Romaniei de astazi isi au originea in mare parte in regimul corupt si aviditatea claselor de sus (straine si autohtone) din perioada fanariota.

‘Din doi in doi ani, cel mult la trei ani, Poarta ii da un nou domnitor; acesta, secatuit de cheltuielile facute ca sa-si tina rangul si de pretul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decat platindu-l, vine in aceasta provincie nu doar ca sa domneasca, sa-si plateasca datoriile si sa adune alta avere, ci si ca sa-si imbogateasca neamurile, prietenii si pe toti cei ce-l slujesc.

Asadar, din trei in trei ani, o noua legiune de astfel de vampiri ajunge in Moldova, saraci cu totii, amariti, si din trei in trei ani, pleaca de aici incarcati de aur si de bunuri, lasand dupa ei doar amintirea necazurilor si gustul pentru o nepotolita lacomie pe care vrednicii lor urmasi o vor arata negresit. ‘ (pag. 39)

Desi din context judecata paturii fanariotilor este aspra, Djuvara da cuvantul si unor opinii alternative. Dependenta fata Inalta Poarta era un fapt inca inainte de curmarea domniilor principilor pamanteni. Unii dintre fanarioti au adus cu ei o cultura rafinata care imbina orientalismul cu traditia greceasca si cu legaturi pana la sincronicitate cu gandirea occidentala a vremurilor. Cativa dintre ei au introdus reforme care au imbunatatit (local, temporar, limitat) starea claselor de jos. In ansamblu insa fanariotismul a fost o frana in evolutia istorica si un moment de ruptura si izolare fata de pregatirea ideologica si izbucnirea pe strazi a revolutiei burgheze de la sfarsitul secolului 18.Rezultatul este un moment de abis in nivelul de trai al majoritatii populatiei din clasele putin privilegiate, o intarziere care avea sa se perpetueze pana in a doua jumatate a secolului 19 in crearea unor clase autohtone de meseriasi si a unei burghezii industriale si financiare stabile, precum si depopularea tarilor romanesti (aspect care mie imi era necunoscut) in pofida unui influx permanent de exilati dintre romanii de dincolo de munti si dupa caderea rasaritului Moldovei sub stapanire rusa si de dincolo de Prut.

 

sursa www.badpolitics.ro

sursa www.badpolitics.ro

 

Nu neaparat structura sociala si de proprietate este pusa pe banca acuzarii ci mai degraba moravurile aduse de fanarioti si preluate si de boierimea locala:

‘Se vede deci foarte limpede din toate aceste exemple, ca nenorocirea taranului roman nu se trage numai de la un regim funciar nedrept – dimpotriva, acest regim era, de foarte departe, cel mai liberal din toata Europa Centrala si de Rasarit -, ci de la cererile nesabuite ale fiscului, de la rechizitionarile necontenite si arbitrare ale puterii si de la metodele inumane de strangere a darilor …’ (pag. 304)

Neagu Djuvara semnaleaza insa si o trasatura de caracter eminamente pozitiva atribuita romanilor din toate clasele si aceasta este desigur si ea in parte o conditionare a istoriei, dar una care explica multe – refuzul de a colabora cu puterea straina (in acest caz turceasca):

‘Putem spune in jargonul nostru contemporan, ca, vreme de patru secole de stapanire otomana, romanul a indurat multe dar n-a “colaborat”. Este o trasatura de caracter la care se cuvine sa meditam.’ (pag. 178)

In alte cuvinte (si se va intampla asta si in perioade si imprejurari de dupa timpurile acoperita de carte) – romanii au acceptat cand nu au avut incotro vasalitate ideologica si uneori aliante militare care s-au dovedit a fi nefaste, ba chiar si numirea de conducatori impusi, dar nu prezenta ocupantilor, si nici nu au existat practic ‘colaborationisti’ co-optati in conducerea imperiilor.

Evreilor nu le este dedicat un capitol separat, dar sunt incluse cateva pagini ci informatii consistente in capitolul despre Orase. La fel si armenilor a caror prezenta activa in economia si viata sociala a principatelor incepe tot in aceasta perioada. Datele statistice despre numarul si indeletnicirile evreilor din Muntenia si Moldova dau o imagine a preocuparilor si ocupatiilor diverse ca si a rolului jucat de ei in economie in conditiile deja explicate ale intarzierii dezvoltarii unor paturi autohtone de burghezie industriala sau comerciala. Un aspect anecdotic care imi era necunoscut era cel legat de originea in parte evreiasca a lui Vasile Alecsandri, un fel de confirmare ca evreii convertiti sau descendentii acestora furnizeaza uneori o plamada excelenta pentru antisemitism.

Recomand lectura acestei carti pasionatilor de istorie in primul rand, care vor gasi in ea o multitudine de informatii care sa le satisfaca interesul si o viziune originala, clara si echilibrata in cea mai mare parte a cazurilor fara insa a fugi sau ingropa controversele. Este si o carte frumos scrisa si editata, plansele de ilustratii adaugate dupa cate inteleg in ultimele editii nu sunt legate direct, dar la fel ca si anexele ofera o completare utila textului din centrul cartii. Orice iubitor de cultura romaneasca cred ca va gasi multe motive de interes in acest volum, care se incheie intr-o nota apreciativa fata de generatia care a condus Romania spre unire si independenta, si a intors din nou fata tarii spre Europa:

‘Asa s-a intamplat la noi cu barbatii nascuti, sa spunem, intre 1800 si 1830, si pe care-i putem numi “generatia de la 1848″. Erau doar o mana de oameni, insa luptau manati de o credinta netarmurita in destinele tarii lor. Au lepadat, ca pe niste vechituri, obiceiurile, institutiile, pana si vocabularul impuse de o putere straina. Au sorbit cu nesat din izvoarele culturii apusene; au adoptat institutii noi, au innoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatura de valoare universala, au inceput, in liniste, un proces democratic, intr-un ritm nemaicunoscut de vreo alta tara din Europa; au fixat, pentru generatii, cu indrazneala si realism, marile obiective politice ale neamului si au determinat Europa sa tina seama de ele. Ei au facut toate acestea. Au facut chiar mai mult: au faurit Romania.’  (pag. 392)

Cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi ‘Asa s-a nascut omul nou – In Romania anilor ’50′ (Editura compania, 2012) vine sa ocupe un loc important intr-un spatiu neasteptat de rarefiat – cel al cartilor care se ocupa de istoria Romaniei in primul deceniu al celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Prin anii 70 acest deceniu capatase in lumea literara calificativul de ‘obsedant’. Obsedant pentru ca in conditiile politice ale venirii la putere a Partidului Comunist fusese complet imposibila reflectarea realitatii in arta epocii, numita ‘realist-socialista’ dar in fapt fantastic-propagandistica. Obsedant pentru ca multe dintre realitatile anilor ’50 se prelungeau in viata anilor ’70. De fapt, daca in literatura vremii a existat un moment de relaxare ideologica care a permis aparitia cartilor unor Ivasiuc, Breban, Goma in mult mai controlata si complet politizata istoriografie nu a aparut nimic semnificativ pana la re-inghetul declansat de Tezele din Iulie 1971 care au readus Romania la un stadiu mult mai asemanator anilor ’50 din multe puncte de vedere. Una dintre impresiile personale cele mai puternice lasate de aceasta carte este legata de faptul ca am recunoscut in multe dintre paginile si capitolele sale descrieri caracteristice nu numai Romaniei anilor ’50 si si celei a anilor ’70 si ’80 pe care i-am cunoscut si trait din plin: supravegherea permanenta, ideologizarea creatiei artistice si a presei, ineficienta economica, muncile voluntare, si mai ales minciuna ‘democratiei populare’ si a ‘socialismului’ care incerca sa poleieasca realitatea acapararii puterii de un grup de parveniti si incopententi care pastrau puterea prin demagogie si teroare, ignorand complet interesele populatiei si drepturile umane fundamentale. Dupa 1990 istoriografia romaneasca s-a ocupat cu predilectie de perioada sfertului de veac in care Romania a fost condusa de Ceausescu si de clanul sau, si numarul cartilor dedicate primei perioade a dictaturii comuniste este cu mult mai redus. Practic, cu exceptia cartilor lui Tismaneanu, acest volum al lui Dorin-Liviu Bitfoi este prima incercare consistenta si documentata de a scrie istoria deceniului obsedant. O incercare reusita.

