Entries tagged with “literatura romana”.


Coperta interioară a volumului ‘Sînii verzi’ apărut la editura Polirom, 2017, îl descrie pe autorul ei, Florin Iaru ca fiind ‘unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste’. Dacă ar fi să judecăm după acest volum, incursiunile sale în proză poartă şi ele amprenta tehnicilor poeziei. Ca gen ar aparţine categoriei povestirior scurte, sau a ceea ce în liceu erau numite ‘schiţe’. Nu ştiu dacă termenul acesta mai este utilizat astăzi de critică literară ‘profesionistă’. Fiecare din scurtele povestiri care alcătuiesc volumul (53 la număr plus încă 3 grupate separat, la sfârşit, sub titlul ‘Amintiri’) creionează din câteva fraze un mic univers, un personaj, relaţiile sale cu alte personaje şi cu lumea din jur, trăirile, visele, coşmarurile, acţiunile în lumea reală şi transbordările în cea imaginară. Totul cu o economie de mijloace (şi ‘mijloacele’ scriitorului sunt cuvintele) în care se simte mâna poetului, drămuirea fiecărui cuvânt şi mlăduirea fiecărei fraze. Majoritatea povestirilor au în jur de două pagini, câteva sunt mai scurte, câteva sunt mai lungi, dar fiecare dintre ele construieşte o lume, sau înmagazinează în puţinele cuvinte o frântură din lumile noastre – reale şi imaginare.

Este impresionantă diversitatea de stiluri şi abordări. Aproape fiecare dintre povestiri este diferită de celelalte, şi încercările de categorizare stilistică şi de detectare a influenţelor se transformă repede într-o enumerare. Trăsătura comună cea mai vizibilă este amplasarea în lumea românească contemporană, cel puţin atâta vreme cât ne aflăm în spaţiul realului. Excepţie fac cele trei povestiri din capitolul de ‘Amintiri’ care ne trimit în România anilor 60 şi 70, perioada adolescenţei şi tinereţii autorului (şi au şi o tentă mai personală). În rest eroii sau eroinele fie nu au nume, fie au nume generice, ei şi ele ar putea fi oricare dintre locuitorii României de azi, cu trăirile, visele şi coşmarurile noastre.

 

 

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2--p1165145.html

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2–p1165145.html

 

Fantasticul intră de multe ori în lumea noastră şi a personajelor, o face pe nesimţite, dar atunci când efectele se văd ele pot fi zguduitoare. Domnul Vasile din ‘Vocea destinului’ refuză să cânte, şi îşi previne colegii de muncă despre efectele potenţial dezastruoase ale tentativelor de a-l face să cânte. Nu rezistă totuşi invitaţiei şi insistenţelor domnişoarei Ela de la personal, pe care o iubea în secret, şi atunci:

‘Pereţii s-au zguduit şi s-au crăpat, lumina a explodat şi s-a stins, apa a ţîşnit din toate ţevile, fundaţia s-a surpat, iar în secunda următoare Pămîntul s-a rupt în două bucăţi care, pustii, s-au tot învîrtit în jurul lor şi al Soarelui pînă la sfîrşitul lumii.’ (pag. 19)

Banalul se întâlneşte aici cu fantasticul, cuvintele au puterea de a descrie ad literam ceea ce sugerează metaforele. În ‘Audele’ personajul cu puteri supranaturale se încadrează firesc în farsă comică-politică. În ‘Mama electrică’ suntem în teritoriul povestirilor gotice, relatate din perspectiva copiilor. ‘Păpuşi vii’ contruieşte imaginea inedită a unui sat fetişist. Una dintre cele mai scurte povestiri – ‘Ultimul singuratic’ include un joc între autor şi cititor, un joc nedecis între realitate şi imaginaţie. Făt-Frumos însuşi păşeşte pe podeaua unei discoteci. ‘Lupul cel bun’ bântuie străzile. ‘Vizitatorii’ sau ‘Pact cu ispita’ se plasează în spaţiile onirismului. În ‘Melu’ se deschide o trapă către cealaltă lume, iar Domnul Adam din ‘Pe cine laşi să moară’ intră în contact telefonic cu morţii. Structura povestirii este de multe ori borgesiană, şi tehnica ‘punch line’-ului final este folosită cu eficienţă în câteva dintre povestiri.

O altă categorie este cea a dramelor sentimentale. Dacă ar fi să ne luăm după schiţele lui Florin Iaru, nu s-au schimbat prea multe în spaţiul romantic românesc de când Tanţa şi Costel se întâlneau pe peron de gara, în scheciurile lui Tudor Mazilu din anii 70. Doar limbajul este astăzi altul, mult mai vulgar, precum limba română a secolului 21. ‘Bărbatul unei femei’ sau Andrei cel îndrăgostit de Andreea din ‘Ascuns’ sunt bărbaţi cu o inocenţa venită din alt secol. Mulţi bărbaţi vor simpatiza cu suferinţele eroului din ‘Două cuvinte’. Multe femei se vor identifica cu Lena, eroina din ‘Băiatu’ lu’ mama’. Lumea adolescenţilor îşi găseşte şi ea reflectarea în această carte, privită cu duioşie sau cu un umor niciodată răutăcios (ca în povestirea care deschide volumul şi îi dă şi numele).

 

 

https://twitter.com/floriniaru

https://twitter.com/floriniaru

 

Satira socială nu lipseşte nici ea dintre temele principale, dimpotrivă. Tonul, ambianţa, şi economia de mijloace nu pot să nu ne oblige să-l amintim pe Caragiale, deşi în niciun moment nu am avut senzaţia de pastişă. ‘Aventuri la Marea Foarte Neagră’ ar fi putut fi scrisă de Conu’ Iancu dacă ar fi cunoscut fauna umană a bântuitorilor de plaje, fanfaronada la o bere este însă aceeaşi. În ‘La apel’ se întâlnesc grotescul patriotardismului pe scenă şi în cultură în general cu satira dependenţei contemporane de telefoane ‘inteligente’. (Aş vrea să văd această schiţă ecranizată, cred că ar fi de un efect comic devastator). Câteodată râsul pare să se fi oprit în gât, şi auzim doar un scâncet sau un plâns ca în ‘Cursul scurt de vânătoare’. Alteori, registrul este dramatic. Când se petrec ‘Calea de mijloc’ sau ‘Raport despre starea naţiunii’? Astăzi sau acum 30 sau 40 de ani? ‘Puterea exemplului’ aduce în prim plan eroi din politica contemporană, dar ei ar putea figura şi într-o varianta alternativă a ‘Scrisorii pierdute’. ‘Ilie Georgescu, spectator‘ spune mult în puţine pagini despre indiferenţa resemnată a românilor de astăzi. În fine, eroul din ‘Tînărul domn Geo‘ este critic literar, un fel de răzbunare personală pentru castă de care se tem dar fără de care nu pot exista scriitorii.

Ar fi multe de spus şi de scris despre această carte. Mă tem însă să nu scriu mai multe cuvinte despre carte decât a făcut-o scriitorul însuşi în carte. Mă opresc deci aici, nu înainte de a adaugă recomandării mele călduroase de lectură încă un sfat. Cartea are 200 de pagini. Poate fi citită în 2-3 ore. Nu o faceţi. Împrăştiaţi lectură în timpul câtorva zile, poate o săptămâna, poate mai mult. Citiţi câte o schiţă sau două, delectaţi-vă, opriţi-vă, gândiţi-vă la eroi, la visele şi coşmarurile lor. Reveniţi şi citiţi încă puţin. Schimbările de registru sunt dese, o povestire nu seamănă cu vecina ei, şi aproape fiecare dintre ele merită timpul său de lectură şi bucurie.

 

 

 

2016 a fost anul Dada, si cred ca aparitia la 100 de ani de la inceputurile miscarii care a pus sub semnul intrebarii toate conventiile artistice ale poeziei, artelor plastice si evenimentelor artistice a unei carti ca ‘In punctul lui rebbe G.’ (aparuta in coletia ‘EGO proza’ a Editurii Polirom) este foarte in ton cu celebrarile. O carte care refuza categorisirile, o carte rebela prin atitudine si limbaj, o carte care nu este scrisa nici pentru pudici si nici pentru cei cu stomacurile sensibile. O carte in care stilul este la fel de important ca si povestile, si daca zicerea ‘stilul este omul’ are vreun dram de adevar in el, atunci nu ne miram caci autorul ei, Dan Alexe, este cunoscut celor care ii urmaresc activitatea cinematografica, publicistica si in special cea internetica pe Facebook ca un personaj care refuza canoanele si isi exprima opiniile cu franchete si fara menajamente de continut sau limbaj.

De unde vine Dan Alexe? O parte din raspunsul la aceasta intrebare il gasim in scurta evocare a bunicii sale Mama Raia:

‘Inainte ca ea sa moara, am indraznit, om ajuns la jumatatea vietii, s-o intreb primu raz pe Mama Raia despre neamul nostru, despre parintii ei ingropati la Orhei. Dupa ce a scos o lunga tirada de cum se pierde samanta romaneasca si cum politicienii ajunsi la putere in Bucuresti sunt toti comunisti, Mama Raia mi-a spus ca tatal ei era un grec din Cernauti, iar mama ei – poloneza. Se mai incruntau acolo, cu demnitate granulata alb-negru, scursi din partea unei stramoase din Odessa, si ceva evrei hasizi care vorbeau tatareste intre ei, injurau creativ si practicau magii cu carti de joc.’ (pag. 36)

Evreii hasizi care practicau magii cu carti de joc par a se afla la originea ideii cartii lui Dan Alexe, si a structurii sale. Cele 22 de capitole ale cartii sunt numerotate dupa literele alfabetului ebraic care in ebraica veche erau echivalate si cu numerele. Mistica (dupa unii) sau stiinta (dupa altii) a Cabalei au creat o intreaga teorie numerologica, dupa care orice nume sau obiect are o valoare numerica cu semnificatii profunde in destinul si ordinea lucrurilor. Legatura cu jocul de carti de Tarot este explicata in povestirea care da numele cartii:

‘Fiecare lama de Tarot, fiecare arcana majora corespunde asadar unei litere ebraice si ne spune o poveste, o istorie fixata definitiv, iar simbolica lor se modifica in functie de amestecul infinit al lamelor. Schimband ordinea cartilor de joc si ordinea literelor, se modifica si naratiunea ansamblului. Daca noi am fi acum personaje de poveste, destinul nostru ar fi fluid, in functie de entitatea superioara care trage si intinde cartile jocului. Orice fraza formulata in ebraica va reprezenta asadar o succesiune de litere, deci o succesiune de carti de Tarot …  si viceversa.’ (pag. 49)

Combinatii infinite si aleatorii de litere si numere. Nu asa se jucau dadaistii? Si nu asa isi imagina Borges a sa biblioteca infinita? Noua este asocierea cu jocul de carti care implica notiunea de sansa, dar si cea de destin, caci inteleptii mistici ca si vrajitoarele stiau sa citeasca destinul in succesiunea cartilor de Tarot. Ordinea povestirilor din cartea lui Dan Alexe pare a fi aleatorie, ele pot fi citite in orice ordine la fel cum scoatem pe rand cartile de joc dintr-un pachet bine amestecat, poate cu singura exceptie a povestirii finale, care are totusi un aer de epilog.

