Entries tagged with “memorii”.


‘Amintiri din anii mei buni si rai’ este subtitlul cartii lui Barbu Ollanescu-Orendi ‘Asa a fost sa fie’ aparuta in 2014 in colectia ‘Memorii Jurnale’ a Editurii Humanitas. Ani buni in copilarie, ani rai in vremea adolescentei si tineretii petrecute in primul deceniu dupa preluarea puterii de catre comunisti, cativa ani foarte rai in inchisoare la inceputul anilor 60, dupa care urmeaza eliberarea, supravietuirea (nu usoara ca fost detinut), plecarea in Germania si anii mai buni de la crepuscului vietii – aceasta a fost traiectoria autorului, urmas al unor familii din clasa boiereasca romaneasca, familii cu traditie si istorie. Interesul pe care il starneste lectura acestei carti este cauzat in primul rand de perspectiva autorului, care apartine unei clase sociale care a fost pusa in afara legii in Romania la mijlocul secolului trecut – exact atunci cand autorul isi incepea drumul in viata. Cum a trait si ce a devenit copilul nascut si educat intr-o familie care apartinea ‘aristocratiei’ romanesti jumatatea de secol in care categoria sociala careia ii apartinea familia sa a fost practic exterminata de oranduirea sociala care propunea un fals egalitarism si o completa rasturnare a valorilor sociale si morale?

Deschid aici o scurta paranteza. Multe dintre detaliile mai mult sau mai putin semnificative descrise de Barbu Ollanescu-Orendi in cartea sa au fost supuse unei analize extrem de critice de catre Radu Portocala in Cotidianul – vezi http://www.cotidianul.ro/barbu-ollanescu-orendi-asa-a-fost-sa-fie-dar-n-a-fost-chiar-asa-243237/. Nu am expertiza si informatiile necesare pentru a confirma sau infirma multe dintre afirmatiile acestuia. Rezervele exista si cei care au timpul si competenta de a le aprecia sunt invitati sa o faca. In cele ce urmeaza ma voi referi la textul cartii.

Anii cei mai buni sunt desigur cei ai copilariei. Asta este valabil cam pentru oricine, dar in mod special a fost adevarat pentru Barbu Ollanescu-Orendi, nascut in 1934 intr-o familie descinzand din boieri si carturari, politicieni si avocati. ‘Vremurile bune’ includ ultimii ani ai perioadei interbelice, dar si perioada dictaturii antonesciene. Copilul nascut in familia apartinand inaltei societati bucurestene frecventeaza scoala franceza din Bucuresti (pana in 1948 cand aceasta este desfiintata). Autorul nu isi ascunde, ba chiar isi declara pe fata de la inceput simpatiile de dreapta, in perspectiva istorica. Despre germani nu am gasit niciun cuvant rau, inclusiv despre rolul jucat in razboi, ei sunt apreciati pentru cultura si gradul de civilizatie, si sunt condamnate represaliile suferite de populatia germana dupa ‘intoarcerea armelor’. 23 august este numit simplu ‘ cumplitul 23 august’ (pag. 38) iar despre colegii evrei el scrie:

‘… nici pe prietenii sau pe colegii mei de scoala evrei nu i-am vazut sa fi purtat vreodata vreo stea galbena’ (pag. 9-10)

Ma rog, poate ca nu i-a vazut copilul de 6 pana la 10 ani din timpul razboiului. Dar ce colegi de scoala evrei poate sa fi avut autorul, cand se stie (documentat istoric, ca sa nu ma bazez doar pe cele relatate de parintii si prietenii mei) ca evreii au fost exclusi din scoli dupa 1940 si pana la ‘cumplitul 23 august’ 1944?

