Entries tagged with “istorie”.


Istoricul Dinu C. Giurescu isi continua cercetarea istorica a celeilalte epoci de ‘tranzitie’ din istoria Romaniei, cea de dupa cel de-al doilea razboi mondial, inceputa cu volumele ‘Uzurpatorii. Romania, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946′ si ‘Falsificatorii. Alegerile din 1946′ (despre acesta am scris si aici) cu al treilea si ultimul numit ‘Lichidatorii. Romania in 1947′, aparut intr-o a doua editie revizuita la Editura Enciclopedica, in anul 2012. Pentru cei care au citit cartile precedente, acest volum final pare o continuare fireasca si tragica a descrierii procesului istoric inceput la Teheran si Ialta, continuat prin actul de la 23 august si ocupatia sovietica, desavarsit acum prin preluarea treptata completa a puterii de catre comunisti si ‘tovarasii de drum’ si distrugerea sau reducerea la caricatura a tuturor institutiilor democratice ale statului. Totul sub patronaj sovietic si cu indiferenta sau complicitatea prin neputinta si nevointa a aliatilor occidentali:

‘… hotariri cu formulari generale say ambigue care au fost interpretate diferit, diametral opus, de fiecare din cei Trei Mari. Cum in Romania avea preeminenta deplina Uniunea Sovietica, au prevalat de fiecare data – in politica interna – punctul de vedere si interpretarile Moscovei.’ (pag. 5)

Organizata in 21 de capitole cartea se bazeaza in mare parte (si acesta este si elementul principal de noutate si originalitate) pe documente care nu au fost accesibile vreme de peste jumatate se secol, aflate in arhivele occidentale, in special ale ministerelor de externe ale Statelor Unite si Angliei ale caror trimisi diplomatici monitorizau situatia si transmiteau informatiile acasa, primind in schimb instructiuni ambigue de inactivitate sau sustinere formala si declarativa a fortelor care se opuneau puterii preluate de comunisti prin forta (in 1945, guvernul Groza) si frauda (alegerile din noiembrie 1946). Primul capitol prezinta acest context, urmat de capitolul dedicat semnarii Tratatului de pace de la Paris, care reprezinta in fapt recunoasterea juridica a preluarii puterii de catre comunisti si aliatii lor si a legitimitatii guvernarii comuniste. Capitolul al treilea descrie inceperea reresiunii politice pe scara larga, arestarile abuzive, conditiile inumane de ancheta si detentie la care erau supusi cei care se opuneau comunistilor dar si aliatii lor politici de pana ieri care nu se incadrau strict in linia politica noua. Lipsa de raspuns si de eficienta a protestelor este in perspectiva istorica doar inca un caz in care Occidentul a inchis ochii si nu a vrut sau nu a putut sa sustina propriile principii legate de drepturile elementare ale omului in tari totalitare.

Capitolele IV si V descriu transformarile economice. Incepe sa fie pusa in practica doctrina economica comunista a industriei si comertului centralizate, planificate si etatizate si a agriculturii de tip colhoznic. Romania de dupa razboi producea doar o fractiune din ceea ce atinsese in anul de varf 1938 si aveau sa treaca inca multi ani pana la atingerea nivelelor interbelice. Si totusi inca functiona industria bazata pe proprietatea privata si economia de piata:

‘Parcurgind asemenea liste, ai imaginea unei economii care functioneaza in 1947, pe baza proprietatii particulare. Daca n-ar fi intervenit aplicarea modelului sovietic (incepind cu 1948/49), asemenea producatori ar fi asigurat dezvoltarea unei economii de piata functionale, ca in centrul si vestul Europei.’ (Pag. 38)

Nu avea sa se intample. Stabilizarea monetara si nationalizarea din iunie 1948 aveau sa distruga sistemul financiar si industria bazata pe libera initiativa.