 

sursa http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/noul-volum-de-povestiri-al-lui-dan-alexe-in-punctul-lui-rebbe-g-tocmai-ce-loveste-acum-librariile/

sursa http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/noul-volum-de-povestiri-al-lui-dan-alexe-in-punctul-lui-rebbe-g-tocmai-ce-loveste-acum-librariile/

 

Cititorul se intalneste in cartea lui Alexe cu o colectie de povestiri (majoritatea) scurte care multe socheaza prin combinatia de absurd, violenta, erotism si limbajul fara perdea luat direct din zgomotul strazilor si vorbirea contemporanilor nostri de ‘dulce’ limba romaneasca. Povestirea la persoana intai si faptul ca eroul povestirilor este chiar un erou pe nume Dan Alexe si sinceritatea mascul(in)a necenzurata a tonului si a stilului, fac ca relatia dintre autor si cititor sa fie un amestec de familiaritate si jena, cam ca atunci cand cel mai bun prieten are un acces profund de sinceritate, eventual incurajat sau amplificat de o doza consistenta de alcool. Iata un exemplu (si nu dintre cele mai ‘colorate’) al prozei cu tenta erotica:

‘Incepuse sa ma plictiseasca, e drept, cum astepta ea, previzibil, de fiecare data s-o pocnesc si s-o trag de par si s-o sugrum pana cand devenea stacojie, dar avea un fel de-a strange muschii vintrei, ca si cum o mana ferma te prindea acolo, incat uneori ma intrebam daca ea nu e de fapt un automat, un cyborg cu un omulet pitit inauntru care controleaza mecanismul ansamblului. Precum femeia robot din acel tulburator roman, Viitoarea Eva, a lui Villiers de l’Isle-Adam, o femeie mecanica atat de abil finisata, incat pacaleste pe toata lumea. Te astepti ca inauntru sa fie tupilat un pitic care te strange cand te infigi acolo.’  (pag. 88)

Este personajul Dan Alexe un misogin? Un ‘macho’? As fi foarte interesat de opinia unei autoare de recenzii (bloggerista de preferinta) in aceasta privinta. Ceea ce pot sa observ este ca 1. ca oricarui barbat (sau aproape ca oricarui barbat) ii place sa-si povesteasca aventurile erotico-sentimentale 2. ca aceste aventuri se sfarsesc la Dan Alexe mai intotdeauna nu prea bine pentru el.

 

sursa http://www.x-tremeradio.ro/dan-alexepe-mine-ma-intereseaza-mai-mult-limba-nu-cantitatea-de-erotism/8779

sursa http://www.x-tremeradio.ro/dan-alexepe-mine-ma-intereseaza-mai-mult-limba-nu-cantitatea-de-erotism/8779

 

Femeile din povestirile lui Dan Alexe sunt de altfel departe de a fi obiecte sau victime in relatii. Eroina din “Magdalena, de ce minti” schiteaza in cateva pagini drama femeii in anumite sectoare ale lumii tiganilor. Cea din “In fata la Vadana” capata in retrospectiva dimensiuni aproape mitice si cert initiatice pentru copilul din satul de Baragan din care pleaca autorul. Eroina fara nume din “Dupa-amiaza unui faun” il manipuleaza pe povestitor in imaginatie si dupa terminarea legaturii si despartire. Fiecare dintre aceste povestiri schiteaza cu minim de mijloace un personaj feminin si destinul sau.

Diferita in subiect si in stil (inserand dialoguri teatrale si versificatii folclorice) este “Majadahonda” in care persoana intai este abandonata pentru un plojon istoric in Spania razboiului civil cu episodul ultimelor ore ale vietii ‘eroilor-martiri’ legionari Mota si Marin. Povestirea este un exercitiu de exorcizare a logosului mistic legionar si a apologetilor sai ca poetul Radu Gyr.

‘In punctul lui rebbe G.’ este o lectura neconventionala, care odata inceputa te absoarbe in lumea ei in care sunt amestecate magia si erotismul, mistica si violenta, umorul si dramele mai mici si mai mari, miasmele si parfumurile. Personajul si scriitorul Dan Alexe socheaza, intriga, si ne invita sa il urmarim si in viitor.

‘Pe atunci credeam ca exista doua entitati care sunt vesnice: Dumnezeu si Comunismul. Am colaborat cu amandoua – mi-am impartit viata intre credinta in biserica si delatiunea la Securitate. De a doua as fi vrut sa scap la un moment dat. Dar nu s-a mai putut.’ (pag. 11)

Mi-a fost imposibil de-a lungul lecturii sa ma identific cu personajul povestitor al romanului ‘Sarbatoarea corturilor’ semnat de Ioan T. Morar si aparut in acest an la Editura POLIROM in colectia Fiction Ltd. Elementele principale ale cazului sau sunt exprimate din primele pagini ale cartii dupa cum puteti vedea mai sus. Ambele coordonate imi sunt insa straine. Imi repugna colaborarea cu Securitatea si nu am nicio intelegere pentru cei care au acceptat-o. Nu vibrez cu nimic la ideea credintei, mai ales in cadrul unei biserici (sau sinagogi). Voi incerca sa evaluez totusi in mod obiectiv aceasta carte (care are multe calitati literare), si sa nu las ca aceasta antipatie fata de eroul-povestitor si unghiul sau de vedere sa-mi influenteze aprecierea.

Personajul principal si povestitorul la persoana intai a cartii este la inceputul actiunii un tanar baptist din Arad (cel din vestul Romaniei) la sfarsitul anilor 70 sau inceputul anilor 80, pe nume Corneliu. Prietenul meu, preotul Aurel Mateescu din British Columbia, mi-a povestit cateva amanunte despre persecutiile si permanenta supraveghere la care au fost supuse cultele protestante si neo-protestante din Romania in perioada comunista. Corneliu din cartea lui Ioan T. Morar este supus unui santaj de scurta durata, caruia ii cedeaza usor si devine informator al Securitatii. Pleacand de la un rationament simplist si auto-justificator:

‘… daca nu era Iuda nu aveam Inviere. Daca nu era Iuda nu se implineau Scripturile …. Eu m-am sacrificat, mi-am dat linistea sufleteasca “organelor statului” pentru ca ei sa treaca prin incercari si sa-si consolideze credinta. Puterea lor sufleteasca s-a cladit si pe slabiciunea mea. Ca sa fie ei aproape de Isus a trebuit sa fiu eu aproape de Iuda.’  (pag. 11)

Relatia cu ‘legatura’ cu Securitatea intruchipata prin figura ‘inginerului Oproiu’ are toate elementele relatarilor despre modul conspirativ de actiune din acea perioada, si in plus are si o evolutie a sa in timp, care constituie unul dintre firele secundare ale actiunii cartii.

‘S-a mai inmuiat parca. Asa cum si eu, de la o vreme, mi-am mai domolit elanul de turnator fruntas. Deveniseram, amindoi, doua rotite aproape impresonale, ale unui angrenaj care producea supunere in folosul statului. Eu dadeam Cezarului mai mult decit era al Cezarului, iar el ma platea pentru asta ca din partea Cezarului.’ (pag. 88)

Observati folosirea – neintamplatoare – a vocabularului biblic.

Prima din cele patru parti ale cartii (cu titlul ‘Nume de cod Luther’) este in fapt un preludiu construit ca o galerie de portrete ale celor treisprezece membrii ai grupului de baptisti, care incep o evolutie spirituala in cautarea … nu este exact clar a ce. Posibil a adevaratei credinte? Peregrinarile lor ii vor duce de la baptisti la penticostali, de la penticostali la adventisti, si in cele din urma la iudaism.

In text:

‘Daca i-as fi acordat mai multa atentie la inceput, ar fi trebuit sa retin o fraza spusa de el, si care a stat intr-un fel, ca o piatra unghiulara la baza calatoriei noastre teologice. “Doamne, as vrea sa fiu credincios in toate religiile deodata, ca sa te cunosc mai bine.” Nu a fost chiar asa, nu puteam sa fim membri in mai multe biserici. Si de aceea le-am luat la rind.’ (pag. 34)

Cel la care se refera textul este conducatorul grupului, Jac. Impreuna cu adjunctul sau Ben, ei conduc spiritual grupul, pe cai nu intotdeauna clare celor care ii urmeaza. Corneliu (turnatorul, sa nu uitam) pare sa intregeasca o Treime insolita, in timp ce ceilalti membri ai grupului sunt oameni mai degraba simpli, bucurandu-se de placerea de a fi impreuna, de a-si trai viata in mod curat, de a canta in bisericile si sinagogile in care ii poarta traseul lor ecumenic. Culegerea de portrete din prima parte a cartii, ca o galerie naiva schitata de un artist ardelean sau maramuresan, constituie una dintre cele mai reusite sectiuni ale cartii.

A doua parte a cartii ‘Taierea imprejur’ descrie procesul de convertire la iudaism.

‘Pina atunci am ratacit tot pe la pocaiti, am trecut de la baptisti la penticostali, de acolo la adventisti. In toate aceste locuri eram pe acelasi teren, cam cu aceleasi invataturi neoprotestante din ogorul amplu al crestinismului, cu un singur botez neotestamentar recunoscut dintr-o parte in alta. Eram pe acelasi mal al Iordanului. Acum paraseam acel tarm. Ne mutaseram in Casa de Asteptare si traiam scurta ratacire prin pustie inainte de a ajunge la liman. La celalalt liman. Cel Vechi’ (pag. 122-123)

Frumos scris, dar cu putine fundamente in intamplarile si transformarile spirituale prin care trec eroii. Nici prima parte a cartii nu elucideaza nimic din cautarile spirituale, nelinistile prin care trec eroii, nici macar nu furnizeaza detalii in legatura cu dezamagirile care ii determina sa caute in continuare, intr-o frenezie religioasa care pare in contrast cu abordarea simpla si curata a vietii de catre majoritatea membrilor grupului.

 

sursa https://drezina.wordpress.com/2016/05/29/sarbatoarea-corturilor-de-ioan-t-morar-primele-impresii/

sursa https://drezina.wordpress.com/2016/05/29/sarbatoarea-corturilor-de-ioan-t-morar-primele-impresii/

 

Iudaismul pare si el ca isi deschide cu greu portile celor care ii bat la usa. Prezentarea comunitatii din Arad pare a fi mai degraba anecdotica decat bazata pe o experienta reala. Aflati ‘in documentare’ la un spectacol al teatrului evreiesc, eroii par uimiti sa descopere ca evreii aradeni arata ca oricare dintre ceilalti cetateni ai Aradului, si nu au vesminte, podoaba capilara sau palarii care sa ii deosebeasca. De unde vor fi fost create aceste asteptari nu stiu, eu am trait 31 de ani in Romania, dar primii evrei ultra-religiosi i-am vazut in carne si oase doar dupa ce am ajuns in Israel (ma rog, cu exceptia rabinului care ne-a cununat la Templul Coral). Si personajul care ii conduce spiritual si logistic in procesul de convertire – domnul Weiss – profesor de ebraica si iudaism, este departe de a fi un evreu religios tipic. Din experienta traiului in Israel pot spune ca mi-este greu sa cred ca ar fi acceptata aici o convertire facuta de acest personaj.

‘Sunteti ilegalist? Ilegalist comunist? – Da, e o poveste din tinerete. M-au inscris niste prieteni si pe mine in partid, era un fel de moda sa vrei sa schimbi lumea. Mi-au facut carnet, desi eu nu prea am mers la intilniri, erau multi prosti pe acolo, nu-mi facea placere. Dupa 1947, cu carnetul de ilegalist mi-am creat un fel de imunitate. Nu se ating de mine, eu nu-i incurc cu prezenta mea. E comod. Pot primi ce carti vreau, de oriunde, am ce citi. Cred ca m-ar lasa sa si plec in strainatate, dar nu cred ca as rezista fara biblioteca. Ea e ghiuleaua mea legata de picior. Nici in Israel nu m-am dus tot din cauza asta. Cum si unde sa duc atitea carti? In fond trebuie sa ramina cineva si aici, sa pastreze comorile lasate de cei plecati. Comorile culturale, sa nu intelegeti altceva.’ (pag. 141)

Abordarea iudaismului in ‘Saptamana corturilor’ este descrisa din perspectiva unui outsider, si in termeni ‘folcorici’ chiar si atunci cand se straduieste sa fie pozitivi. Sunt folosite sabloane pozitive (ca de pilda dragostea si respectul evreilor fata de litera scrisa) si foarte multe pagini sunt dedicate traumei fizice a circumciziei. Nimic insa despre transformarea spirituala. A deveni evreu in iudaism inseamna nu numai a suferi circumcizia si a adopta imbracamintea si ceremoniile de rugaciune evreiesti – inseamna a adera la un mod de viata in care savarsirea de fapte conforme criteriilor morale si religioase ale iudaismului devine scopul principal al vietii. Adoptarea acestor criterii de catre eroii cartii pare strict formala, iar despre valorile iudaismului nu am gasit nimic in carte. Eroii cartii nu par sa le fi studiat, inteles, sau adoptat. Socul suferit de eroi la intalnirea cu Israelul real este foarte predictibil. Si pentru a te confrunta cu realitatea israeliana si a ramane sa traiesti in Israel ca evrei trebuie sa existe o legatura adevarata, o aderare la niste valori care nici macar nu sunt pomenite in descrierile presupus teologice ale cartii.