 

sursa imaginii http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/asa-a-fost-sa-fie-amintiri-din-anii-mei-buni-si-rai-223065.html

sursa imaginii http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/asa-a-fost-sa-fie-amintiri-din-anii-mei-buni-si-rai-223065.html

 

Anii de ‘tranzitie’ de dupa 23 august reprezinta si anii in care parintii incearca sa se adapteze noii conjuncturi sociale si politice in conditiile in care nu mai puteau sa profeseze ca juristi. Pentru cativa ani tin o pensiune la munte, dar si de acolo sunt alungati de Securitate. Reveniti in Bucuresti mananca de cateva ori la Capsa (‘caci alt loc nu stiam’ – pag. 56) si apoi vor subzista din portiile de mancare aduse de o credincioasa servitoare, din salariul de muncitor necalificat (la uzinele botezate 23 August) al tatalui si din lectiile particulare si gradinita semi-legala deschisa de mama. Tanarul isi traieste tineretea, studiaza, face sport de performanta (scrima) – totul insa sub permanenta frica, accentuata de faptul ca familia il ascundea in Bucurestii anilor 50 pe unchiul autorului, fost politician liberal, condamnat in absentia in unul dintre procesele inscenate cu scopul de a distruge partidele ‘istorice’. Pana la urma sunt denuntati, arestati, anchetati si condamnati exact la finele deceniului obsedant.

Relatarile din inchisori, anchetele, procesul si lagarele de munca sunt partea cea mai bine scrisa a cartii, in opinia mea, alaturi de galeria de portrete ale unor personaje pitoresti ale fostei aristocratii bucurestene (‘grafina’ Elena Beckendorf, Serghei Glavca) reduse la nivelul minimei subzistente a marginalilor regimului de ‘democratie populara’. Sistemul penitenciar al Romaniei comuniste este comparat cu Gulag-ul si din multe puncte de vedere gasit a fi mai cumplit. Putem pune in discutie afirmatia ca ‘reeducarea’ prin presiuni psihologice ar fi mai cumplita decat torturile fizice, dar valoarea documentara si umana a dezvaluirilor din sursa directa a ororilor si umilintelor detentiei este incontestabila. Este incercarea extrema, mediul in care se arata omenia si ne-omenia, imprejurarile in care se calesc caracterele si in care se incheie si umilitoarele compromisuri. Cateva dintre potretetele celor din inchisoare sunt memorabile, sunt descrise destine, se intersecteaza traiectorii de viata, unele revenind dupa eliberare cum ar fi Botnar (ilegalistul condamnat in procesul salariatilor evrei din Ministerul Comerului Exterior), dar si mai cunoscutul Alexandru Paleologu care este prezentat intr-o lumina surprinzator de negativa:

‘Nu-i contest lui Alexandru Paleologu buna crestere, cultura, si o perfecta limba franceza vorbita si scrisa. Ii voi contesta insa totdeauna, el nefiind de altfel unicul caz, caracterul si tinuta morala.’ (pag. 126)

Nu au fost usori pentru Barbu Ollanescu si familia sa nici anii de imediat dupa eliberarea din inchisoare. Intalnirea cu viitoarea sotie (‘fata din vis’) si casatoria reprezinta o exceptie luminoasa, dar altfel, sunt din nou ani de privatiuni si de marginalizare sociala, chiar si in conditiile relativei liberalizari de la sfarsitul epocii Gheorghiu-Dej si inceputul perioadei Ceausescu. Cativa adevarati prieteni (actorul Amza Pelea intre ei) il vor ajuta sa supravietuiasca. Plecarea in Germania la sfarsitul anilor 70 reprezinta o schimbare de destin. Relatarile anilor care au urmat includ mai multe amanunte personale despre revenirile in tara, relatiile cu prietenii sau cu cei care se dovedesc a fi mai putin prieteni, aprecieri ale situatiei din anii 80 si 90 in care autorul calatoreste mult si intretine relatii de afaceri in Romania si Bulgaria. Este partea din carte care mi s-a parut cea mai putin interesanta sub aspect memorialistic, cu exceptia urmaririi destinului catorva dintre personajele si membrii familiei intalniti in perioadele precedente.

 

sursa https://www.youtube.com/watch?v=vaqJh6S214M

sursa https://www.youtube.com/watch?v=vaqJh6S214M

 

Paginile cele mai interesante ale acestei carti de memorii sunt cele care descriu crepusculul – de multe ori dureros si traumatic – al clasei aristocratice romanesti. Clasa Gheparzilor (a la Lampedusa) striviti de istorie:

‘Aceasta este lumea in care am crescut si de care-mi aduc aminte cu o imensa placere si cu o nesfarsita nostalgie. Lumea aceasta m-a pregatit sa devin ce am devenit si sa infrunt ce am avut de infruntat. Din aceasta lume am luat si bunele si relele. De multe ori, ba chiar de foarte multe ori, educatia nu este o arma in folosul celui care se incapataneaza sa nu uite de ea, printre cei care, traind astazi pentru astazi si dorindu-si sa se ridice, fac din lipsa de educatie, din lipsa de cultura si in special din lipsa de respect arme din cele mai puternice. Lumea mea a disparut, iar eu, spre disperarea celor din jurul meu, caut sa ma refugiez in trecut, unde ma simt acasa.’