Titlul cartii este oarecum modest in raport cu continutul ei, care poate fi descris in cateva cuvinte ca fiind cea mai completa reconstituire a realitatilor romanesti ale epocii aparuta pana acum. Pe de alta parte insa el reflecta atentia permanenta pe care autorul a acordat-o vietilor cetatenilor de rand ai Romaniei din acea perioada ca si a impactului de durata al terorii comuniste nu numai asupra generatiilor care au indurat-o ci si pentru generatiile care au urmat. ‘Omul nou’, adica omul care traieste permanent in foame si si miniciuna, care se teme de a nu fi victima delatiunii si pentru a se proteja devine de multe ori el insusi delator nu a fost creat de Ceausescu. Ceausescu insusi a fost intr-o mare masura un produs al anilor ’50 si un continuator al politicilor acelor ani. Romania ocupata si umilita de dupa razboi a iesit din matca normalitatii istorice.

Nu sunt putini cei care identifica in liniile de forta ale prezentului nostru traumele venite din matricea anilor ’50 – acest “miez radioactiv” al comunismului romaanesc. Ar fi fost oare posibil ca din ultragiul de un asemenea calibru la normalitate, la umanitate, la morala sa nu se iveasca o specie “noua”? Ar putea fi acest “om nou” reversibil?’   (pag. 10)

Deceniul anilor ’50 este descris in volum in doua ‘carti’ despre ale caror structura voi discuta imediat. Ele sunt precedate de un prolog (anii 44-49) si un epilog (anii 61-65). Notele bibliografice ocupa peste 100 de pagini la sfarsitul volumului si sunt extrem de necesare pentru a repera sursele informatiei de dimensiuni enciclopedice cuprinse in cele peste 500 de pagini de text de format destul de mare. Urmeaza o utila cronologie istorica (care repeta insa informatii cuprinse in carte, deci este redondanta pentru cititorii intregului volum, si o bibliografie grupata in sectiuni dedicate cartilor, periodicelor, surselor internetice, filmelor.

 

 

sursa www.centralapsi.ro

sursa www.centralapsi.ro

 

Prologul intitulat ‘Asa incepe lumea noua (anul 1950)’ acopera in realitate o perioada ceva mai extinsa – cea a celor cativa ani postbelici care au reprezentat alunecarea de la o sovaielnica revenire la democratie dupa dictaturile precedente si perioada razboiului, spre dictatura comunista. Sunt descrise inchiderea frontierelor, lichidarea partidelor democrate ‘istorice’, destramarea institutiilor statului de drept, acapararea puterii politice si a conducerii armatei, epurarea acestor institutii de elementele ‘reactionare’ adica neaservite noului regim, si primele campanii ale noii politici externe romanesti – cea indreptata contra Iugoslaviei lui Tito si campania ‘pentru pace’ – prima dintr-un sir de campanii de diversiune ideologica care vor fi reluate si de Ceausescu.

Prima ‘carte’ dedicata anilor 50 este impartita in sapte parti, descriind aspecte diferite ale vietii Romaniei din acea perioada. ‘Legalitatea populara’ descrie aservirea justitiei scopurilor noului regim, teroarea instaurata de Securitate in randurile populatiei si cumplitul sistem penitenciar in care Romania acelor ani a excelat prin inventivitatea si cruzimea cu care comunistii si-au pedepsit dusmanii de clasa in actiuni ca ‘exprimentul Pitesti’, inchisori ca Aiud sau Gherla, sau lagare de munca cum au fost cele de la Canal. A doua parte se ocupa de ‘Transformarea socialista a agriculturii’ si in special de colectivizarea fortata insotita si ea de represiuni si suferinte in special in randul taranilor mai instariti si a celor care refuzau sa se incadreze in Gospodarile Colective. ‘Economie planificata’ este capitolul in care aflam despre dezastrul economic in care a fost adusa tara dupa nationalizari si introducerea metodelor sovietice in industrie, inclusiv a planificarii centralizate a economiei aflate in mana unor impostori incompetenti. Partea a patra ‘Pe frontul ideologic’ este dintre cele mai cuprinzatoare incluzand detalii despre sovietizarea culturii in primii ani ai deceniului, aservirea presei, coruperea limbii, activitatea cenzurii si inlocuirea calendarului traditional cu noile sarbatori comuniste. ‘Realismul socialist’ descrie aservirea literaturii (initial tot dupa model sovietic), evolutia unora dintre scriitorii si artistii cunoscuti sub noul regim, precum si fenomenele caracteristice celorlalte arte (teatrul, cinematografia, artele plastice). Evolutiei invatamantului ii este dedicat capitolul al saselea ‘Educarea omului nou’ in timp ce capitolul sapte ‘Viata oamenilor muncii’ are in centru problema nivelului de trai (lipsurile in aprovizionare in toate domeniile, cozile) in contrast cu viata micii paturi privilegiate ajunse la conducerea tarii.

Cartea a doua priveste deceniul dintr-o perspectiva diferita – una cronologica. Este impartita in trei sectiuni, forcare ocupand cam o treime din anii 50. In prima este reluata perioada inceputului anilor 50 dar apar acum mult mai bine conturate portretele conducatorilor Romaniei din acea vreme si in special cel al lui Gheorghiu-Dej si sunt descrise luptele interne intre cei aflati la conducerea partidului si a tarii si felul in care vicleanul dictator comunist a reusit sa-si infranga toti adversarii, pe unii trimitandu-i la inchisoare sau chiar la moarte in urma unor procese inscenate folosind aceleasi metode ale Securitatii utilizate inainte impotriva ‘dusmanilor de clasa’. O parte semnificativa este dedicata Festivalului Tineretului organizat la Bucuresti in 1953, moment de relativa relaxare si deschidere prin participarea unor delegati straini, dar care a costat tara si pe romani multe luni de privatiuni pentru a da lumii ‘din afara’ o impresie de relativa bunastare si normalitate. Capitolul care se ocupa de anii de la mijlocul deceniului are in centrul sau anul 1956 cu revolta anti-comunista maghiara care a insemnat o scurta perioada de speranta si solidaritate, repede reprimata, in asa fel incat capitolul final descrie din multe puncte de vedere o reintoarcere la anii cei mai grei ai dicaturii, cu demascari si procese publice, cu arestari abuzive si reincarcerarea celor eliberati in scurta perioada de ‘dezghet’ de dupa citirea raportului lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS.

