Entries tagged with “Romania”.


Unul dintre aspectele care m-au frapat când am aflat despre cartea Veronicăi Rozenberg ‘Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior 1960-1964′ apărută în acest an (2018) la editura Mega din Cluj-Napoca este cât de târziu și de puțin s-a scris în cei 29 de ani care au trecut de la schimbarea regimului politic din România despre acest episod al represiunii comuniste. Istoriografia română și cea care se ocupă de cele petrecute în România în perioada dictaturii comuniste pare să fi abordat foarte superficial sau de loc de acest episod. La fel și presa de specialitate (revistele dedicate istoriei) și cea cotidiană care revine des asupra acestei perioade. Chiar și Raportul Final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România menționează doar o singură dată, în treacăt, ‘Procesul Lotului de la Comerţul Exterior’ într-o secțiune dedicată discriminărilor pe baze etnice în procesele economice (la pag. 565). Și totuși este vorba despre o serie de procese (și nu unul singur) care au urmat unor ani de urmăriri ale Securității, arestări și anchete, care au afectat (eufemism pentru distrus) viețile a zeci de oameni și ale familiilor lor, care au reprezentat un fenomen cu multe caracteristici ‘originale’ care combinau folosirea justiției în scopuri politice de represiune și intimidare cu o tendința clară antisemită, 27 din cei 29 de inculpați în cele șase procese fiind evrei. Procesele au avut și consecințe semnificative asupra activității comerciale internaționale a României, fiind schimbată aproape total generația care a pus bazele relațiilor comerciale externe a României, printr-un proces de ‘purificare’ politică și etnică.

Cartea Veronicăi Rozenberg s-a bucurat de o serie de lansări în România în luna iunie a acestui an, urmată de o lansare în Israel, la filiala din Tel Aviv a Institutului Cultural Român, eveniment la care am avut ocazia de a participa, și de a o cunoaște și auzi în persoană pe autoare. Nu este o carte obișnuită, și procesul de creare și publicare al acestei cărți este departe de a fi urmat o cale de rutină. Veronica Rozenberg este matematiciană de profesie, a lucrat în domeniul IT. Cartea reprezintă rezultatul unor studii științifice în domenii diferite de cel al profesiei sale – cel al istoriei recente a României și al dreptului. Formația științifică și rigoarea intelectuală a autoarei au beneficiat de îndrumarea unor specialiști din domeniile respective de la universități din Israel, Statele Unite și Canada, și de colaborarea unor istorici și responsabili ai arhivelor din România. Există însă și o puternică și importantă componentă personală și emoțională. Veronica Rozenberg este fiica lui Adalbert Rosinger, unul dintre inculpații și condamnații acelor procese. Tatăl ei a fost unul dintre puținii care au încercat după eliberarea din închisoare să obțină rejudecarea cazului său, anularea pedepselor și reabilitarea. Încercările sale au fost însă în van. Deși la conducerea României Ceaușescu în inlocuise între timp pe Gheorghiu-Dej, regimul continua politica de neo-stalinism combinată cu național-comunism, și nu avea niciun interes sau dorință de a face dreptate. Rosinger a început să scrie o ‘carte neagră’ a celor petrecute atunci, dar această lucrare, continuată și după emigrarea în Israel, nu a fost terminată. Într-un fel, Veronica Rozenberg merge pe urmele a ceea ce începuse tatăl ei, și lucrarea ei științifică este un început al unui proces de aducere la lumina a adevărului și de reabilitare a celor condamnați pe nedrept. Există un element de subiectivitate în demersul ei? Desigur, și autoarea nu l-a negat nici în carte, nici în prezentările făcute la lansări. Scade aceasta din valoarea istorică și științifică a demersului ei? Nu cred, deoarece documentarea cărții este atât de solidă și argumentația atât de clară încât pare să facă față celor mai riguroase criterii.

 

 

IMG_2741

 

Cititorul trebuie să fie prevenit de la început că este vorba despre preluarea unei lucrări științifice, și nu despre o carte de popularizare a istoriei. Această abordare are părțile sale bune și părțile sale negative. Nu știu în ce măsură cartea a fost editată și stilizată între forma sa academică și publicarea în editura clujeană. Structura cărții poate fi descrisă că fiind piramidală pornind de la metodologie, contextul istoric, definirea terminologiei, studiul comparativ al sistemelor politice și juridice ale României și altor țări din blocul comunist, dar în special Uniunea Sovietică. Pe măsură ce avansăm în lectură, sunt prezentate pregătirea și premizele politice ale proceselor, și se intră în detaliile fiecăruia dintre ele. Ultimul proces, cel legat de activitatea companiei Romanoexport, în care a fost implicat Adalbert Rosinger, este descris în mai multe detalii.

Primul capitol descrie metodologia și sursele folosite de autoare în cercetare și apoi în întocmirea materialului. Au fost utilizate intens arhivele accesibile în România, inclusiv cea a Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității (CNSAS). Mărturiile directe au fost colectate prin interviuri orale, în cele mai multe cazuri cu rudele celor implicați în procese, niciunul dintre acuzați nemaifiind în viață. Urmează un capitol care descrie contextul social-politic al României după cel de-al doilea război mondial. Bănuiesc că el se adresează în special cititorilor mai puțin familiari cu istoria României, pentru cei care o cunosc informația este destul de trivială, și presărată cu câteva inexactități. Pentru mine partea cea mai interesantă începe odată cu capitolul al treilea al cărții, în care este definită terminologia juridică și este descris modul în care sistemele justiției au fost aservite scopurilor politice ale dictaturilor comuniste și au fost folosite ca mijloace de intimidare a populației și de represiune a celor considerați (pe drept sau nu) ca dușmani ai regimului. În definirea proceselor politice este folosită relația de incluziune matematică, arătând că  mulțimea acestor procese este inclusă în mulțimea proceselor penale, diferența specifică fiind tentativa de a atinge obiective politice folosind sistemul juridic. Deși nu sunt specifice doar sistemului comunist (procese politice existând în istorie începând cu perioada Revoluției Franceze iar în contemporaneitate în dreptul internațional începând cu Procesul de la Nurenberg), doar în țările comuniste delictele economice au fost incluse în categoria infracțiunilor politice. O caracteristică comună mai multor țări comuniste este faptul că după ce au fost eliminați (în general în primii ani după preluarea puterii) dușmanii reali, au urmat dușmanii inventați, și foștii ‘tovarăși de drum’.

‘… în Europa de Est, după comunizare, procesele politice nu au fost îndreptate cu adevărat împotriva unor dușmani politici, pentru că aceștia nu existau. Scopul proceselor era unul educativ-social, și anume acela de a impune teroarea asupra populației prin intermediul justiției.’  (pag. 60)

Sunt trecute în revista episoade ale terorii politice exercitate prin intermediul justiției, în special în Uniunea Sovietică, și comparate Codurile Penale ale României și URSS în anii ’50 și ’60. Una dintre concluziile care poate surprind este faptul că în această perioada Codul Penal românesc era mult mai sever în ceea ce privește delictele politice (inclusiv cele economice) și pedepsele care puteau fi aplicate, decât cel sovietic. Dacă Uniunea Sovietică trecea printr-un proces ezitant și plin de oscilații dar real de liberalizare și de-stalinizare, comuniștii români adoptaseră doar formal linia mai moderată a lui Hrușciov, și impuneau în realitate în interior o politică neo-stalinistă combinată cu o linie naționalistă și de depărtare de tutela Moscovei. În timp ce politica antisemită din ultimii ai ai vieții lui Stalin fusese sistată după moartea acestuia în 1953, în România abia spre sfârșitul anilor ’50 au început să fie adoptate măsuri de ‘purificare etnică’ a rândurilor celor care dețineau funcții de răspundere în partid, economie, viața academică.

Capitolul 4 descrie structura întreprinderilor de comerț exterior din România comunistă a acelor ani, și evenimentele care au dus la declanșarea proceselor economice în care majoritatea inculpaților au fost evrei, funcționari cu poziții de răspundere în aceste întreprinderi:

‘… fiecare evreu care a negociat – potrivit directivelor ministeriale – diferite tranzacții cu oameni de afaceri occidentali, respectiv “capitaliștii” era un spion potențial sau un subminator în devenire care favoriza pe unii parteneri capitaliști în schimbul unor avantaje materiale prezente sau viitoare.’ (pag. 124)

‘Ei, care au jucat un rol de pionierat în această ramură a economiei românești, cu timpul și cu schimbarea liniei politice a partidului către un comunism cu caracter național, s-au văzut confruntați cu noile cerințe ale acestei politici, devenind victimele ei. Astfel, a urmat eliminarea lor parțială și treptată, începută în anul 1958 și încheiată după 1961, când toți cei vizați ajunseseră deja la Malmaison, iar dosarele lor penale erau deja elaborate de către ofițerii și anchetatorii Securității.’ (pag. 130)