Asociata aristocratiei este clasa intelectualilor, si puterea lor de a supravietui in mod integru este si ea pusa la incercare. Pasajul dedicat subiectului este superb, adaugand dimensiunile de caracter si de atitudine definirii intelectualului:

‘Revin la termenul de intelectual, prost inteles si prost folosit astazi. Intelectualul nu este cel care a terminat o scoala, care are o diploma luata de la o scoala cat de inalta. Si nici cel care, atunci cand vorbeste tine in mana un creion sau un stilou. A fi intelectual inseamna, ca, pe langa carte, trebuie sa fi primit o educatie, in sensul foarte larg al notiunii de educatie, sa fi dobandit o cultura, o purtare, si in final un caracter.’ (pag. 129-130)

Autorul nu se considera un invingator in lupta cu falsurile si cu neadevarul, in mod sigur nu atunci cand priveste la societatea romaneasca de astazi:

‘Jocul duplicitar al acceptarii unui adevar stramb facut pentru a supravietui, pentru a nu fi dat la o parte, nu este un fenomen exclusiv romanesc. Insa in Romania, de mai bine de cincizeci de ani, acest fenomen a luat amploare. Nu exista vointa de a aduce la lumina adevarul, cu rele si bune, pentru a cladi pe el viitorul.

Asa iau nastere povestile false sau nespuse pana la capat, asa iau nastere miturile, asa iau nastere si falsii eroi, asa iau nastere falsii idoli si, bineinteles, falsele legende si falsele repere. Cei care ar trebui sa se manifeste, care stiu adevarul crud, tac si astazi. De ce? De vina e faptul dureros ca destinatarii de astazi ai acestor povesti mincinoase nu cunosc trecutul, si nu din vina lor, ci din cauza ca au fost crescuti de o generatie care a trait la randul ei in minciuna si careia i s-a oferit doar o istorie deformata. Aceasta generatie noua, auditoriul de astazi, crede tot ce ii este vandut de oameni siguri pe ei, care se exprima din ce in ce mai tare si mai vehement.’

Cateva zeci de pagini in finalul cartii includ informatii despre genealogiile familiilor Olanescu si Ollanescu (cu un ‘l’ si cu doi ‘l’ – explicatia in carte) din partea tatalui si Policrat din partea mamei si note biografice ale unora dintre personajele istorice mentionate sau nu anterior, care au influentat epoca si viata autorului. Sub rezerva exactitatii unora dintre detalii pusa sub semnul intrebarii de articolul citat de mine in deschidere, am remarcat un stil precis, mai apropiat de cel al istoricului decat de cel al memorialistului. O alta vocatie ratata intr-un destin a carui traseu a fost schimbat de atatea contorsionari ale istoriei? Oricum, cartea lui Brbu Ollanescu-Orendi ramane o marturie memorialistica interesanta a unei epoci de mai bine de jumatate de secol, cu furtunile si controversele istorice si personale.

Un nou text semnat de Gica Manescu. Un nou si remarcabil fragment de amintiri.

————————————————————————————————–

 

In urma cu catva timp am scris despre gene, mosteniri, avantaje si cercetari. Norocul unora, ghinionul altora.

Deocamdata cunostintele sunt inca in faze inaintate de cercetari, dar limitate, insuficiente. Sunt agatate de cromozomii cunoscuti  in genetica, de mai multa vreme.

Nu intru in amanunte, dar voi scrie despre unele caracteristici ale mele, in  sanul familiei, comparandu-le intre ele, care mi-au dat  de gandit. Nu de azi, de ieri.

Se presupune ca acei din asa zisa “patura nobila“ a judaismului, cohanimii, din care fac parte, ar fi rude intre ei.

Dar in  cei 3000 de ani scursi, cu cine sunt sau am fost ruda? Nici nu cercetez, nu e foarte important, iau viata asa cum este si ma limitez la cele sigure si stiute.

