Entries tagged with “Marta Petreu”.


Pe coperta cartii Martei Petreu aparuta in colectia ‘Eseu’ a Editurii Polirom, 2016,  sunt grupate cateva fotografii de epoca ale unor tineri. Sunt cativa dintre cei mai remarcabili intelectuali romani ai secolului 20, si ei ne privesc din acel tunel al timpului vechi de noua decenii cu priviri tipice oricarei generatii rebele: unii romantic, altii sever, cu speranta si cu disperare, cu precautie dar si cu fixatie hipnotizanta. Pare a fi o colectie de fotografii ale unor tineri cam de aceeasi varsta care ar fi putut fi adunata cam in orice moment al ultimului secol. Sunt membri a inca unei generatii de tineri care se raporteaza cu scepticism si neincredere la sistemul in care traiesc, vor sa-l schimbe sau cel putin sa isi gaseasca locul in el. Nu este vorba insa despre o generatie oarecare, ci despre una care a inclus cateva dintre personalitatile determinante ale curentelor si directiilor principale ale culturii si gandirii romanesti din prima jumatate a secolului 20. Maturizandu-se in deceniul care a urmat Marii Uniri din 1918 aceasta generatie (a carei nume a fost mentionat initial de Eliade si de mentorul multora dintre ei, Nae Ionescu dupa anul publicarii primelor scrieri semnificative) a fost prima care nu a mai avut o mareata sarcina politica de indeplinit, si care a avut oportunitatea de a se concentra spre o cauza in principal culturala. Cel putin la inceputurile drumurilor ei.

‘Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca. Dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod optimist si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica decit prin cultura sa…Membrii generatiei ’27 n-au fost initiatorii, ci numai promotorii mai zgomotosi, mai nerabdatori, si daca ne gindim la Cioran, mai violenti ai acestui proiect intelectual de legitimare a Romaniei in ochii strainatatii.’ (pag. 18-19)

Concisa si consistenta carte a Martei Petreu descrie in mai putin de 180 de pagini geneza si principalele personaje ale generatiei, pentru a analiza imediat dupa aceea polarizarea politica aparuta in anii 1932-1933. Este evidenta alunecarea spre extreme a multora dintre tinerii intelectuali si procesul de politizare si ideologizare al activitatii si scrierilor lor. Marta Petreu insa doreste sa nuanteze peisajul general precizand ca nu toti exponentii s-au indreptat spre extreme:

‘Sugestia larg raspindita este deci ca generatia s-ar fi rupt, in 1932-1933 in doua, intr-o extrema dreapta legionara si o extrema stinga comunista. In realitate, daca urmarim individualitatile cele mai proeminente din aceasta ganeratie vedem ca nu toti membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu insusi ori precum Bucur Tincu si Petru Comarnescu, au ramas pe pozitia de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.’  (pag. 32)

 

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7--p1070799.html

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7–p1070799.html

 

Polarizarea este specifica extremelor si in urmatorul capitol sunt analizate conceptele de ‘dreapta’, ‘stanga’, ‘extrema dreapta’ si ‘extrema stanga’ si este pus in evidenta caracterul ideologic al extremelor:

‘Extremismul de dreapta si de stinga constituie caracteristica politica a epocii postbelice, numai el constituie o ideologie politica valabila, numai el mai poseda o viziune grandioasa a viitorului si tot el singur capata adeziunea mistica si entuziasta a maselor.’ (pag. 35)

Marta Petreu detecteaza precum alti istorici si sociologi (cu ar fi de exemplu Vladimir Tismaneanu la noi, si Hanna Arendt pe plan international) apropierile extremelor ideologice, precum si tendintele si originile stangiste (si de biografie si de opinii) ale multora dintre exponentii extremei drepte romanesti. Este citat Vasile Marin, unul dintre sefii ideologi ai legionarismului:

‘ … dupa parerea sa, “noi [legionarii] suntem ca si fascistii, ca si national-socialistii, mai aproape de ceea ce ei numesc stinga, decit de acea ipotetica extrema dreapta” pentru ca legionarii absorb in “statul totalitar” pe care vor sa il construiasca prin revolutie “intregul plan al vietii sociale”. (pag. 44-45)

Capitolul ‘Optiunile politice ale membrilor generatiei ’27′ include in paragrafe clare si concise tendintele politice (uneori schimbate in timp) ale personajelor principale ale generatiei asa cum sunt reflectate in activitatea lor publicistica si politica intre 1927 si 1944.

