Entries tagged with “Romanian books”.


Pe Teodor Baconschi l-am vazut pentru prima data intr-un interviu televizat cu aproximativ un deceniu in urma. Am urmarit apoi activitatea sa politica mai vizibila pentru cineva care nu traieste in Romania in perioada in care a fost ministru de externe, pentru a-l regasi cativa ani mai tarziu ca un activ contribuitor pe Facebook, posesorul uneia dintre acele pagini pe care o vizitez zilnic sau macar odata la cateva zile cu siguranta ca voi gasi acolo teme interesante, opinii articulate, discutii care daca ar depinde numai de ‘proprietarul’ paginii s-ar desfasura intotdeauna in conditii de optima civilitate si intr-o limba romana fara cusur. Am sesizat destul de repede ca ne despart diferente de formatie si de opinii destul de evidente, dansul fiind un om de dreapta si un conservator declarat, crestin ortodox si expert in teologie, adept al unor concepte de genul ‘civiliatiei iudeo-crestine’ fata de care am serioase reticente – dar am si realizat ca este unul dintre acei intelectuali si oameni de elita cu care dialogul este posibil si a carui opinii – chiar si cele diferite, sau poate mai ales cele diferite – merita sa le citesti si sa incerci sa le intelegi. Cartea de dialoguri cu publicistul si criticul literar Dan-Liviu Boeriu aparuta sub numele ‘Anatomia ratarii’ (Editura Humanitas, colectia memorii/jurnale, 2016) confirma toate cele scrise mai sus. In fapt m-am gasit in timpul lecturii cartii nu numai imbogatit in informatii si analize ale starii si personajelor Romaniei post-1989, ci si in acord de opinii cu cei doi interlocutori autori ai cartii intr-un numar de subiecte si momente mult mai mare decat ma asteptam.

Nu stiu exact care este originea titlului cartii. ‘Anatomia ratarii’ se refera desigur la ratarea ocaziei unice de recuperare istorica a esentei spirituale si culturale a Romaniei si de reintegrare in Europa in ritmul si in felul visat de generatia care a avut sansa sa traiasca momentul 1989. Ratarea istorica este perceputa ca o suma a ratarilor individuale, si din acest motiv doua din cele patru sectiuni ale cartii se ocupa de tipologiile semnificative ale perioadei 1990 – 2016, cele existente istoric si care ar fi fost de asteptat sa se afle intre factorii si conducatorii schimbarii (intelectualul, jurnalistul, omul politic) si cele generate sau amplificate de ‘originala’ evolutie de dupa 1989 a Romaniei (corporatistul, indignatul, nostalgicul, baietii destepti, toapa si cocalarul).

Nu este vorba despre o carte de interviuri ci despre una de dialoguri, si Dan-Liviu Boeriu are o contributie mult mai semnificativa decat cea de a pune intrebari care sa declanseze raspunsuri. El structureaza discutia si conduce intr-un mod care pare gandit din prealabil dialogul, dupa o arhitectura si intr-o directie gandita dinainte, poate discutata si agreata de cei doi parteneri inainte de a declansa (virtual) magnetofonul. De multe ori intrebarile sunt la fel de complexe ca si raspunsurile, ele include opinii articulate, si dezvolta discutia pe baza raspunsurilor precedente. Cei doi interlocutori sunt aproape intotdeauna in armonie ideologica, nu prea apar momente de contradictie, este vorba mai degraba de o constructie canonica (in sensul muzical al cuvantului) decat despre o disputa contrapunctica.

Prima parte a cartii identifica unele dintre fenomenele cele mai stringente ale perioadei dupa 1989 sub titlul ‘Confuzii, rataciri, perplexitati’. Relatia incomoda dintre forma si (lipsa de) fond este identificata si in aceasta perioada a noii istorii romanesti, cu referinta la noua clasa de parveniti ai tranzitiei:

‘Dar la noi – blestem ori binecuvantare – forma e cea care a produs pana la urma “fondul”. … Ei par adesea ridicoli, dar numai in ochii unei ultraminoritati de veritabili rafinati, adica in lumea celor care au ajuns in Occident prin biblioteca, nu prin terminalele de la Otopeni. Pentru marea masa, parvenirea lor e totuna cu reusita, occidentalizarea lor e genuina, totul e in regula …’   (pag. 20)

Diagnosticul perioadei este exprimat clar de Boeriu:

‘… imediat dupa 1989 societatea romaneasca a cazut prada unor excese asa-zis “recuperatorii”; am fost cu alte cuvinte, atletii unei incercari de compensare a lipsurilor cu o forma impura de “belsug”. … cel putin in anii 90 se auzea des replica “e democratie, facem ce vrem!” … Nu s-a intamplat altceva decat, cum spune G. Liiceanu undeva, “trecerea pe celalalt mal al istoriei”. Din pacate unii au reusit sa traga dupa ei si racilele unui trecut pe care, in loc sa se straduiasca sa-l uite, l-au adus din nou pe scena publica, propunandu-l fara scrupule, ca pe un exemplu de reusita profesionala si succes comercial.’ (pag. 28-29)

Relatia dintre mitul national si perenele tendinte xenofobe este examinata din perspectiva istorica:

‘De indata ce elitele de limba romana se coaguleaza, sub influenta Luminilor, incepe constructia unui asemenea mit, bazat pe eroismul stramosilor, vocatia unitatii ca mesianica regasire colectiva, dar si tratarea vecinilor geografici ca dusmani ereditari. Odata cristalizat, Mitul Romanesc a suferit nuantari, completari, ajustari cromatice de circumstanta. Dar a ramas axat pe evacuarea culpei prin complex de persecutie si xenofobie justificatoare. Alogenul hraparet (indiferent de rasa, neamul sau religia lui) a continuat sa fie apostaziat cu titlul explicativ: am fi fost cei mai apropiati de fruntea Europei daca nu ne-ar fi spoliat strainii … Elita noastra cunoaste un permanent balans bipolar: ne-au furat taman cei pe care, acum, vrem sa-i ajungem din urma!’ (pag. 34-35)

Aceste excelente pasaje de analiza istorica lucida fac sa apara si mai stridente, in contrast si in afara contextului capitolului (si al cartii) invectivele indreptate contra oponentilor ideologici pe plan politic (‘zona hipsterimii stangist-militante, dornica sa dea lectii de corectitudine politica natiunii noastre retrograde’ -pag. 22) sau teologice (‘militia deloc spirituala a secularismului marxist pus pe ras ultimele gene crestine’ – tot pag. 22). Greu de impacat viziunea umanista, democratica, europeana care implica pluralismul ideologic cu aceasta intrasingenta dogmatica la nivelul exprimarii si neargumentata, cel putin in aceasta carte.

 

Anatomia-ratarii

(sursa imaginii http://www.lapunkt.ro/2016/08/26/cum-sa-faci-mai-bine-dupa-ce-intelegi-anatomia-ratarii/)

A doua sectiune a cartii include o galerie a sapte ‘mici tipologii de tranzitie’. Fiecare dintre ele este excelent definita si atent tintuita in peisajul politic si uman al Romaniei de tranzitie. Primul analizat este ‘corporatistul’, element social de origine internationala, care capata insa localizarea si tenta romaneasca, chiar daca personajul traieste in unele cazuri peste hotare:

‘Ma fascineaza si ma sperie oscilatia noastra intre ura de sine, pretentia snoaba a parvenitului, neasumarea propriei conditii si fantasma ca ne-am schimbat destinul smechereste, fara sa muncim pentru asta. Il ai pe romanul plecat care se crede american, englez, francez. Il ai pe romanul de aici care se crede american sau “cetatean al lumii”. Il ai si pe acela care traieste “mandria de a fi roman” cu subintelesul ca nu-i mai trebuie nimic, ca n-are cine sa-l invete pe el ceva, de vreme ce le stie pe toate imbatat de “specificul” lui.’ (pag. 54)

Putin contradictorie mi s-a parut definirea tipologiei ‘ecologistului’. Pe de-o parte Boeriu observa ca ‘la noi, ecologismul vine la pachet cu un soi de nationalism anticapitalist care deplange transformarea tarii noaste in “colonie” si vanzarea iresponsabila a bogatiilor nationale’ (pag. 56). Pe de alta parte Baconschi observa ‘genealogia stangista a ecologismului’ si il asociaza ‘mesianismelor profane ale secolului 20′ cum ar fi psihanaliza, acuzata in mod straniu ca nu ar fi admis dialoguri interdisciplinare (pag. 64). Punand la o parte inexactitatea afirmatiei despre psihanaliza (ma indoiesc ca Baconschi nu este familiar cu interpretarile istorice, artistice si chiar si cele religioase ale lui Freud), nu include ecologismul o suma de preocupari legate de probleme reale ale sanatatii planetei pe care traim? Este culoarea politica relevanta in aprecierea activismului util real al ecologistilor?

Contradictii si imprecizii apar si in descrierea altfel exacta a ‘indignatului’. Asocierea acestui tip cu protestantismul mi se pare fortata, la fel ca si caracterizarea miscarii protestante ca instauratoare a ‘primei teocratii a “corectitudinii politice”. Aprecierea care urmeaza despre ‘indignatii’ perioadei moderne are un ton aproape apocaliptic: ‘Toata modernitatea e un cazan in fierbere, o jungla darwinista, un infern al contestarii atotcuprinzatoare, ca un foc imparabil.’ (pag. 72). O inexctitate factuala cum este cea despre Jan Palach (care nu a apucat cum sustine textul (pag. 75) sa devina filozof, la data sinuciderii sale in ianuarie 1969 in Piata Wenceslas din Praga, el era doar student in istorie si economie politica si nu implinise inca 21 de ani) nu adauga credibilitate.

Excelenta este descrierea ‘nostalgicului’ din capitolul urmator:

‘… aceia care, datorita varstei, nu se simt in stare sa-si discute trecutul de pe pozitii libere cautand (dintr-o nostalgie oarecum explicabila) sa gaseasca pete de culoare in viata cotidiana de sub ceausism. Aici se imbina dorinta omenesc explicabila de a-si forma rezerve substantiale de amintiri tandre cu refuzul de a accepta ca si-au petrecut tineretea intr-un sistem care le-a retezat brutal orice vis mai indraznet de libertate. E greu, banuiesc, sa ai taria de a asuma faptul ca anii tai de formare, de viata activa, s-au irosit intr-un mecanism absurd si nivelator. ‘ (pag. 80)

Afirmatia dupa care ‘… democratia este un sistem politic aparut pe vatra crestinismului’ (pag. 86) este mai mult decat discutabila. Argumentele care contrazic aceasta teorie pleaca de la democratia ateniana care precede cu cateva secole crestinismul si continua cu rolul antagonist jucat de biserica in perioada emergentei democratiilor europene. Tocmai reforma criticata de Baconschi in cateva pasaje ale cartii a fost cea care a spart monopolul catolicismului si a introdus conceptele de pluralism si libertate religioasa care au fost aplicate in practica de revolutiile americana si franceza (ultima cu un pronuntat caracter iconoclast stand la baza conceptului de laicitate, fundamental prin structura democratiei franceze). Mai plauzibila si mai usor de acceptat este afimatia care pozitioneaza in capitolul urmator moderatia ca o valoare de pret a civilizatiei crestine si o propune ca o frana in calea comportamentelor anti-sociale ale ‘descurcaretilor’.

Capitolele despre ‘baietii destepti’ si despre ‘toape si cocalari’ surprind aceste noi categorii atat de vizibile in tranzitia romaneasca. Mi s-a parut excelenta legatura facuta de Baconschi cu tarele vechii ordini in geneza acestor tipologii umane si in antipatia lor fata de valorile intelectuale:

‘Prima explicatie e comunismul insusi, bazat pe identificarea elitei (rurale, burgheze, aristocratice sau intelectuale) cu “dusmanii poporului”: pai daca scoteai din societate ce au margimalizat ei cu atata ura – si anume chiaburii, adica taranii avuti, profesiunile liberale, nobilimea si creatorii de cultura in sens larg – ce Dumnezeu mai ramanea ca “model”? Exact cei pe care comunistii i-au promovat: pegra, lumea interlopa, taranii saraciti de alcoolism, proletarii bolsevizati si anarhisti, analfabetii.’  (pag. 113).

Ultima categorie analizata in aceasta sectiune a cartii este ‘cetateanul digital’. Personal, nu cred ca el merita un capitol separat. Suntem cu totii – cei care avem o prezenta activa pe Internet mai ales – cetateni digitali, si asta ii include pe buni si rai, savanti si analfabeti, toape, cocalari si nostalgici dar si multi oameni de buna credinta.  Baconschi a scris o alta carte in care dezvolta ideile principale ale acestui capitol. Personal cred ca exagereaza aspectele negative (care nu sunt neaparat specifice comunicarii digitale) si riscurile (care exista in orice forma de comunicare).