Pentru un cunoscator al realitatilor Israelului, al treilea capitol al cartii numit ‘Sindromul Ierusalim’ este mai mult decat surprinzator – este in unele locuri stupefiant. Am impresia ca pur si simplu Ioan T. Morar nu a vizitat niciodata Israelul. Unii dintre termenii presupus preluati din ebraica (limba pe care eroii ajung sa o cunoasca dupa o vreme) sunt transcrisi in ortografie … franceza (pag 292 – ‘Sherout Hova’, pag. 295 – ‘Chenit Matza …’) ceea ce ma face sa cred ca autorul a folosit niste surse indirecte de informatie de limba franceza. Lipsa de intelegere si respingerea programatica a unor realitati ale societatii israeliene este cu atat mai stridenta pentru cititorul israelian, cu cat autorul nu pare sa cunoasca de aproape tara, atmosfera, peisajele. Banuiesc ca la un moment dat aceasta abordare care se concentreaza pe personaje si trairile lor este programatica. Mi-a adus aminte de experimentul cinematografic al lui Lars von Trier din ‘Dogville’ in care intregul film se petrece pe un fel de scena de teatru fara decoruri, cu un minim de obiecte si recuzita sugerand ambianta in care se petrece fiecare episod. Talentul de portretist al lui Ioan T. Morar este incontestabil, dar nu am recunoscut in carte nici unul dintre personajele reale pe care le-am cunoscut in 32 de ani de viata in Israel. Documentarea pare din nou a fi ‘din afara’ personajele sunt mai mult stereotipuri (domnul Goldberg, afaceristul organizatiei sioniste americane care aduce imigranti in Israel, medicul psihiatru Edy Talpalaru, domnul Benguigui – bogatul marocan care ajunge in Israel dupa o cariera in diplomatia marocana care in dusese pana la Bucuresti unde il cunoaste pe Ceausescu, poloneza Ana convertita si maritata in religiile conflictului, etc.) ceea ce nu inseamna ca povestile lor luate separat nu sunt bine schitate si uneori chiar emotionante.

Cititorul israelian va fi frapat si de atitudinea personajelor fata de realitatile israeliene, pe care – ei, convertitii – ajung sa le judece mai aspru decat cei mai rigizi dintre ultra-ortodocsii evrei. A treia parte a cartii primeste poate cel mai potrivit titlu, caci ‘Sindromul Ierusalim’ este un gen de experienta spirituala situata la extrema unui fanatism pe care l-am cunoscut si in viata reala la convertitii deveniti in termeni crestini, ‘mai catolici decat papa’.

‘De acasa, din Romania, mi-am imaginat Israelul, poporul lui Israel, ca pe ceva foarte compact, unitar … Nu sint decit de putin timp aici si deja simt o framintare teribila. Nu-mi imaginam de acasa asa ceva. Marea Diaspora a poporului lui Israel s-a reunit in Tara Parintilor unde s-a transformat in mici diaspore: rusi, polonezi, unguri, romani, marocani … Eu ma simt putin descumpanit … ma deprima realitatea asta … e destul de departe de ce mi-am imaginat.’  (pag. 219)

Noii veniti in Israel adopta nu numai obiceiurile si imbracamintea evreilor ultra-religiosi, dar si conceptiile acestora. Nu exista in atitudinea eroilor cartii nici un fel de intelegere fata de modul de viata laic al majoritatii israelienilor, fata de idealurile sioniste in afara identificarii religioase. O parte din timp Claudiu si Ben o petrec intr-un kibbutz, si iata cum ii prezinta si ii judeca pe locuitorii acestuia:

‘Acesti muncitori agricoli (inca nu erau tarani) care, incet-incet, se descalificau religios, se indepartau de spiritul Legii, acesti laici cu kipa pusa doar din obisnuinta asa cum iti pui o salopeta cand lucrezi, sa fie Poporul lui Israel?! Poporul cu P mare, cel alaturi de care am vrut sa fim, pentru intilnirea caruia am facut mii de kilometri, calcind legamintul religios al parintilor nostri pentru noul legamint, cu stramosii lor? Nu, ei, acesti sateni colectivisti faceau parte nu din Poporul lui Israel, ci din Populatia lui Israel.’ (pag 252)

sau aceasta prezentare nu simplificatoare ci simplista, lipsita de empatie si intelegere fata de ceea ce este unul dintre aspectele esentiale ale Israelului real:

‘Ma asteptam sa ajung intr-o comunitate in care toti sa fim prieteni, sa ne bucuram de sansa de a fi in Israel, de a trai momente religioase inaltatoare Dar am ajuns intr-un fel de CAP, locuind impreuna, muncind impreuna si construind socialismul impreuna. Un socialism rural, inspirat nu de Marx, ci de Tolstoi. Singura diferenta dintre colhozurile sovietice (sau ceapeurile romanesti) si kibbutz era ca nu ni se cerea sa fim atei. Eram credinciosi, dar nu se punea baza pe asta. Un fel de adiere laica se simtea in mai multe kibbutzuri, printre care si al nostru. Venit drintr-un stat care avea ca ideal ateismul stiintific, integrarea mea, om in cautarea credintei, a fost imposibila.’  (pag. 249)

 

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=17

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=17

 

Spre sfarsitul celei de-a treia parti a cartii stilul povestirii devine mai complex si mai putin liniar. Ioan T. Morar scrie cu talent, nu numai in portretistica si in micile povesti biografice, ci si in redarea dilemelor eroului principal. Dezamagirea fata de experienta israeliana se imbina cu reaparitia firului secundar al actiunii, ampificat de ceea ce in psihologia romaneasca se va numi poate in viitor ‘obsesia serviciilor’.  Se petrecuse deja recent momentul de rascruce 1989, si eroului i se aduce aminte de angajamentul sau dormitent cu Securitatea fiind santajat spre intoarcerea in Romania. Un numar de coincidente il fac sa se simta nici mai mult dar nici mai putin decat ca un pion in jocul serviciilor secrete – romanesc si israelian. Greselile tineretii sunt platite cu o dependenta fata de ‘serviciile’ despre care eroul (poate si autorul) crede ca nu si-au incetat influenta si controlul.

‘Ce sa fac in Romania? Cum sa ma intorc? Ce sa le spun? Ca nu m-am adaptat? Tocmai cand ma adaptasem de tot? Sa ma intorc la sinagoga aradeana?  Oare mai traieste domnul Weiss? Sa ma intorc totusi la baptisti? La adventisti? La penticostali? Ce parte a calatorie mele spirituale sa o fac drept cale intoarsa? (pag. 365)

‘… am venit aici pentru credinta si am dat peste oameni. Nu am gasit credinta in sine, credinta asteptindu-ne pe noi si invitindu-ne in templu. … Nu am fost pregatiti pentru a ne integra in Israel. Si nici Israelul nu a fost pregatit sa ne primeasca. (pag. 389)

Aspra judecata. Ceva ce au simtit intr-un moment sau altul cam toti cei care am imigrat in Israel. Unii dintre noi am ramas, altii am luat decizii asemenatoare cu eroii cartii, parasind tara, in general nu inapoi in Romania, ci mai departe, in alte Diaspore. In cazul lui Corneliu si Jac, neintelegerea pare insa sa fi fost de partea lor in principal. Poate ca Israelul ar fi fost dispus sa ii primeasca, dar in realitate este vorba despre un alt Israel decat cel imaginat de ei, si efortul de a intelege acest Israel real nu este deloc evident in carte.

Paradoxal, cel care ramane este Ben, alegerea sa este insa si ea una ezoterica, Ben alaturandu-se discutabilei caste a evreilor mesianici, care il transforma inca odata intr-un tolerat in Israelul dominat de evreimea ortodoxa. Corneliu si Jac se intorc acasa si intemeiaza o noua religie ‘Sarbatoarea Corturilor’ un fel de sinteza a experientelor lor neoprotestante si iudaica. Ce sanse are o asemenea antepriza in lumea reala? Poate o carte viitoare ne va spune.

‘Sarbatoarea corturilor’ a lui Ioan T. Morar este o carte care descrie o calatorie spirituala neobisnuita. Este o carte a propriilor credinte si obsesii. Nu am pretentia ca le-am inteles si ca am rezonat cu toate.

 

Din postfata cu ‘Multumiri’ a cartii lui Vartan Arachelian ‘La capatul noptii’ aparuta in 2015 in seria ‘fiction Ltd.’ a Editurii Polirom aflam amanunte interesante despre scrierea ei. Este de fapt recuperarea unui produs de ‘literatura de sertar’ scris in doua etape, in anii 1986 si 1988. Cine a trait epoca stie ca multi scriitori practicau metoda in acei ultimi ani ai regimului comunist din Romania, ani in care nu numai ca prabusirea sistemului nu parea evidenta celor care il traiau din interior, dar in care si riscurile exprimarii de opinii opuse ideologiei oficiale erau imense. Un text ca acesta – si ma refer deocamdata doar la continutul ‘subversiv’ nu numai ca nu avea vreo sansa sa fie publicat, dar daca ar fi fost descoperit de Securitate il expunea pe autor unor riscuri reale – incepand cu hartuiri permanente, urmate de pierderea locului de munca, si ajungand pana la pierderea libertatii. Existenta scrierilor literare si a jurnalelor de sertar a avut cel putin o victima in persoana si destinul lui Gheorghe Ursu si a rezultat in cel putin o scriere majora, pentru care unii folosesc (si nu cred ca exagereaza) termenul de capodopera in ‘Adio, Europa!’ a lui Ion D. Sirbu.

Cartea lui Vartan Arachelian are un titlu extrem de ambitios, amintind superba carte a lui Celine ‘Calatorie la capatul noptii’. Nu cred ca este intamplator. Eroul cartii, Valeriu Timisana, este un ziarist ajuns la varsta maturitatii care incearca fara prea mult succes sa schimbe macazul vietii si sa se reorienteze spre literatura si pentru inceput spre teatru, si precum Bardamu al lui Celine este dominat de pesimism si cinism, neincredere in institutii, si vede lumea prin perspectiva unui umor sumbru. Incercarea de schimbare are loc in orasul natal care este Constanta, ceea ce ii prilejuieste autorului-povestitor o intoarcere in locurile copilariei, o recuperare a unora dintre vechile prietenii si o incercare de a intelege tranzitia prin care a trecut locul in cele doua sau trei decenii (pana in anii 80). Constanta devine in cartea lui Arachelian nu doar fundal ci si erou al cartii, si avem ocazia sa aflam multe despre istoria dar mai ales despre legendele care au captusit faptele din istoria orasului de la mare. De exemplu ca isi spunea Micul Paris, comparatie pe care o credeam rezervata de bucuresteni orasului lor de bastina.

Doua sunt sursele de inspiratie care imi par sa fi stat la originea stilului abordat de autor. Reintoarcerea in orasul de bastina seamana cu o expeditie picareasca intr-un spatiu alterat de timp si bantuit de umbrele unora dintre cei pe care i-a cunoscut si de personaje noi, colorate, ciudate, ale caror logica nu se descifreaza imediat si cu usurinta. A doua sursa sunt romanele lui Ilf si Petrov – absurdul combinat cu ideologia, intr-o lume care isi cauta matca dupa furtuna sociala a revolutiei, totul descris cu tenta comica. Daca la Ilf si Petrov insa ramane disponibila o doza de optimism, caci autorii se prea poate sa fi crezut inca in justetea caii socialiste, in proza lui Arachelian de la sfarsitul deceniului noua al secolului trecut, dupa 40 de ani de inginerie sociala, nu mai ramane loc decat pentru cinism.

 

sursa http://www.libris.ro/la-capatul-noptii-vartan-arachelian-POL978-973-46-5766-7--p947640.html

sursa http://www.libris.ro/la-capatul-noptii-vartan-arachelian-POL978-973-46-5766-7–p947640.html

 

Constanta istorica traieste in umbra marelui Ovidiu si cateva dintre cele mai bune pagini ale cartii descriu urmele lasate de poetul exilat in eposul local.