‘Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generatie este faptul ca multi cocheteaza, succesiv, cu amindoua extremele. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile’ ei nu se retrag pe pozitii democrate … , ci, ca limba pendulului, cad in extrema cealalta.’ (pag. 57)

Extremele se intalnesc din multe puncte de vedere si in cazul extremismului politic romanesc, iar disputa ideologica nu are loc pe frontul stanga – dreapta, ci pe cel intre democratie si totalitarism. Acei membri ai generatiei ’27 care scapa de tentatia centrifuga a extremelor sunt putini, dar scrisele lor sunt cu atat mai semnificative.

‘ … textele scrise de Bucur Tincu (in 1938) si de Eugen Ionescu (in 1938 – 1946) impotriva totalitarismului european si romanesc si impotriva extremismului de dreapta si a celui de stinga simultan, din Europa si din Romania deopotriva, pot fi socotite cele mai lucide si valide documente politice si morale pe care le-a dat generatia ’27. Ele au o valoare similara cu textele scrise de catre Klaus Mann, colegul lor european de generatie, dar numai impotriva fascismului.’
(pag. 59-60)

Comparatia lui Tincu si Ionescu cu Mann, si punerea in context european a scrierilor lor sunt expuse in detaliu, cu similitudinile si diferentele lor. Este sesizata si o specificitate care are insemnatatea ei:

‘… dupa Primul Razboi Mondial, o criza totala, incepind de la fundamente si mergind pina la aspectele de sprafata ale vietii cotidiene, a cuprins Europa. Criza a fost receptata si de Romania. Insa Romania, dupa cele trei Uniri din 1918, se afla totusi pe val, era pe latura ascendenta a undei sale istorice, astfel incit desi nu a respins sentimentul european al crizei, l-a amestecat si l-a impletit cu acela al constructiei.’ (pag. 64-65).

Spre deosebire de alte natiuni europene, in special in vest, Romania avea un proiect national de executat, si o parte din resursele intelectuale si ideologice au fost canalizate si sincronizate in acest scop. Cu atat mai dureroase apar in perspectiva pierderea oportunitatii istorice si esecul in extremisme al multora dintre exponentii de talent ai tinerei generatii de dupa Primul Razboi Mondial. Sunt comune insa trasaturi ale extremelor ideologice romanesti si europene, cum ar fi critica rationalismului, cultul colectivismului, modelele ‘oamenilor noi’, critica pana la dispret a ‘incetinelii’ aparatelor politice democratice ‘burgheze’, acceptarea violentei ‘revolutionare’ sfintita de puritatea scopurilor. Toate acestea au fost adoptate sub o forma sau alta si de extrema stanga si de extrema dreapta. Moderatii romani (cat de putini au fost ei) au meritul de a se fi distantat de ambele extreme, in timp ce europenii (inclusiv Klaus Mann) au fost mult mai ingaduitori cu extrema stanga si influenta totalitara sovietica, cel putin pana la momentul pactului Molotov – Ribbentrop.

 

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

 

Interesanta este si observatia legata de importanta exagerata pe care ambele extreme politice romanesti au acordat-o problemei minoritatilor, si in special ponderii numerice si de influenta a minoritatii evreiesti. Extrema dreapta si in special legionarii o faceau din motive de antisemitism, in timp ce comunistii incercau sa avanseze teza Romanei ca ‘stat multinational’ in contradictie cu o parte din realizarile unirilor din 1918. De aici rezulta in opinia Martei Petreu o parte din raspunsul la intrebarea ‘De ce mai multi la dreapta decit la stinga?’, intrebare careia ii dedica un capitol separat.

‘ … Partidul comunist, sustinind dreptul la autodeterminare pina la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri intelectuali romani, care intentionau sa legitimeze Romania prin crearea unor valori universale. (pag. 125)

Traseele catorva dintre personalitatile importante ale generatiei sunt discutate mai detaliat. Studiul de caz Eliade se bucura de un capitol dedicat, care analizeaza cu atentie scrierile acestuia si le sincronizeaza cu biografia personala fara a cadea in trivializare. Miron Radu Paraschivescu se bucura de un tratament surprinzator de sever pentru mine, care aveam putine informatii despre activitatea sa interbelica si il percepeam ca pe un comunist sincer dar mai degraba liberal (pe linia Dubcek) decat dogmatic. Foarte severa mi s-a parut constatarea despre ‘dezumanizarea filosofica sau ideologica’ a lui Mihail Sebastian. Aderenta sa la dogmatismul de stanga a durat doar cateva saptamani, si cititorii Jurnalului lui Sebastian pot citi inca de la 30 august 1944 despre despartirea de redactia Romaniei Libere (‘Imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla’ - Mihail Sebastian – ‘Jurnal 1935-1944′, ed. Humanitas, 2002, pag. 558), iar in notele din 18 si 20 septembrie 1944 pot gasi una dintre primele analize lucide si premonitorii ale noii catastrofe care ameninta Romania. Marta Petreu pare sa fi ignorat aceste pagini.