Acum un an, find in  Bucuresti am plecat cu Dan, fiul meu, la Focsani, ca nu mai fusesem de cateva zeci de ani la mormantul tatei si al bunicilor. Pe mama, “o vizitasem“ la  Giurgiului, in Bucuresti.

Nu sunt om al religiei, dar sentimentele, amintirile si obligatiile morale pe care le-am avut si le am in memorie si inima parca ma imping s-o fac.

La mormantul bunicului Solomon, am citit ca e fiul lui Efraim Hacohen. Ca suntem cohanim stiam, dar nu ii stiam numele. De multe ori sedeam langa “granpa“ si el imi povestea ca dintre cei 3 nepoti eu eram cel mai curios si intrebam, voind sa stiu.

Prin astea m-am deosebit eu de sora si fratele meu.

Am aflat ca strabunicul meu era un evreu sarac, sot bun si devotat, linistit, om al religiei in comunitatea mica a evreilor din orasul muntean de la Milcov. Aducea fiecare banut sotiei care avea in grija 3 baieti si o fata. Era un functionar umil, la autoritatile oraseneti, ca un vames la trecerea spre si din Moldova. Uneltele lui de munca erau cele necesare scrisului si o stanga subtire din metal cu un carlig, sa poata agata eventuale foi de tutun, ascunse sub  coviltirul carutelor venite din Turcia. Ne-voind sa ia “bacsisul“ unui traficant, cinstea era mai presus decat multe, in  discutiile inflacarate, care au atras trecatori, turcul a scos un pistol si l-a ucis. Strabunica mea a aflat acasa si plangand a adunat copiii langa ea.

Ce s-a intamplat mai departe n-am aflat, ca nici bunicul nu-si mai amintea.

Mai tarziu, el a fost trimis la un unchi in Bucuresti care avea un atelier de reparat mobila. Era ca un chin, la cei 9–10 ani sa care pe umar un scaun, spre seara intunecoasa si cuprins de frica, la intoarcerea cu banii in buzunar. Fratele cel mare, avea 16 ani, era ca seful familiei si scotea o paine amara dintr-o pravalioara cu articole gospodaresti. Farfurii, linguri, candele, cani si alte mici ustensile. Celalat frate a fugit in Bulgaria de frica sa nu fie prins cu arcanul pentru militarie. I s-a pierdut urma.  Au ramas in mintea familiei doar numele si figura speriata.


sursa - http://postcards.delcampe.com/page/item/id,145777154,var,Focsani-Romania-Rathaus,language,E.html

 

In  1872 bunicul Solomon a deschis un magazin al lui, apoi s-a insurat cu o focseneanca  ceva mai instarita si a avut o fata si 2 baieti. Tatal meu a fost mezinul. Matusa n-a avut copii, iar unchiul meu, de care auzisem numai, a plecat in USA la inceputul secolului 20, dar dupa  2 ani a revenit acasa, bolnav de TBC, si cu toate ingrjirile posibile atunci, a parasit familia pentru o lume necunoscuta.

Dupa Primul Razboi Mondial bunicul a adaugat pe firma “& fiul”. Tata i-a devenit tovaras si au extins mult activitatile comerciale. Erau fruntasi in oras.

Fara scoala, doar Heiderul – scoala  cu caracter religios judaic – a invatat sa citeasca si sa scrie romaneste, a devenit un cetatean stimat si onorat de concetateni.

Activ in problemele de cult, a devenit ‘gabai’ – administrator – la Templul Coral. De Iom Kipur, ca un Cohen onorat, binecuvanta enoriasii.

A fost pentru mine, ca un intelept al trecutului. M-am atasat de el si atent, ascultam ce imi povestea

Ii erau dragi si ceilalti nepoti, si cadourile le primeam fara deosebire.

Si in familia noastra, am simtit caldura parintilor si bunatatea lor. Ne dadeau frau liber, dar sa fim harnici, sa stim ce e promisiunea care trebuie onorata, si intrebarile sa nu ramana fara raspuns. Punctualitatea era ce ne-a intrat in sange. In 17 ani de scoli, am intarziat o singura data, in  clasa II–a, ca am asteptat un prieten care voia sa ma insoteasca.

Nu i-am deziluzionat si am crescut in dragoste si stima reciproca. Parintii n-au precupetit nimic pentru noi.

Din copilarie deja, doream sa am niste trasaturi de comportare si apropiere de oameni, ca parintii si bunicii.