Cercetările Veronicăi Rozenberg nu au reușit să identifice ordine precise și explicite de eliminare a evreilor, sau condamnarea lor pe baze etnice. Acțiunile inițiale de urmărire și primele arestări au avut loc între două plenare ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în iunie 1958 și noiembrie 1961. În prima au fost criticate rezultatele obținute de Ministerul Comerțului Exterior și întreprinderile afiliate acestuia, și s-a cerut împrospătarea cadrelor și îmbunătățirea nivelului politic al celor care activau în acest domeniu. Trebuie menționat că autoarea nu a avut acces la toate arhivele la care ar fi dorit să ajungă, și că în dosarele examimate a putut constata multe lipsuri, documente sustrase, posibil distruse pentru totdeauna. Conducătorii României de atunci și executanții ordinelor lor au fost precauți. În aceeași perioadă au avut loc și alte evenimente care demonstrau că liderul de atunci al partidului și țării, Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce ii inlaturase pe principalii săi oponenți la nivelul cel mai înalt, era decis să continue procesul de ‘purificare’ și să elimine pe toți cei care la diferite nivele nu se aliniau deplin liniei politice și economice a partidului. Au avut loc în acea perioadă și alte procese politice, între care procesul ‘Lotului Noica’, a fost dusă și o politică de ademenire a evreilor spre emigrare urmată de încă o sistare imediată timp de aproape un deceniu a oricărei emigrari legale spre Israel, după ce mulți dintre cei care făcuseră cerere de ‘alia’ fuseseră marginalizați, dați afară de la locurile de muncă, identificați ca dușmani potențiali ai regimului. Chiar dacă imaginea este incompletă (lipsesc surse cum este cartea lui Radu Ioanid despre ‘Răscumpărarea evreilor’, nu este menționat suficient impactul revoluției anticomuniste maghiare și rolul regimului din România în reprimarea acesteia), totuși tabloul este destul de clar și de corect în opinia mea.

Capitolele 5, 6, și 7 descriu în detalii din ce în ce mai amănunțite anchetele și procesele care le-au urmat. Capitolul 5 include explicații generale asupra metodelor de urmărire, arestării și anchetelor la care au fost supuși inculpații. Dosarele erau pregătite din vreme, se bazau pe urmăriri, interceptare de corespondență, ascultarea convorbirilor telefonice, informații furnizate de colaboratorii Securitățîi. Arestările aveau loc în general noaptea, și îl transportau brusc pe învinuit în lumea violentă a detenției și anchetelor. Conform Codului Penal Românesc atunci în vigoare ordinul de arestare putea fi dat de un procuror, nu numai de un judecător. Nu exista prezumpția de nevinovăție, dimpotrivă, acuzațiile împotriva arestatilor erau deja întocmite, iar scopul anchetelor nu era de a scoate la iveală adevărul ci de a-i forța pe suspecți, prin presiuni fizice și morale, prin amenințări și violente, să accepte învinuirile care li se aduceau. Acuzațiile erau formulate în termenii cei mai aspri: ‘subminare a economiei naționale’, ‘trădare de patrie’, ‘uneltire împotriva ordinii sociale’, ‘activitate intensă contra clasei muncitoare’, ‘manipulare de valută’,  ceea ce justifica includerea lor în categoria delictelor politice și trimiterea proceselor în fața tribunalelor militare. În realitate era vorba în cel mai rău caz despre delicte economice, rezultate poate ale unor greșeli tehnice, neglijențe sau abateri minore de la normele legale și regulamentele de funcționare a activităților de comerț. Nici acestea în fapt nu aveau un suport real în datele concrete, căci pagubele menționate  în toate procesele erau pagube prezumptive, calculate în raport cu prețuri stabilite arbitrar de ‘experții’ care lucrau în slujba Securității.

 

 

IMG_2747

 

Capitolul 6 descrie profilul acuzaților, învinuirile, anchetele, procesele și sentințele din cinci procese care au avut loc între 1961 și 1963 în legătură cu activitatea întreprinderilor Cartimex, Prodexport, și Agroexport. Capitolul 7 se ocupă la nivel de detaliu de proceul Românoexport, care a avut loc în 1964, în care a fost învinuit și condamnat și Adalbert Rosinger. Nivelul detaliilor și explicațiilor din aceste capitole, în special din capitolul 7 depășește probabil interesul și pragul de atenție al cititorului mediu. Aici poate, s-ar fi cuvenit a fi făcută o diferențiere între versiunea lucrării științifice a Veronicăi Rozenberg, și versiunea editorială destinată publicului larg. Nivelul de documentare și rigurozitatea materialelor prezentate sunt însă incontestabile.

Încheierea și concluziile sunt prezentate în capitolul 8. Bibliografia și câteva anexe cu terminologie, informații despre structura Securității și a Ministerului Comerțului Exterior, că și fișele de arest ale unora dintre inculpați completează în mod util conținutul cărții.

Procesele descrise în această carte sunt numite ‘procese economice’ dar analiza autoarei și concluziile explicite în parte, rezultând indirect din lectura materialelor și argumentelor prezentate în rest, pun în evidență câteva idei principale semnificative. Acuzaților nu li s-a dat nicio șansă nici în timpul anchetelor, nici în timpul proceselor să-și demonstreze nevinovăția. Nu au fost respectate norme elementare ale justiției, nici măcar cele prevăzute formal în legislația românească a vremii. Acuzații au fost ținuți în detenție luni și uneori ani de zile și supuși unor presiuni fizice și psihologice continue. Nu au avut acces la avocați, aceștia fiind numiți sau angajați doar cu câteva săptămâni înaintea proceselor și neavând timp să pregătească în mod documentat pledoariile. În fiecare proces acuzații au solicitat chemarea în instanța a unor martori ai apărării, dar aceste cereri au fost respinse fără excepție, singurii martori admiși în procese au fost cei din partea acuzării. Expertizele financiare au fost admise și ele numai din partea acuzării și s-au bazat pe evaluări fictive, pagubele imputate acuzaților și care au rezultat și în pedepse de despăgubiri și datorii imense față de statul român, fiind prezumptive și nu bazate solid economic.

Care a fost scopul acestor procese? De ce au avut ele loc tocmai în perioada în care în alte țări comuniste, inclusiv Uniunea Sovietică, începuse un proces de ‘dezgheț’? Veronica Rozenberg nu răspunde clar acestor întrebări, și poate că ele sunt încă deschise, poate că este rolul viitorilor istorici să dea răspunsuri concludente. Cert este că au fost distruse multe vieți. Procesele au avut loc în ultimii ani în care Gheorghiu-Dej se află la cârma partidului și a României, și amnistiile din 1964 și 1967 nu au fost aplicate condamnaților în aceste procese, ei fiind eliberați abia în 1968 și 1969. Zdrobiți fizic și sufletește nu au supraviețuit mai mult de câțiva ani, cel mult unul sau două decenii după eliberare. Intenția autorităților a fost de a intimida și teroriza întreagă clasa a funcționarilor de stat și a-i face unelte docile în aplicarea politicii partidului. Deși procesele nu au fost publice, zvonurile ca și unele ‘prelucrări’ în ședințe speciale le-au făcut cunoscute în societatea românească a acelor ani. Faptul că 27 din cei 29 de acuzați și condamnați au fost evrei le da un caracter antisemit pe lângă un caracter politic. Împreună cu procesele ‘refuznikilor’ din Uniunea Sovietică, procesele economice ale funcționarilor evrei din România au fost ultimele mari procese anti-evreiești din istoria comunismului est-european. A fost și o pagină întunecată în istoria justiției românești, datorită nerespectării drepturilor fundamentale ale acuzaților ca și a normelor de procedura ale unei justiții imparțiale, sistemul juridic arătându-se complet aservit scopurilor politice ale dictaturii comuniste.

Cartea Veronicăi Rozenberg este un început de drum în readucerea la lumina a adevărului în aceste cazuri. Preluând o lucrare științifică nu este o lectură ușoară, și în unele momente intră foarte mult în detalii, dar totuși și pentru cititorul pasionat de istorie există destule motive de interes și satisfacție. Din relatările autoarei putem înțelege că nu toate arhivele au fost cercetate, și că multe materiale din dosarele existente lipsesc. Putem speră că cercetările deschise de această carte vor continua, și că toate aspectele legate de această pagină sumbră din istoria României și a justiției sale vor fi elucidate și publicate în viitor.

 

 

Aparuta in colectia EGOgrafii a editurii Polirom ‘Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism’ este a doua incercare a lui Dan Lungu (prima fusese in colaborare cu Radu Pavel Gheo, aceasta este realizata in colaborare cu Amelia Gheorghita) de a documenta cele cateva decenii pe care Romania le-a trecut prin comunism din puncte de vedere inedite care nu sunt de obicei descrise in manualele de istorie si nici in cartile memorialistice apartinand personalitatilor culturale sau istorice ale epocii. Este vorba despre perspectiva omului de rand, a cetateanului anonim care si-a petrecut copilaria, tineretea, prima parte a maturitatii sub niste vremuri din cele mai ciudate si mai atipice pentru istoria romaneasca. Daca vreti este vorba despre istoria la nivelul microcelulelor familiei, prietenilor si micilor comunitati (scoala, sat, bloc, loc de munca) sau al indivizilor care au fost nevoiti sa supravietuiasca perioadei in care omul era pus de propaganda in centrul societatii, dar in realitate era supus unui program de inginerie sociala si ideologica in care spre sfarsitul perioadei comuniste nu mai credea nimeni. Si totusi oamenii au trait, iubit, citit, ascultat muzica si in aceasta perioada, si aceasta este tema comuna a cartii.