Capitolul final include o judecata ferma si lipsita de menajamente. Aderenta majoritatii intelectualilor generatiei ’27 la ideologiile extreme de stanga si de dreapta ii face partasi la variantele romanesti ale marilor crime si tragedii ale secolului 20 – Holocaustul si Gulagul.

‘”Revolutionarii” tineri din generatia ’27, …, legionari si comunisti deopotriva, sint autorii unor fapte precise si limitate: ei au pledat, si unii, si altii, prin ceea ce au scris, contra statului democrat si pentru un alt stat, totalitar; la fel, au planuit, si unii, si altii, eliminarea unor categorii de populatie, determinata pe criteriul etnic si de rasa sau pe criteriul de clasa. Este vorba despre intelectualii care “au dat o mina de ajutor” revolutiilor de dreapta si de stinga, revolutiei nationale si celei comuniste, iar apoi, ca sa-l parafrazez pe Eliade, “s-au dus mai departe”. Legionarii si comunistii au diseminat, primii in mod legal, adica fara sa contravina nici unei legi, comunistii in mod ilegal, caci fusesera scosi in afara legii, idei care s-au dovedit a fi un bun inductor pentru crima, pentru suferinta, pentru discriminarea unor largi categorii dintre semenii lor.’  (pag. 159)
 
‘Nationalismul unora si internatioalismul celorlalti – incoronate sau nu de xenofobie si antisemitism, incoronate sau nu de dorul luptei de clasa si deopotriva animate de dorinta de a distruge lumea existenta – deci atitudinile lor revolutionare au subminat barierele morale ale lumii politice si ale societatii romanesti, facind-o sa doreasca statul totalitar, dictatura, anularea drepturilor individuale si sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale contra evreilor si tiganilor ordonate de Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si crimele de clasa petrecute vreme de aproape o jumatate de secol.’ (pag. 167-168)
 

Marta Petreu a scris inca o carte concisa, clara, transanta despre perioada cea mai complexa si mai contradictorie a istoriei Romaniei. Analiza ratacirilor generatiei care si-a trait maturizarea si tineretea imediat dupa Primul Razboi Mondial, al efectelor caderii in extreme si a pierderii reperelor democratice si umaniste de catre majoritatea exponentilor ei, are semnificatii care depasesc simpla descriere istorica. La 90 de ani de la aparitia pe scena istoriei a generatiei ’27 lumea, Europa, si Romania traiesc din nou pericolele polarizarii, ale oboselii sistemelor politice ale democratiilor, ale tendintei de revolta a celor care cer schimbare fara a avea o alternativa clara a directiei in care ar fi de dorit sa evolueze societatea. La fel ca acum 90 de ani tendintele populiste si totalitare ofera alternative amagitoare care pun sub semnul intrebarii valorile democratiei si ale umanismului. Si tot ca atunci exista destui intelectuali care se inroleaza din convingere sau din oportunism in slujba tendintelor totalitare si extremiste. Cartea Martei Petreu poate si trebuie citita si ca un avertisment despre pericolele ignorarii lectiilor istoriei.

Marta Petreu este o autoare care rezista orcarei incercari de clasificare. In librarii sau in biblioteci vom putea gasi in numar substantial de carti ale ei in sectiile de poezie, de eseistica, si de istorie a culturii si filosofiei romanesti. Este autoarea a doua substantiale carti de interviuri si a scris unul dintre cele mai bune romane ale ultimului deceniu. A conceput, editat si prefatat multe carti de autor si antologii. Seria proprie care apare de cativa ani la Polirom va fi atunci cand va fi completa una dintre cele mai interesante, mai diverse, si mai de calitate serii ale unui autor roman al epocii. Biblioteci in aer liber’ recent aparuta la Polirom, prima carte marcata cu 2014 ca an al aparitiei pe care am placerea sa o citesc si sa o recenzez este o culegere de publicistica a carui continut se constituie intr-o fumoasa carte de memorialistica si de portrete literare si culturale ale celor pe care Marta Petreu i-a intalnit, i-a citit, si (pe unii) i-a iubit. Celor care cred ca publicistica nu este neaparat si scriere frumoasa cartea aceasta le prezinta un argument elocvent cat de mult gresesc, cu colectia de portrete care imbina intelegerea caracterului, acuitatea istoricului filosofiei si a pasionatului de cuvinte si dragostea si respectul fata de multe dintre persoanele evocate:

‘L-am iubit si il iubesc pe Alexandru Vona, caci iubirea nu moare cu moartea celui iubit, ci numai deodata cu moartea celui care iubeste.’ (pag. 107)

‘ Despre Nicolae Manolescu putem sa spunem linistit ca, daca nu ar fi existat, literatura romana si intreaga cultura romaneasca din 1962 ar fi aratat altfel, si anume cu mult mai rau’ (pag. 95)

 

sursa http://www.oradestiri.ro/razboi-intre-intelectualii-clujeni/

sursa http://www.oradestiri.ro/razboi-intre-intelectualii-clujeni/

 

Marta Petreu este ardeleanca si mai specific clujeanca si Clujul face parte nu numai din biografia ei personala ci si din structura ei spirituala. Am intalnit cativa prieteni ardeleni si unii dintre ei au expus mai explicit sau mai discret ideea Ardealului ca o entitate distincta daca nu politica (desi a fost si asta in istorie) cel putin culturala si ca tipologie, un creuzet de fragmente de popoare cu destule diferente specifice pentru a fi usor identificate ca atare printre ai lor si cu destule elemente comune pentru ca intr-o alta varianta a istoriei sa fi putut creat poate o comuniune. Daca granitele unui Ardeal politic nu au fost trasate de istorie, cele ale Arealului spiritual cred ca exista fara a-si fi declarat formal vreodata independenta, si ele transcend nationalitatile, limbile si desigur conflictele locale. Desi in niciun moment Marta Petreu nu scrie asa ceva explicit in cartea ei, am avut in permanenta senzatia ca o simte si o spune implicit in paginile dedicate generatiei Cercului Literar din Sibiu si celor pe care ii considera descendenti ai Cercului – grupati in anii 80 si 90 in jurul revistelor ‘Echinox’ si ‘Apostrof’, cu totii urmasi ai curentului maiorescian si lovinescian in cultura si literatura romaneasca sau in cele in care descrie personajele marcante ale vietii literare si universitare ale Clujului – Blaga, Zaciu, Papahagi – peregrinandu-se prin geografia afectiva a orasului care a fost, in epocile pe care le-au trait.

Al doilea spatiu geografic si spiritual in care traiesc altele dintre personajele evocate de Marta Petreu este Parisul. Specializarea ei – daca ii pot spune asa folosind un cuvant nedrept pentru orizontul larg de preocupari ale autoarei – sunt ganditorii si scriitorii romani cazuti sub mirajul dreptei si mai ales al naeionescismului in perioada dintre cele doua razboaie mondiale si dintre care cei mai cunoscuti au ajuns la Paris dupa a doua cumplita conflagratie – Cioran, Ionesco. Despre ei si despre alti reprezentanti marcanti ai emigratiei – Vona, Tepeneag, Tacou – Marta Petreu a scris mult. In aceasta carte ea completeaza alte scrieri mai ales cu dimensiunea umana, cu amplasarea in peisajul geografic si spiritual, cu descrierea relatiilor dintre ei si a prieteniilor infiripate de ei cu ea insasi.

Una dinre personalitatile ne-clujene despre care scrie Marta Petreu este Vladimir Tismaneanu. Din nou avem de-a face cu o excelenta caracterizare tipologica, tematica si stilistica:

‘Vladimir Tismaneanu scrie ca un om perfect liber – si este un asemenea om. Alegerea sa voluntara, deopotriva profesionala si morala, a fost sa studieze si sa scrie despre totalitarismele secolului al XX-lea, si anume de pe pozitia unui democrat liberal. O face asumandu-si, la vedere, mereu si mereu, parintii, adica originea intr-o familie de comunisti. Si asumandu-si foarte limpede si ruptura.’   (pag. 233-234)