 

sursa imaginii http://alchetron.com/Teodor-Baconschi-150214-W

sursa imaginii http://alchetron.com/Teodor-Baconschi-150214-W

 

Capitolul despre intelectuali deschide a treia sectiune a cartii si el include o analiza istorica a rolului intelectualitatii romanesti in contemporaneitate, privit insa dintr-o perspectiva istorica incluzand si aspecte de biografie personala si de familie. Am doar o rezerva in legatura cu definitiile lui Baconschi – antiteza dintre ingineri si umanisti mi se pare fortata. Ea se bazeaza pe o experienta istorica apartinand perioadei comuniste, care in cuvintele lui suna cam asa:

‘… se adancise clivajul dintre ingineri si umanisti. Inginerul era idealul comunist al proletarului odinioara obidit. Umanistul (artistul de orice fel) a fost redus de sistem la doua situatii: fie cea de ramasita burgheza odioasa, fie cea de activist insarcinat cu propaganda.’ (pag. 136)

Baconschi pierde cred din vedere faptul ca pozitia sociala a inginerului este promovata inca din epoca revolutiei industriale, in care inginerul este mai degraba un continuator al enciclopedistilor Renasterii si nicidecum un antagonist al clasei artistilor. Aceasta atitudine solidara intre ingineri si umanisti este continuata in perioada dictaturii. Inginerii au fost si principalii consumatori de cultura, si multi dintre ei au fost personalitati multi-disciplinare, cu fatete umaniste care au completat si complementat orientarea profesionala tehnologica. Din punctul de vedere al atitudinii dictaturii inginerii au fost in aceeasi masura marginalizati sau folositi in scopul sustinerii sistemului – deci alternativele inginerilor au fost similare cu cele ale umanistilor. Si unii si altii au apartinut si apartin clasei (sau paturii) intelectualilor.

Dupa ce se ocupa de jurnalisti, a caror menire si subordonare fata de politic le vede contracarate de accesul publicului la informatia, propagarea si schimbul de opinii de pe Internet, Boeriu si Baconschi se ocupa de clasa politica, incercand sa detecteze originile degradarii acesteia si a lipsei de incredere generale a populatiei. Sursele ratarii se afla din nou in perioada comunista:

‘Proasta calitate a clasei politice postcomuniste e “garantata” de contraselectia operata in comunism…. dupa ’47 – cand comunistii au instaurat dictatura lor cu asistenta ideologica si militara sovietica – a inceput procesul de rasturnare a societatii cu fundul in sus. Practic toata pegra societatii: tarani analfabeti, betivi, batausii si datornicii satelor, sutii si interlopii din mahalale, ucenicii lenesi si comunizati din atelierele industriale nationalizate, toti acesti oameni “de jos” au devenit, in cel mult cinci ani, liderii revolutiei bolsevice, paznicii si tortionarii ei… A fost cea mai grava opera de distrugere a capitalului uman competent petrecuta vreodata. Pentru ca a fost dominata de motorul infernal al luptei de clasa, al urii fata de cultura inalta si de elita “veche”.’ (pag, 162-164)

 

sursa imaginii http://zidezi.ro/bihoreni-cu-care-ne-mandrim/dan-liviu-boeriu-oradeni-cu-care-ne-mandrim.html

sursa imaginii http://zidezi.ro/bihoreni-cu-care-ne-mandrim/dan-liviu-boeriu-oradeni-cu-care-ne-mandrim.html

 

Sectiunea a patra, finala, a cartii de ocupa de revizitarea catorva dintre patologiile nationale, din perspectiva anilor trecuti de la schimbarea directiei istoriei romanesti. Prima tara trecuta in revista este cea a maniei persecutiei, vazuta ca o prelungire ‘in mileniul III a vechiului clivaj dintre sincronism si autohtonism’. Exemplul cel mai pregnant este ‘oratorul de tip Dan Puric, care si-a facut un tel din a gadila coarda nationalista a neamului romanesc, gonfland prgoliul celor mai putin educati si care vad in el un fel de Mesia agitat dar drept.’ (pag. 182). Lovitura finala a capitolului este insa observatia exacta si nimicitoare ca aceasta tendinta de auto-victimizare nu este specific romaneasca, ci este imbratisata si de alte natiuni ‘marginalizate’ ale Europei: ‘… am fost mimetici pana si in nationalismul nostru viguros? Asta e, trebuie s-o recunosc, o performanta cu totul singulara.’ (pag. 186)

Capitolele urmatoare trec in revista miturile (de exemplu dacopatia analizata la detaliu de Dan Alexe), conspirationismul (‘… produsul politic al guvernelor moderne care scapa de raspundere motivandu-si “esecurile” prin desemnarea unui tap ispasitor: evreii, masonii, vecinii ostili sau dusmanii din interior precum intelectualii vanduti imperialismului american, etc.’), biserica, bascalia, divertismentul.

Exista speranta pentru Romania in viziunea lui Teodor Baconschi asa cum este impartasita in dialogurile cu Dan-Liviu Boeriu? Aceasta carte evita sa creioneze un program politic alternativ complet care sa repare ‘ratarea’, dar sugereaza totusi cateva raspunsuri. Unul dintre ele se gaseste in zona valorilor intelectuale si morale la care adera autorul, care combina respectul fata de elitele intelectuale cu o abordare conservatoare crestina insa de pe pozitii explicit moderate si democratice. Apoi, ca si in alte momente ale istoriei romanesti, este de asteptat ca formele sa creeze mai devreme sau mai tarziu fondul care sa se transforme intr-un motor al progresului si reparatiilor sociale. In final mult-discutatul si contestatul acces la Internet va avea si el rolul lui:

‘Norocul tinerelor generatii este ca, odata cu Internetul, cenzura (nu neaparat si manipularea) sunt depasite sau rarefiate semnificativ. Lumea vine spre noi printr-un miliard de nervuri digitale, am intrat in epoca “seruirii”, mai frumos spus, a impartasirii universale! Un click ne costa efortul de a deschide un continut si. odata validat de inteligenta noastra critica, de a-l transmite altora, care devin si ei piese din mozaicul caleidoscopic, aproape fluid al inteligentei colective. Nimeni nu mai poate “face” agenda unei societati din “studioul 4″ sau de oriunde altundeva. (pag. 159)

Probabil ca trebuie sa incep prin ceea ce in limba engleza se cheama un ‘disclaimer’. Doctorul Jean Velicy imi este prieten, unul dintre acei prieteni care a stiut sa se dovedeasca – la nevoie – prieten adevarat. Cartea despre care scriu aici - ‘Baligă de mânz’ – aparuta la editura Vremea in 2016 am primit-o de la el, cu dedicatie. Aceasta nu este deci o recenzie obisnuita, ci sunt mai degraba note la lectura cartii unui prieten.

Ardelean la origine, doctorul Velicy s-a stabilit in Franta in anii 80. Exceptional profesionist, si-a cladit o reputatie solida in randul specialistilor din domeniul sau. Locuind in Normandie, profesand si traind in limba franceza, a pastrat si legatura cu limba romana, si exercitiul acesteia. Unul dintre rezultate sunt cartile sale, ‘Baligă de mânz’ fiind a doua carte a sa publicata in romaneste si in Romania. Prima se numea ‘Dincolo de paduri, Ardealul…’ si reprezenta o intoarcere in spatiul copilariei si al tineretii, note ale unei calatorii facute impreuna cu un grup de colegi medici francezi in Ardealul anilor 2000 si ceva, o reintoarcere intr-un spatiu familiar si totusi schimbat, dar si relatarea relaxata a intalnirii intre culturi si mentalitati ale unor grupuri aflate la cele doua extremitati ale Europei. Volumul de fata, in cele mai putin de o suta de pagini ale sale, relateaza si el o calatorie, insa o calatorie diferita, in spatiul amintirilor din tara si din perioada din care Jean, ca si multi altii, a fost nevoit sa plece. Perioada Epocii de Aur, perioada Baligei de Manz.

 

sursa imaginii http://edituravremea.ro/balig---de-m--nz

sursa imaginii http://edituravremea.ro/balig—de-m–nz

 

Cele zece povestiri de cateva pagini fiecare care alcatuiesc volumul ne transporta in absurdul unor vremuri care par astazi celor care nu le-au trait, tineri sau cu norocul de a se fi nascut pe alte meleaguri, guvernate de niste reguli greu de inteles. Oameni care stau ore lungi sau zile intregi la cozi la care stiu ca nu au nici o sansa sa poata sa cumpere ceva. Scale de valori sucite si un sistem de relatii in care activistul de partid sau securistul cu grad mai mic sau mai mare hotaraste asupra oricarui detaliu al vietii. Frica permanenta de a nu spune ceea ce nu trebuie, de a scapa un cuvant nepotrivit, de a fi interpretat gresit chiar daca ti-ai potrivit cat ai stiut de bine cuvintele. Lipsurile permanente ale celor mai elementare bunuri materiale, a alimentelor de baza, a curentului electric si a caldurii in case. Si mai presus decat orice resemnarea, convingerea acumulata din lipsa de speranta ca ‘asa este normal’, si ca nimic nu poate fi schimbat.

Economia de mijloace a scriitorului mi se pare aproape programatica, dar ea este ajutata de o putere de caracterizare a situatiilor in putine fraze si cuvinte, ca si de o capacitate exceptionala de a caracteriza esenta personajelor in cateva propozitii. Doctorul Momila din ‘Substanta de contrast’ care viseaza sa viziteze Viena, Florica cea inocenta si inconstienta care a ‘calcat pe bec’ in ‘Povestea cu Florici’, domnul Codroiu si sotia sa doamna Zoe incercand sa-si educe golanul de copil, par toate persoane pe care le-am cunoscut candva. Toti cei care am facut serviciul militar in Romania comunista am cunoscut un colonel Bobandau, care ne-a perorat despre ‘doctrina apararii nationale’:

‘Incoltita de dusmani din toate partile, tara are nevoie de ostasi ca sa razbeasca daca vreo mare putere straina o ataca. De la rasarit, sa spunem. Atunci, fiti atenti aici, originalitatea doctrinei nationale! Nu doar armata, ci fiecare cetatean capabil sa poarte arma, se porneste, ca unul, la lupta pentru apararea patriei! Toti cetatenii tarii, instruiti, intelegand perfect suprema indatorire, se vor alatura glorioasei Armate Romane! Si toti, impreuna, vom face zid in calea vrajmasului!’ (pag. 19-20)

Marile manevre ale rezervistilor sunt puse in pericol de realitate, intr-una din acele situatii in care viata invingea propaganda. Si atunci, bineinteles, sunt falsificate rapoartele:

‘In seara dinaintea tragerii, in penultima seara, Romi a invitat pe toti baietii in cort la el. A dat gaura cutiilor de “Fasole cu costita”, cate mai ramasesera, si a facut cinste tuturor. S-a baut pentru fabrica de conserve, s-a inchinat si pentru armata nationala, s-a chefuit pe cinste. La ora desteptarii, ofiterul de serviciu i-a gasit ragaind a tuica, beti turta. 

Starea trupelor era atat de vadit incerta incat comandamentul a hotarat, prudent, ca in loc de cartuse de lupta sa se distribuie cartuse oarbe. Trupetii au tras la tinta fara sa realizeze ca nu sunt gloante adevarate. Rezultatele tragerii au putut fi raportate ca excelente si, mai ales, nu s-a deplans nicio moarte de om.’ (pag. 26)

Cateva dintre situatiile descrise amintesc scene din filmele compilate de Cristian Mungiu cu titlul ‘Amintiri din epoca de aur’. Prietenii si fostii colegi de scoala din ‘Cornuta’ de confrunta cu o problema similara cu cea a prelucrarii porcului din apartamentul care explodeaza in ‘Legenda Militianului Lacom’. Febra asteptarii vizitei ‘Tovarasului’ din “WC-ul‘ este similara celei de care sunt cuprinse personajele din ‘Legenda Activistului in Inspectie‘. Confluenta este insa datorita trairilor similare, si nu este rezultatul unei influente directa, caci Jean Velicy nu a vazut filmele lui Mungiu.

 

(c) Sandu Smilovici

fotografie – Sandu Smilovici

 

Chiar si atunci cand abordeaza subiecte mai grave, Jean Velicy incearca sa nu abandoneze surasul. Dialogul intre pasagerii din compartimentul de tren in care se petrece ‘Noi, intre noi’ include o parte din repertoriul nationalismului si sovinismului reprimat oficial dar perpetuat in secret in perioada comunista, insa totul este invelit in ironia numelor personajelor asemanatoare celor din una dintre cele mai umaniste piese de teatru din dramaturgia romana. Tragedia avorturilor clandestine relatata in ‘Povestea cu Florici’ se incheie intr-o farsa grotesca care isi merita o versiune ecranizata. O sedinta de demascare la facultate a unui biet student ‘sectant’ se tine – cand altfel? – in ajunul Craciunului, dar se desfasoara in paralel cu o initiere sexuala pe furis, sub masa prezidiului, dublata de interventia – poate a vreunei divinitati sau poate a unei banale pane tehnice. Propaganda si viata aluneca pe topogane paralele:

‘… Ratacirile spiritului nu isi mai au locul in laboratoarele atomice ale secolului XX! s-a aprins Gurau, ridicand un deget catre tavan.