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Culegerea marturiilor despre distractiile perioadei comuniste a inceput de la un anunt postat si propagat pe Facebook. Au raspuns dupa marturia autorilor multi repondenti din toate regiunile tarii, din Capitala si centrele urbane, dar si de la sate, cateva nume cunoscute si multi anonimi, care au avut bunavointa si interesul sa dea curs cererii autorilor. Rezultatul (desigur dupa triere, flitrare, editare) este un volum de vreo 220 de pagini care include peste 30 de astfel de relatari, impartite in capitole care descriu ceea ce este promis in titlu – relatari despre cartile, muzicile, filmele, si celelalte distractii ale perioadei comunismului. Majoritatea apartin anilor 70 si 80, cu cateva exceptii care se refera la deceniile precedente.

Era de asteptat poate, dar nivelul relatarilor este destul de inegal. Cateva dintre contributii sunt povestiri foarte interesante in continut si unele si foarte bine scrise. Cele mai bune dintre ele mi-au amintit si in ton si in abordare colectia de filme de scurt-mediu metraj pe care Cristian Mungiu le-a adunat sub titlul ‘Amintiri din epoca de aur’ (in doua serii). Multe altele sunt destul de banale si de scolaresti, iar cele mai rele par ca doresc sa demonstreze ca autorii nu s-au dezbarat complet nu numai de amintiri ci si de limbajul si stilul compunerilor invatate in epoca ‘democratiei populare’. Personal cred ca nu toate meritau sa vada lumina tiparului, chiar cu riscul de a face si mai subtirel acest volum deja destul de aerisit.

 

sursa facebook.com

sursa facebook.com

 

Sa mentionez totusi cateva dintre contributiile pentru care aceasta carte merita sa fie cautata si citita. Volumul se deschide cu o poveste tragic-comica semnata de Mihaela Biliovschi despre pasiunea pentru carte a unei fete dintr-un sat sarman. O alta autoare sau autor (numele pare a fi un pseudonim) isi aminteste despre fascinatia pe care o produceau cartile de bucate in epoca lipsurilor crunte in aprovizionarea cu alimente:

‘… in mintea noastra se inradacinase convingerea ca retetele din acele cartulii reprezinta pesemne echivalentul SF-ului din literatura, comparat cu romanele despre-oameni-reali-din-lumea-noastra.’ (pag. 31)

Pasiunea pentru carti a epocii prilejuieste cateva dintre reusitele volumului. Relatarea lui Laurian Marian despre librara care se confrunta cu cele 25 de volume masive si scumpe ale istoriei literaturii lui Calinescu si povestea lui Aurelian Stipiuc despre posternarea aproape religioasa a copilului in fata primei reviste ‘Pif’ sosite din Franta au un farmec amar.

Nu mai mica a fost pasiunea romanilor sub comunism pentru filme, dar aici majoritatea relatarilor apartin anilor 80, cand invazia de casete video si proiectii ilegale incepuse sa domine gustul public prevazand intr-un fel ceea ce avea sa se intample in anii imediat de dupa 89, cand nicio cenzura nu a mai stat in calea invaziei de violenta si vulgaritate. Ca amator de film ma asteptam la ceva consistent despre cinematecile anilor 60 si 70, care cel putin in Bucuresti erau focare de lumina in noaptea culturala a vremii.

‘Cum puteam eu sa prevad ca peste ani voi avea video si DVD, televizor HD si LCD, mp3, psp si Nintendo, wii si ebook reader? Si ca toate ma vor plicitisi si le voi lasa sa se umple de praf, intr-un colt al casei.’ (pag. 79)

In general ca bucuresteam am regasit in carte prea putine dintre distractiile noastre din acea vreme, dar poate ca viziunea mea este cea prea capitalo-centrica.

 

    sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

 

In capitolul despre ‘muzici’ Sorin Dinco ne poarta in lumea petrecerilor ilegale ale tinerilor dornici sa asculte altfel de muzica decat cea aprobata de foruri si dornici sa se socializeze. Scena in care tinerii cara ‘sculele’ (muzicale) in orasul pustiu mi-a amintit imediat despre un film vazut recent despre Parisul sub ocupatia nazista. Si totusi asa era, greu sau imposibil de explicat tinerilor crescuti in lumea cluburilor si a accesului imediat si necenzurat la orice muzica doresc. Duioasa este relatarea Ancai Goja care recupereaza amintirea bunicilor melomani. In incheierea sectiunii gasim povestea lui Iulian Sirbu inspirata de un spectacol al Cenaclului Flacara la Iasi, si ce a urmat dupa aceea:

‘Spectacolul a durat pana la ora patru dimineata, cand Adrian Paunescu ne-a propus sa plecam intr-un pelerinaj la Teiul lui Eminescu din Copou. S-a format o coloana lunga si am strabatut orasul sub supravegherea atenta a militienilor. Sunt convins ca printre noi erau destui securisti care observau ce se intampla. La Teiul lui Eminescu s-au mai cantat cateva cantece, dupa care spectacolul s-a incheiat. Era aproape sase dimineata si lumea pleca deja la serviciu. Totul durase circa douasprezece ore. Si era poate singurul loc in care aveai iluzia de libertate. Din pacate, doar iluzia …’ (pag. 140)

Gruparea finala, cea a ‘altor distractii’ aduce si povestirea cea mai impresionanta in opinia mea. ‘Groapa de gunoi’ semnata de Calin Ciobotari este o bucatica de proza atat de maiastra incat justifica ea singura intreg volumul – o parabola a vietii inchistate, a tanjelii dupa libertate, a oprimarii si cenusiului care fac din groapa de gunoi a orasului singurul spatiu colorat si autentic.

‘Cineva, naiba mai stie cine, insa probabil hatru si subversiv din fire, numise locul acela spre care duceau toate drumurile noastre “Epoca de Aur”. Nu intelegeam atunci ironia si nici nu aveam nevoie sa intelegem ceva, dar ne placuse atat de mult asocierea aceasta incat, din momentul in care am aflat-o, batuta in cuie a ramas. Cu atat mai mult cu cat se zvonea ca cine rascolea atent, rabdator, prin gunoaie, avea sansa sa descopere si aur. Iata de ce una dintre expeditiile noastre obisnuite era in Epoca de Aur, din care reveneam in oras duhnind ingrozitor si murdari din cap pana in picioare. “Focarul de infectii” ne pria, ne facea sa traim la alte cote, ne furniza adrenalina subtila pe care nu ne-o furnizau stupidele excursii la Fabrica de sticla sau la Combinatul de prelucrat neant si plictiseala.’ (pag. 155)

Pe Calin Ciobotari il astept intre scriitorii romani de succes. Iar volumul acesta, in pofida inegalitatilor sale in recomand ca un fel de cura anti-nostalgica.

 

 

 

 

‘Bucuresti, Praf si sange’ cartea scriitoarei si ziaristei poloneze Malgorzata Rejmer aparuta in 2014 in colectia EGOgrafii a Editurii Polirom in traducerea Luizei Savescu ofera cititorului roman o ocazie de a-si vedea contemporaneitatea si istoria apropiata, ca si orasul capitala care pare sa intruchipeze bunele si relele, frumosurile si urateniilor noastre, din perspectiva vizitatorului si a rezidentului temporar strain. Strain si totusi nu complet strain, caci autoarea fiind poloneza, in biografia si experientele ei de viata pot fi regasite multe dintre trasaturile tranzitiei de la societatea inchistata a blocului comunist sub dominatie sovietica, ca si sentimente specifice generatiei care a trait destul de devreme rasturnarea politica si valorica a penultimului deceniu al secolului trecut, si a ramas sa se confrunte pentru o mare parte din anii vietii cu lumea veche-noua nascuta in convulsiile si praful cauzat de prabusirea Zidului care despartea cele doua Europe.

Ajunsa in Bucuresti printr-un concurs de imprejurari legat de schimburile culturale, Magorzata Rejmer cade repede sub farmecul otravit al celei mai levantine metropole europene (poate cu exceptia Istanbulului, daca consideram Istanbulul ca apartinand Europei):

‘Pentru mine Bucurestiul este visceral, instinctiv si ilogic. Este ca o apa ce fierbe sau ca un talaz, agitat si tulburat. Pe arterele principale se scurge un suvoi de masini, cativa pasi mai incolo, pe stradutele laturalnice, dorm vile vechi cu gradini moarte, si tacerea se petrifica. Atributele orasului: ghemele negre ale cablurilor de pe stalpi ca niste cuiburi abandonate de pasari, o atmosfera de excavari si provizorat langa banchetele din vitrinele magazinelor, mirosul patrunzator de tei si de struguri zdrobiti. Eleganta unei arhitecturi dintr-o lume apusa. Bataia tramvaielor leganabdu-se, claxoanele taxiurilor infuriate cu o secunda inainte de a se ciocni. Cantecul vioi al puradeilor si al batranicilor hoinarand in apropierea nenumaratelor florarii, tinute de mamele acelor copii si fiicele acelor batrane. Pretutideni caini, ca niste baloti negri si cenusii aruncati de cineva aflat in mare graba. Simt Bucurestiul ca o parte subconstienta a firii mele, dar vreau mai mult, vreau sa-l si inteleg.’  (pag. 6)

In mare parte aceasta carte este despre felul in care autoarea intelege Bucurestii (ca bucurestean nascut prefer pluralul recomandat candva de Alexandru Graur). Si intelege orasul mai bine decat multi dintre localnici si decat cei care au scris unele dintre multele carti deja dedicate hidosului si fermecatorului, sublimului dar infestatului Bucuresti si istoriei sale:

‘Riscul si vremelnicia sunt inscrise in existenta acestui oras. O data la cateva zeci de ani, vreun cutremur il curata de cladirile subrede si de oamenii fara noroc. Dar praful, pulberea si sangele pot fi spalate, murdaria se poate curata si apoi se poate aseza un strat nou, o noua masca, poti sa-ti schimbi hainele si sa iti asumi, sa imprumuti o identiate. In Bucurestiul de alta data se amesteca influente romanesti, evreiesti, armenesti si turcesti. Din secolul al XVII-lea, domnitorii valahi pot guverna numai in lesa tinuta din scurt de sultanii turci, iar mai tarziu, cand incearca sa lupte pentru mai multa libertate, coducerea Moldovei si Tarii Romanesti este preluata de fanariotii umili, guvernatorii greci ai sultanilor.’ (pag. 10)

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Etichetata carte de reportaje (gen in care a si primit premii si nominalizari in Polonia unde s-a bucurat de un neasteptat succes), ‘Bucuresti, Praf si sange’ mi se pare greu de clasificat in granitele genurilor literare. Este un amestec de reportaje cu jurnal intim si de portrete cu povestiri care au fluenta fictiunii, dar care redau toate intamplari care s-au petrecut cu adevarat, si aduc in scena personaje care au existat sau exista in realitatea romaneasca a ultimei jumatati de secol. Daca de multe ori proportiile relatarilor frizeaza frontierele imposibilului sau ale monstruosului este deoarece asa sunt istoria apropiata si realitatea romaneasca, si cei traiti in Romania acestor vremuri o stiu la fel de bine ca si autoarea.

Cartea este impartita in doua sectiuni – una (cea mai buna in opinia mea) cu relatari din Romania ‘Epocii de Aur’ , cealalta contemporaneitatii stricte, cu un inteludiu care ne poarta in Romania interbelica, vizitata pentru ca multe dintre cheile prezentului se afla in acea vreme de cumpana, in care istoria parea sca ar fi putut sa o ia in orice directie, pentru ca pana la urma sa o apuce pe una dintre cele mai nefaste.

‘Comunismul. Aur si noroi’ include cateva schite dedicate obsesivei figuri a lui Nicolae Ceausescu si a sotiei sale, subiect de perplexitate si fascinatie macabra pentru multi dintre cei care privesc dinafara istoria recenta a Romaniei. ‘Basm romanesc’ este o biografie a copilului frustrat care avea sa isi extinda nesiguranta si obsesiile asupra intregii tari. ‘Cavoul dumnezeului romanesc’ se ocupa de istoria monstruoasei cladiri care avea ca tel sa eternizeze figura conducatorului, si care a reusit sa hadoseasca orasul (cel putin) pentru generatii. ‘Revolutie’ prezinta evenimentele din decembrie 1989 ca pe o farsa groteasca a carei semnificatie scapa insa majoritatii martorilor contemporani. Cele mai cutremuratoare segmente ale sectiunii si ale cartii sunt insa cele dedicate crimelor comunismului, sistemului concentrationar cu eroii si martirii sai, sau avorturilor fortate si interzicerii anticonceptionalelor care au avut consecinte dramatice la nivel individual si demografic. In mare parte relatarile sunt bazate pe marturii personale, caci documentele care sa atesteze si eventual sa ii aduca pe responsabili sa raspunda judiciar sunt de mult disparute, si asta se intampla in anii de dupa 1989.

‘Tuturor estimarilor lw raspunde golul din arhive. Nu exista documente care sa poata raspunde la aceasta intrebare. La fel au disparut si cele din timpul revolutiei. Cineva imi povesteste despre camioanele cu care au fost transportate dosarele. Altcineva vorbeste despre Mercedesuri cu portbagaje pline de hartie. Un altul a vazut la marginea Bucurestiului focuri in care ardea vechiul regim. In noua Romanie, adevarul ese o marfa deficitara si vanduta pe ascuns, pentru care nu prea exista cerere.’ (pag. 63)

Compactul interludiu se intoarce in istorie pentru a descoperi originile invalmaselii si confuziilor istorice, urbane, omenesti care se impreuneaza in oras. Gasim aici de exemplu observatii acute despre nesiguranta identitara a romanilor, paradoxala dupa momentul Marii Uniri, generatoarea nationalismului si prelungita in vremi pana astazi:

‘Cine sunt? intreaba Romania. In acelasi timp se teme teribil si terorizeaza cu cruzime, ca este periferica si pastorala, ca e imprumutata si ca s-ar putea sa nu mai fie deloc. Ca o sa vina un ungur, un rus, un bulgar si iar o s-o imparta. Un evreu o s-o prade, o sa ia putinul agonisit cu truda. In adancul fricii incolteste furia, slabiciunea isi pune penele mandriei. In anii 20, Romania inca isi canta cantecul de slava, cu un glas puternic, ca de bas. Apoi, ragusita de turbare si de ura fata de straini, nu va mai face decat sa urle.’  (pag. 125)

Iata si excelenta caracterizare psihologica a regilor Hohenzolern care au facut bine si mai putin bine Romaniei:

‘Peluarea puterii de catre Carol I de Hohenzollern la jumatatea secolului al XIX-lea a reprezentat pentru romani inceputul unei noi ere. In sfarsit aparea cineva care nu avea sa fie un vizionar, ci un functionar scrupulos cu misiunea de a tine in frau haosul. Romania se mentinea in picioare cata vreme regii erau oameni echilibrati si disciplinati. Dar, dupa moartea lui Fersinand I, in 1927, puterea ii revine nepotului sau in varsta de sase ani, Mihai I, intrucat tatal, Carol al II-lea se distra in bratele Magdei Lupescu.’  (pag. 128-129)

Si totusi:

‘… in orasul a carui dominanta este haosul, in tara a carei istorie este o lunga lista de paradoxuri, s-a nascut avangarda care a cucerit Europa.’ (pag. 128)

 

sursa http://www.ziardecluj.ro/taguri/bukareszt-kurz-i-krew-bucuresti-praf-si-sange

sursa http://www.ziardecluj.ro/taguri/bukareszt-kurz-i-krew-bucuresti-praf-si-sange

 

Sectiunea finala a cartii reuseste mai putin decat promite superbul sau titlu ‘Contemporaneitatea. Orient si nebunie’. Cauza este probabil amestecul eclectic de subiecte si genuri care lasa impresia ca sub presiunea vreunui termen contractual editorial autoarea nu a mai avut timp sa selecteze, sa ‘pieptene’, sa ordoneze materialul. Incepe bine cu o analiza a fatalismului ‘Mioritei’ care incearca sa demonteze prejudecata ca balada ar fi reprezentativa istoriei sau spiritualitatii romanesti, si continua cu o prezentare a mitului dacic care poate ca este inedita cititorului polonez dar nu si celui roman. Urmeaza instantanee ale contemporaneitatii bucurestene care includ temele maidanezilor si ale taximetristilor. Relatia intre proprietarul de galerie Dan Popescu si artistul vagabond Ion Barladeanu este informativ ca reportaj, dar din nou, pentru cititorul roman nu aduce nici informatii si nici vreun unghi inedit, deosebit de cele cunoscute din presa noastra. ‘Voi muri ca o piatra’ este un excelent reportaj ancheta despre cazul Claudiu Crulic, dar nu are nimic comun cu Bucurestii. Cand analizeaza insa in ‘Sfinti pe gheata’ acre are ca tema sursele si impactul injuraturilor romanesti, Malgorzata Rejmer scrie nu numai cateva dintre paginile cele mai suculente ale cartii ci si surprinde printr-o perspectiva pe care o poate avea numai un strain sau poate si un roman dintre cei traiti in mediul lingvistic antiseptic al restului lumii.

In limba injuraturilor romanesti tabuul se sinucide, spanzurandu-se de sireturi.’  (pag. 225).

Trebuie sa fii si strain sau macar sa fi trait o parte din viata in strainatate, si sa si cunosti bine si mentalitatea si colturile eclectice ale limbii romane pentru a scrie o asemenea propozitie.

Finalul cartii relateaza o despartire care insa este departe de a fi un definitiv ‘Adio’. Odata cazut in farmecul hipnotic al magiei Bucurestilor, fie ca esti nascut in urbe, fie ca este vorba despre o tarzie cadere in mreje ca in cazul scritoarei poloneze, orice despartire contine promisiunea intoarcerii:

‘Am petrecut la Bucuresti doi ani cu intreruperi si nu odata m-am intors in Polonia cu usurare. Dar apoi, a inceput sa incolteasca dorul, care a crescut atat de mult ca nu-l puteam ignora. In curand voi pleca din nou.’ (pag. 248)

Cine a invatat cuvantul ‘dor’ a devenit ‘de-al nostru’.