Exista de fapt multe lucruri comune intre sferele de preocupari ale lui Tismaneanu si a Martei Petreu. Ambii se ocupa de extremele ideologice ale istoriei si culturii romanesti, ambii examineaza fractura petrecuta in anii 30 si 40 ai secolului trecut care a dus in cele din urma la instaurarea a ceea ce Marta Petreu numeste in cartea ei ‘socialismul real’ (termen care se cuvenea poate explicat) – cu alte cuvinte dictatura comunista cu cei 40 de ani de prapastie in istoria Romaniei. O prapastie atat de adanca incat autoarea se intreaba la un moment dat daca mai exista o sansa de recuperare a normalitatii, a continuitatii filonului cultural romanesc in care autenticul nu se inchisteaza in izolare nationalista ci continua dialogul inceput in secolul al XIX-lea de generatiile pasoptista si maioresciana cu culturile Europei si ale lumii. Diferentele constau nu numai in biografiile personale (spre deosebire de Tismaneanu, Marta Petreu nu are o descendenta de care sa se distanteze, din contra, se revendica permanent din acel spatiu taranesc ardelean care isi trimitea copiii de exceptie la studii asteptand ca sub o forma sau alta sa reintoarca in matca investitia materiala cu infuzie si inoire spirituala) ci si in abordarea de catre fiecare a unei extreme diferite. La Tismaneanu este vorba despre extrema stanga care a rezultat in oroarea Gulagului, la Marta Petreu este vorba despre extrema dreapta a carei oroare suprema a fost Holocaustul si care in cultura romana isi are originea in cel numit in titlul uneia dintre cartile sale (desi atribuirea nu ii apartine) ‘diavolul’:

‘ Stiu care a fost cu adevarat rolul sau in interbelic. Cu diavolii cei mici pe care i-a puit in lume nu ma inteleg, caci n-are nici unul nici pe departe, nici avengura lui, nici inteligenta lui, nici fair-play-ul lui. In intunecimea lui versatila si in metamorfozele lui perpetue, Nae Ionescu era onest – onestitatea omului care are grandoarea proprie. Baietii astia si fetele astea de azi, care-l adora saracindu-l, care-l iubesc precum fanii dintr-o povestire a lui Cortazar pe Glenda, astia, copiii lui degenerati de azi, astia sunt rai in mod meschin si prostesc. (pag. 317)

 

sursa https://itunes.apple.com/us/book/biblioteci-in-aer-liber/

sursa https://itunes.apple.com/us/book/biblioteci-in-aer-liber/

 

Cateva cuvinte despre structura cartii. Este impartita in patru sectiuni, dar acestea sunt diferite in numari de pagini si in continut. Cam doua treimi din carte sunt ocupate de prima sectiune numita ‘Oameni si carti’. Gasim aici un amestec de evocari memorialistice despre persoane si personaje pe care autoarea le-a cunoscut direct, dar si evocari indirecte construite pe baza lecturilor sau ale evocarilor altora despre figuri cum ar fi Eugen Lovinescu sau Elena Vianu. Unele dintre articole sunt datate (si putem presupune ca datele sunt cele ale aparitiei in publicatiile vremii), altele sunt lasate fara data si suntem lasati sa deducem singuri daca sunt scrise ulterior, daca este vorba despre scrieri mai vechi sau texte scrise special pentru acest volum. Despre unii dintre cei evocati si despre scrierile lor (Mircea Zaciu, Alexandru Vona, Cioran, Manea) sunt incluse mai multe articole scrise in perioade diferite si nu lipsesc unele repetitii, dar sunt putine si niciodata suparatoare, caci este vorba tot timpul despre descrieri excelente, informatii inedite si opinii clare – toate scrise intr-o limba frumoasa care fac din lectura cartii un exercitiu delectabil.

A doua sectiune este intitulata doar ‘Carti’ si aici accentul este pus pe litera tiparita desi nu lipsesc si relatarile despre autori. Este vorba despre o colectie de recenzii intr-o selectie destul de eclectica, alaturi de volume semnate de Dumitru Tepeneag sau Ion Vianu, de cartea de succes a Ruxandrei Cesereanu si cea de dialoguri intrigante dintre Moshe Idel si Sorin Antohi, alaturi de Bulgakov si de Dimiseanu apar recenzii ale unor carti ale lui Edgar Reichmann, Dora Pavel, sau Ovidiu Pecican. Un hobby sau o alta vocatie, poate colaterala, care nu si-a gasit pana acum timpul necesar in biografia autoarei? Una sau alta, si aceste cronici mi s-au parut exacte si clare in opinii, le-as reprosa poate doar tendinta de a povesti in prea multe detalii intrigile cartilor, uneori pana la dezdonamant, ceea ce in cazul beletristicii in special poate fi considerat un dezavantaj de catre unii cititori

‘Teze neterminate’ se intituleaza cea de-a treia sectiune a cartii in care Marta Petreu aduna o serie de note si fragmente (inca) insuficient de consistente sau consolidate pentru a se constitui in carti, eseuri, articole de sine statatoare. Sunt aici desigur multe idei si formulari care isi asteapta si vor capata poate candva locul in scrieri consistente, dar si cel putin doua fragmente care se constituie in perle publicistice demne de a fi mentionate: cea despre visul cu Nae Ionescu si cea despre Clujul cu orasul sau de jos si orasul de sus.