Epilogul volumului se ocupa de perioada finala a dictaturii lui Gheorghiu-Dej, acum consolidata si fara niciun fel de competie interna. Romania se redreseaza oarecum economic, apar semne de destindere in special ca urmare a re-orientarii partiale a politicii externe fata de occident cauzata de distantarea fata de o Uniune Sovietica care incercase sa preia prin intermediul CAER-ului controlul asupra planificiarii economice. Acum sunt puse bazele liniei national-comuniste care va fi continuata si extinsa de Nicolae Ceausescu, care preia puterea in martie 1965, la moartea lui Gheorghiu-Dej.

 

sursa www.compania.ro

sursa www.compania.ro

 

In pofida dimensiunilor cartea se citeste cu sufletul la gura. Aproape ca as folosi cliseul ‘ca un roman politist’ daca nu as fi citit destule romane politiste care nu m-au captivat in aceeasi masura. Dorin-Liviu Bitfoi foloseste o tehnica a colajului care preia informatii din presa vremii sau din volumele de memorii (cu sursele indicate in permanenta, la fiecare subcapitol si uneori la fiecare paragraf prin trimiteri la bibliografie dar fara insertii de subsol). Cateodata limba de lemn a documentelor si a presei vremii vorbeste de la sine, alteori sunt necesare clarificari, majoritatea scrise la timpul prezent ceea ce intareste senzatia de participare a cititorilor. O singura data este intrerupta naratiunea pentru un scurt capitol personal (pag. 461) care relateaza stramutarea de la sat la oras a tatalui scriitorului, ceea ce ne reaminteste ca daca nu noi, parintii nostri au fost printre ‘actorii’ istoriei care este desfasurata in fata ochilor nostri. Desi cartea este extrem de bine informata si exacta in masura in care am putut eu sa imi dau seama, pozitia autorului nu este cea a unui istoric obiectiv cu tot dinadinsul. O marturiseste si ironia unora dintre titlurile capitolelor: ‘Aflam din ziare ca suntem fericiti’ sau ‘Somnul popular-democratic’.

Lipseste ceva din carte? Exista cateva aspecte care sunt amintite doar in treacat sau lipsesc cu desavarsire. De exemplu repatrierea prizonierilor romani din Uniunea Sovietica, relatiile cu minoritatea maghiara sau soarta in prizonierat si intoarcerea deportatilor germani nu sunt amintite de loc. Emigrarea evreilor este amintita in prolog dar nu si in textul cartii, si nici inceputul procesului de vanzare a acestora descris in cartea lui Radu Ioanid ‘Ransom of the Jews’ ca avandu-si originea tot in anii ’50. Este mentionata in treacat eliberarea unora dintre detinutii din procesele sionistilor dar nu exista nicio ralatare a acestor procese. Cateva dintre personalitatile istorice sunt descrise incomplet. Sunt de exemplu trei (cel putin) referinte la Rady Gyr ca la ‘intemnitatul mai multor dictaturi’ (de exemplu la pag. 400) dar nicio referinta la faptul ca a fost si poetul oficial al uneia si poate cea mai cruda din istoria Romaniei – dictatura legionara. Este descrisa in mod emotionant iesirea din inchisoare a lui Horia Cosmovici (pag. 399) pe baza insemnarilor din jurnalul sotiei sale, dar nu exista nicio mentiune despre cine a fost acest personaj destul de putin cunoscut (avocatul lui Zelea Codreanu si subsecretar de stat in timpul guvernarii legionare). Este folosita expresia ‘decimarea elitelor romanesti’ – dar ceea ce s-a petrecut cu elitele Romaniei pre-comuniste a fost mult mai rau decat o decimare – a fost o lichidare fizica si spirituala de proportii mult mai mari care a schimbat cursul istoriei.

M-am nascut si eu in Romania  deceniului care este subiectul acestei carti. Copil fiind am putine amintiri din acea perioada pe care o cunosc din relatarile directe dar si din traumele pe care le-am simtit mai tarziu si pe care le reconstitui azi in amintirile mele despre parintii mei pentru care anii ’50 ar fi trebuit sa fie anii cei mai frumosi si mai productivi ai vietii dupa ce supravietuisera perioadei Holocaustului. In locul unei tinereti normale ei au trait aceasta perioada de lipsuri, de frica, de minciuna. Intr-un fel cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi m-a ajutat sa-i inteleg si pe ei mai bine, poate chiar sa ma inteleg mai bine pe mine insumi.

Recomand tuturor citirea acestei carti, cea mai completa si mai detaliata despre acea perioada aparuta pana acum in Romania. Sper ca vor urma si alte editii, poate cu ilustratii. Aceasta prima editie a cartii se bazeaza numai pe text, si textul este puternic, documentat, sugestiv in cea mai mare parte – dar adaugand ilustratii, corectand unele erori si adaugand unele amanunte, si poate re-editiand in doua volume mai lesne de tinut in mana la lectura va rezulta una dintre cartile de referinta ale istoriografiei romanesti, si o carte de succes la publicul interesat de istoria recenta a Romaniei.

 

 

‘Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei’ aparuta in 2013 la editura compania este una dintre cele mai interesante carti de istorie pe care le-am citit in ultima vreme, si marturisesc ca am citit-o cu mare interes. Mihai Dimitrie Sturdza, autorul cartii este descendent al uneia dintre familiile cu nume in istoria Romaniei, si devenit  istoric imbina – daca este sa judec dupa aceasta carte – curiozitatea si rigoarea cercetatorului cu talentul asternerii pe hartie a unor episoade istorice care sub condeiul sau nu numai ca devin mai clare in detaliile lor, ci sunt si prezentate dintr-o perspectiva de multe ori noua si surprinzatoare. Nascut in 1934, Sturdza a avut sansa sa paraseasca Romania in 1963 si sa-si continue in libertate o cariera de istoric imbinata cu activitate publicistica, jurnalist la Europa Libera si translator oficial al presedintilor Frantei in intalnirile lor ‘istorice’ cu dictatorul Romaniei din anii 70 si 80. ‘Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei’ este o culegere de articole si studii istorice, unele publicate initial cu cateva decenii in urma, altele recente, toate revazute. Desi cartea nu are un fir unitar – in episoadele ei ii intalnim si pe rusi, si pe masoni, si pe maresalul Antonescu dar niciodata pe toti impreuna – ceea ce este comun este abordarea inedita bazata pe descoperirile facute de istoric in arhivele, bibliotecile, colectiile de ziare ale lumii. Spre deosebire de colegii sai de breasla ramasi in Romania, Sturdza a putut cerceta si scrie in libertate, si asta i-a permis sa abordeze subiecte – inclusiv unele tabu-uri – din puncte de vedere originale si de multe ori contrare opiniilor istoricilor formati si influentati de cerintele istoriografiei comuniste, sau care au perpetuat tarele acesteia si dupa redobandirea libertatii dupa anul 1989. Explicit sau implicit cartea contine polemici cu istoriogrfia oficiala sau consacrata a Romaniei de ieri si de astazi, ceea ce face si mai interesanta lectura volumului.

Cele 13 episoade istorice ale cartii acopera 170 de ani de istorie romaneasca, de la perioada Scolii Ardelene si pana la inscaunarea dictarii comuniste. Diferite in amploare ele nu sunt diferite si in profunzime, si merita citite cu atentie, inclusiv notele care in unele locuri intrec in dimensiuni si consistenta insasi textul paginilor respective, completandu-l cu informatii bibliografice si mini-biografii ale personalitatilor mentionate in pagina.