Chiar in acel moment, de acolo, de sus, ca un facut, becul unui proiector a palpait, apoi s-a stins cu o pocnitura. Mana destinului? …

Pocnetul acesta metafizic a fost un divin prilej. Caci, profitand de unda de surpriza a salii, mana ratacitoare a lui Vichi s-a strans brusc pe coapsa colegului de prezidiu.’  (pag. 83)

Exceptionale mi s-au parut si cateva din finalurile schitelor, autorul stapanind tehnica ‘punch line’ cu scurte paragrafe care pun in perspectiva, subliniaza si uneori schimba punctul de vedere al povestirii. Iata de exemplu cum se termina ‘Doamna Zoe’:

‘Gigi n-a ajuns niciodata turist german. Dar activist de partid a reusit sa fie. Pe linie culturala.’ (pag. 56)

sau ‘Povestea cu Florici’:

‘Ca si vestile, rahaturile vin si ele in grup. Nu neaparat compact.’ (pag. 65)

Admirabila mi s-a parut abordarea lipsita de patetism si de orice urma de ranchiuna. Jean Velicy priveste in urma nu cu manie cum o facea generatia beatnicilor englezi, ci cu o oarecare duiosie, cu intelegerea ca acei ani, cu amaraciunea si esecurile lor, ne apartin in aceeasi masura cu anii care au urmat, dupa ce ne-am schimbat vietile, cei plecati si cei ramasi in Romania. Una dintre metodele de a supravietui este desigur umorul, un umor uneori duios, alteori gros si macabru. Asa am supravietuit vremurilor, asa supravietuim si amintirilor.

‘Frumusetea va mantui lumea si alte eseuri’ publicata de Polirom in 2015 in colectia ‘Ego grafii’ este probabil cea mai importanta si mai valoroasa carte de eseistica aparuta in anul 2015, an in care multe dintre cartile cele mai interesante, care vor ramane peste ani, apartin acestui gen. Ion Vianu a mai publicat de altfel in aceasta colectie si ‘Apropieri’ despre care am scris acum cativa ani. Volumul acesta m-a insotit vreme de cateva saptamani in calatorii si in cugetari, l-am citit incet si cu delectare, am incercat sa-i urmaresc referintele in arta si trimiterile la alte lecturi, i-am savurat valoarea si consistenta gandirii si limba aleasa in care este scris. Majoritatea eseurilor care il compun reprezinta piese de rezistenta intelectuala cum putine mi-a fost dat sa citesc in literatura romana sau cea scrisa in alte limbi. Acum, la terminarea lecturii, senzatia este nu cea de a fi terminat o carte, ci de a fi parcurs o intreaga biblioteca.

Ezit oarecum in legatura in felul in care pot descrie bogatia de informatii si idei cuprinsa intre copertile volumului. Voi alege o metoda oarecum didactica de a descrie pe scurt temele principale din cele cinci parti in care sunt grupate eseurile din aceasta carte, si sper ca aceasta va fi o invitatie la lectura.

Prima sectiune se deschide cu un eseu care trateaza imaginea tatalui si relatia tata-fiu incepand cu civilizatiile antice, trecand prin perspectivele mitologiei grecesti (Oedip) si cele biblice (cu diferentele specifice intre Vechiul Testament – Avraam si Isaac – si Noul Testament – Dumnezeu si Iisus), si pana la Kierkegaard si Franz Kafka (cu a sa ‘Scrisoare catre tata’ pe care am vazut-o in manuscris si despre care am aflat multe anul trecut vizitand Muzeul Kafka din Praga). Urmeaza oarecum firesc eseul ‘Despre imbatranire si batranete’ care demonteaza mitul tineretii vesnice dandu-i mai mult o tenta distopica si propune un program al adaptarii senine pentru ‘retragerea din viata’ – tema actuala pentru o categorie din ce in ce mai insemnata din populatia planetei. De aici ajungem logic la al treilea eseu dedicat memoriei – la nivel personal, colectiv, si istoric, la asocierea dintre oracol, memorie si istorie, la felul in care se aplica aceasta relatie triunghiulara trecutului mai mult sau mai putin apropiat al Romaniei:

‘Sugestia ca viata sub comunism a fost o paranteza, dupa care s-a revenit la cursul frazei initiale este gresita si risca sa compromita “istorisirea fondatoare”. Aceasta era de suferinta a fost si una de viata autentica, fiindca viata nu s-a oprit. … Vointa de a prezenta regimul comunist numai ca pe un lagar de concentrare genereaza, prin reactie, cealalta viziune falsa: “Inainte era mai bine”. Doua mituri se ciocnesc intre ele, cel al unui trecut strict penitenciar cu unul al illo tempore ideal; iar ambele se opun istorisirii fondatoare despre o societate vie, dar sufocata de lipsa de libertate, condamnata la mediocritate.’ (pag. 60-61)

Extrem de exacta mi s-a parut si caracterizarea mitului “sfarsitului istorie” ca fiind la fel de nereala ca si cea a “victoriei socialismului” in conceptie marxista, si concluzia necesitatii ca elitele sa se deschida spre majoritatea populatiei convingand-o de necesitatea recuperarii memoriei prin cultura. Aceasta sectiune se incheie cu doua scurte articole despre delimitarile categoriilor de memorialistica (in continuarea ideilor din eseul precedent) si despre impostura (raspuns la o ancheta a “Vietii Romanesti”)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/frumusetea-va-mantui-lumea-si-alte-eseuri-243314.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/frumusetea-va-mantui-lumea-si-alte-eseuri-243314.html

 

‘Apocalipsa ratata’ – exceptionalul eseu care deschide partea a doua a cartii reprezinta o stralucita analiza a istoriei a Rusiei si a relatiei ei cu lumea, concisa, exacta si lucida. Am citit recent doua carti destul de cuprinzatoare si bogate in informatii despre aceasta perioada si pot spune ca eseul lui Ion Vianu mi-a clarificat si explicat multe din cele citite si asimilate in lecturile precedente. Eseistul porneste de la cartea lui Nikolai Berdiaev, neomarxist la inceputurile revolutiei bolsevice, refugiat in Occident si devenit filosof existentialist crestin. Acesta plecase in analiza sa istorica de la radacinile crestine ale istoriei ruse care intra in conflict cu ‘intelighentia’ revolutionara si anarhista, inlocuind un sistem nedrept cu un altul si negand fundamentul istoric si spiritual al Rusiei.

‘comunismul este o ideologie totala, care nu poate suporta alaturi de ea o alta viziune integrala asupra lumii asa cum este religia, orice religie. Bolsevismul – ramura castigatoare in revolutie – este dupa Berdiaev, “sinteza dintre Ivan cel Groaznic si Marx.” (pag. 93)

‘… regimul sovietic continea germenii propriei sale negatii. Instaurand planul cincinal, puterea sovietica a generat nu socialismul, ci un capitalism de stat. Voind “sa apere revolutia”, regimul a creat o casta de functionari. O noua burghezie, compusa din ofiteri ai represiunii si birocrati ai planului, a distrus insasi ideea unei lumi postapocaliptice, o era, un millenium de pace.’  (pag. 95)

Mai exista insa inca o concluzie istorica importanta din perspectiva istoricului crestin:

‘Revolutia din 1917 este consecinta esecului Bisericii universale de-a aplica doctrina crestina. Este “pedeapsa” pentru mileniile in care institutia ecleziala a pactizat cu puterea opresiva.’ (pag. 97)

La fel de interesante sunt concluziile pe care Ion Vianu le trage extinzand analiza lui Berdiaev (scrisa in anii 30 ai secolului trecut) la ceea ce a urmat istoric dupa al doilea razboi mondial. Concurenta politica dintre blocuri este cea care a impins Occidentul spre reformele sociale care au creat statul social occidental, sistemul de pensii si asigurari sociale, nivelul de trai al clasei mijlocii. Incompetenta economica structurala a sistemului comunist l-a facut sa piarda si cursa inarmarilor si oportunitatea revolutiei sociale. Ion Vianu se dovedeste in aceasta parte a cartii si un excelent analist politic al istoriei recente si al prezentului. Ideile sunt continuate si in al doilea eseu al sectiunii in care sunt analizate aspecte ale inovatiei si inertiei in Est si in Vest, in perioadele dinainte si de dupa destramarea sistemului comunist. Singura mea rezerva este legata de exagerarea componentei religioase in structura ideologica a Vestului european – aceasta nu mi se pare deloc a fi unitara (schisma catolicism – protestanism de exemplu). In schimb este stralucita rasturnarea metaforei politicienesti despre ‘Vechea Europa’ si ‘Noua Europa’:

‘Daca o mare parte a poporului traieste cu nostalgia sclaviei, unii intelectuali ai postcomunismului traiesc cu nostalgia, si mai improbabila, a restaurarii vechii Romanii. Tarile “noii Europe” sunt tari cu ideologii congelate. Sunt, in fond, “vechea Europa”. (pag. 118)

In centrul cartii, in a treia parte se afla eseul care ii da si titlul, eseu care preia un citat din Dostoievski. Este o analiza pe text si in context psihologic, istoric si religios. Personal rezonez mai putin la concepte cum ar fi ‘doctrina crestina despre mantuirea prin frumos’, dar nu pot sa nu apreciez finetea si profunzimea exercitiului intelectual, mai ales in continuarea care include referiri la scrierile ‘iudaist estetice’ ale lui Vasili Rozanov, la picturile ‘dinlauntrul apocalipsei’ ale lui Chagall ca si o explicatie plauzibila a conceptiei despre lume a lui Soljenitin. In final pot fi de acord cu concluzia:

‘In oricare dintre aceste reprezentari, frumosul este un punct de convergenta, sau o stradanie catre ceva mai inalt, o limita superioara a faptei sau a contemplatiei. In acest sens, mantuirea este o metafora pentru propria noastra fericire terestra.’ (pag. 154)

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragmente-noul-volum-ion-vianu-frumusetea-mantui-lumea-alte-eseuri-1_5541cd27cfbe376e35b3593e/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragmente-noul-volum-ion-vianu-frumusetea-mantui-lumea-alte-eseuri-1_5541cd27cfbe376e35b3593e/index.html

 

Eseul care deschide partea a patra a cartii continua intr-un fel primul eseu, ocupandu-se de tema schimbarilor in structura familiei rezultate din disparitia abordarii paternaliste si din multiplicarea formelor de familii recompuse unde unul dintre parintii naturali convietuieste cu un alt partener (uneori de acelasi sex). Este evidenta aici (dar apare si in alte parti) conceptia lui Ion Vianu despre omogenizarea structurilor la nivel planetar, indiferent de zona geografica sau de nivelul de dezvoltare al societatilor respective. Al doilea eseu preia aceasta conceptie pentru a analiza raporturile dintre credinta, Dumnezeu si ateism. Revin aici teme din capitolele precedente:

‘Fiecare generatie se revota impotriva ordinii patriarhale, si “ucide” simbolic sau real pe tata contestand astfel ordinea divina.’ (pag. 176)

‘Dumezeu este “tatal tatilor”, un model. .. Nu putem sa nu vedem profunda lui ambiguitate atunci cand este bantuit de manii cumplite si recurge la pedepse aspre impotriva poporului de el insusi ales. Dialectica complicata intre Dumnezeu si poporul lui pare sa se rezolve in aparitia unui al treilea personaj, Fiul.’  (pag. 188)

In ‘Viitorul liberului arbitru’ gasim o incercare inteligenta de futurologie cu tenta istorica si psihanalitica.

‘Printr-un proces de convergenta, oamenii vor semana din ce in ce mai bine cu robotii, pe masura ce robotii vor semana mai bine cu oamenii.’ (pag. 215)

Salvarea? Ion Vianu o gaseste in mod surprinzator in joc. Au mai gasit-o intuitiv si altii inaintea lui (Brancusi de exemplu), dar aici asertiunea este solid argumentata. Jocul inseamna decizie libera, dar si ordine, inseamna reguli combinate cu lipsa de interes personal imediat.

‘Omul plat si excesele lui’ incearca sa abordeze raportul dintre individ si lumea din jur in conditiile schimbarii modului de comunicare intre oameni si al acestora cu lumea. Este eseul cu care am avut cele mai multe puncte de dezacord, caci Ion Vianu pare sa scape din vedere faptul ca intrebarile nu sunt apanajul exclusiv al credintei religioase (uneori dimpotriva chiar) si ca modul in care ne confruntam cu mijloacele noi de comunicare depinde de decizia noastra de a le fetisiza sau nu.

Ultimul eseu din aceasta sectiune ne readuce in contextul analizelor societatii si a gandirii romanesti prin analiza lucrarilor relevante a trei intelectuali care s-au ocupat de psihosociologia poporului roman – D.D.Draghicescu, Emil Cioran si Mircea Vulcanescu. Scris initial in limba franceza, probabil pentru un public ne-romanesc, scurtul eseu prezinta o perspectiva interesanta a relatiei dintre operele si destinele personale ale celor trei.