 

 

Cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi ‘Asa s-a nascut omul nou – In Romania anilor ’50′ (Editura compania, 2012) vine sa ocupe un loc important intr-un spatiu neasteptat de rarefiat – cel al cartilor care se ocupa de istoria Romaniei in primul deceniu al celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Prin anii 70 acest deceniu capatase in lumea literara calificativul de ‘obsedant’. Obsedant pentru ca in conditiile politice ale venirii la putere a Partidului Comunist fusese complet imposibila reflectarea realitatii in arta epocii, numita ‘realist-socialista’ dar in fapt fantastic-propagandistica. Obsedant pentru ca multe dintre realitatile anilor ’50 se prelungeau in viata anilor ’70. De fapt, daca in literatura vremii a existat un moment de relaxare ideologica care a permis aparitia cartilor unor Ivasiuc, Breban, Goma in mult mai controlata si complet politizata istoriografie nu a aparut nimic semnificativ pana la re-inghetul declansat de Tezele din Iulie 1971 care au readus Romania la un stadiu mult mai asemanator anilor ’50 din multe puncte de vedere. Una dintre impresiile personale cele mai puternice lasate de aceasta carte este legata de faptul ca am recunoscut in multe dintre paginile si capitolele sale descrieri caracteristice nu numai Romaniei anilor ’50 si si celei a anilor ’70 si ’80 pe care i-am cunoscut si trait din plin: supravegherea permanenta, ideologizarea creatiei artistice si a presei, ineficienta economica, muncile voluntare, si mai ales minciuna ‘democratiei populare’ si a ‘socialismului’ care incerca sa poleieasca realitatea acapararii puterii de un grup de parveniti si incopententi care pastrau puterea prin demagogie si teroare, ignorand complet interesele populatiei si drepturile umane fundamentale. Dupa 1990 istoriografia romaneasca s-a ocupat cu predilectie de perioada sfertului de veac in care Romania a fost condusa de Ceausescu si de clanul sau, si numarul cartilor dedicate primei perioade a dictaturii comuniste este cu mult mai redus. Practic, cu exceptia cartilor lui Tismaneanu, acest volum al lui Dorin-Liviu Bitfoi este prima incercare consistenta si documentata de a scrie istoria deceniului obsedant. O incercare reusita.

Titlul cartii este oarecum modest in raport cu continutul ei, care poate fi descris in cateva cuvinte ca fiind cea mai completa reconstituire a realitatilor romanesti ale epocii aparuta pana acum. Pe de alta parte insa el reflecta atentia permanenta pe care autorul a acordat-o vietilor cetatenilor de rand ai Romaniei din acea perioada ca si a impactului de durata al terorii comuniste nu numai asupra generatiilor care au indurat-o ci si pentru generatiile care au urmat. ‘Omul nou’, adica omul care traieste permanent in foame si si miniciuna, care se teme de a nu fi victima delatiunii si pentru a se proteja devine de multe ori el insusi delator nu a fost creat de Ceausescu. Ceausescu insusi a fost intr-o mare masura un produs al anilor ’50 si un continuator al politicilor acelor ani. Romania ocupata si umilita de dupa razboi a iesit din matca normalitatii istorice.

Nu sunt putini cei care identifica in liniile de forta ale prezentului nostru traumele venite din matricea anilor ’50 – acest “miez radioactiv” al comunismului romaanesc. Ar fi fost oare posibil ca din ultragiul de un asemenea calibru la normalitate, la umanitate, la morala sa nu se iveasca o specie “noua”? Ar putea fi acest “om nou” reversibil?’   (pag. 10)

Deceniul anilor ’50 este descris in volum in doua ‘carti’ despre ale caror structura voi discuta imediat. Ele sunt precedate de un prolog (anii 44-49) si un epilog (anii 61-65). Notele bibliografice ocupa peste 100 de pagini la sfarsitul volumului si sunt extrem de necesare pentru a repera sursele informatiei de dimensiuni enciclopedice cuprinse in cele peste 500 de pagini de text de format destul de mare. Urmeaza o utila cronologie istorica (care repeta insa informatii cuprinse in carte, deci este redondanta pentru cititorii intregului volum, si o bibliografie grupata in sectiuni dedicate cartilor, periodicelor, surselor internetice, filmelor.

 

 

sursa www.centralapsi.ro

sursa www.centralapsi.ro

 

Prologul intitulat ‘Asa incepe lumea noua (anul 1950)’ acopera in realitate o perioada ceva mai extinsa – cea a celor cativa ani postbelici care au reprezentat alunecarea de la o sovaielnica revenire la democratie dupa dictaturile precedente si perioada razboiului, spre dictatura comunista. Sunt descrise inchiderea frontierelor, lichidarea partidelor democrate ‘istorice’, destramarea institutiilor statului de drept, acapararea puterii politice si a conducerii armatei, epurarea acestor institutii de elementele ‘reactionare’ adica neaservite noului regim, si primele campanii ale noii politici externe romanesti – cea indreptata contra Iugoslaviei lui Tito si campania ‘pentru pace’ – prima dintr-un sir de campanii de diversiune ideologica care vor fi reluate si de Ceausescu.

Prima ‘carte’ dedicata anilor 50 este impartita in sapte parti, descriind aspecte diferite ale vietii Romaniei din acea perioada. ‘Legalitatea populara’ descrie aservirea justitiei scopurilor noului regim, teroarea instaurata de Securitate in randurile populatiei si cumplitul sistem penitenciar in care Romania acelor ani a excelat prin inventivitatea si cruzimea cu care comunistii si-au pedepsit dusmanii de clasa in actiuni ca ‘exprimentul Pitesti’, inchisori ca Aiud sau Gherla, sau lagare de munca cum au fost cele de la Canal. A doua parte se ocupa de ‘Transformarea socialista a agriculturii’ si in special de colectivizarea fortata insotita si ea de represiuni si suferinte in special in randul taranilor mai instariti si a celor care refuzau sa se incadreze in Gospodarile Colective. ‘Economie planificata’ este capitolul in care aflam despre dezastrul economic in care a fost adusa tara dupa nationalizari si introducerea metodelor sovietice in industrie, inclusiv a planificarii centralizate a economiei aflate in mana unor impostori incompetenti. Partea a patra ‘Pe frontul ideologic’ este dintre cele mai cuprinzatoare incluzand detalii despre sovietizarea culturii in primii ani ai deceniului, aservirea presei, coruperea limbii, activitatea cenzurii si inlocuirea calendarului traditional cu noile sarbatori comuniste. ‘Realismul socialist’ descrie aservirea literaturii (initial tot dupa model sovietic), evolutia unora dintre scriitorii si artistii cunoscuti sub noul regim, precum si fenomenele caracteristice celorlalte arte (teatrul, cinematografia, artele plastice). Evolutiei invatamantului ii este dedicat capitolul al saselea ‘Educarea omului nou’ in timp ce capitolul sapte ‘Viata oamenilor muncii’ are in centru problema nivelului de trai (lipsurile in aprovizionare in toate domeniile, cozile) in contrast cu viata micii paturi privilegiate ajunse la conducerea tarii.

Cartea a doua priveste deceniul dintr-o perspectiva diferita – una cronologica. Este impartita in trei sectiuni, forcare ocupand cam o treime din anii 50. In prima este reluata perioada inceputului anilor 50 dar apar acum mult mai bine conturate portretele conducatorilor Romaniei din acea vreme si in special cel al lui Gheorghiu-Dej si sunt descrise luptele interne intre cei aflati la conducerea partidului si a tarii si felul in care vicleanul dictator comunist a reusit sa-si infranga toti adversarii, pe unii trimitandu-i la inchisoare sau chiar la moarte in urma unor procese inscenate folosind aceleasi metode ale Securitatii utilizate inainte impotriva ‘dusmanilor de clasa’. O parte semnificativa este dedicata Festivalului Tineretului organizat la Bucuresti in 1953, moment de relativa relaxare si deschidere prin participarea unor delegati straini, dar care a costat tara si pe romani multe luni de privatiuni pentru a da lumii ‘din afara’ o impresie de relativa bunastare si normalitate. Capitolul care se ocupa de anii de la mijlocul deceniului are in centrul sau anul 1956 cu revolta anti-comunista maghiara care a insemnat o scurta perioada de speranta si solidaritate, repede reprimata, in asa fel incat capitolul final descrie din multe puncte de vedere o reintoarcere la anii cei mai grei ai dicaturii, cu demascari si procese publice, cu arestari abuzive si reincarcerarea celor eliberati in scurta perioada de ‘dezghet’ de dupa citirea raportului lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS.

Epilogul volumului se ocupa de perioada finala a dictaturii lui Gheorghiu-Dej, acum consolidata si fara niciun fel de competie interna. Romania se redreseaza oarecum economic, apar semne de destindere in special ca urmare a re-orientarii partiale a politicii externe fata de occident cauzata de distantarea fata de o Uniune Sovietica care incercase sa preia prin intermediul CAER-ului controlul asupra planificiarii economice. Acum sunt puse bazele liniei national-comuniste care va fi continuata si extinsa de Nicolae Ceausescu, care preia puterea in martie 1965, la moartea lui Gheorghiu-Dej.