‘Cine n-a avut la tinerete cartea lui Ovidiu n-a avut parte de multe bucurii in viata. Da, ai carte, ai parte. Dar de unde sa o procuri cand la latina esti nevolnic, element muncitoresc? Cel mult incepator, iar o traducere la indemana nu e oportuna, caci in loc sa-i faca pe tinerii bonjuristi obsedati de cresterea indicelui demografic, ii inzestreaza cu aripioare gratie carora zboara din floare in floare. E si asta un adevar: ca sa reusesti in ceva, nu trebuie sa tii mortis sa ramai prizonierul unei singure flori. Dar ca sa ajungi la un foarte mare spor de populatie, urmasii lui Ovidiu din Italia, ca si cei din “Micul Paris”, il citesc pe poet in original, doar cartea care ii invata cum sa se asocieze si sa persevereze adica sa duca treaba pana la capat si sa nu faca dintr-un baiat si o fata doi tovarasi de idei, care-si disputa in pat paternitatea unei inovatii care sa duca la cresterea productivitatii muncii, si nu a populatiei; nu tovarasi fideli ai unui drum lung si sterp.’ (pag. 41)

Ocupatia sovietica si ideologizarea comunista sunt simbolizate prin pataniile unui personaj coborit parca direct din cartile lui Ilf si Petrov pe nume Biruintikova, a carei figura erotica-dominatoare ii bantuie eroului amintirile dincolo de adolescenta precoce. Amintirile din anii 50 includ romanele eroice de spionaj anti-imperialist ale vremii intre care la loc de cinste se afla ‘JVC trece cortina’, carte pe care probabil si-o amintesc inca cei din generatia mea si cei putin mai copti decat mine. Meseria de spion devine de altfel o constanta atat a inceputului perioadei comuniste, cat si a anilor de apus in care se desfasoara actiunea cartii.

‘Grea misie nu e doar spionajul, ci si cea a scriitorului care trebuie sa treaca pragul dilemei dintre aparenta si esenta. De fapt, care e acel ceva care defineste menirea celor doi in diviziunea sociala a muncii? Sau care asociaza spionajul cu fictiunea? Mai aproape de spion, gandea scriitorul Valeriu Timisana, decat gazetarul care fusese, desi amandoi fideli marxism-leninismului, primei lui/lor iubiri filosofice.’ (pag. 69)

Am rezonat mai putin la aventurile ciudate ale eroului in barul de nopate in care intalneste o galerie de personaje ciudate precum seful de sala si maestru combinator, magicianul, sau cei doi frati ciobani din Fagaras ajunsi pe litoral intr-o inexplicabila si inexplicata transhumanta. Este un fel de galerie felliniana, dar putin inchegata si al carei sens, daca exista, mie mi-a ramas obscur.

 

sursa http://www.cugetliber.ro/stiri-cultura-educatie-vartan-arachelian-trei-volume-de-carte-lansate-la-constanta-127893

sursa http://www.cugetliber.ro/stiri-cultura-educatie-vartan-arachelian-trei-volume-de-carte-lansate-la-constanta-127893

 

O ultima referinta istorica aduce in paginile cartii episoade din perioada ocupatiei germano-bulgare din perioada Primului Razboi Mondial intr-o Constanta multi-nationala si multi-culturala, dar in primul rand balcanica in esenta, un balcanism care nu inceteaza sa-l uimeasca pe generalul prusac Mackausen:

‘Uitand ca Prusianu e puntea lor de legatura, incepura sa-i explice fiecare in limba lui. romaneste, turceste, nemteste, armeneste si greceste, in aromana si in rusa, in idis si in tiganeste, adica in indiana … Turnul Babel se mutase in salonul lui Mackensen, incat acesta crezu ca in sfarsit visul Germaniei, “Deutschland, Deutschland uber alles” incepe sa devina realitate.’ (pag. 204)

Paginile acestea de comedie internationala fac parte si ele dintre perlele, nu putine, ale acestei carti. Ceea ce lipseste insa ansamblului este un fir epic clar, care sa lege interesantele episoade disparate, si o galerie de personaje care sa depaseasca pitorescul si ne ramana in memorie sau sa ne faca sa ne pese de destinul lor. Proza lui Vartan Arachelian sufera si de o verbozitate cateodata opaca, ceea ce ingreuiaza uneori lectura, am fost nevoit de cateva ori sa citesc unele propozitii de doua sau trei ori, caci ajuns la sfarsitul frazei uitasem inceputul. Cartea are mai putin de 250 de pagini, dar mi-a parut a fi mult mai lunga. Capitolul de incheiere include o cursa nebuneasca cu o trasura care aproape se prabuseste in dezastru de pe o faleza, in mare. ‘La capatul noptii’ nu esueaza in dezastru, dar nu reuseste nici sa fie cartea de exceptie care ar fi putut fi.

“Ghetsimani ’51″ aparuta la Editura Cartea Romaneasca in acest an este al 22-lea roman al lui Dan Stanca de la debutul sau in 1992. Ma intreb de ce succesul si popularitatea par sa-l fi ocolit. Desi nu este un anonim, desi cel putin o parte a criticii l-a semnalat si receptat pozitiv, desi a fost nominalizat de cateva ori in ‘listele scurte’ ale unor premii importante, Stanca nu a reusit sa se impuna in aceeasi masura ca unii colegi de generatie. Dan Stanca este nu numai un scriitor prolific, dar si scrie bine, cartile sale au consistenta si abordeaza subiecte in care realitatea se confrunta cu fantasticul, iar personajele sale au de facut fata nu numai suferintelor personale si suferintelor vremurilor, dar si unor imprejurari care pun sub semnul intrebarii sistemele de referinta si stabilitatea lumii in care traiesc. Este si cazul lui “Ghetsimani ’51″ o carte unica din anumite puncte de vedere in peisajul literar romanesc actual.

Doua obsesii principale domina cartea. Prima dintre ele este raportul dintre realitate si miracole. Unul dintre personajele cartii spune:

‘Oameni buni, … sunt un idiot fiindca va spun asemenea porcarii, dar eu stiu si alte lucruri de care o sa va cruciti. In tara mea s-au intamplat minuni mari. si doar eu le cunosc fiindca sunt singurul care cred in ele.’ (pag. 20)

‘Tara mea’ este desigur Romania, sau in primul rand Romania, a carei istorie este presarata de Dan Stanca cu personaje si o poveste in care miraculosul incearca la un moment dat sa sparga peretele de sticla opaca al existentei.

A doua obsesie este cea a gravitatii. Cartea incepe cu o rememorare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001. Unul dintre personajele principale este un fotograf american care are nesansa sa surprinda pe pelicula caderea in vid a unuia dintre nefericitii care blocati la etajele de sus ale turnurilor gemene si-au cautat scaparea aruncandu-se in hau. Instantaneele ‘ne-patriotice’ pentru acele zile il ostraticeaza pe erou, (‘In asemenea momente grele pentru marele nostru popor nu ati putut alege ceva mai nimerit decat poza unui nefericit care se omoara?’ – pag. 10) si il determina in cele din urma sa plece in cautarea unor evenimente din trecutul familiei sale, care sunt si ele legate de gravitatie, sau de contrarul ei mai exact. Biografia tatalui sau, polonez la origine, fusese legata de un fenomen straniu petrecut in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, legat de persoana preotului Maximilian Kolbe, cel care avea sa aleaga nu mult dupa aceea o moarte de martir la Auschwitz, pentru a salva viata unui strain (tatal sau!). Intr-o biserica in Varsovia, in august 1939, se petrece un fenomen de levitatie, care pare a da o sansa interventiei divine si evitarii – poate – a ororii:

Iesisera toti din timp, fiindca erau atunci numai in spatiu, spatiul saturat de lumina, copt liturgic, aur spiritual care schimbase componenta atmosferei si modificase regimul de greutate al fiintelor. Atractia gravitationala nu mai functiona si tot ce era acolo intrase intr-un alt raport cu determinatiile cosmice sau nici nu mai putea fi vorba de vreo determinare, ceea ce inseamna ca nu numai corpurile de acolo levitau purtate de duh sau ghidate de harul supranatural, dar insasi cladirea de piatra, sticla si fier a catedralei suferise aceeasi desprindere si urcase in vazduh.’ (pag. 82)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/ghetsimani-vi-248078.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/ghetsimani-vi-248078.html

 

I s-ar putea reprosa lui Dan Stanca folosirea exagerata a coincidentelor in construirea naratiunii si a relatiilor dintre personaje. Tocmai fiul celui salvat de Kolbe se va intalni dupa o jumatate de secol cu fiul celui care il asistase si ii fusese un fel de discipol acestuia, luat de valurile istoriei si aruncat tocmai pe tarmurile Romaniei, pentru a retrai acolo o alta versiune a evenimentelor. In logica romanului lui Stanca insa, coincidentele par firesti. O zicere des atribuita pe Facebook lui Einstein dar de fapt apartinand lui Theophile Gautier suna cam asa ‘Coincidentele sunt felul in care Dumnezeu ramane anonim’  (‘Norocul este pseudonimul lui Dumnezeu atunci cand nu vrea sa semneze’ in varianta originala a lui Gautier). Cartea aceasta repeta in doua secvente succesive ale istoriei despartite in timp de numai cateva decenii miracolul petrecut in gradina Gat Shmanim (‘presa de ulei’ in ebraica – Gethsemane sau Ghetsinami in variante in alte limbi) aflata pe Muntele Maslinilor din Ierusalim, locul in care Iisus s-a rugat si a ales calea scrificiului in noaptea arestarii sale.

‘Gandul ma conduce totusi spre acea gradina inserata din Evanghelie, Ghetsimani e numele ei, si care asa va ramane pana la sfarsitul vremurilor, unde Domnul s-a rugat cel mai fierbinte, o rugaciune nesfarsita care a urcat la cer pana la auzul Tatalui si apoi s-a intors pe pamant. … Aceasta inseamna Ghetsimani, trecerea de la omul cel mai suferind la Domnul cel mai suav, o alchimie a suferintei pana cand cerurile se deschid si coboara de acolo duhul imperceptibil.’   (pag. 160)

 

sursa http://www.bible-history.com/jerusalem/firstcenturyjerusalem_mount_of_olives.html

sursa http://www.bible-history.com/jerusalem/firstcenturyjerusalem_mount_of_olives.html

 

Dan Stanca preia tema sacrificiului evanghelic dar ii acorda o dimensiune contemporana si il combina cu unul dintre miturile culturale cele mai populare ale romanilor – cel al Mesterului Manole. Doar ca in naratiunea lui Stanca sacrificiul pare a se impotrivi mai degraba decat de a da soliditate constructiei, ceea ce nu este de mirare tinand cant ca edificiul din naratiune este monstruoasa si lipsita de suflet cladire a Casei Scanteii. Max Kolbe si alter-ego-ul sau Michal Kaminsky se confrunta cu falii ale istoriei reale in care magicul pare sa incerce sa se impotriveasca regresiunii istorice spre haos si razboi (in cazul lui Kolbe) sau spre pustierea sufleteasca adusa de comunism (in cazul lui Kaminsky).

‘Am plecat spre granita si am rugat-o din nou pe fecioara. O rugam sa nu mai rasara soarele atunci, in dimineata zilei de 1 septembrie 1939, sau dimpotriva, o imploram sa nu se intample nimic deosebit? Dar soarele a rasarit si am asistat la o invazie crancena. Catedralele nu mai dansau in aer, venise randul avioanelor sa inegreasca cerul …’ (pag. 123)

Dan Stanca a creat in ‘Ghetsimani ’51′ o colectie de personaje care se confrunta intr-un fel sau altul si din perspective deosebite nu numai cu o istorie comuna presarata de episoade greu de crezut sau de explicat, ci si de permanenta relatie dintre cunoasterea sacra si cea stiintifica. Este aceasta relatie antagonica, sau mai degraba intre metode elementare? Ramane ca fiecare cititor sa judece. Iata intrebarile reflectate in gandurile preotului Emilian Pena (care se si confrunta cu ierarhia birocratica a Bisericii Ortodoxe Romane) si fizicianul Gabriel Urseanu:

‘Slujea liturghia si-si dadea seama ca toate au loc aievea. Nu era pic de repetitie si de uzura in ce facea. Ritualul aducea cerul pe pamant si cu cat era credinta mai puternica, cu atat si venireaa celor de sus mai persuasiva. Cerul prin coborarea sa nu siluia pamantul ci il modela, modelul li se arata tuturor celor care deschideau ochii fiindca stiau ca sub ochii lor si nu sub cei ai stramosilor se petrece minunea.’  (pag. 57)

‘Drumul de la materie la antimaterie era tot ce putea fi mai fascinant si mai halucinant, creandu-i o excitatie intelectuala cum numai marea poezie si muzica le ofereau celor cu adevarat sensibili. … toate marile descoperiri care fragilizasera ideea de timp si de spatiu fusesera mai intai fulgerante intuitii, aidoma unor metafore, dar care nu esuasera in poezie, ci-si gasisera limbajul stiintific adecvat, de unde putea sa plece orice.’ (pag. 62)

Confruntarea cu miracolul, incercarea de a-l intelegere, sau chiar simpla expunere care nu poate fi stearsa din memorie au un impact enorm si tragic in destinele personajelor. In general personajele lui Dan Stanca, atunci cand supravietuiesc nu termina prea bine povestile din cartile acestuia. In cazul lui Getsimani ’51 originea nefericirii sau a neimplinirilor se afla clar in intalnirea cu manifestarile miraculoase ale sacrului. Acesta pare a esua si in misiunea sa globala – de a pune stavilar alunecarii universului in haos -  si in misiunea personala – de a salva macar destinele celor care sunt expusi lui.