 

sursa www.observatorcultural.ro

sursa www.observatorcultural.ro

 

Cele sase capitole din prima sectiune a cartii acopera perioada de la 1780 pana la primul razboi mondial. Titlul acestei sectiuni este ‘Romania intre Occident si Rusia’ indemnand la reflectie despre cat de constante sunt dilemele politicii si istoriei Romaniei moderne si de astazi. O tema comuna a acestor capitole sunt insa societatile secrete care au jucat un rol important in istoria Romaniei, un rol cateodata uitat – cum este cazul apartenentei boierului reformator bucovinean la societatea secreta infiintata de insusi imparatul Austriei Iosif al II-lea ca instrument de aplicare a politicii sale iluministe – si alteori exagerat de alti istorici romani. Sturdza a cautat si gasit in arhive documente care arata cat de putin semnificativa a fost participarea junilor romani precum Rosetti sau Bratianu in societatile masonice si miscarile revolutionare franceze dinainte de 1848, pentru ca apoi sa sparga in tandari mitul contributiei masonice la Unirea Principatelor si urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza. In mod explicit:

‘Arhivele masonice de la Paris probeaza si faptul ca nimic din ce s-a scris pana acum despre Steaua Dunarii nu este conform adevarului.’ (pag. 50)

In realitate aceasta loja infiintata la inititiva imparatului Napoleon al III-lea in 1858 cu scopul de a pune pe tronul Principatelor pe un var al imparatului a fost mai mult o sursa de romane foileton (‘Misterele Bucurestilor’) sau mai rau de vodevil, si din cauza neseriozitatii participantilor (unul dintre ei fiind actorul Constantin Mille) si datorita faptului ca ajuns la putere Cuza a suprimat-o in 1860 impreuna cu alte focare de potential pericol pentru puterea sa politica.

Doua dintre cele mai interesante capitole ale cartii au in centrul lor Iasii anilor domniei lui Cuza, ai rasturnarii acestuia si venirii la putere a principelui Carol, si apoi deceniul Junimii. Este prima carte serioasa si documentata in care am gasit informatii concrete despre puterea economica si financiara a comunitatii evreiesti din acea vreme. Evreii instariti au facut de altfel parte si din loja  masonica  ‘Steaua Romaniei’ care a jucat un rol extrem de important in istoria Iasilor si a Romaniei acelor ani. Complet inedit pentru mine a fost episodul loviturii de stat separatiste incercate de partida boierilor Roznovanu dupa caderea lui Cuza in 1867 la instigarea Rusiei. Acum abia am inteles mai bine originile fictiunii istorice a ‘poporului moldovean’ care se perpetueaza pana in ziua de astazi. Capitolul destinat Junimii si relatiei acesteia cu lojele masonice este si el extrem de interesant si complet inedit pentru mine. Functionand o vreme ca o aripa intelectuala a lojii ‘Steaua Romaniei’ Junimea s-a despartit de aceasta gasindu-si menirea culturala si nationala care i-a castigat locul in istoria Romaniei:

‘Purtatori de idei – si in aceasta consta insemnatatea lor in istoria culturii romane – fanariotii au introdus Iluminismul in Principate. Tot ei, inainte de a disparea au adus la Iasi Iluminismul masonic. Aspectul definitiv, stilul romanesc al Junimii a fost insa dat de romani cu iubire de tara – Pogor, Maiorescu, Negruzzi – pentru care prioritatea consta in constituirea unei culturi demne de a figura alaturi de celelalte culturi ale Europei.’  (pag. 127)

 

sursa cotidianul.ro

sursa cotidianul.ro

 

Relatia intre romani si straini, intrigile imperiilor vecine si influentele nationalitatilor minoritare stabilite de-a lungul istoriei pe teritoriul Romaniei constituie o preocupare continua a istoricului Mihai Dimitrie Sturdza. A doua parte a cartii se deschide cu un capitol  dedicat lui Zamfir Arbore – personaj astazi aproape complet uitat de istorie, dar care a avut o viata destul de indelungata si de interesanta pentru a cuprinde doua biografii aproape complet diferite – o tinerete traita in Rusia si Elvetia petrecuta in cercurile violent-revolutionare si anarhiste, urmata de stabilirea in Romania si o cariera de inalt functionar al lui Carol I, profesor la Academia Militara si mentor al regelui Ferdinand. La inmormantarea sa in 1933 i-au adus elogii personalitati cat se poate de diferite, de la Nicolae Iorga la conducatori socialisti, de la patrioti basarabeni la ziaristii (in mare parte evrei) din presa de stanga bucuresteana. In acea perioada fiica sa Ecaterina Arbore era de multa vreme exilata in Uniunea Sovietica, activista in Comintern, si probabil ca daca nu ar fi cazut victima represiunilor staliniste canibale de la sfarsitul anilor 30 ar fi avut sansa sa devina in vremuri o rivala a Anei Pauker.

Unul dintre capitolele cele mai surprinzatoare ale cartii este cel dedicat episodului scrierii romanului Kaputt de catre Curzio Malaparte, roman considerat multa vreme drept una dintre marturiile nu numai literare dar si cu valoare documentara ale pogromului de la Iasi din iunie 1941. Desi se pare ca a trecut prin Iasi in perioada de la inceputul razboiului majoritatea informatiilor lui Malaparte nu erau marturii directe ci informatii culese mai tarziu de la terte persoane, iar reportajele publicate in acei ani de presa italiana departe de a fi scrise de pe front cum dadeau a intelege textele erau scrise din linistea si confortul unei vile la Capri.

‘… groaznicele corespondente de pe frontul inghetat erau compuse sub soarele Mediteranei cu ajutorul telegramelor de presa germane, ale memoriilor scrise de ofiterii care fusesera in Rusia in campania lui Napoleon Bonaparte si ale relatarilor datorate participantilor la diferite expeditii polare. Totodata, pe masura ce se profila victoria Aliatilor asupra Axei, pronazistul God Shave the King se metamorfoza in antinazistul Kaputt.’ (pag. 190)

‘Astfel incat s-a putut spune despre Kaputt ca este o carte inventata aproape pe de-a intregul dar verosimila pana la tragism, o “abilissima fantasia” a unui oportunist neconformist.’ (pag. 192)

Urmatoarele trei capitole sunt dedicate unor episoade diplomatice legate de incercarile diferitelor cercuri politice romanesti de a se rupe de alianta cu Germania si de a negocia conditii mai avantajoase de armistitiu, pentru iesirea Romaniei din razboi si pentru ce avea sa urmeze dupa aceea. Masonii par sa fi disparut complet de pe scena istorica, apare insa in rol principal Maresalul cu a carui incercari de reabilitare Mihai Dimitrie Sturdza nu se impaca nici istoric si nici politic. Capitolul dedicat negocierilor care au avut loc in anii 1943-1944 in capitala Suediei in incercarea de a scoate Romania din alianta cu Axa demonstreaza ca soarta Romaniei era in acel moment deja pecetluita de intelegerile dintre Churchill si Stalin la conferintele de la Yalta si Teheran. Politicienii romani cautau o alianta cu puterile occidentale care insa deja abandonasera Romania in soarta vointei viitorilor ocupanti sovietici. Lipsiti de realism se refugiau in iluzii:

‘Oamenii politici romani ignorau toate acestea si se apropiau treptat de impas, crezand in salvarea tarii lor de anglo-americani – o salvare pe care realitatile politice si starea de pe teren a operatiunilor militare ale celor trei Aliati nu o permiteau deloc. La orice indiciu contrar sperantelor lor se aratau surprinsi si neincrezatori.’ (pag. 280)

Personal mi-a placut mult si capitolul dedicat teatrului diplomatic din capitala Mexicului unde era refugiat fostul rege Carol al II-lea tinut ca o posibila carte de schimb si presiune fata de regele Mihai, capitala in care ambasador sovietic era un personaj fascinant pe nume Constantin Umanski nascut la Chisinau care a pus bazele politicii sovietice de creare in America Latina a unei sfere de influenta anti-americane ca intr-un fel de preludiu al razboiului rece. Ultimele doua capitole se refera la procesul lui Antonescu cu cateva documente noi care nu aduc insa vrei noutate senzationala, si la un ridicol proces de calomnie din Parisul anilor 50 in care colaboratorii comunisti locali au chemat in ajutor cativa propagandisti din tarile ‘socialiste’ printre care si Romania, reusind doar sa expuna ridicolul propagandei comuniste in primul deceniu al razboiului rece.

In paginile sale cele mai interesante cartea lui Mihai Dimitrie Sturza contesta in multe locuri linia adoptata de multi istorici romani in ceea ce priveste momente cheie ale istoriei Romaniei moderne. Plina de informatii interesante si pentru mine inedite, scrisa cu talent si seriozitate, este una dintre cele mai pasionante lecturi istorice pe care le-am parcurs in ultimii ani. O recomand cu caldura.

 
 
 

Marturisesc ca am fost socat in multe momente ale lecturii cartii istoricului clujean Horia Bozdoghina ‘Antisemitismul lui A.C.Cuza in politica romaneasca’ aparuta la Editura Curtea Veche in colectia ‘Istorie si politica’. Istoria antisemitismului romanesc este departe de a-mi fi straina, am invatat-o si in mare masura am trait-o din experienta si povestirile familiei mele, iar in ultimele decenii am avut ocazia sa citesc cateva carti de referinta in domeniu si in primul rand ‘Imaginea evreului in cultura romana’, de fapt o adevarata istorie a antisemitismului romanesc scrisa de Andrei Oisteanu. Horia Bozdoghina se ocupa in aceasta carte de una dintre figurile marcante ale antisemitismului politic si cultural romanesc din ultimul deceniu al secolului 19 si primele decenii ale secolului 20 – A.C.Cuza – si tocmai restrangerea si focalizarea cercetarii asupra unui singur personaj face si mai flagranta virulenta activitatii sale politice, nocivitatea conceptiilor si consecintele nefaste ale actiunilor sale. Volumul – prefatat de Radu Ioanid – apare sub egida Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel” si autorul are in bibliografie inca doua studii dedicate personalitatilor dreptei nationaliste romanesti – unul despre Nicolae Iorga si altul (scris in colaborare) despre polemica din jurul ‘cazului Paulescu’.

Ceea ce imi lipsea din cunostinte, in afara de virulenta limbajului si extremismul dus pana la absurd al conceptiilor pe care le dezvaluie aceasta carte este caracterul de precursor al antisemitismului romanesc.

‘Acuzat ca ar fi fost influentat de nazisti si ca ar fi imitat politica nazistilor in Romania, A.C.Cuza a negat vehement aceste invinuiri. El declara, la 28 noiembrie 1936, urmatoarele: “S-a spus ca noi am imitat pe Hitler. Un singur fapt am sa relev, anume ca eu am scris primul meu studiu, <Generatia de la 48 si Era Noua> in februarie 1889, iar Hitler s-a nascut in acelasi an, dar la 20 aprilie; presupun ca nu aveam ce sa luam de la dansul ca doctrina. Nu, domnilor, noi suntem premergatorii lui Adolf Hitler, pentru ca am venit cum am aratat, de la 1889, cand el abia se nascuse.” (pag. 199)

Adeptii protocronismului mai pot adauga o realizare romaneasca listelor lor! Studiul lui Horia Bozdoghina scoate in evidenta inceputurile socialiste si junimiste ale tanarului doctor in drept si in stiinte politice la prestigioase universitati franceze si belgiene, intors in ultimele decenii ale secolului 19 in Iasi, si alunecat in scurta vreme pe panta explicatiilor simpliste si aberante pe care antisemitismul le furniza problemelor reale ale Romaniei in constructie. In 1895 A.C.Cuza pune chiar bazele unei Aliante Antisemite Internationale impreuna cu Nicolae Iorga, dand o dimensiune internationala activitatii sale politice antisemite. Pe plan national colaborarea cu Nicolae Iorga va dura pana la primul razboi mondial, cei doi constituind si conducand Partidul National-Democrat, care il aduce pentru prima data pe A.C.Cuza si in Parlamentul Romaniei. Drumurile politice ale lui Cuza si Iorga se vor desparti dupa Marea Unire si dupa razboi, Iorga moderandu-si pozitiile antisemite si pledand pentru asocierea Romaniei cu puterile democrate occidentale, care in viziunea sa erau mai probabil sa sustina cauza integritatii frontierelor Romaniei Mari. Sirul asocierilor lui A.C.Cuza nu se va opri insa aici, printre tovarasii sai de drum se vor afla de-a lungul timpului generalul Averescu, Corneliu Zelea Codreanu, Nechifor Crainc, si in partea finala a carierei sale politice Octavian Goga. A.C.Cuza a fost profesor universitar, membru al Academiei Romane, iar la implinirea varstei de 80 de ani, majoritatea intelectualitatii romanesti si conducerea bisericii ortodoxe i-au adus elogii pentru o activitate si o ‘opera’ compusa in cea mai mare parte din manifestari si scrieri antisemite.

 

sursa http://www.curteaveche.ro/antisemitismul-lui-a-c-cuza-in-politica-romaneasca.html

sursa http://www.curteaveche.ro/antisemitismul-lui-a-c-cuza-in-politica-romaneasca.html

 

Inca un element de surpriza pentru mine: Daca in zilele noastre – de fapt in perioada de dupa Holocaust – insusi cuvintele ‘antisemitism’ sau ‘antisemit’ sunt considerate incriminante nu asa stateau lucrurile in perioada in care a activat A.C.Cuza.