 

sursa www.compania.ro

sursa www.compania.ro

 

In pofida dimensiunilor cartea se citeste cu sufletul la gura. Aproape ca as folosi cliseul ‘ca un roman politist’ daca nu as fi citit destule romane politiste care nu m-au captivat in aceeasi masura. Dorin-Liviu Bitfoi foloseste o tehnica a colajului care preia informatii din presa vremii sau din volumele de memorii (cu sursele indicate in permanenta, la fiecare subcapitol si uneori la fiecare paragraf prin trimiteri la bibliografie dar fara insertii de subsol). Cateodata limba de lemn a documentelor si a presei vremii vorbeste de la sine, alteori sunt necesare clarificari, majoritatea scrise la timpul prezent ceea ce intareste senzatia de participare a cititorilor. O singura data este intrerupta naratiunea pentru un scurt capitol personal (pag. 461) care relateaza stramutarea de la sat la oras a tatalui scriitorului, ceea ce ne reaminteste ca daca nu noi, parintii nostri au fost printre ‘actorii’ istoriei care este desfasurata in fata ochilor nostri. Desi cartea este extrem de bine informata si exacta in masura in care am putut eu sa imi dau seama, pozitia autorului nu este cea a unui istoric obiectiv cu tot dinadinsul. O marturiseste si ironia unora dintre titlurile capitolelor: ‘Aflam din ziare ca suntem fericiti’ sau ‘Somnul popular-democratic’.

Lipseste ceva din carte? Exista cateva aspecte care sunt amintite doar in treacat sau lipsesc cu desavarsire. De exemplu repatrierea prizonierilor romani din Uniunea Sovietica, relatiile cu minoritatea maghiara sau soarta in prizonierat si intoarcerea deportatilor germani nu sunt amintite de loc. Emigrarea evreilor este amintita in prolog dar nu si in textul cartii, si nici inceputul procesului de vanzare a acestora descris in cartea lui Radu Ioanid ‘Ransom of the Jews’ ca avandu-si originea tot in anii ’50. Este mentionata in treacat eliberarea unora dintre detinutii din procesele sionistilor dar nu exista nicio ralatare a acestor procese. Cateva dintre personalitatile istorice sunt descrise incomplet. Sunt de exemplu trei (cel putin) referinte la Rady Gyr ca la ‘intemnitatul mai multor dictaturi’ (de exemplu la pag. 400) dar nicio referinta la faptul ca a fost si poetul oficial al uneia si poate cea mai cruda din istoria Romaniei – dictatura legionara. Este descrisa in mod emotionant iesirea din inchisoare a lui Horia Cosmovici (pag. 399) pe baza insemnarilor din jurnalul sotiei sale, dar nu exista nicio mentiune despre cine a fost acest personaj destul de putin cunoscut (avocatul lui Zelea Codreanu si subsecretar de stat in timpul guvernarii legionare). Este folosita expresia ‘decimarea elitelor romanesti’ – dar ceea ce s-a petrecut cu elitele Romaniei pre-comuniste a fost mult mai rau decat o decimare – a fost o lichidare fizica si spirituala de proportii mult mai mari care a schimbat cursul istoriei.

M-am nascut si eu in Romania  deceniului care este subiectul acestei carti. Copil fiind am putine amintiri din acea perioada pe care o cunosc din relatarile directe dar si din traumele pe care le-am simtit mai tarziu si pe care le reconstitui azi in amintirile mele despre parintii mei pentru care anii ’50 ar fi trebuit sa fie anii cei mai frumosi si mai productivi ai vietii dupa ce supravietuisera perioadei Holocaustului. In locul unei tinereti normale ei au trait aceasta perioada de lipsuri, de frica, de minciuna. Intr-un fel cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi m-a ajutat sa-i inteleg si pe ei mai bine, poate chiar sa ma inteleg mai bine pe mine insumi.

Recomand tuturor citirea acestei carti, cea mai completa si mai detaliata despre acea perioada aparuta pana acum in Romania. Sper ca vor urma si alte editii, poate cu ilustratii. Aceasta prima editie a cartii se bazeaza numai pe text, si textul este puternic, documentat, sugestiv in cea mai mare parte – dar adaugand ilustratii, corectand unele erori si adaugand unele amanunte, si poate re-editiand in doua volume mai lesne de tinut in mana la lectura va rezulta una dintre cartile de referinta ale istoriografiei romanesti, si o carte de succes la publicul interesat de istoria recenta a Romaniei.

 

 

The 60s was the decade of hope in the history of Communist Romania. After the frozen 50s which had seen the pick of the repression but also the death of Stalin, the grip of the Communist rule seemed to slowly soften on Eastern Europe. Since the first years of the decade the Romanian leader Gheorghiu-Dej had set the country on what seemed to be an independent path from the Soviet Union, and when he died in 1965 the younger successor seemed for the first few years to continue on the same path. Culture seemed to renew the continuity with the tradition broken by censorship and the strict ideological rules of socialist-realism. Theater was one of the arts flourishing in this decade, especially in Bucharest, although extremely interesting theater was also made in Ploiesti, Piatra Neamt, Targu Mures. In cinema, for the first time a Romanian director received an important prize in Cannes. The name of the director was Liviu Ciulei, and he also was the manager of the ‘Municipal’ or ‘Bulandra’ theater, the best in Bucharest.

 

source http://theactingcompany.org/about/alumni/directors

 

For one decade the Bulandra Theater was the symbol of inventiveness in continuity, of courage and emotion on stage. Ciulei himself directed memorable performances that I remember until today – ‘The 12th Night’, ‘The Tempest’, ‘Leonce and Lena’, ‘Danton’. Each of his stagings were an event, he seemed to read every text in a different way anybody else had read it before, to discover secret meanings, to create a world of magic and beauty on screens. Actors became under his direction wizards and exceeded what they had ever believed themselves to be able to do on stage. He also brought aboard some of the best younger directors and mentored among other Lucian Pintilie, the other great name of the Romanian theater. The saga of the Bulandra theater is told in this article from Observatorul Cultural – http://www.observatorcultural.ro/Cu-ginduri-si-cu-imagini-Liviu-Ciulei-%287-iulie-1923-25-octombrie-2011%29*articleID_26083-articles_details.html

 

(video source magiclamp122)

 

After all promises of the 60s were broken and Romania turned back to progress and liberalization at the begining of the 70s, Ciulei was sacked from the direction of the theater and as many other creators he took the road of exile working for almost two decades exclusively in the West.  The New York Times dedicated to the Romanian director an obituary which pays respect to the man of theater and film and also provides more information about Ciulei’s career after he left Romania - http://www.nytimes.com/2011/10/27/arts/liviu-ciulei-daring-theater-director-dies-at-88.html?_r=2&hpw. It ends with the following:

“The most beautiful scene I have ever directed in my career is the last scene of ‘Padurea Spanzuratilor,’ ” he said. “We see a young peasant woman preparing the last meal for the man she loves who is sentenced to death by hanging — a man, a woman, bread, salt and wine, love, life and death.”

Unfortunately I could not find this scene on youTube. Yet I keep it in memory as many other of his creations, especially in theater. The unique magic of the true theater moments on stage continue to live in the heart of the viewers who shared them.


I realize that the cycle of blog entries about the trip to Romania last year advances too slowly. There are a few reasons and a few excuses that I will not list here, but it may be a good outcome as well. As the memories sediment and the emotions I felt during that trip get some rest, I can better structure the story of this travel which was from many points of view different from any other trip I took recently. Here is the second stop we made in the second day of the trip, at the beautiful and so special monastery of Agapia.

 

The name of the monastery and of the neighboring village comes from the name of the hermit Agapie who according to the tradition built a wooden church in the second half of the 14th century in a place located about 2 kilometers from the current location. As the church was destroyed by a snow avalanche on a Easter Day, it was rebuilt close to the current place, and later in the 15th century a monks monastery was built around. Several kings of Moldavia donated lands and contributed to the building of the monastery and churches inside – Petru Rares, Alexandru and Bogdan Lapusneanu, Vasile Lupu, Petru Schiopu (the Lame). By the end of the 18th century the monastery is turned to the nuns, but it is almost completely destroyed by fire during the events of the Greek revolt and Russian occupation that followed.

 

It is after the destruction in 1821 that the monastery was rebuilt and took its present form. Painted in sparkling white the church of the monastery is not big in dimensions, but strong and elegant. The building is built on the foundation of stone, with thick impressive walls. The side wings, a new porch and the old narthex were added in 1858-1862. The roof is simple with a low inclination, pierced above the nave by a slender tower with octagonal base.

source http://www.viziteazaneamt.ro/2010/08/opera-lui-nicolae-grigorescu-la-manastirea-agapia/

 

The most impressive art elements in the monastery are the paintings of Nicolae Grigorescu, one of the most important names in the history of Romanian art, founder of the Romanian school of painting. Grigorescu was only 20 when he received this work, and between 1859 and 1861 painted the walls of the church leaving here an important mark for his artistic career, as well as for the whole Romanian church painting and art in general.

 

Iisus rugându-se în grădina Ghetsimani - source http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Agapia

 

Inspiring himself from works of the great masters of the Renaissance, the artist added his own touch. As many other great artists dealing with Bible subject (El Greco comes the first to my mind) he took as models for the characters of the Gospels from the people he met around – nuns, monks, peasants. He added his personal touch as well as sensitivity and devotion for the subjects he dealt with.

 

source http://cadelnita.blogspot.com/2010/05/agapia-nicolae-grigorescu.html

 

The remarkable composition and dramatic power of telling the story are impressive in many of the more complex paintings.

 

Sfanta Treime - source http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Biserica_Agapia_-_SfTreime.JPG

 

Also exceptional are the way Grigorescu uses the architectonic details, paints every available space and corner and succeeds to provide to the ensemble a sense of complex beauty and monumental despite the relatively small dimensions of the church. Immediately after finishing the work at Agapia, Nicolae Grigorescu travelled to Paris, He studied at Ecole des Beaux-Arts, had Renoir as a colleague and Miller, Corot and Courbet as acquaintances, associating himself to the school of Barbizon and later to Impressionism. Back in Romania he painted on the front of the Romanian Independence War in 1877 and became the most important founding figure in the history of Romanian painting.