 

 

sursa http://filme-carti.ro/carti/craii-si-mortii-de-dan-stanca-37094/

sursa http://filme-carti.ro/carti/craii-si-mortii-de-dan-stanca-37094/

 

Cele aproximativ 220 de pagini ale romanului sunt completate in editia de la Cartea Romaneasca de o ‘ADDENDA” care include un amplu interviu luat scriitorului de mai tanarul confrate in ale scrisului si ziaristicii Constantin Pistea, de cateva pagini de referinte critice, si de o ‘Nota biobibliografica’ incluzand lista tuturor romanelor sale. Interviul este foarte interesant si poate fi privit nu numai ca o completare a cartii care ne ajuta sa cunoastem mai de aproape un autor nemeritat de putin cunoscut, ci si ca o lansare tarzie, dar sper, recuperatorie a autorului in ochii cititorilor sai. Ghetsemani ’51 dovedeste ca in Dan Stanca literatura romana are unul dintre cei mai interesanti, profunzi si originali romancieri ai momentului.

Nu aflam niciodata cum il cheama in realitate pe ‘Ciine’ (pastrez ortografia autorului), personajul principal al romanului lui Cristian Teodorescu ‘Soseaua Virtutii. Cartea Ciinelui’ aparut in 2015 la editura Cartea Romaneasca. Are, desigur, un nume, la fel ca oricare dintre noi. Seamana cu multi, foarte multi dintre cei pe care evenimentele din 1989 i-au surprins in maturitate, care au trait tranzitia, care au incercat sa faca ceva, sa traiasca altfel, sa se orienteze intr-o lume care se indrepta si ea intr-o directie neclara. ‘Ciinele’ – in opinia mea unul dintre cele mai remarcabile si mai bine conturate personaje ale prozei romanesti de dupa 1990 – este pentru multi dintre noi o oglinda a dezorientarii noastre intr-un univers romanesc care arata cu totul altfel decat l-am visat si sperat la sfarsitul lui decembrie 1989.

Precum multi altii nascuti si educati in perioada comunista, Ciinele a dobandit o meserie – specialist in alimentatie – si a lucrat intr-un institut de cercetari in care a fost obligat sa contribuie la punerea in practica a unuia dintre fantasmagoricele programe ceausiste – in cazul lui cel al ‘alimentatiei stiintifice’, termen care ascundea improvizatiile alimentatiei in perioada de crunta penurie in care Romania platea datoria externa la indicatiile Conducatorului. Evenimentele din decembrie 1989 il surprind in pozitia de simpatizant nu prea activ al rasturnarii politice, destul de implicat insa pentru a petrece noaptea dintre 21 si 22 decembrie la Jilava, destul de cinstit pentru a nu-si revendica precum multi altii merite sau certificate de ‘revolutionar’. Nu-i lipseste nici priceperea si nici initiativa si curajul de a parasi postul ‘caldut’ din institut si a incepe o revista pentru gospodinele iesite din noaptea penuriilor alimentatiei comuniste. O veche carte de bucate si carnetele de notite in care adunase sarguincios retete culese in calatoriile de ‘schimburi de experienta’ in strainatate constituie sursa initiala de inspiratie. Oferta nimereste precis cererea. In scurta vreme mica brosura se transforma in revista ilustrata, si Ciinele devine Gastronomul, vedeta de medie tiparita dar si ‘steaua’ unui show televizat avand ca nucleu retetele culinare (multe recuperate din vremurile dinaintea dominatiei comuniste), tematica extinsa la ‘stilul de viata’ al populatiei si in special a femeilor unei tari iesite din cenusiu si cenzura, cautand sa se regaseasca in dorinta de a trai mai bine, mai confortabil, mai normal.

‘Dupa sedinta i-a explicat redactorei-sefe, careia ii facuse pe plac si trecuse la feminin in caseta tehnica functiile ocupate de femei la revista, ca Supergastronomul se adresa voaierismului cititorilor sai. Ii ajuta sa viseze frumos si sa-si inchipuie ca ar putea trai mai bine. Cind in capul unei femei plantezi asemenea vise, o faci sa-si doreasca mai mult.’  (pag. 88)

 

sursa imaginii http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/soseaua-virtutii-cartea-ciinelui-241914.html

sursa imaginii http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/soseaua-virtutii-cartea-ciinelui-241914.html

 

Ascensunea sociala meteorica a Ciinelui nu este posibila in Romania tranzitiei fara bani si relatii, si mesajul cartii este ca sursa aproape exclusiva pentru a accesa aceste resurse erau in anii 90 continuatorii fostei Securitati, reprezentati de grupul malefic al sustinatorilor si finantatorilor cu nume de apostoli, care continua sa controleze economic si spiritual viata in noua-veche Romanie.

‘Fusese, de fapt, ideea lui Dumitru, care voia sa faca din revista si din emisiunea lui de televizor un fel de manual de intrebuintare pentru spioni, dar si pentru lumea noua din tara. O lume care trebuie educata in spiritul adevaratelor valori, printre care se afla si patriotismul. Iar adevaratul patriotism nu putea fi instilat decit de unul cum era Ciinele, care trecuse de partea revolutiei dupa ce fusese unul dintre cei care se ocupasera de alimentatia stiintifica a poporului, incercind sa limiteze imbecilitatile indicatiilor de partid, dar si inventind alimente oribile, la adapostul experimentelor de la institut.’ (pag. 277-278)

Sunt prezente in carte, cu masti aproape complet transparente personaje politice reale, si transparenta merge pana la o afirmare aproape explicita a inclinatiilor politice ale autorului si a opiniei sale despre guvernele si guvernatorii anilor 90. Deputati si presedinti, baroni si magnati manipuland mai mult sau mai putin din umbra, afaceristi si mici profitori, toti acestia isi iau locul intr-o galerie schitata cu o mana scriitoriceasca exacta si lipsita de menajamente.

Imaginea Romaniei de tranzitie este departe de a fi monocolora si Cristian Teodorescu are meritul de a aduce in paginile cartii sale nu numai un mozaic de personaje credibile ci si o lume cu multe culori, gusturi, mirosuri – care incearca o recuperare a manierelor si stilului de viata intrerupte de paranteza istorica a guvernarii comuniste. De la batrana doamna Surugiu, Ciinele va invata bunele maniere pierdute, talentul de a se orienta si a comunica intr-o societate diferentiata social, si in timp lectii de viata care raman chiar si dupa disparitia personajului. Remarcabile sunt descrierile olfactive (numele-porecla al personajului datorandu-se si exacerbarii simtului mirosului in momente cheie) si mai ales cele ale felurilor de mancare. Prin intermediul personajului sau scriitorul ne poarta in cofetarii, restaurante cunoscute sau carciumi anonime, in bucatariile acestora, ajungand chiar si in bucataria palatului prezidential de la Cotroceni.  Literaturii gastronomice traditionale romanesti i se adauga cateva pagini poate neasteptate dar pline de savoare.

‘Ciinelui nu ii era foame, dar era curios sa vada unde-si lua Alina micul dejun in zilele cind nu se ducea la redactie. Se duse spre capatul strazii si stiu incotro se indrepta, dupa miros, inainte de a descoperi circiuma mititica, de la parterul blocului de la intersectie. Simtise de la distanta mirosul de ciorba de burta si pe cel de tuslama, care nu-l prea interesau, dar ce-l facu sa continue explorarea fu aroma de ceai cu rom care-i aducea aminte de copilaria lui, cu marmelada si cu piinea neagra de la Casa de copii. Intra in restaurant – care nu i se paru decit o circiuma curatica … Chelnerita scunda, plinuta, trecuta de 40 de ani veni sa-l intrebe: “Cu ce va servim?”. Nu paru sa-l recunoasca. Ii ceru incintat, de parca ar fi dat timpul inapoi, un ceai rusesc cu citeva picaturi de rom, piine neagra, unt si marmelada, o omleta cu cartofi prajiti, din doua oua – daca se putea, cu putin marar -, si o salata de rosii, fara vinegreta. Minca incet, sorbind din ceai dupa fiecare muscatura din cele doua tartine cu unt si marmelada pe care le pregati el insusi, cu cite un strat aproape invizibil de unt si cu felii de marmelada mai subtiri ca batul de chibrit.’ (pag. 193-194)

‘Cind iesi din curtea palatului, in loc sa se duca la redactie, se opri mai intii la cofetariile pe care le stia, sa intrebe de baclavale, sarailii, serbet, halva si rahat, dar si de cataifuri si de-ale socolatei, cu torturi cu si fara bezea, cu joffre si cu mascote, si de strudele, de clatite de toate soiurile, si de placinta cu brinza presarata cu zahar si de placinta cu dovleac, cu stafide si scortisoara, sau fara ele. Gusta, se scarpina in cap, iar gusta si nota in carnetel cu ce impresii plecase.’ (pag. 199)

 

sursa imaginii http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/soseaua-virtutii-cartea-cainelui-i-de-cristian-teodorescu-13767547

sursa imaginii http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/soseaua-virtutii-cartea-cainelui-i-de-cristian-teodorescu-13767547

 

Vom recunoaste si elemente de comportament tipice in viata sentimentala a eroului. Ciinele este departe de a fi indiferent la farmecele femeilor din jur, dar infidelitatile sale sunt mai mult de conjunctura sau cel putin asa incearca sa se convinga pe sine insusi. Barbatul cunoaste si intra in relatii cu femei mai tinere decat el (secretara Alina) sau mult mai coapte (doamna Surugiu), sau cu parlamentara Nana pe care o doreste ca simbol de ascensiune sociala sau poate dintr-o lupta de putere transportata pe alte planuri. Cand problemele create de criza economica si relatiile maloase cu mediul securisto-mafiot se aduna pe capul personajului, apare si criza conjugala, sotia sa, Mari intinzandu-i o mica cursa si hotarind sa nu ii mai suporte infidelitatile. Pana la urma insa totul aduce mai mult cu o banala si universala criza a varstei de 40+, relatia familiala parand a fi unul dintre putinele repere de stabilitate si de continuitate intr-o lume incerta.

Mi-a placut mult cartea precedenta a lui Cristian Teodorescu ‘Medgidia, orasul de apoi’ despre care am scris acum cativa ani. Acolo pe langa calitatea scrierii era frapanta si originalitatea constructiei, cartea fiind compusa dintr-o culegere de povestiri, episoade, portrete care creau o lume din cateva decenii ale istoriei Romaniei din prima jumatate a secolului trecut, intr-un alt moment al unui alt fel de tranzitie. ‘Soseaua Virtutii. Cartea Ciinelui’ are o structura narativa mai clasica, insa reuseste cu aceeasi acuitate a observatiei si talent in a da viata personajelor sa capteze si sa mentina atentia cititorilor. Elementele de roman social si sentimental, satira politica si intriga detectiva asortate cu miresmele si gusturile descrierilor culinare  constituie o combinatie castigatoare. Nu stiu daca titlul compozit indica intentia de a deschide un ciclu in jurul Soselei Virtutii, dar voi cauta si viitoarele carti ale lui Cristian Teodorescu, fie ca ele vor apartine sau nu aceluiasi fir epic.

Pe pagina a patra a celei mai recente carti a Doinei Rusti ‘Manuscrisul fanariot’ (aparuta la POLIROM in colectia Fiction Ltd in 2015) apare o harta a Bucurestilor (prefer aceasta forma de scriere, desi nu este cea aleasa de autoare) din ultimul deceniu al secolului 18. Pentru bucuresteanul nascut si copilarit intr-un colt al acestei harti, ea este de-a dreptul fascinanta. O parte din strazile care sunt conturate pe harta (Lipscani, Selari) exista si astazi, la fel cateva dintre institutiile si locurile mentionate (turnul si biserica Coltei, biserica Sfantul Gheorghe, Mitropolia). Alte nume le cunoastem din istorie – Podul Mogosoaiei (astazi Calea Victoriei), Curtea Veche (astazi obiectiv arheologic). Romanul Doinei Rusti strabate straturile de istorie si de legenda pentru a aduce la lumina lecturii un spatiu care imbina istoria, legenda, magia.