“El isi definea antisemitismul ca pe o misiune stiintifica si politica. Pentru el, evreii devenisera problema esentiala a civilizatiei romanesti. Ca profesor la catedra de Economie Politica a Universitatii din Iasi, cursurile sale erau imbacsite de antisemitism.”
(pag. 50)

Limbajul folosit de A.C.Cuza folosea in mod curent termenul ‘jidan’. Programele sale politice s-au ocupat in mod consecvent de-a lungul a mai multor decenii de ‘problema jidaneasca’. Fie ca este vorba despre Partidul National-Democrat de dinaintea primului razboi mondial, despre Liga Apararii National Crestine din perioada interbelica sau despre Partidul National-Crestin format impreuna cu Goga la sfarsitul acestei perioade, programele politice cuprindeau prevederi cum ar fi “expulzarea evreilor din sate, unde nu au dreptul sa locuiasca, excluderea evreilor din armata, eliminarea evreilor din presa romaneasca, exluderea evreilor din toate functiile, …’ (pag. 39) si asta intr-o prima faza. Faza urmatoare includea expulzarea evreilor din Romania in … Madagascar “pentru ca Madagascarul este o insula. Si-i vom putea supraveghea mai usor pe jidani sa nu mai iasa din hotarele ei.” (pag. 219)

Cartea lui Horia Bozdoghina dedica doua capitole pretentiilor de teorie stiintifica ale antisemitismului lui Cuza si componentei sale religioase. In prezentarea antisemitismului ca pe o stiinta A.C.Cuza l-a avut partener pe savantul Nicolae C. Paulescu, atins si el de virusul antisemitismului. ‘Stiinta antisemitismului’ incropita de acestia nu este altceva decat un amestec de aberatii rasiale, statistici deformate, interpretari de tipologie si istorice rauvoitoare si lipsite de baza. Componenta religioasa este si mai ridicola negand originile istorice evreiesti ale crestinismului si identitatea evreiasca a lui Iisus si propunand nici mai mult nici mai putin decat o reforma a crestinismului care sa scoata Vechiul Testament (‘jidanesc’) din randul cartilor sfinte, precum si invataturile apostolilor care amintesc originea iudaica a lui Iisus. Iudaismul este ‘analizat’ si rastamacit de A.C.Cuza, i se neaga esenta monoteista si i se atribuie elemente satanice. Trebuie mentionat ca o parte din clerul ortodox al vremii a combatut aceste aberatii cu tenta de erezie, dar au fost si destui care le-au sustinut sau le-au tolerat, nu intre cei din urma patriarhul Miron Cristea, ajuns prim-ministru in perioada dictaturii regale.

Sunt urmarite in mod detaliat in carte activitatile politice ale lui A.C.Cuza atat in perioada de dinainte de Marea Unire cat si in cea interbelica. Sunt descrise programele diferitelor formatii politice pe care acesta le-a intemeiat si le-a condus, ceea ce doar pune in evidenta consecventa virulenta a antisemitismului care a stat la baza tuturor. Negarea drepturilor politice si economice ale evreilor, refuzul acordarii cetateniei inainte de razboi si anularea cetateniei evreilor dupa razboi, adoptarea de masuri discriminatorii anti-evreiesti in toate domeniile vietii economice, sociale, culturale, si in final cererea de expulzare a evreilor din Romania revin in mod obsesiv in toate aceste programe politice. Sunt descrise in detaliu si rezultatele obtinute de aceste partide in alegerile din cele doua perioade. Este dupa parerea mea o nota de onoare pentru electoratul romanesc faptul ca in niciuna dintre cele doua perioade partidele extremiste nationaliste si antisemite conduse de A.C.Cuza nu au obtinut un procentaj semnificativ in alegeri democratice. Daca ne uitam la simpatia si colaborarea de care s-a bucurat A.C.Cuza in cercuri largi ale intelectualitatii romanesti putem spune ca electoratul a reactionat in mod mai sanatos decat varfurile intelectualitatii la virusul antisemitismului. Partidele lui Cuza au obtinut sub 5% din voturi in majoritatea alegerilor din Romania burgheza-democrata, ceea ce a dus ca in unele perioade sa fie chiar excluse de la reprezentarea parlamentara.

Chiar si cand au fost adusi la putere de catre Carol al II-lea in decembrie 1937 adeptii lui Cuza uniti cu cei ai lui Goga nu obtinusera nici macar 10% din voturile electoratului, asta in perioada ascensiunii fasciste si naziste in Europa, si in conditiile unei crize politice in care actiunile violente ale legionarilor si ‘lancerilor’ lui Cuza aveau darul sa intimideze si sa influenteze opinia publica din Romania. Un element informativ extrem de interesant este dezvaluirea legaturilor dintre partidul lui Cuza si partidul nazist german, care vedea in el un aliat si un agent in Romania. Venirea la putere a guvernului Goga-Cuza a durat numai 44 de zile dar a avut o influenta nefasta in toata evolutia politica a situatiei din Romania. Primele legi adoptate au pus imediat in aplicare programul antisemit al lui Cuza – au fost exclusi ziaristii evrei din presa si au fost inchise cateva dintre ziarele opuse guvernului, a fost revocata cetatenia romana evreilor care o primisera dupa primul razboi mondial. Antisemitismul a devenit in Romania politica de stat, si aceasta situatie avea sa continue pana la 23 august 1944. Pe drum Romania isi va reorienta politica externa de la statele democrate europene spre Axa, va pierde o parte din teritoriile Romaniei Mari si va fi angrenata in al doilea razboi mondial alaturi de Germania nazista. Odata cu instaurarea completa a dictaturii regale si apoi a celei antonesciene se incheie si cariera politica a lui A.C.Cuza, construita in mod paradoxal pe democratia pluralista pe care a facut atata in practica pentru a o submina.

Am citit cartea lui Horia Bozdoghina pe nerasuflate. Este o lectura pasionanta care traseaza portretul si cariera unui politician cu idei brutale si nefaste care a avut o influenta negativa asupra istoriei romanesti. In acelasi timp cartea este bine documentata, cu citate si referinte permanente care sustin majoritatea afirmatiilor. Unele repetitii puteau fi evitate, si poate ca ar fi ajutat si cateva ilustratii. O editie ulterioara, poate accesibila unui public mai larg, poate va contine unele imbunatatiri. Inainte de toate este insa o lectura necesara pe care o recomand tuturor celor care doresc sa cunoasca evenimentele istoriei romanesti din prima parte a veacului trecut, evenimente care au implicatii si repercusiuni pana in zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

 

‘Lumea secreta a nomenclaturii – Amintiri, dezvaluiri, portrete’ de Vladimir Tismaneanu, aparuta la editura Humanitas in 2012 poate fi citita in mai multe feluri. Pe coperta a IV-a gasim o caracterizare semnata de autor:

‘Cititorul, pe care il invit sa ma insoteasca in acest voiaj intr-o lume stinsa, dar ale carei ramificatii raman atat de prezente, va gasi in carte deopotriva recuperari istorice, demitizari politologice, secvente portretistice, un efort de explicatie si o marturisire.’

Carui gen apartine deci cartea? Nu pot sa o caracterizez exact nici macar la sfarsitul lecturii si nici dupa o partiala a doua lectura a unora dintre capitolele care mi s-au parut cele mai interesante. Am gasit in carte prea putine pasaje de analiza istorica sau politiologica pe masura numelui si reputatiei autorului. Am gasit multe secvente portretistice inegale in consistenta si in abordare. Am gasit multe marturisiri, unele interesante, altele mai putin. Am gasit multe explicatii si justificari ale biografiei personale. Stiu ca Tismaneanu este o persoana controversata pe scena publicistica si politica romaneasca, implicat in polemici si dezbateri trecute si actuale. Pentru tismaneanologi cartea aceasta este este de interes prin detaliile despre biografia personala a sa si a familiei, dar marturisesc sincer ca nu exact asta am cautat eu in ea.

Si totusi sa incep de aici, caci Tismaneanu nu numai ca nu ascunde ci prezinta deschis originea sa in lumea nomenclaturii mijlocii, discuta in carte in detalii despre biografia parintilor, rolul lor in formarea ideilor sale, in viata si cariera sa.