‘Jos in vale, vine cine vrea, ramine cine poate. Sus, in deal, in paradisul veveritelor si al mierlelor, ajunge cine moare.’  (pag. 302)

Ultimul capitol este de fapt un pamflet de vreo zece pagini scris si rostit in 2010 la un simpozion al jurnalistilor ca raspuns la campania dezlantuita in urma publicarii cartii ‘Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu si Mihail Sebastian’ care i-a atras critici atat din partea adeptilor ‘diavolului’ (ceea ce era de prevazut) dar si a ‘ucenicului’ deranjati de dezvaluirile inedite pentru unii, cunoscute dar ascunse din admiratie pentru model de altii, despre tineretea absolutista de dreapta a lui Sebastian sub influenta tutelara lui Nae Ionescu. Verva polemica a Martei Petreu bine temperata in restul cartii se manifesta aici cu aciditate ironica, dar in aceasta sectiune am gasit si singura afirmatie care mi se pare in neconcordanta cu cele cunoscute de mine, cea despre presupusa alunecare spre ‘extrema stanga (comunista), cu siguranta in 1944′ a lui Sebastian. Nu stiu exact pe ce se bazeaza Marta Petreu in aceasta afirmatie. Daca insa iau ca reper notatiile din Jurnalul lui Sebatian din zilele de luni 20 sevtembrie (sic!) 1944 si miercuri 22 sevtembrie 1944 gasesc aici relatari precise ale situatiei din Rusia aduse de Visoianu care se intorsese din delegatia care incercase sa negocieze armistitiul cu rusii, si comentarii putin favorabile despre noii ocupanti. Departe de a exprima idei de extrema stanga, aceste aprecieri ma fac sa cred ca Sebastian a fost printre acei intelectuali evrei din Romania care nu s-a lasat antrenat de entuziasmul supravieturii razboiului si ca daca ar fi trait nu s-ar fi lasat inrolat cu usurinta in corul colaborationismului si al proletcultismului.

Nu stiu daca sentimentul de ‘tinta pentru gloantele criticii romanesti’ (pag. 363) este complet justificat. In definitiv Marta Petreu cel putin in partea eseistica a operei sale nu evita polemica si stie ca ceea ce scrie are darul sa starneasca polemica. In plus pe langa critici (multe intr-adevar superficiale si poate nedrepte) ea se bucura si de multe aprecieri si biografia sa cuprinde si o lista impresionanta de premii raspandite in vreme intre 1981 si 2011. Mai mult decat aprecierile criticii si ale juriilor ea pare insa sa caute interesul cititorilor:

‘Mi-ar placea sa pot pune pe coperta cartilor mele: interzis criticilor literari, carte pentru doctori, ingineri, profesori, invatatori, frizeri, timplari, strungari si tarani. Ar fi si o forma de cinste din partea mea, pentru ca de fapt la acesti cititori as vrea sa ajung. Citeodata, miraculos, am ajuns.’ (pag. 320)

Ati ajuns intr-adevar, doamna Marta Petreu. Va multumesc!

 

 

 

La 56 de ani Marta Petreu beneficiaza deja la Editura Polirom de una dintre cele mai neobisnuite serii de autor. Primele trei carti publicate in 2011 apartin fiecare unui gen diferit. ‘Apocalipsa dupa Marta’ aduna poemele uneia dintre cele mai originale voci care si-au facut debutul in poezie in anii 80. ‘Cioran sau un trecut deochiat’ o reprezinta pe Matra Petreu in postura ei de filosof si istoric al culturii, ocupandu-se de tineretea unuia dintre personajele cele mai disputate ale secolului 20 al culturii romanesti, in perioada preferata a cercetarilor sale (a scris carti si despre Ionesco si despre Sebastian din acea perioada,  fiecare dintre ele si pasionanta si sursa de polemici). Tripletul este completat de acest roman puternic, original, incomod si neobisnuit, cu un titlu care il plaseaza de la inceput in spatiul miturilor de sorginte biblica. Cel putin in aparenta, caci Armaghedonul Martei Petreu se dovedeste celor care ii vor citi cartea a se afla in alta parte decat il vor banui dupa lectura primelor zeci de pagini.