 

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

 

Urmatoarele trei capitole urmaresc evolutia partidelor politice democratice din Romania in 1947. Sistemul politic era inca in teorie pluri-partinic, dar deja se crease o diferentiere clara intre micile partide satelit ale Partidului Comunist care aveau sa fie curand absorbite de acesta (inclusiv ramura de stanga a Partidului Social-Democrat) si partidele democrate ai caror conducatori si militanti sunt treptat arestati, judecati si condamnati la ani grei din inchisoare (unde multi dintre ei aveau sa moara in conditii inumane) si a caror activitate este treptat interzisa. Practic, in noiembrie 1947, la un an dupa alegeri, in Romania nu mai exista opozitie politica legala. Actiunile si luarile de pozitie ale unor politicieni cum au fost Iuliu Maniu si Gheorghe Tatarescu par astazi acte de curaj si de onoare, dar eficienta lor in acele momente a fost nesemnificativa.

Extrem de documentat (poate chiar excesiv in tabele si cifre) este capitolul X dedicat agriculturii. 1947 este primul an de productie normala de cereale si legume dupa doi ani de seceta cumplita, dar este si anul in care piata libera a producatorilor agricoli este reglementata de cote obligatorii si preturi sub nivelul pretului de productie. In plus aceste reglementari discrimineaza patura taranilor mai instariti (adica mai harnici si mai buni gospodari) pregatind terenul pentru reprimarea politica a ‘chiaburilor’ care avea sa aiba loc in anii urmatori si pentru colectivizarea fortata careia ii vor trebui 15 ani pentru a fi generalizata.

Amplul capitol XI se ocupa de cursa intinsa conducatorilor Partidului National Taranesc la Tamadau urmata de arestarea acestora, procesul public si condamnarea lor. Dupa informatiile furnizate de Dinu C. Giurescu in aceasta carte si in volumul precedent PNT castigase la urne alegerile din 1946 fiind in realitate cel mai popular partid politic din Romania. Frauda care a intors rezultatele alegerilor a fost completata de o inscenare juridica dintre cele mai penibile din istoria sistemului juridic romanesc, de condamnarea la inchisoare (si de fapt la moarte in inchisoare) a conducatorilor PNT si trecerea acestuia in ilegalitate pana dupa decembrie 1989. Relatarile istoricului incep de aici sa fie combinate si amestecate cu amintiri personale ale studentului Dinu C. Giurescu care avea 20 de ani in 1947. Personal mi se pare problematica aceasta licenta stilistica – nu ca nu ar fi interesante amintirile si notele cu tenta personala, dar cred ca locul lor este in alta carte, sau in cel mai bun caz, aici dar in note de subsol.

Dupa ce se ocupa in capitolul XII cu stabilizarea monetara, autorul analizeaza in capitolele urmatoare soarta partidelor care au ales sa se alieze cu comunistii si sa sustina guvernul lui Groza si rezultatele alegerilor din 1946. Nici ramura Tatarescu a Partidului National Liberal si nici ramura colaborationista a Partidului Social Democrat nu aveau sa supravietuiasca decat cel mult formal, prima ramanand fara baza politica in urma stabilizarii si nationalizarii, cea din urma fiind inghitita complet in Partidul Muncitoresc prin ‘fuziunea’ din anul 1948. Tatarescu avea sa fie arestat in 1950 si sa-si sfarseasca si el viata in inchisoare.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

 

‘La peste sase decenii ramane, posibil, intrebarea: au stiut factorii de raspundere de la Washington si Londra ca nu pot face altceva decat sa trimita note de protest si ca Moscova isi va aplica in continuare politica in Romania si in sud-estul Europei? Au stiut, si in orice caz si-au dat seama. “Sunt sigur – scrie premierul Winston Churchill Presedintelui Roosevelt … ca vei fi tot atat de ingrijorat ca si mine, de recentele evenimente din Romania. Rusii au reusit, prin forta si inselaciune, sa instaureze carmuirea unei minoritati comunist.’ (pag. 141)

Noile reglementari economice sunt insotite de epurarile aparatului de stat, justitiei si armatei si instaurarea in posturile de raspundere a unor functionari incompententi dar credinciosi regimului. Capitolele XVI – XIX se ocupa de aceste schimbari care curmat evolutia fireasca a institutiilor statului si au instaurat aservirea ideologica ca criteriu principal al capatarii de functii si promovarii in munca. Schimbari dintre cele mai dureroase si cu implicatii adanci in educatia a zeci de generatii se petrec in viata universitara unde sunt epurati prin concedieri si pensionari majoritatea profesorilor de valoare. Dinu C. Giurescu, student in acea perioada este martorul direct al acestor schimbari.