‘Problema nu este in ce familie te-ai nascut, ci cum te raportezi la trecut, cum il valorizezi, cat de dispus esti sa accepti ca persoane de care ai fost extrem de atasat au fost implicate in experimentul totalitar. Unii o fac explicit, altii implicit, iar altii deloc. Nimeni nu poate impune copiilor departajari transante de biografia propriei familii, dar cand acestia devin persoane publice, indeosebi intr-o democratie nascuta dintr-o revolutie anticomunista, propria lor credibilitate reclama sustinerea adevarului istoric, nu ocultarea ori chiar falsificarea sa.’  (pag. 153).

Randurile nu sunt scrise despre el insusi, dar au destula generalitate pentru a fi aplicabile.

 

source www.actualitati.net

source www.actualitati.net

 

In ce masura reuseste Tismaneanu insusi sa ramana fidel adevarului istoric in aceasta carte? Problema este din nou amestecul de genuri si de stiluri. Titlul promite revelatii senzationale sau cel putin inedite din ‘lumea secreta’ a clasei de parveniti, impostori, calai si demagogi mai mici sau mai mari, mai rai sau mai ridicoli adusi de istorie vreme de jumatate de secol la conducerea Romaniei. In realitate putine sunt lucrurile de esenta pe care un bucurestean de rand, contemporan si aproximativ din aceeasi generatie cu Tismaneanu nu le stia inca din ‘epoca de aur’. Una dintre putinele informatii inedite cel putin pentru mine a fost ca departajarea de clasa a nomenclaturii a inceput inca din vremea ilegalitatii, a sederii conducatorilor comunisti trecuti si viitori in inchisori si lagare:

‘Am cunoscut personal fosti detinuti de la Vapniarka, mi-au povestit cum trebuiau sa cedeze mancarea din pachetele primite de acasa”tovarasilor din conducere”, timp in care ei erau hraniti cu mazare furajera. Cu alte cuvinte nomenclatura nu s-a nascut in momentul preluarii puterii, ci exista inca din ilegalitate.’ (pag. 203-204).

In prea putine pagini rasuna vocea politologului si a istoricului. Cand se aude ea este clara, la obiect, si cu referinte precise:

‘Politologul Ken Jowitt a scris despre modelul de castel medieval baricadat al comunismului de tip sovietic. Mentalul stainist, ca si cel fascist, era de fortareata asediata. In Romania, fostul cartier Jianu din Bucuresti a devenit, in 1948, o asemenea fortareata, cu securisti in civil circuland pe strazile din zona, ca sa vada cu cine se intalneste, cu militieni plasati in gherete in fata vilelor in care salajuiau magnatii totalitari cu familiile lor, cu doctori aflati zi si noapte la dispozitia mai-marilor puterii.’ (pag. 20)

Greu de vorbit despre obiectivitate cand este vorba despre familia apropiata, despre prieteni sau profesori care i-au format autorului gandirea si l-au sustinut in cariera (Ovidiu Trasnea de exemplu). Personaje istorice care au avut cariere similare sunt judecate diferit si difera nu numai aprecierea activitatii lor dar si limbajul folosit – a se vedea si a se compara de exemplu portretele lui Leonte Rautu si Miron Constantinescu.

Cand este vorba despre cineva din familie sau un personaj simpatizat de autor prezentarea este idealizata, lecturile, muzica, cultura sunt apreciate:

‘Punea muzica clasica la un patefon Telefunken (il cumparase cum se spunea pe atunci “de ocazie”). Ea mi-a vorbit pentru prima oara despre Arturo Toscanini, despre David Oistrah, despre Yehudi Menuhin, despre Emil Ghilels, despre Sviatoslav Richter. Am ascultat la ea, de pe la cinci ani, de obicei sambata seara, simfoniile lui Beethoven dirijate de Toscanini.’  (pag. 105)

In schimb, despre un personaj mult mai aspru judecat cum era Nicolae Moraru, este scris:

‘Citea cu pasiune ‘Roman Gazeta’, ‘Literaturnaia Gazeta’, si alte publicatii sovietice. N-a acceptat niciodata destalinizarea. Avea in biblioteca personala cartea filozofului francez Henri Lefebvre ‘La somme qui reste’, am inprumutat-o de la el, avea paginile neatinse.’  (pag. 263)

Dincolo de anecdotica sunt puse si intrebari mult mai dure legate de angajarea parintilor sai in miscarea comunista, si de continuarea timp de decenii a acestei colaborari (sau mai mult decat colaborari). Referindu-se la mama sa:

‘Mai tarziu am intrebat-o in repetare randuri, mai ales cand mama a citit ‘Primul cerc’ de Soljenitin, cand a citit Vasili Grossman: Dar cum se poate sa nu fi stiut, nu erati acolo? Exact intrebarea pe care o pun si copiii nazistilor: Voi n-ati vazut nimic? N-ati stiut? Intrebarea mea era, mai exact: N-ati vazut pentru ca nu puteati sa vedeti, sau n-ati vazut pentru ca nu voiati sa vedeti? Cred ca nici nu puteau, nici nu voiau sa vada. Si cred ca raspunsul cinstit este ca lucrurile nu erau evidente.’  (pag. 53)

Nu la fel de intelegator este insa Tismaneanu cand se refera la Ion Gheorghe Maurer, si in orice caz nu pune aceleasi intrebari:

‘M-am intrebat adeseori ce-a cautat Maurer, in anii clandestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii fanatici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitorese de provincie gen Ghizela Vass sau Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar si incuraja egocentrismul vindicativ si antiintelectualismul visceral al lui Gheorghiu-Dej?’ (pag. 141)

Daca a pus intrebari similare parintilor sai si care vor fi fost raspunsurile – nu este dezvaluit in aceasta carte.

 

source http://www.agenda.ro/lumea-secreta-a-nomenclaturii/274031

source http://www.agenda.ro/lumea-secreta-a-nomenclaturii/274031

 

Cred ca pana la urma in ceea ce priveste obiectivitatea este aplicabil un paragraf scris de Tismaneanu in contextul mentionarii memoriilor lui Popescu-Dumnezeu:

‘Pretentia obiectivitatii ne este nici o secunda atenuata de recunoasterea faptului ca autorul nu are cum sa fie un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra valtorii.’ (pag. 222)

Cei care se vor aventura in citirea cartii trebuie atentionati in legatura cu inca un aspect. O mare parte din sectiunea memorialista mai ales este ocupata de insiruirea relatiilor de familie, cu liste de nume ale unor persoane si personaje cu care Tismaneanu sau familia sa au fost candva in relatii, si care au foarte putina importanta si zero interes pentru cititorii care nu au trait sau nu au avut relatii in lumea protipendatei comuniste. Un exemplu (din multe):

‘Cel mai des ai mei faceau mese cu Grigore si Maria Cotovschi, la ei, la parter, ori la noi. Veneau Francisc (Feri) si Aurel (Riva) Mihai: el lucra la arhivele CC, ea era aistenta universitara de rusa, mica de statura, cu o voce mereu ragusita. Riva, nascuta Malcik, facuse parte in anii 30 din CC al UTC, se cunostea de atunci cu Ceausescu. Mai veneau doctorul Cornel Kaplan, si sotia sa, Tea, el a fost vreme de un deceniu seful Sectorului Special (medical) din cadrul Gospodariei de Partid. Era nepoata de frate a lui Chisinevschi, a lucrat in Ministerul de Interne, cred ca a fost chiar secretara comitetului de partid in anii ’50. Era profesoara de sport.’ (pag. 50)