Romanul incepe cu o inmormantare. Este inmormantarea mamei povestitoarei, si anul este 2010. De aici incepe povestea vietii Micai, vaduva lui Ticu. Aceste diminutive duioase ascund insa foarte putina afectiune declarata si foarte multa tragedie. Povestirea descrie doua generatii din viata unei familii dintr-un sat ardelenesc din apropierea Clujului. Doua generatii dintr-o perioada care cuprinde razboiul, perioada comunista, dezolanta tranzitie. Locul in care are loc cea mai mare parte din actiune este descris in termeni aproape biblici: ‘… nu exista peisaj mai trist decat Cimpia Transilvaniei, toamna. Pe platoul larg dintre Somes si Valea Saratii, intre Maratori si Piriul Piglisei, Cutca se lateste spre cer ca o sopirla mare. Vazuta de sus, asezarea are forma unei cruci piezise. ‘ (pag. 175). Presimtirea Apocalipsei, prezenta anticamerelor ei este pretudindeni. Majoritatea locuitorilor satului sunt pocaiti, Strajeri ai lui Iehova. La cedarea vremelnica a Ardealului de Nord unul dintre personaje spune: ‘Nu e nici un pericol. Dumnezeu ne dau un semn ca timpurile sint aproape. Vine Imparatia lui Dumnezau. Stiam, nu mai e mult si vine Apocalipsa. Sint semne in cer si semne pe pamint.’ (pag. 49) Realismul istoric si social al romanului ardelenesc se intalneste cu realismul fantastic. 70 de ani mai tarziu: ‘Ploile pornite deodata cu moartea lui Mica nu s-au mai oprit, nu sase saptamini, cum am prevestit eu, ci noua, zece, poate mai multe. Ploua si nu se mai oprea, de s-au revarsat riurile in cele mai mari inundatii care au lovit tara.’ (pag. 55).

 

sursa http://www.bestseller.md/carti/fictiune/acasa-pe-campia-armaghedonului-marta-petreu.html

 

Figurile puternice, memorabile, ale lui Mica si Ticu strabat acesti 70 de ani de istorie cu stoicismul si indarjirea specifica ardelenilor, cei din realitate si cei din literatura. Mica, cea crescuta pentru o vreme la greco-catolicii din Cluj, isi vede repede spulberata o poveste de dragoste fara sansa de implinire, se marita cu cel impus de familie, si se devine o mama care lasa putin sa se intrevada din vreun sentiment pozitiv fata de cei trei copii ai sai. Si totusi educatia nu este lipsita de o demnitate iesita din comun: ‘Dupa parerea ei, nimeni pe lume nu este destul de vrednic sa vada lacrimile ei si ale copiilor ei. Sentimentele nu trebuie aratate, asa ne-a invatat Mica – si ne-a crescut verticali ca lemnele si fara dreptul de lacrimi cu martori.’ (pag. 15). Tatal urmeaza calea pocairii si religia devine componenta principala a vietii sale. ‘Sub un cer de cenusa care isi cernea sumbra lui lumina asupra pamintului, in iarna uscata a anului 1954, Augustin, barbatul uscativ de numai treizeci si trei de ani, s-a pocait: s-a convertit la religia adevarata si-a intrat in Poporul de Legamint … Noul regim, care ameninta ca le ia tot ce au si-i baga in colectiva, era, s-a gindit el, un semn ca timpurile se aproprie de sfirsit. Hotarit, si-a spus el, socrul sau, Indrei, are dreptate, cei sase mii de ani ai lumii se vor termina in curind. prea s-a intins domnia Satanei. O chinga de fier si cenusa inconjura lumea si o stringea intr-o imbratisare zvircolita.’ (pag. 87)

Schisma religioasa, una dintre multele care au fragmentat istoria Ardealului este concentrata in cartea Martei Petreu in microcosmosul familiei. Barbatul care o iubise pe femeia care nu-l dorise pe el, ci pe rivalul sau sarac, devine un ascet si propovaduitor al unei drepte credinte. Ea ramane adepta religiei dobandite la oras, dar in ascuns, caci respectul aparentelor controleaza cel putin la suprafata comportamentul. Atmosfera de tensiune este perceputa amplificat de catre copii. ‘Era razboiul zilei celei mari dinaintea scufundarii pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bataalie dintre armatele vrajmase, exact cum ne tot spunea Ticu. Era crincenul razboi al sfirsitului, Armaghedonul adevarat de pe Cimpia Armaghedonului. Si trecea chiar prin mijlocul casei noastre.’ (pag. 150)

 

sursa http://ziuadecj.realitatea.net/cultura/e-oficial-marta-petreu-a-devenit-un-clasic-in-viata--65188.html

 