Intelegerea mai buna am avut-o in  adolescenta. Daca ar fi fost  posibile imagini, semne, indicii.etc. ale mele si ale fratilor mei, simultane, nu s-ar fi putut observa nici o deosebire. Identitate perfecta.

 

sursa http://info.e5.ro/poze/Vederi-vechi/Focsani-vechi/Focsani-Str.Unirii.jpg.html

 

Fata de familie, prieteni, colegi sau egali,  subalterni dar si superiori.

Dar pe de alta parte, intuiam ca eu am in firea mea ceva deosebit fata de ei. Nu puteam preciza ce si in ce directie sau gandire. Am fost uimit,  cand in copilarie si adolescenta, am fost  cu alti copii sau prieteni si fara sa stim,  intr-un  focar de boala contagioasa.  Singurul ramas sanatos am fost eu. Imunitatea imi este crescuta.

Cititul era o pasiune a familiei si cartile erau totdeauna la capatai.

In activitatile casnice, gospodaresti, sora mea era ambidextra, eu fara deosebire, dar primul nascut, cu 4 ani mai in varsta, atat in casa cat si la condusul ocazional al unui automobil (desi avea permis si pentru camioane, obtinut de vreme indelungata) avea “doua maini stangi“. Dar la jocul de bridge, le folosea bine pe ambele.

In scoala primara am terminat cele 4 clase, cu premiul intai. Se auzeau unele voci care sustineau ca gratie tatalui meu, membru in conducerea Comunitatii, de care depindea si invatamantul. Am fost jignit la cei 11 ani ai mei. Am rugat-o pe mama sa-mi dea cateva  notiuni de franceza si in septembrie, am intrat in clasa I-a  la Liceul  “Unirea“. Am invatat, am avut note bune si l-am invins pe Ionescu Gheorghe, concurent ambitios. Am terminat cu premiul intai, am simtit o multumire si am fost  mandru ca am facut dovada cinstei si a corectitudinei.

In clasa II-a am fost bolnav, o nefrita si am lipsit mult de la scoala. Cu tratamente si dieta, mie, copilului caruia ii placeau mancarurile bine preparate, indiferent care, predominand carnea. Aveam permisiunea o data pe saptamana, sa mananc un sfert de pasare si nu eram pe locul meu la masa familiei. Eram singur, inainte  celorlalti. Supe de legume, gris, cartofi, macaroane, fructe. Vointa a avut succes si m-am vindecat .

N-am mai luat premii, nici n-am cautat, dar am fost  printre primii si am absolvit bacalaureatul in iunie 1934, avand ca Presedinte al comisiei, pe profesorul de filozofie Tudor Vianu

In  toamna am intrat la Facultatea de medicina din Iasi.

Mi-am dat seama ca am o inclinatie spre a scrie si am inceput cu poezii mici, continuand apoi cu povestiri, amintiri, scenete de spectacole ocazionale, neprofesioniste.

Am devenit in Israel si la Toronto, colaborator al unor publicatii in limba romana.

Apoi pentru mine,  au aparut listele internetice si m-am inhamat in ele.

La inceputul adolescentei am inteles ca atat bunicul cat si tata erau  in  afara de treburile lor comerciale si familiale preocupati si de cele orasenesti si ale Comunitatii evreesti.

Am aflat ca in 1916, cand trupele romane s-au retras pe frontul de la Marasesti, nemtii se apropiau de Focsani. La Milcov 3 cetateni de frunte, unul era bunicul meu, care stia un pic de germana, dar mai mult idis, au intampinat pe generalul Mackenzen si armata lui cu paine si sare si i-au condus in oras. Repartizati in cazarmile goale. Nostim a fost in 1918, cand ei au plecat si generalul,  comandantul trupelor romanesti revenite de pe front, a intrat in cazarma. Nemtii luasera ce era a lor.  Ce nou veniti, nu aveau oale de gatit mancarea cazona. Generalul s-a dus la magazinul bunicului, s-au salutat, ca vechi cunostinte si a comandat oalele cele mai mari. Dar magazinul era aproape gol, doar unele obiecte simple, necesare.

A oferit doar niste oale de nevoile nocturne, dar de dimensiuni , rar de gasit o persoana potrivita. Comandantul i-a multumit, niste miltari le-au luat, a platit si au plecat.