In viata de zi cu zi continua lipsurile si penuria, si sunt introduse ratiile alimentare si cartelele. Aici poate ca Romania nu a fost diferita de alte tari din Europa distrusa de razboi, doar ca rationalizarea si invinuirea ‘speculantilor’ (pe post de ‘tapi ispasitori’) pentru carentele economice si de aprovizionare avea sa se intoarca in deceniul final al regimului comunist, pe cand Europa de Vest trecuse la abundanta economiei de piata, si chiar si celelalte state comuniste uitasera de lipsurile alimentare. Pentru cei care au trait anii 80 in Romania asemanarile in metode si vocabular sunt frapante.

Ultimele doua capitole se ocupa de ultimele luni ale regalitatii romane, marcate de calatoria regelui Mihai in Anglia cu ocazia casatoriei printesei Elisabeta (viitoarea regina) si de lovitura de stat prin care regimul comunist i-a impus lui Mihai abdicarea si a declarat statul Republica Populara. Sunt aduse la lumina documente interesante despre contactele regelui si incercarile disperate si de ultima ora ale acestuia de a salva ceva din caracterul democratic al statului, precum si despre evenimentele din jurul abdicarii. Pozitia regelui, influenta pe care acesta a avut-o si rolul pe care l-a jucat in acei ani tragici sunt inca disputate si deschise studiilor istoricilor din viitor. Nu cred ca in legatura cu aceasta personalitate a istoriei romanesti s-a scris ultimul cuvant.

Daca ar fi sa cautam un titlu pentru aceasta trilogie istorica a anilor tranzitiei de la ceea ce a fost Romania inainte de 1938 si ceea ce a devenit pentru jumatatea de secol de dupa 1948 un titlu posibil ar fi ‘Trilogia tragica’. Cele trei carti ale lui Dinu C. Giurescu nu reusesc sa constituie lucrarea definitiva care sa lumineze si sa explice toate evenimentele esentiale ale perioadei. Pentru un amator de carti de istorie cum sunt eu, de exemplu, lipsesc portretele principalilor actori – ai conducatorilor comunisti care au fost Uzurpatorii si Lichidatorii. Lipsesc si ilustratiile, poate ca in editiile viitoare acestea vor putea fi adaugate. Dar si asa, am citit cu mare interes ‘Lichidatorii’ si intregul ciclu de carti dedicate anilor fatidici 1945, 1946, 1947 – l-am citit ca pe un roman sumbru cu un final tragic cunoscut de la inceput.

 

 

Pasiunea istoriei mi-a fost infiltrata in suflet de un Dascal. Unul dintre putinii profesori in clasele carora m-am perindat in cei 12 ani de scoala si 5 ani de facultate care a fost mult mai mult decat un profesor si si-a meritat din plin titlul si amintirea de Dascal. Il chema Ionescu, din pacate numele propriu l-am pierdut in uitare, si mi-a fost profesor de istorie doar vreme de un an – in clasa a 8-a la Scoala Generala numarul 169 de pe strada Spiru Haret, vis-a-vis de Ministerul Invatamantului in Bucuresti. Anul nu era insa un an oarecare. Era anul 1968 – unui dintre acei putini ani din fiecare secol in care istoria pare sa se accelereze, in care evenimentele se succed unul dupa celalalt, aproape simultan, in diferite parti ale globului. Aveam sa mai traiesc mai tarziu inca un asemenea an – 1989. Atunci, in 1968 traiam primavara de la Praga si interventia sovietica, razboiul din Vietnam, conflictele rasiale si protestele studentilor din Franta si America, asasinatele politice care curmau vietile lui Martin Luther King si Robert Kennedy. Romania trecea printr-o perioada de relativ ‘dezghet’ ideologic, caci Nicolae Ceausescu nu facuse inca ‘istoricele’ vizite in China si Coreea de Nord si scriitorii, artistii, si intelectualii in general aveau pentru cativa scurti ani iluzia ca si socialismul romanesc ar putea avea o fata umana. Un tanar (cred ca era tanar, desi noua, elevilor, ne parea desigur matur) profesor de istorie dintr-o scoala din centrul Bucurestilor se simtea dator sa predea altfel istoria, discutand liber cu elevii, folosind articolele din primele numere ale ‘Magazinului istoric’ (peste ani aveam sa-l cunosc pe generalul Constantin Antip, cel care a fost primul redactor-sef al revistei), sadind in mine si probabil si in alti colegi ai mei pentru o viata pasiunea pentru istoria romanilor si istorie in general.