De aici poate rezulta si unul dintre putinele motive de insatisfactie rezultate din lectura acestei carti. In toata prima jumatate a lecturii am avut senzatia ca tin in mana unul dintre romanele ultimative care descriu Romania postbelica pana in ziua de astazi. Acuitatea observatiei sociale, claritatea judecatilor politice si religioase, personajele puternice descrise pe fundalul unei lumi care se razvrateste contra nefirestilor schimbari care ii sunt impuse lasa locul in a doua jumatate a cartii conflictului de familie si incercarii de a-i absolvi pe eroii principali de vinile morale in primul rand fata de ei insisi, si apoi fata de cei foarte apropiati. Nu neg insa ca este posibil ca alti cititori tocmai in aceasta deplasare a interesului spre planul personal si memorialistic sa gaseasca esenta cartii si placerea lecturii.

Relatiile dintre personaje descrise in ultima suta de pagini sunt uneori de o cruzime apropiata de naturalism. Cand Marta Petreu a luat premiul Romaniei Literare pentru Cartea Anului 2011 ea declara http://www.romlit.ro/premiul_romaniei_literare_cartea_anului_2011_-_acas_pe_cmpia_armaghedonului_de_marta_petreu: „Am scris repede această carte, în vreo 42 de zile. Am scris-o pentru că am vrut ca oamenii despre care vorbesc în carte să primească din partea mea cantitatea de nemurire pe care pot eu să le-o dau plasându-i pe cerul literaturii române”. Elementul autobiografic pune parca si mai mult in evidenta abisalitatea relatiilor intre personaje. Mama ii blestema la propriu pe cei trei copii nascuti din casnicia fara iubire, iar acestia incep sa creada ca toate nenorocirile anilor vrajmasi de la sfarsitul comunismului si de la inceputul ‘tranzitiei’ se datoreaza acestor blesteme. Suntem, sa nu uitam, in teritoriul care imbina duritatea vietii si caracterelor ardelenesti cu magia Bibliei, dar o magie neagra, prevestitoare de Apocalipse. Iata parafraza celebrului inceput al ‘Anei Karenina’: ‘Orice familie are o puzderie de secrete meschine, sordide, prin care fiecare membru al ei poate fi facut de minune. Secrete prin care familia supravietuieste, dar pe care, daca sunt descoperite, in mindrele vremuri de teroare socialist-comunista, cineva le plateste: facind puscarie de exemplu.‘ (pag. 251).

Doar spre final capata claritate relatia intre mama si fiica, doar atunci, poate dupa scrierea cartii, se limpezesc si sentimentele scriitoarei. ‘Dupa moartea ei, am recitit Biblia. Pentru ea. Pentru ca intotdeauna am crezut ca a facut un pacat mare cind ne-a blestemat. Am aflat ca m-am inselat, ca exista interdictia biblica pentru copii de a ridica mina si glasul contra parintilor si ca exista dreptul parintilor de a-si binecuvinta sau de a-si blestema fiii. Pe noi, Mamica ne-a blestemat… Prea tirziu, dupa o mare suferinta, cind nu mai esti aproape nimic, ajungi sa-i iubesti pe ai tai exact asa cum sint ei. Cum au fost. Cu Apocalipsa si blestemele lor cu tot. Si e tirziu. Si-atunci ai vrea ca Dumnezeu sa existe, si viata de Apoi sa existe de asemenea, numai sa poti sa-i mai intilnesti si sa le spui, chiar si cu pretul de a muri, ca-i iubesti exact asa cum sint ei. Cum au fost.’ (pag. 321-322).

Frumoasa, suprema declaratie de dragoste.

Am citat mult din aceasta carte scrisa frumos si interesant, aspra si ne-lejera la citit. Sunt interesante si pasajele in care limbajul eroilor este preluat in transcriere fonetizanta, si vocabularul aproape solicita pentru bucuresteni ca mine folosirea unui dictionar explicativ al romanei ardelenesti. Cateva neglijente stilistice, mai ales repetitii (o fraza repetata identic de exemplu in paginile 17 si 175, prea frumoasa pentru a fi omisa atrage atentia cititorului atent) cred ca ar fi bine sa fie corectate la o viitoare editie. Intrebarea ramane daca timpul pe care Marta Petreu si-l imparte intre diversele genuri literare, cercetarile si studiile de istoric si filosof ii va permite sa continue cariera de romancier. Intrebarea colaterala este daca iesind din spatiul memorialistic va gasi in ea insasi destula inspiratie si imaginatie pentru fictiune mai putin personala. De dovedit ca este un romancier profund si de calitate nu mai este insa nevoie.