Sectiunea finala are ca centru de greutate masivul si profundul eseu dedicat biografiei lui Mateiu Caragiale si recitirii operei sale din perspectiva nu numai biografica dar si psihanalitica. Revine si aici tema paternitatii si a relatiei tata-fiu, caci una dintre cheile oferite de Ion Vianu in citirea lui Mateiu este obsesia permanenta fata de personalitatea uriasa a tatalui in umbra caruia a crescut si trait, si complexul bastardului care l-a urmarit si pe care a incercat sa-l contracareze prin inventarea unor genealogii imaginare, prin dobandirea de titluri nobiliare si decoratii mai mult sau mai putin onorifice si onorabile.

‘In cea ce priveste chemarea pentru literatura, acea pasiune enorma care face nu numai suportabila ci chiar minunata o viata mizerabila, in datele ei obiective, credem ca Mateiu n-a avut-o.’  (pag. 326)

‘Nu putem spune decat ca golul imens al nasterii ilegitime ramane, si dupa suprema reusita care sunt Craii, cascat ca o prapastie. Constatand nemultumirea, golul, ratarea, nu mai ramane, ca panaceu, decat taina.’  (pag, 353)

Va fi greu cred de acum inainte sa se scrie despre Mateiu Caragiale fara a folosi analiza profunda, biografica, psihologica si de text care este cuprinsa intre copertile acestei carti.

O noua tema – cea a alchimistului apare in ultimele eseuri ale cartii. Inceputa in contextul lui Mateiu, ea este continuata in splendida analiza pe care Ion Vianu o scrie despre ‘Faust’ al lui Goethe.

‘Pentru Traditie, pentru alchimisti, elementele se transmuta. Intr-o zi, toate metalele vor deveni aur. Dar numai la capatul unei lungi evolutii, spontane. Sarcina pe care si-o atribuie alchimistii este de-a accelera transmutatia spontana a materiei.’ (pag. 416)

Si din nou despre relatia tata – fiu transfigurata in relatie maestru – discipol in eseul despre Rodin si Rilke, si in cel dedicat Antigonei, care dincolo de dimensiunea psihologica si de cea mitologica capata o surprinzatoare tenta politica, autorul vazand in Antigona o revoltata impotriva unei tiranii care deformeaza lumea si o scoate in afara tiparelor sale firesti. Spre sfarsit, in ‘Matei Calinescu: Mastile autobiografiei’ Ion Vianu face o tulburatoare declaratie de prietenie si schiteaza un portret sensibil si convingator al intelectualului si al omului care i-a fost prieten.

Marturisesc ca m-am despartit cu greu de lectura acestei carti, care cuprinde o comoara de informatie si intelepciune. Voi reveni la ea. Va invit pe toti sa pasiti pragul ei.

Marta Petreu este o autoare care rezista orcarei incercari de clasificare. In librarii sau in biblioteci vom putea gasi in numar substantial de carti ale ei in sectiile de poezie, de eseistica, si de istorie a culturii si filosofiei romanesti. Este autoarea a doua substantiale carti de interviuri si a scris unul dintre cele mai bune romane ale ultimului deceniu. A conceput, editat si prefatat multe carti de autor si antologii. Seria proprie care apare de cativa ani la Polirom va fi atunci cand va fi completa una dintre cele mai interesante, mai diverse, si mai de calitate serii ale unui autor roman al epocii. Biblioteci in aer liber’ recent aparuta la Polirom, prima carte marcata cu 2014 ca an al aparitiei pe care am placerea sa o citesc si sa o recenzez este o culegere de publicistica a carui continut se constituie intr-o fumoasa carte de memorialistica si de portrete literare si culturale ale celor pe care Marta Petreu i-a intalnit, i-a citit, si (pe unii) i-a iubit. Celor care cred ca publicistica nu este neaparat si scriere frumoasa cartea aceasta le prezinta un argument elocvent cat de mult gresesc, cu colectia de portrete care imbina intelegerea caracterului, acuitatea istoricului filosofiei si a pasionatului de cuvinte si dragostea si respectul fata de multe dintre persoanele evocate:

‘L-am iubit si il iubesc pe Alexandru Vona, caci iubirea nu moare cu moartea celui iubit, ci numai deodata cu moartea celui care iubeste.’ (pag. 107)

‘ Despre Nicolae Manolescu putem sa spunem linistit ca, daca nu ar fi existat, literatura romana si intreaga cultura romaneasca din 1962 ar fi aratat altfel, si anume cu mult mai rau’ (pag. 95)

 

sursa http://www.oradestiri.ro/razboi-intre-intelectualii-clujeni/

sursa http://www.oradestiri.ro/razboi-intre-intelectualii-clujeni/

 

Marta Petreu este ardeleanca si mai specific clujeanca si Clujul face parte nu numai din biografia ei personala ci si din structura ei spirituala. Am intalnit cativa prieteni ardeleni si unii dintre ei au expus mai explicit sau mai discret ideea Ardealului ca o entitate distincta daca nu politica (desi a fost si asta in istorie) cel putin culturala si ca tipologie, un creuzet de fragmente de popoare cu destule diferente specifice pentru a fi usor identificate ca atare printre ai lor si cu destule elemente comune pentru ca intr-o alta varianta a istoriei sa fi putut creat poate o comuniune. Daca granitele unui Ardeal politic nu au fost trasate de istorie, cele ale Arealului spiritual cred ca exista fara a-si fi declarat formal vreodata independenta, si ele transcend nationalitatile, limbile si desigur conflictele locale. Desi in niciun moment Marta Petreu nu scrie asa ceva explicit in cartea ei, am avut in permanenta senzatia ca o simte si o spune implicit in paginile dedicate generatiei Cercului Literar din Sibiu si celor pe care ii considera descendenti ai Cercului – grupati in anii 80 si 90 in jurul revistelor ‘Echinox’ si ‘Apostrof’, cu totii urmasi ai curentului maiorescian si lovinescian in cultura si literatura romaneasca sau in cele in care descrie personajele marcante ale vietii literare si universitare ale Clujului – Blaga, Zaciu, Papahagi – peregrinandu-se prin geografia afectiva a orasului care a fost, in epocile pe care le-au trait.

Al doilea spatiu geografic si spiritual in care traiesc altele dintre personajele evocate de Marta Petreu este Parisul. Specializarea ei – daca ii pot spune asa folosind un cuvant nedrept pentru orizontul larg de preocupari ale autoarei – sunt ganditorii si scriitorii romani cazuti sub mirajul dreptei si mai ales al naeionescismului in perioada dintre cele doua razboaie mondiale si dintre care cei mai cunoscuti au ajuns la Paris dupa a doua cumplita conflagratie – Cioran, Ionesco. Despre ei si despre alti reprezentanti marcanti ai emigratiei – Vona, Tepeneag, Tacou – Marta Petreu a scris mult. In aceasta carte ea completeaza alte scrieri mai ales cu dimensiunea umana, cu amplasarea in peisajul geografic si spiritual, cu descrierea relatiilor dintre ei si a prieteniilor infiripate de ei cu ea insasi.

Una dinre personalitatile ne-clujene despre care scrie Marta Petreu este Vladimir Tismaneanu. Din nou avem de-a face cu o excelenta caracterizare tipologica, tematica si stilistica:

‘Vladimir Tismaneanu scrie ca un om perfect liber – si este un asemenea om. Alegerea sa voluntara, deopotriva profesionala si morala, a fost sa studieze si sa scrie despre totalitarismele secolului al XX-lea, si anume de pe pozitia unui democrat liberal. O face asumandu-si, la vedere, mereu si mereu, parintii, adica originea intr-o familie de comunisti. Si asumandu-si foarte limpede si ruptura.’   (pag. 233-234)

Exista de fapt multe lucruri comune intre sferele de preocupari ale lui Tismaneanu si a Martei Petreu. Ambii se ocupa de extremele ideologice ale istoriei si culturii romanesti, ambii examineaza fractura petrecuta in anii 30 si 40 ai secolului trecut care a dus in cele din urma la instaurarea a ceea ce Marta Petreu numeste in cartea ei ‘socialismul real’ (termen care se cuvenea poate explicat) – cu alte cuvinte dictatura comunista cu cei 40 de ani de prapastie in istoria Romaniei. O prapastie atat de adanca incat autoarea se intreaba la un moment dat daca mai exista o sansa de recuperare a normalitatii, a continuitatii filonului cultural romanesc in care autenticul nu se inchisteaza in izolare nationalista ci continua dialogul inceput in secolul al XIX-lea de generatiile pasoptista si maioresciana cu culturile Europei si ale lumii. Diferentele constau nu numai in biografiile personale (spre deosebire de Tismaneanu, Marta Petreu nu are o descendenta de care sa se distanteze, din contra, se revendica permanent din acel spatiu taranesc ardelean care isi trimitea copiii de exceptie la studii asteptand ca sub o forma sau alta sa reintoarca in matca investitia materiala cu infuzie si inoire spirituala) ci si in abordarea de catre fiecare a unei extreme diferite. La Tismaneanu este vorba despre extrema stanga care a rezultat in oroarea Gulagului, la Marta Petreu este vorba despre extrema dreapta a carei oroare suprema a fost Holocaustul si care in cultura romana isi are originea in cel numit in titlul uneia dintre cartile sale (desi atribuirea nu ii apartine) ‘diavolul’:

‘ Stiu care a fost cu adevarat rolul sau in interbelic. Cu diavolii cei mici pe care i-a puit in lume nu ma inteleg, caci n-are nici unul nici pe departe, nici avengura lui, nici inteligenta lui, nici fair-play-ul lui. In intunecimea lui versatila si in metamorfozele lui perpetue, Nae Ionescu era onest – onestitatea omului care are grandoarea proprie. Baietii astia si fetele astea de azi, care-l adora saracindu-l, care-l iubesc precum fanii dintr-o povestire a lui Cortazar pe Glenda, astia, copiii lui degenerati de azi, astia sunt rai in mod meschin si prostesc. (pag. 317)

 

sursa https://itunes.apple.com/us/book/biblioteci-in-aer-liber/

sursa https://itunes.apple.com/us/book/biblioteci-in-aer-liber/

 

Cateva cuvinte despre structura cartii. Este impartita in patru sectiuni, dar acestea sunt diferite in numari de pagini si in continut. Cam doua treimi din carte sunt ocupate de prima sectiune numita ‘Oameni si carti’. Gasim aici un amestec de evocari memorialistice despre persoane si personaje pe care autoarea le-a cunoscut direct, dar si evocari indirecte construite pe baza lecturilor sau ale evocarilor altora despre figuri cum ar fi Eugen Lovinescu sau Elena Vianu. Unele dintre articole sunt datate (si putem presupune ca datele sunt cele ale aparitiei in publicatiile vremii), altele sunt lasate fara data si suntem lasati sa deducem singuri daca sunt scrise ulterior, daca este vorba despre scrieri mai vechi sau texte scrise special pentru acest volum. Despre unii dintre cei evocati si despre scrierile lor (Mircea Zaciu, Alexandru Vona, Cioran, Manea) sunt incluse mai multe articole scrise in perioade diferite si nu lipsesc unele repetitii, dar sunt putine si niciodata suparatoare, caci este vorba tot timpul despre descrieri excelente, informatii inedite si opinii clare – toate scrise intr-o limba frumoasa care fac din lectura cartii un exercitiu delectabil.

A doua sectiune este intitulata doar ‘Carti’ si aici accentul este pus pe litera tiparita desi nu lipsesc si relatarile despre autori. Este vorba despre o colectie de recenzii intr-o selectie destul de eclectica, alaturi de volume semnate de Dumitru Tepeneag sau Ion Vianu, de cartea de succes a Ruxandrei Cesereanu si cea de dialoguri intrigante dintre Moshe Idel si Sorin Antohi, alaturi de Bulgakov si de Dimiseanu apar recenzii ale unor carti ale lui Edgar Reichmann, Dora Pavel, sau Ovidiu Pecican. Un hobby sau o alta vocatie, poate colaterala, care nu si-a gasit pana acum timpul necesar in biografia autoarei? Una sau alta, si aceste cronici mi s-au parut exacte si clare in opinii, le-as reprosa poate doar tendinta de a povesti in prea multe detalii intrigile cartilor, uneori pana la dezdonamant, ceea ce in cazul beletristicii in special poate fi considerat un dezavantaj de catre unii cititori

‘Teze neterminate’ se intituleaza cea de-a treia sectiune a cartii in care Marta Petreu aduna o serie de note si fragmente (inca) insuficient de consistente sau consolidate pentru a se constitui in carti, eseuri, articole de sine statatoare. Sunt aici desigur multe idei si formulari care isi asteapta si vor capata poate candva locul in scrieri consistente, dar si cel putin doua fragmente care se constituie in perle publicistice demne de a fi mentionate: cea despre visul cu Nae Ionescu si cea despre Clujul cu orasul sau de jos si orasul de sus.