Imi amintesc despre profesorul Ionescu de fiecare data cand iau in mana o carte sau o revista de istorie. Am insa si mai multe motive sa-l amintesc acum, dupa ce am citit si pot asterne gandurile mele legate de volumul ’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ editat de Fundatia Culturala Magazin Istoric asociata cu Grupul Editorial Litera si aparuta in 2012. Pagina a 3-a mentioneaza ca lucrarea este realizata si tiparita ‘cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni’. Este vorba despre o colectie de studii care acopera cei 200 de ani de istorie a teritoriului pe care cel mai des il numim Basarabia intre 1812 – anul anexarii de catre Rusia – si 2012. Autorii sunt cinci istorici cunoscuti – trei din Romania si doi din Basarabia, coordonarea volumului fiind asumata de academicianul Ioan-Aurel Pop, rector al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj si de Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu de la Universitatea din Bucuresti si Universitatea Spiru Haret.

Faptul ca cinci autori diferiti semneaza capitolele care se ocupa de perioade diferite din istoria romanilor dintre Prut si Nistru nu ramane fara repercusiuni in echilibrul cartii. Se simt diferentele in stilurile de abordare, ca si in felul in care sunt citate si folosite referintele. Secolul dintre pierderea Basarabiei si intregirea de la 1918 este abordat in doua capitole aproximativ paralele din perspective diferite. Ceea ce lipseste insa in mod asa de evident incat nu pot intelege cum de nu a sarit in ochi editorilor macar, daca nu a autorilor, este o harta (daca nu mai multe) care sa plaseze geografic numele locurilor, si stapanirile succesive ale acestora. Imi pare ca autorii si editorii au pierdut din vedere faptul ca multi dintre cititori sunt din Romania si geografia de baza a Basarabiei, nu numai istoria acestei parti a tarii istorice este aproape complet necunoscuta.

 

 

sursa http://www.litera.ro/index.php/200-de-ani-din-istoria-romanilor-dintre-prut-si-nistru.html

sursa http://www.litera.ro/index.php/200-de-ani-din-istoria-romanilor-dintre-prut-si-nistru.html

 

’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ lasa la o parte in mod explicit pretentia unei pure obiectivitati istorice. Intr-o conjunctura in care propaganda ruseasca a falsificat istoria Basarabiei pana la a incerca sa stearga caracterul national si sa inventenze o limba si o natiune distincta acolo unde nu este vorba decat despre cel mult o varianta regionala definita cel mult prin accent si variatii de vocabular de cateva zeci sau poate sute de cuvinte, autorii delimiteaza scopul astfel:

‘Cartea de fata nu are o conotatie politica si nu indeamna la nicio idee politica pentru viitor, cu exceptia ideii cunoasterii trecutului, pe cat posibil, “asa cum a fost” … convinsi de necesitatea pluralitatii, propunem aceasta abordare, una dintre cele posibile, dar bazata pe datele transmise de surse, nu pe impresii ori pe imaginatie.’ (pag. 10)

Primul capitol scris de acad. Ioan-Aurel Pop prezinta in aproximativ 35 de pagini fundamentul istoric al zonei de nord-est locuite de romani, demonstrand in mod elocvent si clar deplina continuitate a prezentei romanesti ca si legatura organica dintre zona de dincolo de Prut si restul Moldovei. Prutul nu a fost in vechime nicicand granita, ci unul dintre raurile interioare ale Moldovei, si multe dintre unitatile teritoriale ale perioadelor Evului Mediu si Renasterii romanesti s-au situat de o parte si de alta a raului. Putin cunoscut imi era rolul Cetatii Albe ca port de legatura si acces al Europei Rasaritene si Centrale la Marea Neagra. Este subliniat rolul jucat de romani in general si de moldoveni in special in stavilirea expansiunii musulmane otomane spre Europa si pana si plata tributurilor infierata de alte variante istoriografice isi gaseste rolul in logica istoriei, asa cum a fost scrisa de Cantemir la inceputul secolului al 18-lea:

‘Pana si in continua varsare de bani catre Poarta, autorul vede un titlu de glorie pentru poporul sau; secatuirea averii neamului este un perpetuu sacrificiu de aur dupa cel de sange; prin aurul si prin sangele romanilor s-a rascumparat de la otomani libertatea Europei. Este exprimat aici un adevarat mesianism romanesc, cu un veac inainte de afirmarea celui polonez.’ (pag. 32)

Tradarea turceasca este dubla, caci dupa secatuirea reurselor economice ale celor doua tari romanesti si impunerea unui sistem politic corupt au urmat cele doua tradari succesive ale girului dat de Poarta intru pastrarea integritatii teritoriale a Moldovei. In conjunctura razboaielor europene de la sfarsitul secolului 18 si inceputul secolului 19 sunt cedate succesiv Bucovina Imperiului Habsburgic in 1775 si Moldova de rasarit in 1812 Rusiei. De mentionat ca Rusia si Moldova ajunsesera sa aiba o frontiera comuna doar in 1792 si ca la data preluarii controlului teritoriului de catre tari majoritatea absoluta a populatiei era romana. Termenul insusi de Basarabia a fost introdus de rusi si aici am de facut o corectura personala, caci preferinta pentru aceasta denumire (folosita si in perioada interbelica) nu pare sa aiba un fundament istoric de vechime. Prin cele doua tradari succesive Turcia trecea sub controlul imperiilor rivale inima istorica a Moldovei, locurile de descalecare si de dezvoltare istorica ale romanilor din totdeauna.

Secolului care a urmat ii sunt dedicate doua capitole: cel scris de profesorul universitar bucurestean Ion Bulei si cel semnat de dr. Ion Varta din Basarabia. Sunt descrisi primii ani dupa Pacea de la Bucuresti si incercarile romanilor trecuti sub stapanirea ruseasca de a-si pastra identitatea nationala si legaturile cu fratii de pe malul drept al Prutului. Este descrisa tranzitia de la o relativa dar limitata autonomie in primii ani spre o completa asimilare a Basarabiei ca provinicie ruseasca. Sunt descrise transformarile economice si demografice, politica de colonizare si rusificare intensiva dusa de regimurile centrale si guvernatorii locali succesivi. Interesante si modificarile hotarelor. In urma pacii de la Berlin care consfintea pe plan international independenta Romaniei, Rusia tarista isi incalca din noi obligatia de a respecta integritatea teritoriala a noului stat si incorporeaza trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), un fel de Alsacie si Lorena romaneasca, trecuta de cateva ori in cursul secolului 19 de sub un regim sub altul. Se modifica si structura sociala a acestei parti a tarii – vechea boierime moldoveneasca isi pierde treptat rolul si puterea economica, influenta sa culturala in randul romanilor fiind inlocuita la sfarsitul perioadei de intelectualitatea nationalista care continua sa priveasca peste Prut spre apus, in pofida sistemului de represiune tarist.

 

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/Atlas_of_Romania

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/Atlas_of_Romania

 

Capitolul semnat de prof. univ. dr. Ioan Scurtu despre perioada interbelica mi s-a parut cel mai detaliat, mai documentat si mai articulat capitol al cartii. El incepe cu descrierea evenimentelor Marii Uniri asa cum s-au petrecut in Basarabia, descrise insa si in contextul revolutiei bolsevice si a profundelor schimbari sociale si politice prin care trecea Rusia de care se desprindea Basarabia. Introducerea cu ton polemic (pag. 116) nu face un serviciu prea bun modului documentat si argumentat in care este prezentata istoria acestei parti din Romania interbelica in cele ce urmeaza, cu informatii extinse asupra evolutiilor politice, sociale, nationale, a economiei si a culturii. Nu sunt ignorate nici contradictiile si frecusurile intre administratia romaneasca si unele cercuri locale care au fost mai tarziu exploatate politic de catre puterea ruseasca devenita sovietica:

‘Spre deosebire de Transilvania si Bucovina, unde exista o intelectualitate romaneasca numeroasa, care a putut prelua toate functiile administrative, in Basarabia, datorita faptului ca limba romana fusese interzisa, iar relatiile cu Romania obstructionate de regimul tarist, nu a existat aceasta posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici sa fie atribuite unor functionari adusi din Vechiul Regat. Trimiterea in Basarabia – cea mai inapoiata provincie romaneasca – era privita de unii ragateni ca o pedeapsa, drept care au muncit fara tragere de inima, au comis chiar si abuzuri.’ (pag. 118-119)