 

Back to the courtyard we could admire the museum of the monastery (with more works of the young Grigorescu) and the lodgement of the nuns, some available to visitors guests of the monastery. Church economy developed around the monastery, many of the nuns working on gardening and farming around – a tradition that also continues an older way of life and living.

 

However newer ways of communication are also present – as you can see in the photo of this nun talking on a mobile phone.

 

Era in ultima mea vacanta mare de licean, intre clasa a 11-a si a 12-a.In sala de sport de la subsolul liceului Sfantul Sava reusisesm sa convingem directiunea liceului sa permita organizarea unei discoteci, folosind faptul ca baiatul directoarei liceului era coleg cu noi de clasa. Cel mai bun prieten al meu era DJ-ul principal si animatorul serilor, se ocupa serios de muzica si impreuna cu el exploram spatiul liber al muzicii rock al carui principal canal de distribuire in Romania erau emisiunile ‘Metronom’ ale lui Cornel Chiriac la Radio Europa Libera. Pe cai necai facea rost de discurile cu muzica auzita la Europa Libera, o copia pe benzi de magnetofon si o prezenta in discoteca liceului. Curaj? Inconstienta? In primul rand dragoste de muzica si de libertate.

 

sursa - http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezele_din_iulie

 

Data era 7 iulie 1971 – o miercuri. Ne adunasem ca de obicei ceva mai devreme, noi organizatorii, dar sala de sport era incuiata. Nu intelegeam dece, cand unul dintre noi veni cu vestea – ‘Tovarasul a tinut ieri o cuvantare, ceva cu educatia politica’. ‘Tovarasul’ era desigur Ceausescu, si noi, ignoranti in ale propagandei nu citisem ziarele, oricum nu cuvantarile ne interesau pe noi. Aceea era insa o cuvantare care avea sa ne influenteze intreaga viata, sau cel putin multi dintre anii care au urmat. In cele din urma a aparut profesorul de sport, se consultase cred cu directoarea si primise aprobarea sa deschida sala de sport si sa ne lase sa desfasuram seara de discoteca. Incepusem sa intelegem si noi ca este vorba despre ultima. Pentru un timp cel putin. Pentru vreo 19 ani.

Inspirate de o vizita facuta de Ceausescu in China comunista si Coreea de Nord cu cateva saptamani inainte, tezele din iulie nu au fost insa o generatie spontanee ci s-au ivit ca o reactie a conceptiilor staliniste si a birocratiei ideologice care dominasera viata romaneasca in anii 50 si inceputul anilor 60 pentru a fi puse in umbra de o scurta perioada de relativ ‘dezghet’ ideologic, de normalizare controlata a vietii publice si culturale si de recuperare a valorilor reale in continuitate cu cele ale culturii romanesti dinainte de dictaturile fascista si comunista. Nu era vorba despre o intoarcere la democratie, controlul partidului comunist unic era complet si nici macar nu a existat in Romania o ‘primavara’ ca cea cehoslovaca din 1968, dar totusi cenzura se mai relaxase, filme de divertisment se aduceau din toata lumea, se traduceau carti, si chiar si muzica straina isi mai facea loc – cu greu si cu multe limite si interziceri – la radio si in topurile unor reviste cum era ‘Saptamana’. Peste noapte majoritatea acestora au fost pur si simplu anulate. In zilele care au urmat programele de televiziune au fost restructurate, cinematografele au scos majoritatea filmelor straine cu continut ‘necorespunzator’, componenta redactiilor revistelor literare a fost schimbata si continutul acestora aliniat din nou cu productele realismului socialist, muzica pop si rock a disparut aproape cu totul de la radio si din presa.

 

sursa http://www.frontpress.ro/?p=10819

 

Putini au fost intelectualii care au incercat sa reziste acestor tendinte si ei au fost redusi imediat la tacere si trecuti la index, cartile lor nu au mai fost publicate, piesele si filmele lor nu au mai fost reprezentate sau pur si simplu nu au mai fost facute. In anii care au urmat au luat calea exilului scriitori si regizori de film si de teatru de prima mana, iar cei care au ramas in Romania s-au luptat cu cenzura si au fost obligati la compromisuri uriase pentru ca cartile, filmele sau pieselor lor de teatru sa ajunga, chiar si in forma ciuntita la public. Locul artei si culturii autentice a fost luat de manifestari grandioase, nationalist-patriotarde cum erau festivalurile ‘Cantarea Romaniei’ croite dupa modelele de la Phenian si de un faraonic cult al personalitatii intretinut de politrucii regimului impreuna cu cativa poeti si artisti plastici colaborationisti. In anii 80, in penuria economica creata de constructiile megalomanice din Capitala si de ambitia absurda a lui Ceausescu de a sterge datoria externa a Romaniei programele de televiziune s-au redus la doua ore de emisie pe zi pe un singur canal si ziarele la patru pagini umplute aproape exclusiv de propaganda.

Tezele din iulie au esuat, dar au trecut mai mult de 18 ani durerosi pentru cei ramasi in Romania pana la prabusirea sistemului comunist si intoarcerea la normalitate. Consider ca au esuat pentru ca evenimentele din decembrie 1989, oricum le-am caracteriza au dus in cateva zile la o completa liberalizare a presei, si la restabilirea instantanee a contactului direct intre scriitorii, artistii, oamenii de cultura romani si publicul lor. Paranteza neagra deschisa in iulie 1971 s-a inchis. Ea insa a lasat cicatrici si in modul de gandire, si in educatia estetica si culturala al multor generatii, si in suferintele creatorilor si consumatorilor de cultura si in miile de creatii care ar fi putut fi si nu au vazut lumina tiparului, a scenei, a ecranului, a sevaletului. Pentru multi dintre cei care eram atunci in plina formare intelectuala, abia iesiti din adolescenta, iulie 1971 a insemnat o trezire la realitatea a ceea ce este cu adevarat comunismul, stergerea definitiva a oricarei iluzii in ceea ce priveste aceasta ideologie si acest sistem politic – o lectie dura de maturizare, pentru care insa putem astazi retrospectiv sa-i multumim partidului.

It started to rain in that afternoon of our first day of the trip. After the emotional encounter with my grand-parents house I told about in the previous episode we walked to the center of the city, to an area which I remembered so well. On a small hill stand the landmarks of Piatra Neamt, a clock tower and a church from the late 15th century marking the place were the city (mentioned already in the Russian Chronicles at the end of the 14th century) started.

Stefan the Great's Tower

The area was a part of a ‘Curte Domneasca’ which means a royal residential area built by king Stefan the Great – the most important voievod (king, prince) in the history of Moldavia – between 1468 and 1475. While only some underground cellars and defense walls remain from the original buildings, the church and the clock tower near-by built between 1497 and 1499 still dominate the landscape. The tower is 19 meter high.

St. John the Baptist Church

The Saint John the Baptist church has a devotional inscription that dates the building in the years 1497 and 1498.

Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, a început şi a zidit şi a săvârşit acest hram în numele Naşterii cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi prea iubitului lor fiu Bogdan voievod, care a început a se zidi în anul 7005 (1497) iulie 15 şi s-a săvârşit în anul 7006 (1498) iar al domniei sale al 40 şi doilea curgător, luna noiembrie, 11 zile.

I. the honest and Christ lover Stefan the King, started and built and completed this donation in the name of the birth of the honest and beloved prophet Saint John the Baptist and the Predecessor, in prayer for himself and lady Maria and their beloved son prince Bogdan, that started the building in the year 7005 (1497) July 15 and completed it in the year 7006 (1498) and the 40th of his reign, eleven days in the month of November.

inside St. John the Baptist Church

The building style of the church is typical for the Moldavian churches, with wide roofs extending well beyond the walls. There is no exterior paintings here, but colored tiles in the wall give life to the rather sober enclosure. An unusual feature of this building is the arched entrance door in a Gothic shape – but we need to remember that Stefan was in the Romanian history what came closer to a prince of the Renaissance, entertaining political, commercial and artistic relations with the powers of Europe of his time.