Bucurestii s-au dezvoltat pe malul stang al Dambovitei. Pe malul drept se afla Mitropolia populata in acele vremuri de preotul Filaret – pe atunci inca nume propriu. Mosiile Vacarestilor sunt undeva departe. Majoritatea spatiului este ocupata de Bozarie – spatiu de legenda, mlastina populata de stafii, aflat sub controlul vrajilor si al vrajitoarelor.

Bucurestii Doinei Rusti continua si se incadreaza intr-o traditie si un spatiu literar care au facut din Bucuresti fundal si personaj, scena si matca vie pentru multe dintre personajele memorabile ale literaturii romane. Orasul pe care astazi il criticam si il denigram pentru dezvoltarea sa haotica post-comunista a fost spatiul in care au fiintat si faptuit Princepele lui Eugen Barbu, Regele lui Florian Filip, Mitica al tatalui Caragiale si Craii fiului.

 

sursa http://www.bookblog.ro/recomandari/avanpremiera-manuscrisul-fanariot-de-doina-rusti/

sursa http://www.bookblog.ro/recomandari/avanpremiera-manuscrisul-fanariot-de-doina-rusti/

 

Pentru Ioanis Milikopu, personajul principal al cartii Doinei Rusti insa, Bucurestii sunt in primul rand un oras magic, la frontiera imperiului intrat fara sa o stie in dulcea sa decadere:

‘Apoi incepura sa circule zvonurile, intretinute de soaptele sasaite ale grecilor din Fanar, singurii care batusera drumurile pana dincolo de Dunare, unde se afla orasul valah. Toata lumea stia, de pilda, ca de cum treci pidul, care e si singura intrare in oras, iti dai seama ca toata viata ta de pana atunci nu mai face doi bani. Pe strazile pavate cu lemn de stejar se rasucesc aburii caldaruselor argintii, in care fierb fara oprire elixirele, parfumurile si alifiile, caci orasul nu traieste nici din munca pamantului, nici de pe urma numeroaselor lui pravalii, ci dintr-o aroma innoita continuu, din acea rasuflare calduta care invadeaza toti porii si care face ca orice nou venit sa uite tot ce-a trait, tranformat pe loc in emir cu ochi de safir, in nabab cu trasuri si palate, in guvernator, polcovnic, sau macar intr-un contopist din alaiul domnesc.

Dar erau si guri care povesteau ca unii umbla nauci pe strazi, imbatati de iubire ori imbuibati cu bunatatile la care au visat, torturati de propriile dorinte care le rod cea mai fragila parte a carnii, invatandu-i sa se bucure de durerile patimii si de otrava unui suspin.

Dar oricare ar fi schimbarile, nu exista absolut nimeni care sa nu cada intr-o lunga euforie. In Bucuresti nu exista griji si nici tristeti lungi, ceea ce explica insusi numele acestui oras vesel, ca un clopotel in zapezile iernii. ‘ (pag. 5-6)

Ioanis va purcede spre frontiera magica a imperiului si de aici incepe actiunea cartiil. Nu va trece mult timp si isi va pierde nu numai mica agoniseala cu care plecase la drum ci si numele, caci in spatiul de dincolo de Dunare in care se afla Bucurestii si cuvintele si numele au forta magica, si pot fi furate si transformate. Cartea Doinei Rusti este scrisa in romana moderna, dar tesuta cu cuvinte pentru care a trebuit sa apelez de multe ori la DEX pentru a le deslusi intelesul. Ioanis insusi isi va vedea numele furat (va fi mentionat candva, mai tarziu, intr-o intriga politica internationala) si va primi un nou nume, cel al lui Leun (Leon), valetul disparut al consulului Rusiei, in Bucurestii aflati sub ocupatie austriaca la finele razboiului intre austrieci si turci.

‘Manuscrisul fanariot’ acopera o perioada istorica in care s-au succedat trei domnitori fanarioti pe scaunul Tarii Romanesti: Nicolae Mavrogheni, Mihai Sutu si Alexandru Morizi. Este perioada de imediat dupa Revolutia Franceza, dar impactul acesteia nu se face inca simitit in tarile romanesti decat prin zvonuri despre ciudatele rasturnari si legiuri care se vor fi petrecand in celalalt colt al Europei. Aici inca – mai ales dupa retragere austriecilor – domnesc fanariotii, Inalta Poarta vinde domnii pe aurul stors din truda romanilor, si legile tarii includ inca infama robie a tiganilor.

‘Un tigan era un urmas al lui Tyaga, o aschie din visul lui nebunesc. Tiganul era descendentul frichnisit al indepartatului tyagan, vagabondul, un urmas care intrase in necazuri, prins, vandut cu valoare exacta de 5 taleri, cat daduse cojocarul pentru rascumpararea lui. Kirita trecu prin minte toti tiganii pe care ii cunostea si in timpul scurt cat dura depozitia popii Mitu deveni dusmanul de moarte al cuvantului tigan, descins din numele unui stramos pentru al carui vis nu avea nicio stima.’ (pag. 183)

‘Toate, fara nicio exceptie, se bazau pe pravila lui Armeneopol, macedoneanul, care, cu toate ca trecusera cateva sute de ani, continua sa exercite un respect unanim, atat printre greci cat si printre romani … Armenopol zicea clar ca orice robie contrazice Natura, care i-a facut pe toti oamenii liberi. Un tigan scapa de sclavie daca stapanii lui mureau fara urmasi directi si fara sa fi lasat testament. Daca un stapan milostiv isi elibera robul, acesta devenea un bucurestean oarecare. Daca o satra de tigani avea o tidula la mana data de Domnie, prin insistenta stapanului ei, se putea plimba pe oriunde. Iar un sfert din tiganii existenti cutreierau prin Tara Romaneasca de la un capat la altul.’  (pag. 157)

Legilor robiei si dezrobirii le va fi supusa si povestea de dragoste dintre Leun si tiganca Maiorca. Pentru a se putea casatori cu ea Leun va trebui sa o rascumpere (dar rascumpararea de la stapan este doar teoretica in acea perioada) sau sa devina el insusi rob. Libertatea sau dragostea? Aceasta este dilema din centrul intrigii si voi lasa viitorilor cititori sa descopere deznodamantul. Voi spune doar ca din fiorul povestii de dragoste sau din tensunea intrigii istorice asteptam ceva mai mult de la aceasta carte. Intr-un fel am avut senzatia ca amanuntele istorice, atmosfera de magie si cateva idei centrale legate de puterea cuvantului, de exemplu, au fost mai importante pentru autoare decat constructia minutioasa a intrigii. Ca mister post-medieval sau pre-Misterele Bucurestilor ‘Manuscrisul fanariot’ este o carte partial ratata.

 

sursa http://doinarusti.ro/fantoma.html

sursa http://doinarusti.ro/fantoma.html

 

Suntem in schimb din plin compensati in planurile magiei. Bucurestii Doinei Rusti nu sunt atat un spatiu istoric cum este descris de experti precum Neagu Djuvara care a scris o frumoasa carte de istorie despre perioada fanariota, cat un spatiu magic, un taram al tuturor posibilitatilor.

‘Deasupra Bucurestiului palpita cerul si valuri de dorinte rabufneau din pamant.’ (pag. 214)

‘Era noapte cu stele si Dambovita clincaia ca o gusa de gugistiuc suparat.’ (pag. 154)

‘Peste mlastina, pe toata suprafata cuprinsa cu ochii respira un dragon fara cap’ (pag. 153)

Faptele oamenilor au consecinte magice. Nici nu poate fi altfel, caci secolul 18 a fost in mare parte pentru tarile romanesti un secol al vrajilor si mai putin un secol al luminilor si rationalismului precum in alte parti. Aparitia unui balon cu nacela nu poate fi explicata in acest sistem de referinta decat prin magie. Mai puternice decat vrajile pot fi doar cuvintele.

‘Bucurestiul, pentru cine nu stie, este un oras mancator de cuvinte, o gaura hranita cu soapte, un depozit de suieraturi si cantece. Este un oras sugativa. Nu conteaza de unde vin, daca sunt nemtesti, grecesti, sau chiar dintr-o limba moarta. Orice cuvant e o scanteie, un combustibil care tine orasul in viata. Cine vrea sa scotoceasca dupa cuvinte pierdute, cine are mania celor dulci vechituri trebuie neaparat sa inceapa cu Bucurestiul. In fibra lui se plimba, ca pa banda unei vitrine de lux, toate vorbele scapate cu voie sau fara voie in perimetrul orasului. Uneori, cate un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dambovitei, incat pe cheiul ei ai impresia ca susotesc spiridusi.’ (pag. 33)

Cuvintele vor prevala in cele din urma isi in intriga cartii. Boieroaica Manda Doicescu, cea care isi construise un spatiu imaginar alternativ realitatii (cat era ea de realitate) fanariote din lectura romanelor italienesti si spaniole (in traducere greaca, desigur) va avea rolul sau nu lipsit de importanta in deznodamant. Un deznodamant care pare doar aparent tragic pentru ca privim prin perspectiva istoriei, dar nu sunt sigur ca nu va fi fost perceput ca un dulce happy-end de protagonisti.

Secretul manuscrisului fanariot se va dezvalui cititorilor la sfarsitul acestei carti frumoase, cu multe straturi de mister, istorie, si magie.

 

In ceea ce banuiesc ca este o pseudo-prefata a cartii lui Catalin Mihuleac ‘America de peste pogrom’ aparuta la editura Cartea Romaneasca in 2014, eroina si presupusa comanditara a scrierii pe nume Suzy Berstein scrie:

‘Nu stiu nici in ce masura romanul meu este unul catchy.’ (pag. 7)

O pot asigura pe doamna Suzy (fosta Sanziana de la Iasi) ca romanul este cat se poate de ‘catchy’. Se poate citi intr-o noapte, se poate citi intr-un zbor de avion, se poate citi intr-o rasuflare si fara a-l lasa din mana. Meritul desigur este al scriitorului (tot iesean) Catalin Mihuleac, reporter, dramaturrg, povestitor in gama satirica, gama care nu lipseste nici in aceasta carte, populata de personaje care nu par sa ambitioneze prea tare in a depasi limitele stereotipului: romanca ajunsa la o varsta putin prea coapta, in care mariajul dar si parasirea Romaniei in vesnica tranzitie au devenit scopuri demne de aproape orice mijloace, americanii joviali dar superficiali si afoni cultural, evreii a caror inteligenta naturala si inventivitate par canalizate intr-o singura directie si anume sporirea conturilor in banca. Nu lipseste nici sexul din scrierea lui Mihuleac (si atentie – am scris ‘sex’ si nu ‘erotica’), si nici tonurile acute de telenovela. Deci o carte bine scrisa, usor de citit, presarata de umor, sex, si cu culori vii de telenovela. Da, ‘America de peste pogrom’ este toate acestea si este in acelasi timp si prima si cea mai cutremuratoare carte din literatura romana care abordeaza fara nicio eschivare ziua poate cea mai rusinoasa din istoria nationala – pogromul de la Iasi din 29 iunie 1941.

 

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

 

‘Pogrom, la Iasi? Am facut, la scoala si in facultate, istorie de m-a durut capul. Dar nici un profesor nu a pomenit un singur cuvant despre.’  (pag. 70)

Trebuie sa intercalez aici o nota personala. Ca evreu nascut in Romania am cunoscut din relatarile parintilor si ale bunicilor, supravietuitori ai Holocaustului, totul despre acea perioada si ceva in plus. Am studiat insa din aceleasi manuale scolare ca si toti colegii mei evrei si ne-evrei, manuale in care se vorbea despre ‘crimele ocupantilor nazisti’ dar nu se pomenea faptul ca victimele fusesera in mare majoritate evrei. Am citit si cartile mai ‘serioase’ de istorie sau articolele comemorative din presa (chiar si cea a comunitatii evreiesti) perioadei comuniste in care pogromul era mentionat, dar pus pe seama germanilor. Asa incat nu ma mira ignoranta unora dintre romani care pana la publicarea raportului Comisiei Wiesel aveau motive reale de a-si ignora trecutul, in timp ce altii aveau motive la fel de reale de a-l ingropa sau face uitat. Nu ma mira nici ca eroina cartii trebuie sa calatoreasca in America, sa se marite si sa devina americana (si evreica!) pentru a afla adevarul despre unul dinre episoadele cele mai intunecate ale istoriei Romaniei. Un adevar dureros si rusinos, dar care nu poate fi depasit decat daca este cunoscut si asumat. Astazi, in 2014, mai ales dupa publicarea raportului Comisiei Wiesel, a atator studii de istorie, si poate si a acestei carti, nimeni nu mai are in Romania scuza ignorantei.