‘Jos in vale, vine cine vrea, ramine cine poate. Sus, in deal, in paradisul veveritelor si al mierlelor, ajunge cine moare.’  (pag. 302)

Ultimul capitol este de fapt un pamflet de vreo zece pagini scris si rostit in 2010 la un simpozion al jurnalistilor ca raspuns la campania dezlantuita in urma publicarii cartii ‘Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu si Mihail Sebastian’ care i-a atras critici atat din partea adeptilor ‘diavolului’ (ceea ce era de prevazut) dar si a ‘ucenicului’ deranjati de dezvaluirile inedite pentru unii, cunoscute dar ascunse din admiratie pentru model de altii, despre tineretea absolutista de dreapta a lui Sebastian sub influenta tutelara lui Nae Ionescu. Verva polemica a Martei Petreu bine temperata in restul cartii se manifesta aici cu aciditate ironica, dar in aceasta sectiune am gasit si singura afirmatie care mi se pare in neconcordanta cu cele cunoscute de mine, cea despre presupusa alunecare spre ‘extrema stanga (comunista), cu siguranta in 1944′ a lui Sebastian. Nu stiu exact pe ce se bazeaza Marta Petreu in aceasta afirmatie. Daca insa iau ca reper notatiile din Jurnalul lui Sebatian din zilele de luni 20 sevtembrie (sic!) 1944 si miercuri 22 sevtembrie 1944 gasesc aici relatari precise ale situatiei din Rusia aduse de Visoianu care se intorsese din delegatia care incercase sa negocieze armistitiul cu rusii, si comentarii putin favorabile despre noii ocupanti. Departe de a exprima idei de extrema stanga, aceste aprecieri ma fac sa cred ca Sebastian a fost printre acei intelectuali evrei din Romania care nu s-a lasat antrenat de entuziasmul supravieturii razboiului si ca daca ar fi trait nu s-ar fi lasat inrolat cu usurinta in corul colaborationismului si al proletcultismului.

Nu stiu daca sentimentul de ‘tinta pentru gloantele criticii romanesti’ (pag. 363) este complet justificat. In definitiv Marta Petreu cel putin in partea eseistica a operei sale nu evita polemica si stie ca ceea ce scrie are darul sa starneasca polemica. In plus pe langa critici (multe intr-adevar superficiale si poate nedrepte) ea se bucura si de multe aprecieri si biografia sa cuprinde si o lista impresionanta de premii raspandite in vreme intre 1981 si 2011. Mai mult decat aprecierile criticii si ale juriilor ea pare insa sa caute interesul cititorilor:

‘Mi-ar placea sa pot pune pe coperta cartilor mele: interzis criticilor literari, carte pentru doctori, ingineri, profesori, invatatori, frizeri, timplari, strungari si tarani. Ar fi si o forma de cinste din partea mea, pentru ca de fapt la acesti cititori as vrea sa ajung. Citeodata, miraculos, am ajuns.’ (pag. 320)

Ati ajuns intr-adevar, doamna Marta Petreu. Va multumesc!

 

 

 

Il cunosteam pe Laszlo Alexandru din referinte internetice si mai ales ca redactor al Web site-ului (numit si revista electronica, termen fata de care am o oarecare retinere) ‘E-Leonardo’ a carui aparitie din pacate s-a hotarit sa o intrerupa in 2012 dupa 18 numere. I-am remarcat si am admirat pozitiile consecvente impotriva tendintelor totalitare de stanga sau de dreapta din cultura romana, atitudinea ferma impotriva renasterii nationalimului si antisemitismului si fata de negationismul si negationistii Holocaustului, critica ferma impotriva promotorilor de rau si de confuzie indiferent cine erau ei. Cu aceste premize volumul ‘Muzeul figurilor de ceara’ aparut in 2009 la Editura PARALELA 45 si subintitulat ‘polemici’ nu avea cum sa ma surprinda. Este o culegere de articole si comunicari ale autorului clujean publicate intre anii 2005 si 2007, instantanee ale unui moment cultural si politic romanesc ramase actuale aproape in totalitatea lor. De la data publicarii, cate unul dintre autorii mentionati in carte a mai scris cate ceva mai mult sau mai putin semnificativ, cativa au plecat intr-o lume mai buna, dar pozitiile, caracterele, personajele acestei Corabii a nebunilor (folosesc ca pretext ilustratia copertei) nu s-au schimbat de cand Laszlo Alexandru a scris cartea si Explicatiile preliminare care o deschid:

‘Chiar n-am invatat nimic din erorile trecutului? Fascismul si comunismul n-au provocat, oare, suficiente victime pentru a-si fi pierdut iremediabil farmecul demagogic? Cite vieti ar trebui inca sacrificate, pentru ca scriitorii sa nu se inchine mai departe la aceiasi idoli de lut?’ (pag. 7)

Cartea este impartita in trei sectiuni si un epilog. Primul articol in prima parte fixeaxa contextul uneia dintre temele principale ale cartii – recrudescenta antisemitismului – prin cautarea bazelor istorice ale fenomenului in istoria culturala si politica romaneasca. Pentru cititorii cartii lui Andrei Oisteanu ‘Imaginea evreului in cultura romana’ prezenta numelor si citatelor virulent antisemite din scrisele sau cuvantarile unor Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga nu sunt noutati, dar pentru majoritatea celorlalti aceasta ilustra galerie din care lipseste doar (de ce oare?) Mihai Eminescu poate fi un soc. Inca un articol cu tema istorica este dedicat destinului tragic al lingvistului roman de origine evreiasca Lazar Saineanu, ale carui incercari de a depasi barierele persecutiilor rasiale si de a capata recunoasterea forurilor academice si cetatenia romana s-au dovedit a fi vane si l-au determinat in cele din urma sa aleaga calea exilului.

‘Pasi de rac’ (numele primei sectiuni a cartii) continua cu articole care cu o singura exceptie (cel dedicat scriitorului maghiar Kertesz Imre) se ocupa de renasterea totalitarismului mai ales sub forma sa ideologica in cultura romaneasca de la inceput de mileniu trei. Laszlo Alexandru abordeaza fara ezitare cu un ton critic figurile unor idoli ai intelectualitatii romanesti de astazi cum este Constantin Noica despre care scrie ca ‘Etapele lui biografice mai importante au fost marcate de compromis, ambiguitate, sau tradare.’ (pag. 34). Daca despre inrolarea sa intre propagandistii legionarismului in tinerete stiam deja, nu imi erau cunoscute nici lasitatea sa la procesul in care au fost implicati si condamnati multi dintre discipolii sai, si nici inrolarea sa in serviciul propagandei ceausiste in cercurile imigratiei la numai cativa ani dupa eliberarea din inchisoare. Polemica cu Sorin Lavric, autorul unei carti despre relatia lui Noica cu miscarea legionara, care incearca sa minimizeze erorile filosofului si sa musamalizeze atitudinile sale de compromis ni-l releva pe Laszlo Alexandru ca pe un polemist care nu numai ca nu ezita sa atace ci stie sa si raspunda in mod precis si ascutit.

 

sursa http://193.226.7.140/~laszlo/VolumeScrise_ro.htm

sursa http://193.226.7.140/~laszlo/VolumeScrise_ro.htm

 

Incercarea de reabilitare a lui Vintila Horia (scriitor exilat care nu a primit in 1960 premiul Goncourt dupa ce fusese dezvaluit trecutul sau legionar) primeste si ea riposta argumentata cu documente si citate a lui Laszlo Alexandru:

‘… victima inocenta a carei reabilitare e clamata astazi pe zeci de voci cacofonice, a fost in tinerete unul dintre cei mai desantati si nerusinati propagandisti ai fascismului si hitlerismului.’ (pag. 58)

Interesanta si semnificativa comparatia in eternitate a modului in care destinele lui Mircea Eliade si Mihail Sebastian sunt perpetuate in posteritatea romaneasca:

‘Coincidenta calendarului face ca anul 2007 sa marcheze centenarul nasterii, atit pentru Mircea Eliade, cit si pentru Mihail Sebastian. Dar ce diferenta de tratament! Autorul lui Maitrey e imbratisat protector de institutiile statului, care organizeaza colocvii, simpozioane si conferinte omagiale, in tara si peste hotare, opera lui e studiata in scoli, numele lui il poarta liceele oraselor si strazile catunelor. De autorul Accidentului isi amintesc doar suplimentul publicatiei Realitatea evreiasca si doua-trei initiative spontane. Ignoranta si ingratitudinea joaca hora unirii in ograda literaturii romane.’ (pag. 63)

O relatie speciala il leaga pe Laszlo Alexandru de Paul Goma, pe care il cunoaste mai mult decat bine:

‘M-am numarat si eu, in anii ’90, printre admiratorii nonconformismului revolutionar al lui Paul Goma. L-am sustinut cu scrierile sale polemice. I-am ingrijit editarea Scrisorilor intredeschise (1995). I-am prefatat primul volum din Jurnal (1997). I-am lansat public vreo doua carti (1997). Am avut cu el o intensa corespondenta timp de aproape un deceniu. Dupa 1999, insa, am inregistrat cu o stupoare crescanda convertirea sa la antisemitism, intoleranta si extremism.’ (pag. 77)

Sectiunea a doua a cartii ‘In constiinta noastra’ include un numar de comunicari prezentate de Laszlo Alexandru la diferite evenimente intre care cele ale Institutului Wiesel. Desi unele contin elemente suplimentare (cum ar fi dezvaluirea rolului lui Constantin Noica in pregatirea ideologica a asasinarii lui Nicolae Iorga care astazi s-ar numi ‘incitare la crima’, sau critica ‘brandului Eliade’ promovat de functionarii culturali ai Romaniei in strainatate) personal m-au deranjat paginile de repetitii, cateva dintre articolele despre Noica, Vintila Horia, Eliade fiind dezvoltari ale celor din prima sectiune. Desi scrise si facute public in momente de timp diferite, cred ca editorul si autorul ar fi trebuit sa evite aceste dubluri care inmultesc in mod nejustificat numarul de pagini ale volumului.

 

sursa commons.wikimedia.org

 

A treia sectiune are un nume spectaculos ‘Asa s-a calit otetul’ si debuteaza cu cel mai bun articol dupa opinia mea, care sub titlul de-a dreptul genial ‘Gilceava la catafalcul comunismului’ relateaza in stilul Telegramelor caragialesti evenimentele din timpul si din jurul citirii Raportului Tismaneanu in Parlamentul Romaniei in decembrie 2006. Mai putin convingatoare mi s-au parut criticile indreptate impotriva lui Eugen Simion, de exemplu pacatul de a-l absolvi (la nivelul analizei scrierilor) pe Mihail Sadoveanu mi se pare cam minor pentru a justifica analogiile cu Hitler si Ceausescu, iar epitetele cu ton de pamflet (‘nemuritorul de serviciu‘, ‘coaforul de la Academie’) nu adauga nimic argumentatiei.

Articolul cel mai bun al acestei sectiuni este dupa parerea mea ‘Zece sofisme’ care abordeaza in cel mai bun stil polemic marca Laszlo Alexandru reactia Uniunii Scriitorilor si a celui care se afla in fruntea sa (Nicolae Manolescu) la decizia CNSAS de a deschide si cerceta dosarele membrilor Uniunii. Comunicatul redactat in termeni eufeminati si musamalizatori este demontat si analizat fraza cu fraza, idee cu idee. Cu atat mai remarcabila este atitudinea lui Alexandru daca tinem cont ca Nicolae Manolescu este o persoana si o personalitate pe care el o apreciase in trecut pentru contributiile sale pozitive, si a carui opera critica a constituit subiectul lucrarii sale de doctorat. Si aici Laszlo Alexandru pare sa isi confirme statutul de polemist singuratic, refuzul compromisurilor, inchinarii la idoli sau asocierii oportuniste cu vreo partida culturala sau politica.

Nu scapa de critica lui Alexandru nici Horia-Roman Patapievici, caruia ii reproseaza o schimbare de ton si atitudine de la refuzul alinierii la sistem si apararea dreptului la diferenta in anii 90 pana la compromisul centrist in jurul conceptului consevator crestin cu un deceniu mai tarziu, in cazul icoanelor impuse pe peretii scolilor romanesti: ‘… nu situatia solitarului laic, agresat de cutumele majoritatii, il ingrijoreaza acum pe filosoful oficializat. Ci, dimpotriva, “fundamentalismul anticrestin, degizat in miltantism de drepturile omului”.’ (pag. 178).

Ultimele doua articole consistente ale acestei sectiuni ii iau in obiectiv pe Alex Stefanescu a carui ‘Istorie a literaturii romane contemporane’ este epitetata drept ‘hollywoodiana’ si pe Edgar Papu, a carui incercare de reabilitare printr-o carte de interviuri este demontata in mod necrutator. Concepte cum ar fi protocronismul inventat la indicatiile lui Ceausescu si propulsat literar si academic de Papu, sau ‘neimplicarea complice a literatilor in treburile cetatii (care) a primit numele de “rezistenta” prin cultura’ - fenomene culturale specifice epocii comunismului romanesc sunt analizate si criticate fara menajamente. Putini sunt de altfel intelectualii care primesc nota de trecere din partea lui Laszlo Alexandru pentru atitudinea lor in timpul dictaturii, poate doar Paul Goma, cel dinainte de alunecarea in antisemitism si Ioan D. Sirbu – scriitori ai caror opere semnificative nu au vazut insa lumina tiparului in Romania lui Ceausescu.