St. John the Baptist icon

Walking inside the church the visitor immediately immerses in the warm atmosphere of the Romanian orthodox churches.  The churches built between the 14th and the 18th century were not high and imposing as in Western Europe. The relation between the church goer and God is much more familiar, distances between men and priests and icons and symbols are at hand touch.

icons inside the church

There is little natural light in many of these churches including the one in Piatra Neamt, and the light of the candles is all that illuminated the paintings and the altar for centuries. Most of the icons, religious objects and ornamentation in the church today dates from the late 18 and 19th century.

the History and Archeology Cucuteni Museum

It started to rain really heavily when we went out of the church, and we found refuge at the entrance of the beautiful building behind the tower. I was remembering it as a CEC (Saving Accounts Bank) building during my childhood, on the place of the local bank beautifully built in the first half of the 20th century in a style that accommodates well with the historical buildings. It dates from the years 1928-1930, the builder name was Carol Zani and the external ornamentation was made by a sculptor named Vincenzo Puschiasis. The biggest surprise we had was that it had become lately a museum, and not any museum, but a history and archeology museum dedicated to one of the first ancient cultures of Europe – the culture of Cucuteni.

inside the history and archeology museum

The civilization of Cucuteni gets its name from the place near Iasi where in 1884 were made the first significant archeological discoveries of the civilization that is considered the first great culture of Europe, precluding or contemporary with the cultures of Sumer and the early Egyptian civilizations. While the first archeological finds that were discovered date from 5000 BC, the peak of the civilization was reached around 3500BC and by that time it spread on a territory that covers a great part of Moldavia and Ukraine of today. Piatra Neamt is actually at the Southern extremity of the civilization, but many significant remains were discovered in the areas around.

vase from Izvoare

A few months before we had visited Malta and admired the remains of the megalithic civilizations which were conserved on that island (I wrote about them in my Maltese week cycle). What we were now seeing was a splendid museum dedicated to a culture which although did not leave imposing structures as in Malta (or maybe they did not survive) or in the British islands, rivals and exceedes these other civilizations with the extraordinary refinement of its art and crafts. Moreover – these are remains of a civilization which belongs to the continent itself – the first important one in the early history of Europe.

one legged cup from Dealul Ghindaru

We were the only visitors in the museum. As we entered we immediately got a proof of the hospitality which Moldavians extend to their visitors. A curator immediately showed up and she guided us through the two levels of the exhibition, with detailed, competent and informative explanations about the museum, the civilization of Cucuteni and its predecessors represented in the museum, about each object or group of objects that was worth talking about. And much was worth talking about. All was spoken in the sweet language with that accent my grandparents were talking with and which came back to me from memory in a fraction of a moment.

'benocular' vase from Trusesti

The museum was open in 2005 and is also known as the museum of ‘eneolitic art’. It is a branch of the history and archeology museum of Piatra Neamt and I should mention that a museum exists here since the 1930s, created by a local priest named Constantin Matasa who was a personality of the city in that period.

(video source VisitNeamt)

Here is a video on youTube that was filmed in the rooms of the museum.

crown vase from Dealul Ghindaru

In 2009 an exhibition was open at the New York University exposing for the first time the American public to the history and artifacts of the East European early civilizations. Objects from the museum crossed the Atlantic for that exhibition. Here is the New York Times note published at that time – http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html

the 'Hora' from Frumusica

The exhibits are remarkable. While a few of the most representatives objects of the pre-Cucuteni and Cucuteni civilizations are today exposed in other places and especially in the Museum of National History in Bucharest there is a wide range of objects here that present a very consistent and rich image of the development of the culture, its principal forms and evolution in styles.

anthropomorphic figurine

The explanations helped us to understand also the process of discovery and reconstruction of the pieces. Only if more than 85% of the object is found and authenticated the object is included in the collection. The range of styles varies from big ornate vases to objects of cult of special forms, anthropomorphic and animal representations. The sensation of refinement and artistic vibration is present everywhere.

animal-shaped lamp

This place is really unique in Romania and probably in Europe as well. It was for us a surprise and a revelation, one of the first discoveries in this journey. It is worth being known and visited by anybody who happens to be in the Neamt area, and even worth a special trip. In a Michelin guide I would give it without hesitation a 3 stars grade.

Se implinesc astazi 70 de ani de la izbucnirea rebeliunii legionare – faza finala si cea mai acuta a conflictului intre conducatorul statului roman intre anii 1940 si 1944 Ion Antonescu si miscarea legionara condusa de Horia Sima. In conflictul dintre fostii parteneri la guvernare victimele principale au fost evreii – si centrul atrocitatilor cele mai cumplite capitala Romaniei.

Templul Sefard - sursa en.wikipedia.org

Estimarile arata ca intre 21 si 23 ianuarie au fost asasinati in Bucuresti intre 120 si 140 de evrei, au fost devastate sinagogi si magazine si ateliere apartinand cetatenilor romani de origine evreiasca, au fost arestati si torturati sute de evrei. Au fost zile din cele mai negre din istoria Romaniei.

Cadavre de evrei in Padurea Jilava - sursa amirorg.com

Evenimentul este comemorat in aceste zile si in Romania si in Israel:

http://www.ziare.com/aurel-vainer/bucuresti/la-bucuresti-comemorarea-victimelor-pogromului-legionar-din-1941-59332
http://www.animanews.com/informaii/23-tiri/5794-tel-avi-comemorarea-a-70-de-ani-de-la-pogromul-evreilor-din-bucureti-21-23-lanuarie-1941–kristallnacht-al-iudaismului-roman.html

Am ales sa comemorez aceasta zi si prin publicarea cu acordul autorului a celui mai recent articol al prietenului meu doctorul Gica Manescu. Titlul articolului este inspirat de un cantec israelian din anii 50-60 care cu umor povesteste contrastele noii tari pe care evreii au creat-o pe teritoriul in care isi are obarsia poporul evreu. O tara cu contraste si cu probleme, dar o tara a evreilor, singura tara a evreilor, raspunsul cel mai bun dat ororilor Holocaustului.

sursa adathjeshurun.info

RAK  B`ISRAEL
Adica “: Numai in Israel”.

In cele cateva zeci de ani de cand sunt aici, mi-am dat seama, dupa cele ce citesc, vad si aud, ca sunt oameni, fapte si locuri, pe care nu le-ai gasi nicaieri. Rak b` Israel.

Un Stat, in varsta de putin peste 60 ani, matur si constient, dar totusi   o varsta a copilariei, comparata cu cea a multor State. Este si un amestec de oameni din toate colturile lumii, fiecare grup sau colectivitate cu limba si cultura lor. Mentalitatea si gradul de civilizatie proprii. Rak b`Israel.

Punand alaturi, evolutia omului ca atare, cetatean,  locatar sau ca vecin si cu tot ce e el in stare sa faca, e ceva deosebit. E o discrepanta ca de la cer la pamant, pe care n-o gasim nicaieri. Rak b`Israel.

Omul care ajuta la montarea rachetei sau a satelitului, cel care piloteaza un avion sau intr-un birou, scrie si planifica, din uzina sau de pe un santier, sunt de laudat.  Dar profesorii, functionarii  sau vanzatorii din piete si magazine, cu totii  gata sa-si dea viata, pentru libertatea tarii si a semenilor ? Unde ii mai intalnesti, chiar daca au  unele defecte omenesti, personale ?. Sunt intre noi. Rak b`Israel.

Toti vrem pace, toti vrem liniste si sa nu mai moara nimeni in razboiae sau sa ramana schiloditi. Dar  politica si ideile unora sau altora, nu totdeauna coincid. Democratie. Libertate. Toate se socotesc normale. Dar uneori, ne lovim de ceva, cineva, care pune bete in  roate. Un sef spiritual, al unei parti din populatia religioasa, ale carui competente nu le contest, sa decida asupra unor situatii politice sau economice, domenii mai putin cunoscute lui, sa devina obligatorii pentru ai lui? E greu si poate mai sunt cazuri in lume. Dar in democratie ? Rak b`Israel.

Unde, o tara mica, nu foarte bogata si dependenta de altele, in multe sectoare si unde pauperitatea unei paturi a cetatenilor nu e de neglijat, circa 20 %, dupa unele sondaje isi petrec vacante  lungi sau concedii, in multe locuri din lume, platind in  dolari, Euro au alte valute?  Rak b`Israel

Unde se mai gaseste o tara, inconjurata numai de dusmani si care vor s-o distruga, o tara care in scurtul timp de existenta, a trebuit sa duca razboaie grele si este in permanenta “ pe picior de razboi “ ? Rak b`Israel.

Unde, o  limba moarta de peste 2000 de ani, a fost readusa la viata, acum 100 de ani, de harnicul si sarguinciosul Ben Yehuda. Se vorbeste, se scrie, se  invata, se dezvolta si a devenit limba oficiala a Statului? Rak b`Israel.

Unde e posibil, ca o comunitate ultra religioasa, cu drepturi civile si subventii din bugetul Statului, sa nu recunoasca Statul Israel si baza lui -  Sionismul – cu steagul si imnul lui. Sa nu se opreasca din mers,cand sirenele suna, pentru clipa de amintire si venerare, a celor cazuti,  in apararea tarii, a cetatenilor, deci si a lor ? Rak b`Israel.

Dar asa cum este,cand antisemitismul n-a disparut, ba in unele tari a luat amploare, si unii ridica iar capul, intr-o forma sau alta, unde  este evreul  OM, fara frica, la el acasa. Unde se gaseste ? RAK B`ISRAEL.

Dr.G.Manescu

Ianuarie 2011

source us.ebid.net

Coincidentele calendarelor fac ca astazi sa avem o sarbatoare dubla – Ziua Nationala a Romaniei si prima lumanare a sarbatorii de Hanuca. In moduri diferite cele doua sarbatori simbolizeaza dorinta de libertate a celor doua popoare – roman si evreu – si marcheaza speranta in biruinta luptei lor pentru libertate si intregire fizica si spirituala.

(video source tunaru)

The hazards of the calendars makes of this year’s December 1st a double day of celebration for me. It’s both the National Day of Romania marking the complete reunification of all Romanians in one country on December 1st 1918, and also it’s the first night of Hanukkah, when Jews light the first of the eight candles celebrating light and freedom. In different ways the two holidays symbolize the thirst for freedom of the two peoples, and the hope towards physical and spiritual unity.

(video source beeleepro)

La Multi Ani, Romania!

Hag Hanuca Sameah!