’29 iunie 1941. O zi fara niciun fel de scuza. Macar de n-ar fi calda si insorita. Macar de n-ar fi sarbatoarea crestina a Sfintilor Petru si Pavel. Macar.’ (pag. 182)

 

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Naratiunea din ‘America de peste pogrom’ se desfasoara pe doua planuri alternate. Intr-unul din ele povestitoarea este Sanziana devenita Suzy, ‘salvata’ din Romania post-decembrista de un job intr-o afacere de vanzari de haine de mana a doua (insa la proportii globale) si de maritisul in familia de evrei care conduc afacerea. Umorul sarcastic este tonul principal in care sunt descrise confruntarile lui Suzy cu mentalitatile americane si cu familia de evrei care o primeste cu o superficiala dragoste, cu exceptia poate a soacrei Dora, personaj inchis si antipatic, ce mai, soacra!

‘Aurul e la mine acum. Eu fac regula, in “Bernstein Vintage Ltd”. Regulat, dau cate o fuga in Europa. Cu, dar mai ales fara Ben. Sa caut marfa, oficial. Sa bat muzeele, neoficial. Sunt tot mai evreica. Si tot mai romanca. Ghiciti ce iese din combinatia asta.’ (pag. 135)

Planul paralel incepe cronologic cu trei sferturi de secol in urma, in Iasii perioadei interbelice. Naratiunea este aici la persoana a treia, si abia spre sfarsitul cartii vom afla pe ce se bazeaza si care este sursa. In Iasii anilor 20 si 30 ai secolului trecut jumatate din populatie era evreiasca. Evrei bogati si evrei saraci, evrei cu studii si fara, unii dintre ei razbatand in atmosfera de antisemitism care infesta Universitatea (unde perora ca profesor celebrul A.C.Cuza, creatorul ‘antisemitsmului stiintific’) pentru a deveni profesionisti de marca si succes, cum este medicul ginecolog Jacques Oxenberg devenit medicul expert in domeniu si prestatorul de operatii cezariene pentru doamnele din populatia bogata si sotiile notabilitatilor orasului. Cunoastem familia – sotia Roza cea frumoasa si cultivata, soacra profesoara de pian, copiii Lev si Golda, fetita sensibila care scrie poezii despre ratuste galbene. Ii cunoastem si pe servitoarea Tincuta si ibovnicul Ilie, care in subsolul casei se angajeaza in partide sexuale, discuta cu invidie despre luxul si averea ‘jidanilor’ si clocesc planuri de razbunare.

 

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

 

Jacques Oxemberg este tipul evreului din clasele suspuse care minimalizeaza pericolul nationalismului si antisemitismului, si se bazeaza pe relatiile sale cu inalta societate romaneasca a orasului. Greseala fatala, caci in ziua infamiei Iasul romanesc se razbuna crunt pe evreii sai. Mihuleac, fara a abandona complet in aceste episoade registrul comic si isi asuma rolul reporterului in ale istoriei:

‘Nu mai e loc de mila. Mainile prizonierilor, obligate sa stea ridicate, cersesc atentia unei divinitati care nu sta prea bine nici cu vazul, nici cu auzul. E in zadar. Acolo, sus, toata atentia este indreptata spre sarbatoritii crestini Petru si Pavel, care sufla voiniceste in lumanarile din tortul de ziua lor. Baionetele soldatilor imprima directia si ritmul de mers, batele civililor anuleaza de pe trotuar tentativele de-a iesi din formatie, certificand ca oina cu capete evreiesti ramane sportul national romanesc.

Din zece in zece metri, cate un trosnet de vresc osos tine veselia crestina de pe margine treaza; la fiecare jumatate de minut, un trident format dintr-o barba si doi perciuni e smuls in urale sau aprins cu chibritul. Gloantele gonite dau sarbatorii branciuri noi, ca la un concurs hipic. Merita sa te uiti; spectacolul e mult mai ochios ca jocul de artificii de ziua Majestatii Sale Regele.

Pentru a nu deranja deplasarea constanta a iudelor vii, iudele moarte sunt impinse in laturi si abandonate la mal, ca niste epave incarcate cu prada. Acolo le asteapta roiuri de termite orasanesti; in doar cateva clipe, hainele si imbracamintea dispar rontaite de foamea de innoire. Cadavrele sunt dezbracate cu maini dibace, raman goale si neajutorate, asteptandu-si cu resemnare casarea, de parca ar fi manechine vechi si uzate din magazinele de moda de pe Strada Lapusneanu.’ (pag, 203)

 

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

 

De aici cosmarul devine doar si mai ingrozitor. S-a scris foarte putin despre ce s-a intamplat in ‘trenurile mortii’, chiar si supravietuitorilor le-a fost greu sa relateze ceea ce s-a intamplat acolo (una dintre exceptiile notabile a fost regizorul Andrei Calarasu plecat cu cateva luni in urma din aceasta lume). Catalin Mihuleac nu ezita sa scrie pagini memorabile, si nici sa abordeze o alta tema, un alt fel de crima despre care se vorbeste si mai putin – violurile.

‘Despre femeile violate, istoria tace. Autocenzura o impiedica sa acorde importanta acestor fiinte insemnate pe vecie, in urma celui mai vechi asalt militar, in care soldati, subofiteri si ofiteri lupta la piele cu muieretul dusman. Lupta racnind crancen, lupta culminand victorios, folosindu-si fara sfiala armamentul intim.’ (pag. 257)

Capitolele finale ale cartii aduc impreuna cele doua fire narative, intr-un mod nu complet neasteptat, dar care are totusi o adaugire finala, care chiar daca pare putin ‘hollywoodica’ si nu neaparat necesara pentru mesajul general al cartii, este totusi in logica unuia dintre putinele personaje pozitive ale cartii – rabinul iesean care o salveaza pe fetita care va fi singura supravietuioare a familiei. Este descifrat in final si personajul soacrei Dora, si atitudinile evreilor americani apar deodata sub o lumina complet diferita.

Iasiul este fundal si scena in permanenta, prezent si amintire pentru personajele cartii. Este o carte scrisa de un iesean despre istoria orasului sau, despre trecutul care nu poate si nu trebuie sa fie uitat.  Radu Paraschivescu a afirmat ca ‘America de peste pogrom’ s-ar putea sa fie cea mai buna carte a anului 2014. Cred ca este foarte posibil sa aiba dreptate.

 

 

 

 

Am avut multe motive sa citesc imediat ce am avut ocazia cartea lui Daniel Cristea-Enache ‘Literatura de azi’ cu subtitlul ‘[email protected] pe net’ (ortografia originala, desigur, din toate punctele de vedere), aparuta acum cateva saptamani la POLIROM. In primul rand pentru ca Daniel Cristea-Enache este criticul meu literar preferat, si insubstanta si in stil, un critic care stie sa caute esenta si frumosul in carti si sa scrie frumos despre ele, un prieten, coleg, discipol si mentor (varsta sa-i zicem mijlocie ii permite sa se bucure de ultimele doua functii simultan) al multor scriitori romani contemporani. Al doilea motiv este implicarea intensa a criticului in lumea internetica in care ne-am intalnit si in care eu vin din cu totul alta directie. Daniel este un utilizator hiperactiv al Facebook-ului, si mai mult decat un suporter, este un promotor al exclusivelor internetice, lucru aproape unic printre criticii literari, si destul de rar intr-un mediu in care multe figuri ilustre continua sa duca un razboi  fara speranta pentru pastrarea suprematiei suportului de hartie al cuvantului tiparit fata de cel pastrat electronic si facut accesibil cu ajutorul Internetului. Aceasta carte insasi este dovada ca Daniel este printre aceia, inca putini, care a inteles puterea distribuirii literaturii si a informatiei culturale in general in mod liber si instantaneu, fara a tine cont de frontierele geografiei. ‘Literatura de azi’ este o culegere a interviurilor publicate intre sfarsitul lui 2011 si inceputul lui 2013 in foiletoane saptamanale de portalul cultural liternet.ro, interviuri ale caror mod de desfasurare le determina structura si le da un caracter aparte.

Mai exista insa un al treilea motiv si acesta este propria mea pasiune pentru interviuri in general, si interviurile cu scriitori si oameni de cultura in special. Originile acestei pasiuni personale pot fi gasite in anii de inceput ai ‘Romaniei Literare’, care in 1968, anul de speranta al scurtului si amagitorului dezghet politic si cultural romanesc inlocuia anchilozata ‘Gazeta literara’, sub o noua conducere cu Geo Dumitrescu redactor-sef si Adrian Paunescu redactor-sef adjunct. Printre multele noutati de format si continut gazeta continea in acei ani interviuri pe care poetul tanar si gazetarul talentat care era Paunescu in acei ani le lua colegilor de breasla scriitori, dar si oamenilor de cultura din alte discipline, precum si unor personalitati din alte domenii, inclusuv cel politic. Atunci, in anii (pentru mine) ai adolescentei si formarii intelectuale, am simtit forta interviului de calitate in a aduce cititorilor fatetele diferite ale personalitatilor intervievate, detalii ale biografiei lor, atitudinea fata de controversele zilei, fata de marile si micile probleme ale tarii si societatii in care traiesc. Nu a durat mult perioada de dezghet, ‘Romania literara’ a trecut in alte maini, si seria de interviuri a fost intrerupta. Adrian Paunescu avea sa o reia cativa ani mai tarziu la Flacara, dar nu mai era nici aceeasi atmosfera de entuziasm si deschidere in cultura si societatea romaneasca, si nici Paunescu nu mai era acelasi, devenind din ce in ce mai aliniat cu directivele de partid, si plusand in directia crearii unor formate care serveau cultul personalitatii perechii de dictatori din fruntea Romaniei acelor ani. Interviurile devenisera din ce in ce mai rare, si scriitorii romani ai anilor 70 si 80 au fost din nou pentru citititori in marea lor majoritate doar niste nume pe copertitle cartilor. Nu este deci de mirare ca dupa 1989 scriitorii mai mici si mai mari au abordat cu entuziasmul si foamea recuperarii genurile care permit expunerea personala de la jurnal la corespondente, de la publicistica de atitudine la interviuri. Pentru multi dintre scriitorii cei mai de succes ai Romaniei de astazi cartile de publicistica, jurnalele, dialogurile si interviurile ocupa numeric locuri aproape egale cu cele ale operelor literare insasi.