Spre sfarsitul lecturii acestei carti de polemici, in care aproape toate fenomenele si persoanele mentionate in culegerea de articole sunt prezentate in lumina critica, ma intrebam daca exista si un Laszlo Alexandru pozitiv, care poate scrie ceva de bine despre ceva sau cineva. Raspunsul a venit la lectura Epilogului, care in contrapunct cu intreaga carte ne prezinta o cu totul alta fata a autorului. Este o mica poveste de dragoste, dragoste pentru o carte (pe care si eu o iubesc), si merita intr-adevar sa cititi cartea pana la capat pastrand acest epilog pour la bonne bouche. 

‘Lumea secreta a nomenclaturii – Amintiri, dezvaluiri, portrete’ de Vladimir Tismaneanu, aparuta la editura Humanitas in 2012 poate fi citita in mai multe feluri. Pe coperta a IV-a gasim o caracterizare semnata de autor:

‘Cititorul, pe care il invit sa ma insoteasca in acest voiaj intr-o lume stinsa, dar ale carei ramificatii raman atat de prezente, va gasi in carte deopotriva recuperari istorice, demitizari politologice, secvente portretistice, un efort de explicatie si o marturisire.’

Carui gen apartine deci cartea? Nu pot sa o caracterizez exact nici macar la sfarsitul lecturii si nici dupa o partiala a doua lectura a unora dintre capitolele care mi s-au parut cele mai interesante. Am gasit in carte prea putine pasaje de analiza istorica sau politiologica pe masura numelui si reputatiei autorului. Am gasit multe secvente portretistice inegale in consistenta si in abordare. Am gasit multe marturisiri, unele interesante, altele mai putin. Am gasit multe explicatii si justificari ale biografiei personale. Stiu ca Tismaneanu este o persoana controversata pe scena publicistica si politica romaneasca, implicat in polemici si dezbateri trecute si actuale. Pentru tismaneanologi cartea aceasta este este de interes prin detaliile despre biografia personala a sa si a familiei, dar marturisesc sincer ca nu exact asta am cautat eu in ea.

Si totusi sa incep de aici, caci Tismaneanu nu numai ca nu ascunde ci prezinta deschis originea sa in lumea nomenclaturii mijlocii, discuta in carte in detalii despre biografia parintilor, rolul lor in formarea ideilor sale, in viata si cariera sa.

‘Problema nu este in ce familie te-ai nascut, ci cum te raportezi la trecut, cum il valorizezi, cat de dispus esti sa accepti ca persoane de care ai fost extrem de atasat au fost implicate in experimentul totalitar. Unii o fac explicit, altii implicit, iar altii deloc. Nimeni nu poate impune copiilor departajari transante de biografia propriei familii, dar cand acestia devin persoane publice, indeosebi intr-o democratie nascuta dintr-o revolutie anticomunista, propria lor credibilitate reclama sustinerea adevarului istoric, nu ocultarea ori chiar falsificarea sa.’  (pag. 153).

Randurile nu sunt scrise despre el insusi, dar au destula generalitate pentru a fi aplicabile.

 

source www.actualitati.net

source www.actualitati.net

 

In ce masura reuseste Tismaneanu insusi sa ramana fidel adevarului istoric in aceasta carte? Problema este din nou amestecul de genuri si de stiluri. Titlul promite revelatii senzationale sau cel putin inedite din ‘lumea secreta’ a clasei de parveniti, impostori, calai si demagogi mai mici sau mai mari, mai rai sau mai ridicoli adusi de istorie vreme de jumatate de secol la conducerea Romaniei. In realitate putine sunt lucrurile de esenta pe care un bucurestean de rand, contemporan si aproximativ din aceeasi generatie cu Tismaneanu nu le stia inca din ‘epoca de aur’. Una dintre putinele informatii inedite cel putin pentru mine a fost ca departajarea de clasa a nomenclaturii a inceput inca din vremea ilegalitatii, a sederii conducatorilor comunisti trecuti si viitori in inchisori si lagare:

‘Am cunoscut personal fosti detinuti de la Vapniarka, mi-au povestit cum trebuiau sa cedeze mancarea din pachetele primite de acasa”tovarasilor din conducere”, timp in care ei erau hraniti cu mazare furajera. Cu alte cuvinte nomenclatura nu s-a nascut in momentul preluarii puterii, ci exista inca din ilegalitate.’ (pag. 203-204).

In prea putine pagini rasuna vocea politologului si a istoricului. Cand se aude ea este clara, la obiect, si cu referinte precise:

‘Politologul Ken Jowitt a scris despre modelul de castel medieval baricadat al comunismului de tip sovietic. Mentalul stainist, ca si cel fascist, era de fortareata asediata. In Romania, fostul cartier Jianu din Bucuresti a devenit, in 1948, o asemenea fortareata, cu securisti in civil circuland pe strazile din zona, ca sa vada cu cine se intalneste, cu militieni plasati in gherete in fata vilelor in care salajuiau magnatii totalitari cu familiile lor, cu doctori aflati zi si noapte la dispozitia mai-marilor puterii.’ (pag. 20)

Greu de vorbit despre obiectivitate cand este vorba despre familia apropiata, despre prieteni sau profesori care i-au format autorului gandirea si l-au sustinut in cariera (Ovidiu Trasnea de exemplu). Personaje istorice care au avut cariere similare sunt judecate diferit si difera nu numai aprecierea activitatii lor dar si limbajul folosit – a se vedea si a se compara de exemplu portretele lui Leonte Rautu si Miron Constantinescu.

Cand este vorba despre cineva din familie sau un personaj simpatizat de autor prezentarea este idealizata, lecturile, muzica, cultura sunt apreciate:

‘Punea muzica clasica la un patefon Telefunken (il cumparase cum se spunea pe atunci “de ocazie”). Ea mi-a vorbit pentru prima oara despre Arturo Toscanini, despre David Oistrah, despre Yehudi Menuhin, despre Emil Ghilels, despre Sviatoslav Richter. Am ascultat la ea, de pe la cinci ani, de obicei sambata seara, simfoniile lui Beethoven dirijate de Toscanini.’  (pag. 105)

In schimb, despre un personaj mult mai aspru judecat cum era Nicolae Moraru, este scris:

‘Citea cu pasiune ‘Roman Gazeta’, ‘Literaturnaia Gazeta’, si alte publicatii sovietice. N-a acceptat niciodata destalinizarea. Avea in biblioteca personala cartea filozofului francez Henri Lefebvre ‘La somme qui reste’, am inprumutat-o de la el, avea paginile neatinse.’  (pag. 263)

Dincolo de anecdotica sunt puse si intrebari mult mai dure legate de angajarea parintilor sai in miscarea comunista, si de continuarea timp de decenii a acestei colaborari (sau mai mult decat colaborari). Referindu-se la mama sa:

‘Mai tarziu am intrebat-o in repetare randuri, mai ales cand mama a citit ‘Primul cerc’ de Soljenitin, cand a citit Vasili Grossman: Dar cum se poate sa nu fi stiut, nu erati acolo? Exact intrebarea pe care o pun si copiii nazistilor: Voi n-ati vazut nimic? N-ati stiut? Intrebarea mea era, mai exact: N-ati vazut pentru ca nu puteati sa vedeti, sau n-ati vazut pentru ca nu voiati sa vedeti? Cred ca nici nu puteau, nici nu voiau sa vada. Si cred ca raspunsul cinstit este ca lucrurile nu erau evidente.’  (pag. 53)

Nu la fel de intelegator este insa Tismaneanu cand se refera la Ion Gheorghe Maurer, si in orice caz nu pune aceleasi intrebari:

‘M-am intrebat adeseori ce-a cautat Maurer, in anii clandestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii fanatici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitorese de provincie gen Ghizela Vass sau Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar si incuraja egocentrismul vindicativ si antiintelectualismul visceral al lui Gheorghiu-Dej?’ (pag. 141)

Daca a pus intrebari similare parintilor sai si care vor fi fost raspunsurile – nu este dezvaluit in aceasta carte.

 

source http://www.agenda.ro/lumea-secreta-a-nomenclaturii/274031

source http://www.agenda.ro/lumea-secreta-a-nomenclaturii/274031

 

Cred ca pana la urma in ceea ce priveste obiectivitatea este aplicabil un paragraf scris de Tismaneanu in contextul mentionarii memoriilor lui Popescu-Dumnezeu:

‘Pretentia obiectivitatii ne este nici o secunda atenuata de recunoasterea faptului ca autorul nu are cum sa fie un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra valtorii.’ (pag. 222)

Cei care se vor aventura in citirea cartii trebuie atentionati in legatura cu inca un aspect. O mare parte din sectiunea memorialista mai ales este ocupata de insiruirea relatiilor de familie, cu liste de nume ale unor persoane si personaje cu care Tismaneanu sau familia sa au fost candva in relatii, si care au foarte putina importanta si zero interes pentru cititorii care nu au trait sau nu au avut relatii in lumea protipendatei comuniste. Un exemplu (din multe):

‘Cel mai des ai mei faceau mese cu Grigore si Maria Cotovschi, la ei, la parter, ori la noi. Veneau Francisc (Feri) si Aurel (Riva) Mihai: el lucra la arhivele CC, ea era aistenta universitara de rusa, mica de statura, cu o voce mereu ragusita. Riva, nascuta Malcik, facuse parte in anii 30 din CC al UTC, se cunostea de atunci cu Ceausescu. Mai veneau doctorul Cornel Kaplan, si sotia sa, Tea, el a fost vreme de un deceniu seful Sectorului Special (medical) din cadrul Gospodariei de Partid. Era nepoata de frate a lui Chisinevschi, a lucrat in Ministerul de Interne, cred ca a fost chiar secretara comitetului de partid in anii ’50. Era profesoara de sport.’ (pag. 50)

Memorialistica se imbina cu portretistica in cartea lui Tismaneanu. Un capitol special ii este dedicat lui Nicu Ceausescu, de fapt in acelasi capitol este inserat si un portret al lui Petre Roman, si sincer sa fiu nu stiu daca acesta din urma nu este chiar mai negativ decat cel al fiului dictatorului. Ultima treime a cartii cuprinde o galerie de 17 portrete de cateva pagini fiecare ale diferitelor personaje apartinand sau cu legaturi oarecare cu nomenclatura. Este foarte inegala in nivel, stil, continut aceasta galerie care pare sa adune articole de presa sau de blog scrise in momente diferite de timp, cu interesul focalizat pe aspecte diferite. Ea cuprinde portrete ale unor membri ai Birourilor Politice, dar sunt inclusi si profesori ai autorului si scriitorul Alexandru Ivasiuc. Unele dintre aceste portrete sunt bine schitate si dau o imagine exacta si informatii esentiale (Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu, Alexandru Draghici, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Ionescu-Giulian), altele par a suferi de subiectivitate excesiva intr-un sens sau altul (Eugen Florescu, Gizela Vass, Ovidiu Trasnea). As fi fost foarte interesat sa aflu mai multe detalii despre refugiatii politici greci care s-au aflat in Romania anilor 50, 60 si inceputul anilor 70, dar capitolul care le este dedicat este extrem de dezlanat si scris la modul anecdotic. La fel, despre personaje ca Mihai Roller sau Pantiusa Bodnarenko va trebui sa astept alte carti (poate tot ale lui Tismaneanu) pentru a afla informatii mai complete si mai consistente.

‘Lumea secreta a nomenclaturii’ este mult mai putin decat promite si decat ma asteptam, si altceva decat ii spune titlul.

In Zilele Regelui (Editura Poliron, colectia fiction ltd, 2008) Filip Florian abordeaza o perioada din istoria Romaniei care este aproape Terra incognita. Este vorba despre perioada venirii in tara a principelui strain Karl Ludwig de Hohenzollern, si despre anii in care Romania incepe procesul de modernizare accelerata, de transformare a structurilor sociale si creare a celor politice impreuna cu institutiile statului modern in devenire. Este o perioada nu numai de mari schimbari, ci si de mari pasiuni, de conflicte politice, de clasa si personale, ale caror intensitate a facut ca multa vreme abordarea epocii sa fie dificila si pentru istorici, nu numai pentru scriitori. Principele insusi in carne si oase si cu slabiciunile sale trupesti si omenesti este personaj al cartii, dar dimensiunea sa istorica domina intreaga naratiune. Pe de o parte avem de a face cu locotenentul prusac pe care concursul de imprejurari il aduce pe tronul principatelor in partea opusa (geografic, cultural) a Europei decat cea a nasterii sale, cu dilemele, nesiguranta, timiditatea si durerile sale de dinti, pe de alta parte el este Principele care declanseaza imensele schimbari ale perioadei in care se desfasoara actiunea cartii.