De la Dr. Zvi ben Dov (Pincu Zilberman), fost elev de al meu si care a studiat arhiva orasului pentru documentarea in istoria lui, publicand si cartea respectiva, am aflat ceva nou. Prin 1908, tatal meu, avea 23 ani, cu inca 2 prieteni, au dat viata, unei cantine, cu o masa calda, petru evreii saraci.

La sfarsitul anlor 20, s-a luptat pentru buna organizare a Comunitatii evreesti si sub Landau, a devenit Secretarul general, fac-totum-ul. Mai tarziu, cu farm. Freier, a intarit sectia Lojei Bnei Brit si apoi a Societatii de ajutor “Fraterna”.  Comitetele respective l-au ales Secretar general. Era  ocupat pana peste cap. Mai fusese numit jurat la Tribunal si tutorele a 4 copii ramasi orfani de tata la varste mici. Nu se plangea si era multumit de cele ce facea.

Noi il admiram si trageam invataturi.

Ma framantam ca in mintea mea, in  afara de scoala, joaca si lectura, imi treceau niste idei deosebite. Va dau doua exemple.

Prin 1931, aparusera pe piata romaneasca , “ Ghetare“, dulapase din lemn vopsit,  captusite cu tabla si un loc pentru ghiata. Favorabile pentru unele gospodarii care nu aveau beciuri, pivnite adanci si racoroase pentru pastrarea alimentelor vara.

Tata comandase si astepta livrarea. In ziua respectiva l-am rugat sa ma lase sa aranjez eu vitrina cu geam mare, spre strada pricipala.

A acceptat, am  cumparat un carton mare alb si un creion cu negru puternic.

Cu rigla si creionul simplu, am desenat un ghetar, putin din profil si am scris cu litere mari, in relief negru – AVEM GHETARE.

Lumea se oprea si devenea interesata.

Nu mult dupa asta Uzina electrica a fost capabila sa extinda electrificarea majortatii caselor din oras. Trebuiau lampi, cantitati mari. Tata le-a comandat si aranjatul vitrinei a fost sarcina mea. Am golit tot ce era in ea, am  rugat pe unul dintre salariati sa ma ajute, sa fixam niste polite pe pereti. De jos in sus, am pus o candela, ca opait, o lumanare intr-un  sfesnic din lut ars, o lampa mica cu petrol, una mai mare cu abatjour alb. Pe plafonul magazinului erau atarnate tot felul de lampi. Am  apropiat una cu doua brate, becurile aprinse – cineva facuse legatura cu electricitatea si prin deschizatura  din magazin a vitrinei se lumina totul in jur. Alta reclama n-a mai trebuit. Doar ea e sufletul comertului.

Ai mei au fost incantati si bunicul mi-a facut un cadou. Niste bani, pe care i-am pus  pe carnetul de economii. Cand intrasem in liceu, mi-a cumparat un  ceas Omega, pe care nici nu mai stiu cati ani l-am purtat.

Credeam  ca memoria mea e una normala. Daca recitam o poezie sau explicam ceva dascalilor, era ca am invatat.

Devenind student,  am aflat ca tratate sau manuale pentru specialitatile ce le vom  invata,  erau in numar, poate cat degetele unei maini.

 

sursa http://www.flickr.com/photos/[email protected]/page5/

 

Majoritatea profesorilor cereau sa explicam din cele predate de ei. Deci cat mai multe de notat. Asa  am reusit sa scriu rapid, cu unele prescurtari ale cuvintelor, sa le inteleg la citire. Se adunau 2-3 caiete si inaintea unui examen le citeam. Am inteles ca am o iscusinta deosbita. Cu ochii, parca vedeam  paginile si unele schite. Cam  dupa doua lecturi, avem in minte, o buna parte din continut. Dupa a treia oara stiam totul pe din afara.

Am tras concluzia favorabila mie si am facut uz de ea.

Importanta mare a acestei insusiri am gasit-o cand m-am propus profesor de Stinte naturale la Liceul evreesc din  Focsani. Ultima data cand am invatat materia asta a fost in anii scolarizaraii liceale.

Am cumparat cele 8 manuale si dupa progamul scolar,  stiam zilele si clasele unde aveam orele mele. Seara de inainte, invatam materiile respective,   exersam cele 2-3 schite pentru desenul pe tabla si asta era. Creta si buretele umed cadeau in  sarcina elevilor.