Memorialistica se imbina cu portretistica in cartea lui Tismaneanu. Un capitol special ii este dedicat lui Nicu Ceausescu, de fapt in acelasi capitol este inserat si un portret al lui Petre Roman, si sincer sa fiu nu stiu daca acesta din urma nu este chiar mai negativ decat cel al fiului dictatorului. Ultima treime a cartii cuprinde o galerie de 17 portrete de cateva pagini fiecare ale diferitelor personaje apartinand sau cu legaturi oarecare cu nomenclatura. Este foarte inegala in nivel, stil, continut aceasta galerie care pare sa adune articole de presa sau de blog scrise in momente diferite de timp, cu interesul focalizat pe aspecte diferite. Ea cuprinde portrete ale unor membri ai Birourilor Politice, dar sunt inclusi si profesori ai autorului si scriitorul Alexandru Ivasiuc. Unele dintre aceste portrete sunt bine schitate si dau o imagine exacta si informatii esentiale (Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu, Alexandru Draghici, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Ionescu-Giulian), altele par a suferi de subiectivitate excesiva intr-un sens sau altul (Eugen Florescu, Gizela Vass, Ovidiu Trasnea). As fi fost foarte interesat sa aflu mai multe detalii despre refugiatii politici greci care s-au aflat in Romania anilor 50, 60 si inceputul anilor 70, dar capitolul care le este dedicat este extrem de dezlanat si scris la modul anecdotic. La fel, despre personaje ca Mihai Roller sau Pantiusa Bodnarenko va trebui sa astept alte carti (poate tot ale lui Tismaneanu) pentru a afla informatii mai complete si mai consistente.

‘Lumea secreta a nomenclaturii’ este mult mai putin decat promite si decat ma asteptam, si altceva decat ii spune titlul.

Era in ultima mea vacanta mare de licean, intre clasa a 11-a si a 12-a.In sala de sport de la subsolul liceului Sfantul Sava reusisesm sa convingem directiunea liceului sa permita organizarea unei discoteci, folosind faptul ca baiatul directoarei liceului era coleg cu noi de clasa. Cel mai bun prieten al meu era DJ-ul principal si animatorul serilor, se ocupa serios de muzica si impreuna cu el exploram spatiul liber al muzicii rock al carui principal canal de distribuire in Romania erau emisiunile ‘Metronom’ ale lui Cornel Chiriac la Radio Europa Libera. Pe cai necai facea rost de discurile cu muzica auzita la Europa Libera, o copia pe benzi de magnetofon si o prezenta in discoteca liceului. Curaj? Inconstienta? In primul rand dragoste de muzica si de libertate.

 

sursa - http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezele_din_iulie

 

Data era 7 iulie 1971 – o miercuri. Ne adunasem ca de obicei ceva mai devreme, noi organizatorii, dar sala de sport era incuiata. Nu intelegeam dece, cand unul dintre noi veni cu vestea – ‘Tovarasul a tinut ieri o cuvantare, ceva cu educatia politica’. ‘Tovarasul’ era desigur Ceausescu, si noi, ignoranti in ale propagandei nu citisem ziarele, oricum nu cuvantarile ne interesau pe noi. Aceea era insa o cuvantare care avea sa ne influenteze intreaga viata, sau cel putin multi dintre anii care au urmat. In cele din urma a aparut profesorul de sport, se consultase cred cu directoarea si primise aprobarea sa deschida sala de sport si sa ne lase sa desfasuram seara de discoteca. Incepusem sa intelegem si noi ca este vorba despre ultima. Pentru un timp cel putin. Pentru vreo 19 ani.

Inspirate de o vizita facuta de Ceausescu in China comunista si Coreea de Nord cu cateva saptamani inainte, tezele din iulie nu au fost insa o generatie spontanee ci s-au ivit ca o reactie a conceptiilor staliniste si a birocratiei ideologice care dominasera viata romaneasca in anii 50 si inceputul anilor 60 pentru a fi puse in umbra de o scurta perioada de relativ ‘dezghet’ ideologic, de normalizare controlata a vietii publice si culturale si de recuperare a valorilor reale in continuitate cu cele ale culturii romanesti dinainte de dictaturile fascista si comunista. Nu era vorba despre o intoarcere la democratie, controlul partidului comunist unic era complet si nici macar nu a existat in Romania o ‘primavara’ ca cea cehoslovaca din 1968, dar totusi cenzura se mai relaxase, filme de divertisment se aduceau din toata lumea, se traduceau carti, si chiar si muzica straina isi mai facea loc – cu greu si cu multe limite si interziceri – la radio si in topurile unor reviste cum era ‘Saptamana’. Peste noapte majoritatea acestora au fost pur si simplu anulate. In zilele care au urmat programele de televiziune au fost restructurate, cinematografele au scos majoritatea filmelor straine cu continut ‘necorespunzator’, componenta redactiilor revistelor literare a fost schimbata si continutul acestora aliniat din nou cu productele realismului socialist, muzica pop si rock a disparut aproape cu totul de la radio si din presa.

 

sursa http://www.frontpress.ro/?p=10819

 

Putini au fost intelectualii care au incercat sa reziste acestor tendinte si ei au fost redusi imediat la tacere si trecuti la index, cartile lor nu au mai fost publicate, piesele si filmele lor nu au mai fost reprezentate sau pur si simplu nu au mai fost facute. In anii care au urmat au luat calea exilului scriitori si regizori de film si de teatru de prima mana, iar cei care au ramas in Romania s-au luptat cu cenzura si au fost obligati la compromisuri uriase pentru ca cartile, filmele sau pieselor lor de teatru sa ajunga, chiar si in forma ciuntita la public. Locul artei si culturii autentice a fost luat de manifestari grandioase, nationalist-patriotarde cum erau festivalurile ‘Cantarea Romaniei’ croite dupa modelele de la Phenian si de un faraonic cult al personalitatii intretinut de politrucii regimului impreuna cu cativa poeti si artisti plastici colaborationisti. In anii 80, in penuria economica creata de constructiile megalomanice din Capitala si de ambitia absurda a lui Ceausescu de a sterge datoria externa a Romaniei programele de televiziune s-au redus la doua ore de emisie pe zi pe un singur canal si ziarele la patru pagini umplute aproape exclusiv de propaganda.

Tezele din iulie au esuat, dar au trecut mai mult de 18 ani durerosi pentru cei ramasi in Romania pana la prabusirea sistemului comunist si intoarcerea la normalitate. Consider ca au esuat pentru ca evenimentele din decembrie 1989, oricum le-am caracteriza au dus in cateva zile la o completa liberalizare a presei, si la restabilirea instantanee a contactului direct intre scriitorii, artistii, oamenii de cultura romani si publicul lor. Paranteza neagra deschisa in iulie 1971 s-a inchis. Ea insa a lasat cicatrici si in modul de gandire, si in educatia estetica si culturala al multor generatii, si in suferintele creatorilor si consumatorilor de cultura si in miile de creatii care ar fi putut fi si nu au vazut lumina tiparului, a scenei, a ecranului, a sevaletului. Pentru multi dintre cei care eram atunci in plina formare intelectuala, abia iesiti din adolescenta, iulie 1971 a insemnat o trezire la realitatea a ceea ce este cu adevarat comunismul, stergerea definitiva a oricarei iluzii in ceea ce priveste aceasta ideologie si acest sistem politic – o lectie dura de maturizare, pentru care insa putem astazi retrospectiv sa-i multumim partidului.