Peronajele principale si naratorii actiunii sunt dentistul Joseph Strauss pe care principele il invita sa-l insoteasca in calatoria in noua sa tara si … motanul acestuia Siegfried. Despre prezenta motanului in poveste si ca povestitor se poate comenta in mai multe feluri, eu l-am vazut ca pe o voce alternativa care incearca sa dea o dimensiune in plus naratiunii, pe de o parte fantastica, pe de alta putin comica, si el va fi si cheia finalului oarecum ‘hollywoodean’ al cartii in care am sesizat din nou o nuanta de ironie dar si dorinta de a rezolva povestea intr-un happy-end. Caci finalul este de fapt inceputul ‘zilelor regelui’ adica incoronarea principelui si inceputul domniei lui Carol I, rege al Romaniei independente, si pacat ar fi fost ca personajele principale – dentistul Joseph si sotia sa, sarboaica Elena – sa nu se regaseasca in rezonanta cu bucuria momentului. In general tonul cartii lui Filip Florian este mult mai pozitiv si mai optimist decat majoritatea celorlalte carti scrise in ultimii ani in literatura romana contemporana.

 

sursa http://translations.observatorcultural.ro

 

Prima parte a Zilelor regelui se ocupa in mare masura cu socul cultural al personajelor la intalnirea cu tara in devenire de la extremitatea de nord a Balcanilor. Deoarece Karl Ludwig nu este eroul principal al cartii, scriitorul pare sa fi ales sa descrie socul intalnit de acesta la contactul cu noua tara prin intermediul devotatului sau dentist, de origine nationala identica cu a principelui. Ajuns in capitala principatelor Joseph invata la o bere sau la mai multe, de la conationalii sai care l-au precedat despre  obiceiurile locului:

‘La prima halba, poate si la a doua, Joseph a ascultat si a priceput cum se facea politica la Bucuresci, cum se fura pina nu mai ramasese nimic de luat, cum nu putini, visind la tron, sperau ca principele Karl sa obtina un imprumut insemnat si strain, sa umple visteria, apoi sa se intoarca in tara lui. La halba a treia, sorbind mai potolit, au vorbit despre cum putea fi invatata romana, o limba suierata, indulcita de vocale ca de sirop, care nu semana deloc cu limba lor.’ (pag. 45)

Viitorul rege insusi incepe sa fie confruntat cu realitatile tarii pe tronul careia ajunsese:

‘Si mai exista o cifra. Posaca. 8000. Atitia oameni numara armata aceea de vodevil. In rest, pe masura ce cunoscuse locuri si fapte, cercetind mai ales spiritul locului si starea de fapt, domnitorul incepuse sa descopere vraistea si lincezeala din ministere, drumurile desfundate, scolile si spitalele sarmane, jaful si delapidarile din prefecturi, din politie, si din celelalte institutii, putinele felinare cu petrol din Bucuresti si multele imputiciuni ale orasului, zvonurile, sforariile si taberele din politica, placutele plimbari la Sosea, satele ca niste catune oropsite, periferiile ca niste sate mocirlite, cochetul parc Cismigiu, unde intuia mina si priceperea unui gradinar german, indolenta si mirsaviile din tribunale, plicticoasele seri de teatru dintr-o sala nu prea mare si insuficient luminata, ciulinii de pe cimpuri, tirgusoarele prafuite, puscariile pline cu vinovati si nevinovati, rochiile si bijuteriile fastoase ale doamnelor, holera care bintuia ca ielele (iar ielele, in tara aia, faceau prapad), tihna manastirilor de cimpie si splendoarea unor mosii, precum cea a mitropolitului Nifon, de la Letca. (pag. 51)

Prezentarea perioadei prin intermediul unor eroi straini permite nu numai o detasare obiectiva in aprecierea situatiilor si a moravurilor locale, dar si o descoperire a teritoriului bucurestean in care se desfasoara cea mai mare parte a actiunii. Din acest punct de vedere cartea poate fi citita si ca un jurnal de calatorie apocrif, in care orasul cu reperele, culorile, frumusetile, mirosurile, praful si noroaiele sale devin din ce in ce mai familiare eroilor. Si asa, pe masura ce tara si orasul se ‘occidentalizeaza’ pentru eroi ceea ce numeau la inceput Bukarest devine Bucuresci. Ca bucurestean la origine, unul dintre pasajele preferate ale cartii este pentru mine cel in care Joseph suie impreuna cu iubita sa Elena pe turnul Coltei, locul cel mai inalt al orasului in acea vreme:

‘Nu-i interesa sa descopere incendii in departare, nu se gindeau la ziditorii turnului (niste soldati suedezi din armata lui Karl al XII-lea, rataciti in rasarit dupa infringerea de la Poltava), au numarat treptele, erau o suta optzeci si opt, habar n-au avut ca fusesera doua sute paisprezece (pana la cutremurul devastator din 1802, care retezase tuguiul cladirii), au privit zarile uimiti si imbratisati, tacind, nadusiti din prea multe pricini: vipia, urcusul in spirala, bucuria, nesatul si afectiunea pentru sutele de rindunele care isi facusera cuiburi sub stresini. Din inalturi, Bucuresciul se se dezvaluia altcumva decit il vazusera sau il ghicisera vreodata. Norii de praf care urmau carutele si trasurile aratau ca niste pete marunte, acoperisurile si hornurile asteptau ploile si frigul, turnele bisericilor si clopotnitele parca nu mai zgiriau cerul, Dimbovita lucea aprins, iar Bucurestioara mohorit, pentru ca apele acelea erau orientate altfel catre punctele cardinale, palatul domnitorului, de unde Carol I sigur lipsea (alungat de zaduf, de treburi si de plictis), nu era cu nimic mai falnic decit unele case boieresti, maidanele se zareau maronii, iar pilcurile de paduri intr-un verde prafos …’ (pag. 152)

 

sursa http://translations.observatorcultural.ro/

 

Mai sunt multe alte aspecte ale acestui proces de cunoastere a noii patrii si a zonei in care se poate bea ‘licoarea pe care o puteau numi in trei feluri, raki, ouzo sau mastica’ (pag. 143) – aluzie la conexiunile balcanice ale locului. De exemplu cea culinara:

‘A baut vin, a cercetat platourile abia sosite, unul cu ciuperci inabusite in smintina si altul cu o pulpa de porc la tava, rumena, acoperita cu maghiran, boia si felii de sfecla coapta …‘ (pag. 139)

… sau cea arhitectonica descriind un conac boieresc al vremii:

‘Piatra alb-cenusie, slefuita, venise cu doua sute treizeci de ani in urma din carierele de la Rusciuk, iar intregul conac, ridicat de mesteri unguri, in unghi drept si plin de simetrii, cu etaj inalt, cu doua intrari in beciurile boltite, cu acoperis cu olane, cu cercevelele ferestrelor rotunjite in partea de sus, identice, cite opt pe laturile dinspre cimp si cite sase pe peretii dinspre gradina …’ (pag. 141)

Partea finala a cartii descrie procesul de tranformare accelerata a principatelor, intrigile politice, crearea institutiilor statului, razboiul de independenta cu ororile si suferintele sale, spre incoronarea care va marca borna de inceput a ‘zilelor regelui’:

‘Pe urma, timpul, Dumnezeu stie si cum si de ce, n-a mai curs ca riul lenes si urit mirositor, capatind alta cadenta, deodata, asemanatoare cu galopul bidiviilor de soi, cu zborul ciorilor gonite de ploaie sau chiar cu fuga locomotivelor prin cimpie, cind nu erau nevoite sa frineze. Iar daca timpul, acum, tot nu mai aducea cu lentoarea Dimbovitei, ci cu alunecarea pe sine a unei locomotive, trenurile incepind sa circule binisor prin tara, provocind incintare pretutindeni, nu doar in jumatatea de sud.’ (pag. 217)

As face o nedreptate cartii daca nu as mentiona dimensiunea umana a personajului lui Joseph Strauss, dentistul prusac venit in principate pentru a-l servi pe Karl Ludwig, care ii ramane acestuia credincios dincolo de ruptura relatiilor poate inevitabila cand principele creste in rang si in statura devenind rege. Sacrificiul personal al servitorului uitat, care ia in grija odrasla nelegitima a domnitorului fara ca acesta sa afle vreodata de existenta lui, cu riscul de a-si pierde propria familie si iubirea vietii sale, si descoperirea treptata a noii patrii, asimiliarea ei de catre erou si a eroului in ea, sunt descrise cu minutiozitate si de dezvaluie treptat cititorului, dand nastere unui personaj poate neasteptat de cititor dar care dupa lectura devine o parte din peisajul epocii. O epoca pe care incepem sa o cunoastem mai bine si datorita unor carti ca ‘Zilele regelui’.

Duminica 27 noiembrie va avea loc in Bucuresti la Targul de Carte Gaudeamus lansarea primelor doua volume dintr-o serie care isi propune sa recupereze scrierile (o parte deja publicate, altele inedite) ale Hanei Luana Fratu. Conform informatiei publicate pe Facebook de editura Brumar vor prezenta cartea la lansare Anni-Lorei Mainka, Radu-Ilarion Munteanu si Robert Serban.

 

 

Publicarea cartii este frumoasa initiativa a familiei Hanei si rezultatul trudei unui grup de prieteni entuziasti adunati pe o lista internetica, care si-au dedicat in anul scurs de la disparitia prietenei lor timpul si energia pentru a munci cu dragoste la recuperarea si publicarea scrierilor ei. Cu aceasta ocazie este anuntat si un concurs anual promovat de o fundatie initiata de familie, care doreste sa incurajeze publicarea tinerilor scriitori debutanti.

 

Receptarea de catre critica si de catre cititori a primei carti scrise in limba romana si publicata direct in Romania de catre Petru Popescu dupa trei decenii si jumatate de absenta nu a fost usoara. Nici subiectul si nici abordarea autobiografica nu ar permite o detasare pur literara si facand abstractie de context decat poate doar daca recenzentul sau cititorul ar fi nascut la o varsta cand perioada si personajele cartii nu ar mai avea niciun impact sau rezonanta directa, adica sa zicem mai tanar de 25 de ani. Nu este cazul meu, asa incat nu cred ca nici eu nu am reusit sa fac o citire detasata a cartii, sa fac abstractie de subiect sau de personalitatea autorului.

In legatura cu ultima de altfel nici Petru Popescu nu doreste sa ne lase sa uitam. Cu doua straturi de prefete – una formala si una aparent inclusa in corpul cartii – scriitorul care acum patru decenii isi facuse o aparitie stelara pe firmamentul literaturii romane si care scrisese romane care mie mi-au ramas nu numai in amintire ci si in suflet ca reprezentative pentru sentimentele generatiei mele si a celei imediat precedente – incearca sa se repozitioneze direct in campul activ al literaturii romane, cu ambitia explicita a celui care stie ce a fost si doreste din nou sa devina. Revenirile nu sunt insa niciodata prea usoare. Sigur nu atunci cand celalalt erou sau mai exact eroina a cartii este ‘fata puterii’, ‘printesa Diana a comunismului’, odrasla dictatorilor care au ingropat in intuneric Romania vreme de un sfert de secol, femeie cu care scriitorul a avut o poveste de dragoste care este si tema principala a cartii.

 

sursa http://atelier.liternet.ro/articol/8345/Petru-Popescu/Supleantul.html

 

Actiunea cartii se petrece in anul 1973, la doi ani dupa ce Nicolae Ceausescu intorsese macazul ideologic si pusese capat scurtei perioade de liberalizare inceputa de precedesorul sau cu un an sau doi inainte de venirea sa la putere in 1965 si care culminase cu ne-alaturarea Romaniei la invazia Cehoslovaciei in 1968. Acesta a fost anul cand o parte din intelectualitatea romana s-a alaturat regimului, multi scriitori aderand la Partidul Comunist. Petru Popescu – romancierul cel mai talentat al generatiei sale – ajunsese la o pozitie (membru supleant in CC al UTC) care este oarecum minimalizata in carte, si care fara a-l propulsa in primele randuri ale nomenclaturii era suficienta ca rampa de lansare si pentru obtinerea de mici privilegii cum ar fi o calatorie in Berlinul de Rasarit, care chiar si ea nu era la indemana oricarui tanar in acea perioada. Este imprejurarea in care firul narativ al cartii il aduce in contact cu Zoia Ceausescu.