Vorbeam curgator, fara sa ma uit pe vreo notita. Inainte ascultasem 2-3 elevi nu numai din predarea precedenta ci si din cea anterioara.

In cei 4 ani, cel mai greu a fost primul. Apoi aveam deja inmagazinate in memorie, multe din cele invatate pentru a doua oara in  viata mea.

Ce fel de dascal am fost? se pare ca bun. Eram prieten cu scolarii si ne stimam, la nivelurile respective.

Aici pun punct la povestirea lunga si detailata. Ma cunoasteti mai bine, si in adancime si va puneti poate aceiasi intrebare : Cum a fost posibil ?

Eu nu stiu si nici nu pot afla. Genele mele sunt cu mai multe radacini in cei 3000 de ani. Cu cine ma inrudesc?

Cate generatii au fost sarite sau active in transmiterea insusirilor deosebite? Ce forte m-au adus sa fiu cum sunt,  la cei  peste 95 ani.

Inchei cu ce a scris poetul:  “Nu cerceta aceste legi / Ca esti nebun de  le-ntelegi.”

Asa  ma comport.

 

Gica Manescu – Decembrie 2011

La 95 de ani Gica Manescu este pentru toti cei care au norocul sa il cunoasca direct sau din scrierile sale in presa sau pe Internet un fenomen de claritate, cu o memorie a trecutului si o acuitate a observatiei prezentului pe care rar le-am intalnit. Iata-l prezent pe blog cu o noua contributie despre ‘Gene’.

——

 

Am vizionat recent, la un  canal de TV german, discutiile in jurul unei mese rotunde cu 6 invitati, de diferite varste si profesii.

Ma opresc la o  femeie de 40 ani, figura frumoasa, prezentabila, mebru in parlament. Dar surdo–muta, nu din  nastere, ci dupa un traumatism cranian accidental la 2 ani. Ambii  parinti surdo-muti din nastere.

Cu posibilitati oferite de  organele existente pentru ajutorarea acestora si cu vointa  de admirat, a invatat “ limba semnelor “, si asa a inceput scolarizare cu 2  “ traducatori “ permanenti. A suit scara invatamantului pana la doctorat, s-a inscrs intr-un partid politic, e una dintre cei mai activi membri. Tine discursuri, e prezenta in multe ocazii. Casatorita cu un italian surdo-mut, a nascut  o  fetita normala. Le era indiferenta starea fetitei.

 

source http://www.ubthenews.com/Biochemistry_Genetics.htm

 

De ce scriu asta? Pentruca in  familia mea a fost o impartire a mostenirii genetice in decursul a peste 100 de ani, cunoscuta si poate analizata un  pic, din cele ce imi amintesc sau gandesc. Se poate sa nu fi fost asa,  dar nu am dovezi. Doar pesupuneri. Ce stim, ca aceste  “gene”  de care nu se stia de inainte nu cu multi ani, isi trag numele de la Genealogie. Stiinta cunoscuta si dezvoltata deja de sute de ani. Se cunosteau stari patologice  (hemofilia de exemplu) sau malformatii corporale si ramanerea in  urma a activitatii cerebrale. Erau mostenite, dar cand, cum si prin ce? La cine, in fiecare generatie ? S-a dovedit ca ele “ sar “ si intra in  componenta structurala a unei fiinte umane.

S-a sustinut ca anumite maladii grave, cancere (de san, la femei peste 40 ani) se transmit mai des la membri unei familii de evrei askenazi. Nu s-a putut dovedi cu exactitate. Se stie ca multe femei tinere, cu antecedente de membri de familie care au suferit si apropiati ca rudenie (mama, bunica, matuse) cer sa fie operate, mutilandu-se, ramanand fara sani, prevenind raul, daca ar fi s-o atinga.

 

source http://www.molwick.com/en/intelligence/050-genetics-intelligence.html

 

Azi exista posibiltatea, prin examene de laborator,  foarte costisitoare, sa se faca tabloul genelor oricarei persoane si cu posibilitatile de a fi atinsa de boala. O examinare  recomandata de  unii.

Scriu gandurile ce mi-au venit, avand in memorie unele stari de fapte.