 

Image.ashx

 

Interviurile publicate de-a lungul lunilor si anilor de Daniel Cristea-Enache prilejuiesc o cunoastere a scriitorilor romani de astazi dincolo de opera lor, dar contextul este aproape intotdeauna cel al operei scrise. Ca autor de interviuri Daniel are marele avantaj de a cunoaste perfect si in profunzime cartile autorilor cu care discuta, o cunoastere care pare sa depaseasca simpla relatie intre critic si scriitor. Ca si atunci cand scrie cronici literare, intrebarile pe care le pune arata ca nu este vorba numai despre un critic ci si despre un cititor pasionat si empatic, doritor de a afla cat mai multe despre omul din spatele cartii si astfel de a-i intelege mai bine opera scrisa, si despre un cercetator atent care si-a pregatit bine lectiile cunoscand in amanunt biografia partenerilor de discutie. Aceasta ii permite sa abordeze interviurile compuse din patru sau cinci intrebari sau grupaje de intrebari fara preambule, direct si foarte la obiect in ceea ce priveste persoana si opera scriitorului cu care discuta. Iata de exemplu cum incepe interviul cu
Livius Ciocarlie:

‘DANIEL CRISTEA-ENACHE: Stimate domnule Livius Ciocarlie, in cea mai recenta carte a dumneavoastra, ‘La foc marunt’, va marturisitiimposibilitatea de a refuza o solicitare, o rugaminte, o invitatie, precum si seriozitatea si aplicatia oarecum atipice cu care purcedeti la onorarea lor. Tot aici, constatati ca, in ultima vreme, ritmul acestor solicitari a scazut: numai uneori, spuneti, mai cade cate un “obuz”.
De ce oamenii vin spre dumneavoastra cu aceste solicitari? Si de ce nu le puteti spune “nu”? De ce ati acceptat din prima clipa sa facem acest dialog, fara vreo “codeala” de vedeta ori invocarea unei agende cu alte prioritati?
Totusi, stimate domnile Livius Ciocarlie, este vorba despre timpul dumneavoastra. Timpul: ceva foarte pretios pentru un scriitor si pentru un eseist. De ce-l fragmentati si de ce oferiti altora bucati din el?’ (pag. 143)

La asemenea intrebari sau grupaje de intrebari atent formulate si bine argumentate rapunsurile sunt pe masura, fiecare profilate pe stilul si personalitatea celui intervievat. Livius Ciocarlie raspunde in stil banatean, cu o argumentare personala care dezvaluie laboratorul literar si crezul personal. Cu Carmen Musat raspunsul la prima intrebare capata dimensiunile unei treceri in revista a evolutiilor politice ale ultimelor decenii si atitudinii scriitoarei. Ioan Es. Pop raspunde la o intrebare lipsita de menajamente legata de implicarea poetului cu Securitatea cu includerea unui poem scris in acea perioada ale carui versuri vorbesc mai bine despre framantarile si umbrele acelor vremuri care continua sa-l insoteasca. Norman Manea, si el autor de carti de dialoguri dezvaluie mecanismele acestora si nevoia de a discuta in conditiile exilurilor (interior, geografic) pe care le-a trait. Iar Lucian Dan Teodorovici isi descrie pasiunea pentru … Dinamo.

Dezvoltarea in continuare a fiecaruia dintre interviuri este contruita pe raspunsul primit la intrebarile precedente, si cateodata
influentata si de evolutia evenimentelor politce. Multe dintre interviuri au avut loc in zbuciumatul an 2012, anul protestelor si al  suspendarilor, al referendumului si al alegerilor. Zgomotul strazii si zarva mediatica a lui 2012 se lasa auzite in spatiul virtual in care se desfasoara interviurile. De cele mai multe ori insa Daniel Cristea-Enache reuseste sa obtina de la interlocutorii sai raspunsuri care pun in evidenta esenta gandirii si scrierilor acestora, precum si informatii noi care completeza imaginea si informatia pe care cititorii si-o formasera despre ei. Aflam despre cautarile si peregrinarile lui Dan Lungu si despre istoria Clubului 8. Ne delectam cu felul in care isi descrie Emil Brumaru pasiunea poeziei, si felul in care aceasta se leaga de diversele etape ale biografiei sale. Ne emotionam la povestea de dragoste personala si autobiografica pe care ne-o asterne Radu Pavel Gheo. Reflectam impreuna cu Radu Vancu la relatia dintre poetic si politic. De la Vasile Ernu capatam un raspuns incomod dar lucid la o intrebare legata de o posibila reintregire romaneasca a Basarabiei. Aflam de la Silviu Lupescu lucruri inedite despre istoria editurii POLIROM.

 

foto: Viorel Ilisoi

foto: Viorel Ilisoi

 

Personal am fost fascinat in mod special de interviul cu Norman Manea. Exilul este una dintre temele principale ale operelor lui Manea, dar ceea ce a reusit sa obtina Daniel Cristea-Enache in interviul sau cu scriitorul care traieste astazi peste ocean este un eseu personal si o reflectare sintetica a problematicii exilului, in special pentru un scriitor al carui mod de a trai este atat de legat de limba in care s-a nascut si format. Cand scrie ‘Paradoxal, nevoia unei patrii poate fi mai acuta pentru cel acuzat mereu ca nu o are si nu ar putea avea vreuna, desemnat ca strain in propria tara si oriunde.’ (pag. 251) Manea descrie intr-o singura propozitie dilema identitara a intelectualilor evrei din exil dintotdeauna, pentru ca apoi sa-si dezvolte experienta personala de peregrinari geografice si spirituale:

‘Exilul este o socanta dislocare si disposesie, in care pierzi locul firesc, limba, prietenii, cartile, rutina unei vieti ritmate de ciclul natural al calendarului si al virstelor. Este o dialectica a schimbarii, cum spunea Brecht, si anume a uneia brutale care solicita intens fibra intregii fiinte. O trauma esentiala. Dar si o enorma sansa, care te obliga s-o asumi, sansa de a te reanaliza si a deschide larg ochii spre diversitatea lumii, la care nu aveai acces in ograda bine imprejmuita a provinciei natale. O trauma privilegiata, un extraordinar exercitiu pedagogic al scrutarii sinelui, cu necunoscutele sale, solicitate sa se puna in valoare si, concomitent, a necunoscutului din jur. Descoperi, vrind-nevrind, o noua lume si noua lume din tine insuti.’ (pag. 252-253).

Faptul ca raspunsurile la interviuri sunt scrise creaza oportunitatea diferentierilor stilistice, mai evidente la unii dintre respondenti, mai putin la altii. Nu cred ca va fi greu sa fie detectat stilul si identificat autorul in textele scrise de Emir Brumaru, Razvan Petrescu, Norman Manea, Livius Ciocarlie – si acestea isi vor putea gasi locurile in tomurile de opere complete de mai tarziu. Ultimele intrebari din fiecare grupaj difera ca stil si abordare. In unele cazuri este vorba despre ‘proba cea mai dificila’ (la Livius Ciocarlie), in altele (iarasi Manea) este lasat interlocutorul sa-si puna sie insusi intrebarea care ‘sa nu fi venit’ in multe alte interviuri date anterior. Fiecare grupaj de scriitor este completat de un Curriculum Vitae scris de fiecare autor, inca un prilej de auto-analizare, de cizelare a perspectivelor si a contextului si de diferentieri interesante in modul de scriere.

Am citit ‘Literatura de azi’ cu dragoste si interes fata de cei care au raspuns provocarii lui Daniel Cristea-Enache si prin el s-au dezvaluit cititorilor. Pe unii dintre scriitori ii cunosc mai bine, le-am citit unele dintre cartile mai importante, pe altii mai putin, pe cativa doar dupa nume. Cartea lui Daniel mi-a trezit interesul sa ii citesc pe toti. Cartea este cred importanta si prin relatia pe care o creaza intre interviurile care au aparut mai intai la liternet.ro si volumul tiparit – inca o dovada ca Internetul nu poate (chiar daca ar intentiona) sa ucida cuvantul tiparit, dar il poate influenta si schimba enorm, pana la crearea de noi genuri literare.

Esentialul ramane insa tot dialogul. In acest spirit cea mai buna incheiere a acestor randuri mi se pare tot un citat din interviul luat lui Norman Manea:

‘Dialogul intre oameni a suferit drastice transformari datorita evolutiei tehnicii, prin aparitia postei, telegrafului, telefonului, radioului, televiziunii, computerului si, recent a multiplelor jucarii de buzunar care permit contactul instantaneu cu lumea intreaga. Ce inseamna desfiintarea practica a comunicarii epistolare, in folosul uneia rapide si laconice si, inevitabil, reductive, nu putem inca evalua, dar este vorba, sint convins, de schimbari care afecteaza profund si personalitatea umana si societatea umana. Chiar si sub formele noi, accelerate si simplificate, dialogul ramine esential; lipsa acestuia contine grave prejudicii si primejdii. Cum s-a dovedit, indemnul “iubeste pe aproapele tau” este iluzoriu. Dar daca l-am modifica in “dialogheaza cu aproapele si departele tau”? Este greu de imaginat convietuirea in familie si societate, intro tara si in lume in lipsa dialogului sau prin degradarea sa ireversibila in agresivitate, obtuzitate, suficienta, narcisism, fanatism, idolatrizarea sinelui?” (pag. 266-267)

Ultimul paragraf din Arhivele de la Monte Negro a lui Octavian Soviany (Cartea Romaneasca, 2012) suna ca o punere in context:

Nota: Luigi Lucheni este numele anarhistului solitar, care o asasina in septembrie 1898, la Geneva, pe Elisabeta, imparateasa Autriei si regina Ungariei. (pag. 225)

Este si singurul paragraf din carte care nu este scris la persoana intaia. Este insa vorba despre o reala punere in context? Vrea povestitorul sa ne spuna ca personajul cartii – acuzat la un moment dat ca ar fi Luigi Lucheni, dar care mai este banuit a fi si fiul lui Kostas Venetis, personajul celeilalte carti a lui Soviany, devenit aici sef de satra, personaj care in cea mai mare parte a cartii se prezinta cititorului sub numele de Ulrich de Lichtenstein, descendent decazut, decrepit si descompus al nobilimii europene – ar fi doar frunctul imaginatiei nebunului care la sfarsitul secolului 19 a schimbat soarta Europei secolului 20?

Este o explicatie dar nu cred ca este singura.

 

sursa http://www.librariasophia.ro/carti-Arhivele-de-la-Monte-Negro-Soviany-Octavian-so-8596.html

 

Citita imediat dupa Viata lui Kostas Venetis, aceasta carte m-a lasat putin descumpanit. Pe de o parte cronologic ea a fost scrisa inaintea romanului mult mai consistent al carui recenzie am publicat-o acum cateva zile (cartea a fost rescrisa partial dupa marturisirea autorului). Pe de alta parte intentia declarata a lui Soviany este de a scrie o trilogie, in care aceasta carte ar fi un fel de interludiu intre povestirile vietilor lui Kostas si a Nemtoaicei, celalalt personaj si cronicarul vietii lui Kostas in primul volum. Diferentele in structura sunt insa foarte consistente, este vorba despre doua carti diferite ca stil si gen, desi nimeni nu poate pune la indoiala ca sunt scrise de acelasi autor.

Daca Viata lui Kostas Venetis era un roman picaresc si istoric, acoperind cronologic a doua jumatate a secolului 19 si incluzand relatari despre vietile unor personaje intretesute si incrustate una in cealalta ca intr-o ornamentatie orientala ca a celor o mie si una de nopti (dar in culori sumbre), Arhivele de la Monte Negro sunt concepute ca o suita de vise si vedenii, in care personaje fantastice si monstruoase populeaza un univers concentrationar, care aduce cand a spital, cand a lagar de concentrare, cand a manastire, cand a inchisoare. Zidurile si gratiile sunt prezente permanent, paznicii si calaii imbraca diferite forme si uniforme, dar este evidenta obsesia permanenta a damnarii si a pedepsei. De la un moment incolo naratiunea (daca se poate vorbi despre naratiune in aceasta carte) se despica in doua fire paralele create din episoade scurte intretesute, care nu depasesc niciunul in lungime doua sau trei pagini, pentru a se reintalni in final, sub auspiciul notei deja citate.

 

sursa http://octaviansoviany.files.wordpress.com/2008/06/poza2.jpg

 

Personajele feminine care populeaza acest univers sunt toate o fascinanta combinatie de erotism si uratenie, unele dintre ele intrate intr-o faza mai mult sau mai putin accentuata de moarte si descompunere. Nastenka, Liuba, Robusta, doamna Consul si fiicele sale par a fi toate masuri ale neputintei si borne in drumul spre moarte al personajului principal. Personajele masculine, seful politiei, manuitorul de hoituri poreclit Dostoievski, evreul Gruss, par mai mult simboluri ale imperiului (austro-ungar, european) in destramare, o combinatie de personaje descinse din Hasek sau mai degraba Kafka, fara nicio raza de lumina sau nuanta de omenie in siluetele profilate. Fara a atinge adancimile de abjectie ale situatiilor din cealalta carte a lui Soviany, episoadele si cosmarurile puse pe hartie in Arhivele de la Monte Negro reflecta pesimismul profund al unui scriitor care daca nu a vazut, cel putin a imaginat iadul.

Ramane placerea citirii si ea este aceeasi ca si in Viata lui Kostas Venetis. Octavian Soviany scrie intr-una dintre cele mai expresive limbi romanesti pe care mi-a fost dat sa le citesc, cu o imaginatie inepuizabila, facand reale cititorilor cosmarurile si miasmele de putregai ale fanteziilor sale. Una dintre lecturile posibile ale Arhivelor este cea a unei colectii de vise rele despre un continent si un imperiu descompus, despre suferinta si mizeria celor care sunt martorii apusului sau. Inca o lectura care nu poate fi uitata cu usurinta.