‘Fata puterii’ asa cum o descrie cu tandrete peste ani Petru Popescu face parte din alta lume. Crescuta intr-un turn de fildes se bucura de privilegiile puterii si da dovada de un amestec de naivitate si de inteligenta care il atrage pe tanarul scriitor. Este o atractie erotica dar este si atractia pentru putere, fascinatia de a se apropria de cercurile si mai ales de omul care tine in maini intr-o grimasa a destinului soarta Romaniei. A doua parte a cartii descrie unul dintre turneele politice ale cuplului Ceausescu in septembrie 1973 in America Latina, inainte si in timpul loviturii de stat care l-a inlaturat de la putere pe presedintele marxist Salvador Allende care urma sa fie gazda cuplului de dictatori romani. Scenele in care Petru Popescu descrie grandomania dictatorului, tzopismul consoartei sale, servilismul clicii care il inconjura pe Ceausescu, dezinformarea permanenta care amplifica simplitatea ideologica a gandirii acestuia sunt demne de o farsa caragialeasca, doar ca au sanse mari sa fie si autentice factual, si in acest context capata o dimensiune tragica. Scriitorul insusi se gaseste angrenat in mecanism, fascinat de magnetul puterii dar si subjugat de atractia pe care o exercita asupra sa Zoia. Dezmeticirea si desprinderea in final se petrec doar sub socul vestii despre moartea tragica celei mai bune prietene, singura fata din cercul sau de prieteni apropriati, victima a criminalizarii avorturilor prin faimosul ‘decret’ promulgat de regimul Ceausescu la scurta vreme dupa venirea la putere.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Popescu

 

Paginile cele mai autentice ale cartii sunt cele in care este descrisa viata de zi cu zi in Romania anilor 70, sentimentele generatiei tinere de atunci ramasa cu putine alternative de viata decenta in propria tara.

‘Aud si simt gustul plictiselii de atunci. Zilnic, gustul de cenusiu, de adormitor si pasiv si opac. Cum am putut sa-l uit? Era mereu prezent, cum era si gustul rusinii. Fuseseram tradati, fuseseram invinsi si, dupa tradare si infrangere, ni se lasase limba ca sa spuna laude invingatorilor si sa se increteasca intre gatlej si cerul gurii de un gust ca niciun altul, gustul rusinii (pag. 33)’

‘Oare nu exista niciun mod sa traim fericiti aici, unde ne-au zamislit mamele noastre? Asta e pantecul din care am iesit, geneza si matricea si sperma si ADN-ul din care am fost facuti, si continuitatea si mostenirea istorica, intr-un cuvant, TOT. Deci ce optiuni aveam? Sa traim aici, dar nu fericiti? Ori sa fugim si sa devenim liberi, dar printre straini, deci tot nefericiti? (pag. 56)

De ce atunci senzatia de facilitate, de superficialitate, chiar si de kitch care emana din multe parti ale cartii? Petru Popescu scrie cursiv si se citeste usor, dar aceasta nu este neaparat un pacat. Din substantialitatea scrierii sale pe care mi-o amintesc din romanele anilor 70 (pe care nu le-am recitit de atunci) au ramas doar fragmente, si a aparut in schimb o tehnica a naratiunii comerciale asimilata in perioada de scenarist si de autor de romane ‘de aeroport’ scrise in engleza. Si relatia dintre scriitor si Zoia este descrisa in termeni de melodrama. Chiar daca ea ar fi relatata in mod 100% autentic tot nu ar putea salva cartea, caci pozitia personajelor ne este cunoscuta din start, povestea are un sfarsit nu numai cunoscut dar si previzibil si din punct de vedere istoric si din punct de vedere psihologic.

Astept totusi cu interes viitoarea carte a lui Petru Popescu, a carei tema mie personal imi spune chiar mai mult decat cea a ‘Supleantului’. Va fi vorba despre ultimele luni petrecute in Romania inainte de ‘fuga’ si de primele luni sau poate primii ani in lumea noua, visata timp de jumatate de viata si a carei realitate este atat de diferita de ceea din vise. Pentru a reveni insa in esantionul de elita al literaturii romane Petru Popescu va trebui sa regaseasca filonul grav si autentic care ii permitea sa fie in tinerete un barometru al trairilor generatiei sale. Usurinta naratiunii nu poate compensa autenticitatea vocii scriitorului adevarat, care scrie nu numai pentru a povesti dar si pentru a se exprima pe sine si pe cei din jur.

 

Inceputul romanului lui Dan Stanca ‘A doua zi dupa moarte’ (editia a II-a revazuta, Curtea Veche, 2011) mi-a amintit de serialul in gen ‘horror’ ‘Regatul’ (Kingdom) creat de Lars von Trier in anii 90. ‘Spitalul se inalta mohorat pe fundalul acelui cer dogoritor de iulie. Desi vremea frumoasa ar fi trebuit s-o absoarba in norul de lumina si astfel s-o purifice, masiva cetatuie arata mai hidoasa si mai jupuita decat intr-o zi inchisa de toamna. La urma urmei, chiar si numele de Fundeni, care strainilor nu le spunea nimic, dar romanilor le evoca mereu fundatura, un fund gros si ntunecos de unde, daca intri, nu mai iesi, accentua imaginea sumbra a unui spital subdezvoltat, fara dotari, dar in care suferinta e aceeasi dintotdeauna, oamenii injura, blestema, medicii sunt la fel de rai si de abrutizati, fiindca tot ce vad e carnea pacientilor inecata in putreziciune.’ (pag. 7) Spitalul ruinat si bolnav el insusi in care se intalnesc pe paturi alaturate de suferinta doi bolnavi cu numele simbolice de Petru si Pavel, trecuti in mod foarte diferit prin incercarile vietii si vremurilor, este punctul de plecare al unei carti despre o lume ruinata si bolnava, asa cum percepe Dan Stanca Romania post-comunista. Ceea mai mare parte a actiunii cartii se petrece in anii 90, cu flashback-uri ale perioadei dinainte de 89 dar si flashforward-uri pana in 2026. Perspectiva este insa aceeasi, sansele vindecarii societatii sunt nule, iar cele ale salvarii personale se afla – poate – in cautarile cailor ascunse ale spiritualitatii si misticii diferitelor credinte.

 

sursa http://www.curteaveche.ro/A_doua_zi_dupa_moarte_Editia_a_II_a_revazuta-3-1207

Doua personaje principale are aceasta carte, un barbat si o femeie. Numele barbatului este Petru Bota, un singuratic si un supravietuitor reprezentativ pentru un anume tip de supravietuire a perioadei comuniste: ‘Fusese mereu singur si la adapost de grijile curente ale vietii. Nu plecase pe front, nu facuse prietenii riscante, nu se lasase impresionat nici de propaganda comunista care cerea tinerilor specialisti sa se inroleze pe frontul transformarilor revolutionare, dar nici nu raspunsese chemarilor subversive de-a scrie si de-a vorbi impotriva regimului oficial. Ii dispretuise de la bun inceput pe comunisti, dar nu-si tradase gandurile, cum facusera atatia, firi tumultoase avand vocatia contestarii. El ramasese retras, izolat, inconjurat doar de cativa oameni care-i semanau si in al caror fel de-a fi se oglindea.’ (pag. 36) Cercul de prieteni intelectuali ai lui Petru Bota alcatuiesc unul dintre acele mini-cenacluri prin care nu fara anumite riscuri intelectualii romani au supravietuit deceniilor dictaturii pastrand cu grija o flacara ascunsa de spiritualitate. Condus initial de un maestru simbolic despre care (cu intentie probabil) nu aflam prea multe, cercul lui Bota caruia ii revine sarcina indrumarii discipolilor dupa ce maestrul dispare este dedicat studiului a ceea ce in mod foarte inspirat este numita ‘ariergarda’ spirituala – nume generic al atasamentului fata de trecut, traditie, continuitate mai ales pe plan religios.

Personajul feminin poarta numele de Sabina. ‘Sabinei, anul ei’ este de altfel si dedicatia cartii. Premizele personajului dotat cu frumusete si inteligenta parca de dincolo de marginea acestei lumi ar putea prezice un destin extraordinar: ‘intruchipa imaginea odraslei curate si cuminti, recipient nefisurat al spiritului, pamant reavan, abia modelat de mainile bune ale creatorului’ (pag. 47) Destinul Sabinei este departe de a fi liniar, el incepe cu un viol brutal in pragul adolescentei. Cautarea echilibrului in studiu o aduce pe Sabina in cercul lui Petru Bota, pe care il paraseste subit in anii 80, intr-o casatorie de convenienta, iesita din tiparul personajului dar caracteristica acelor vremi, care ii permite emigrarea in Germania. ‘… se casatorise fara sa iubeasca, si pleca din tara, prefacandu-se ca admira Occidentul, cand ea nu visa decat Putna, Agapia si Tismana, visa Romania contemplatiei si sihastriilor, in niciun caz Romania concreta, murdara, a gunoaielor si molozului, a functionarilor de la ICRAL, a securistilor si a activistilor de partid, care cantau la betie cu gura larg deschisa “si noi suntem romani” (pag. 121). Gasim aici poate motivatia pentru reintoarcerea Sabinei in Romania anilor 90 care se afla in miezul actiunii romanului, dar aceasta este departe de a fi o reintoarcere la matca ci mai degraba o coborire in infern, urmata de o inaltare in ceruri. Traiectoria destinului Sabinei atinge abjectul, si pentru a o descrie Dan Stanca recurge la relatari care imbina monstruozitatea cu extazul, mistica cu erosul vulgar frizand pornografia. Cititorii mai sensibili este bine sa fie avertizati, caci cateva dintre pagini nu sunt usoare la citire. Pentru personajul Sabinei destinul personal este o inchidere a unui ciclu, inaltarea spre ceruri descrisa in buna traditie a misticii crestine avand loc in prezenta celui care o propulsase cu violenta pe traiectoria vietii cu ani in urma. Fraza cheie a cartii este rostita de Petru Bota, plecat in cautarea Sabinei si a intelegerii sensului ridicarii ei: ‘Oricand se deschide o poarta sau o trapa…

 

sursa http://www.rightwords.eu/author-details/dan-stanca

 

Dan Stanca este un scriitor cu real talent in  compunerea atmosferei si constructia atenta a structurii personajelor sale. Prima parte a cartii mi s-a parut interesanta, pasionanta in unele momente. Am inceput insa sa pierd contactul cu ceea ce doreste autorul sa transmita in momentele in care pe marginea celor intamplate – reale si fantastice – apar glossele, cele mai multe puse pe seama unui personaj numit Horia Giugaru,  conceput ca un fel de alter-ego al scriitorului. Analiza profund pesimista a istoriei si a starii actuale a societatii romanesti o poti accepta sau nu: ‘Apele, crangurile, toata vegetatia oglindeau sufletul indiferent al poporului, care nu reactioneaza la niciun stimul si din care nu pleaca nicio dorinta, rarele sale zvacniri fiind doar proteste vagi fata de politica de imbacsire generala. 1848, dar mai inainte 1821, Tudor Vladimirescu, fala marlanilor, gata, i-am belit pe turci, pe fanarioti, cand in realitate doar narghileaua isi mai putea lasa umbra protectoare asupra unor pamanturi adormite in ceara si mierea lor, lasandu-se jefuite fara sa le pese, doar narghileaua, salvarii si semiluna puteau sa ocroteasca o tara de jafuri si mai mari, o tara in care crucea era beata, mitropolitii si mai beti, iar domnitorii cu intestinele pline de mancare ivatau deja versetele demagogiei. N-a fost nimic eroic in aceasta tara, numai ca eroismul e si mai jalnic decat lasitatea si noi am stiut sa fim lasi ca sa nu fim ridicoli, avand un pumn de revoltati pe care i-am aruncat ca spuza din foc in ochii lumii.‘ (pag. 242-243) Idealizarea problematica a momentului legionar din istoria Romaniei pus pe seama personajului Horia Giugariu poate fi pusa si ea pe seama degringoladei ideologice si morale pe care o simt dureros toate personajele romanului lui Stanca. Daca solutia sau alternativa marasmului pamantesc este spiritualitatea mistica simbolizata prin ridicarea spre ceruri a Sabinei, firul epic care ar putea duce la aceasta concluzie este incalcit in verbozitate si neclar pe planul ideilor. Ultima suta de pagini a cartii mi s-a parut greoaie la lectura si nu a adaugat mai nimic nici povestirii si nici dezvoltarii personajelor, accentuand doar idei deja prezente in primele parti ale romanului. Doar critica adusa institutiei bisericesti in actuala sa intruchipare din Romania apare ca tema noua in partea finala a cartii dar ea nu mi s-a parut suficienta pentru a sustine lungul si complicatul sir de comentarii din finalul cartii.

In multe privinte ‘A doua zi dupa moarte’ este o carte caracteristica nu numai epocii post-comuniste pe care o descrie ci si stadiului in care se afla literatura romana de astazi care descrie aceasta perioada. Scriitorul a hotarit ca la structura narativa a cartii sa adauge cateva zeci de pagini de prolog, o parte petrecandu-se in viitor, dupa disparitia personajelor principale. Daca stilistic si artistic aceste pagini nu adauga dupa parerea mea prea mult, ele creaza insa sentimentul de continuitate a atmosferei si viziunii pesimiste, nelasand loc niciunei raze de speranta. Confuzia valorilor, incertitudinea in fata viitorului, prezentului si chiar si a trecutului, amestecul cotodian intre plictiseala si hidosenie, ezitarile stilistice si golul existential cu riscurile umplerii sale de catre gazul cu arome ademenitoare dar si ascuns-otravitoare al misticismului, toate acestea sunt prezente in cartea lui Dan Stanca si fac din ea un produs reprezentativ al perioadei.