In familia mea paternala am avut situatii de acest fel pe care vreau sa le analizez si petrecute in peste 100 de ani. Bunica a murit la nici 30 de ani, lasand o fetita si un baietel, pe tata. Dupa catva timp bunicul s-a recasatorit si sotia a devenit ca mama a copiiilor pe care i-a intalnit si crescut, aducand si ea pe lume  2 baieti, fratii parintelui meu si unchii nostri.

Bunica naturala, a avut 2 frati si 3 surori. Doua dintre ele, gemene, erau surdo-mute. Una s-a casatorit tot cu un surdo-mut si  s-a nascut o fata care vorbea, de o inteligenta sclipitoare, harnica si care a  facut cariera stiintifica la Institutul “Cantacuzino“. N-a avut  urmasi.

Unul dintre frati a suferit de diabet grav, nu se stiau multe pe atunci (eram copil) si a murit dupa  amputatie de gamba gangrenata. S-a spus ca :”a murit batranul Z”.  Avea vreo 54 ani.

 

source http://makingdollarsathome.com/oif-warlord-boer-goat-genetics-in-usa/

 

Eu am mostenit niste calitati deosebite de fratele si sora mea, avand alta structura genetica, mult mai favorabila, de la stramosi diferiti  ai mei.

Am avut si am o curiozitate de a sti, a cunoaste, nu a ramane  o intrebare fara raspuns daca se poate. Memoria mea e “maladiva“ cum a caraterizat-o cineva din familie.  Si eu ma sperii uneori.

Constitutia mea fizica e acceptabila, nu sunt suferind, examenele medicale periodice dau rezultate bune. Am 95 ani, si ii simt in unele ocazii, cand trebuie sa fiu ajutat. Si am cine s-o faca. Intelectul mi s-a redus cate putin in unele domenii, fara a ma deranja sau necaji.

Mi-am dat seama ca si sistemul meu osos si cel imunitar de protectie, sunt destul de puternice si m-au salvat de urmarile unor  accidente si boli.

In urma cu vreo 15 ani, m-am rostogolit pe scarile de piatra ale garii din Frankfurt si m-am ridicat sa-mi scutur hainele,  pe cand sotia mea, incremenita, cu mainile la gura se uita in jos. Nu-i venea sa creada ca o  chem sa ne continuam drumul.

Sau acum 5 ani m-am impiedicat de un obiect pe cimentul de la noi din curte, m-am intins pe toata lungimea mea, cu fata in   jos. La Urgenta spitaliceasca nu s-a gasit nimic deosebit, decat julituri ale pielii. Pansamente ad-hoc si acasa.

 

source faithandsurvival.com

 

In anul 1923 o epidemie de poliomielita, “ Paralizia infantila “ cum se stia, boala grea  si usor molipsitoare a lovit multi copii de varste diferite din Focsani. Era vara, vacante scolare si noi cei trei frati, ne jucam impreuna, si sora mea, care implinise 3 ani, era fericita. O indrageam. O febra ridicata i-a atins pe cei doi si medicul a diagnosticat o gripa si le-a dat medicamentele adecvate.  Febra le-a scazut, dar dupa doua zile, fiecare avea un picior paralizat.  Cu masaje si un fel de fizioterapie, fratelui meu i-au aparut semne de imbunatatire. Era mai mare cu 8 ani. Cazuri de adulti cu sechele grave, erau rare. Presedintele USA . F.D.Roosevelt, de ex.

Dupa operatii de specialitate si incaltaminte ortopedica sora mea a putut merge shiopatand. Acum cateva luni am condus-o in Natania pe ultimul drum. Fratelui meu i-au ramas o usoara subtiere a gambei si o scurtare a piciorului cam de un  cm. redusa prin taloneta. Nu a avut nici o greutate la mers,  alpinism, inot, tenis.

Si in  aceasta situatie grava a sanatatii  copiiilor, imunitatea mea  naturala a fost puternca si m-a ferit.  Mai tarziu, la inceputul anilor 50, a aparut  vaccinul descoperit de microbiologul american, Salk. Cazurile de poliomielita n-au mai aparut, in tarile in care s-a facut vaccinarea preventiva a copiilor.

Ma opresc , dar mai am in minte semne de intrebare.  Probabil nu le voi gasi raspunsul. De fapt nici nu-l caut. Poate  va veni de la altcineva.

Gica Manescu

Octombrie 2011