‘Adeseori in disputele politice interne se aduceau acuzatii privind politica “ragatenilor” fata de populatia din teritoriile unite in 1918, unele abuzuri si ilegalitati ale autoritatilor – caracteristice unor societati cu o democratie neconsolidata si care aveau loc pe intreg cuprinsul tarii – fiind puse de unii lideri ai opozitiei pe seama politicii guvernamentale.’  (pag. 139)
 
Ioan-Aurel Pop sursa http://transilvaniareporter.ro/esential/ioan-aurel-pop-rector-ubb-o-universitate-fara-cercetare-ramane-la-nivel-de-colegiu/

Acad. Ioan-Aurel Pop
sursa http://transilvaniareporter.ro/esential/ioan-aurel-pop-rector-ubb-o-universitate-fara-cercetare-ramane-la-nivel-de-colegiu/

 

Extrem de interesante si semnificative sunt informatiile despre relatiile dintre Romania interbelica si Uniunea Sovietica care reinoieste si amplifica ambitiile imperialiste ale tarilor, precum si cele despre rolul jucat de Partidul Comunist din Romania in perioada interbelica ca agentura aservita intereselor Uniunii Sovietice, inclusiv in ceea ce priveste contestarea integritatii teritoriale a Romaniei Mari si a rezultatelor tratatelor semnate de dupa primul razboi mondial, niciodata recunoscute de Uniunea Sovietica. Ultimele cateva pagini ale capitolului descriu evenimentele fatidicului an 1940, in care Romania pierde din nou Basarabia ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940, care punea in practica intelegerea mai mult sau mai putin tacita din anexele pactului Molotov-Ribbentrop de la 23 august 1939.

Capitolul ultim al cartii semnat de prof. univ. Anatol Petrencu (politician si istoric din Republica Moldova) mi s-a parut cel mai problematic. In primul rand ca structura, el acoperind trei perioade istorice complet diferite: cea a razboiului, cea a Basarabiei postbelice devenita R.S.S. Moldoveneasca, si cea a Republicii Moldova independente de dupa destramarea Uniunii Sovietice. In prima parte mi s-a parut stridenta si incompleta istoric abordarea perioadei razboiului. Dupa ce descrie cu amanunte cutremuratoare perioada de represiune anti-romaneasca din 1940-1941, este aproape complet ignorat aspectul dictatorial si rasist al politicii antonesciene, indreptata in primul rand impotriva evreilor, dar si impotriva populatiei rrome. Agresiunea germana din iunie 1941 si alaturarea Romaniei in razboiul anti-sovietic sunt aproape prezentate ca un fel de ‘razboi preventiv’. Faptul ca Antonescu era pro-nazist si aliat al Germaniei este trecut sub tacere, ca si faptul ca o mare parte din episoadele romanesti ale Holocaustului au avut loc in Transnistria. Aceste omisiuni ca si elemente de vocabular (cei ce se opuneau nazistilor sunt etichetati ‘teroristi’ – pag. 169) pun sub semnul intrebarii obiectivitatea istorica a acestei sectiuni a cartii. La pagina 178-179 gasim urmatorul citat (cam singurul legat de Holocaust): ‘Regimul antonescian a internat evreii in lagare si ghettouri, afara de persoane cu situatii speciale … La sfarsitul anului 1941, evreii din lagare si ghettouri au fost deportati in Transnistria.‘ Si apoi? Raportul Wiesel lipseste si din bibliografie si din continut.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia

 

Mai interesanta si mai documentata este sectiunea din capitolul 5 care se ocupa de perioada sovietica de dupa razboi. Sunt descrise in detalii reinstaurarea puterii sovietice, persecutarea clasei de mijloc, arestarile si deportarile romanilor din anii de sfarsit ai stalinismului. Persecutiile religioase, sovietizarea si rusificarea culturala, inventarea limbii si poporului ‘moldovenesti’ sunt si ele prezentate in detaliile esentiale. Istoria Basarabiei de dupa 1944 este istoria unei zone de frontiera a imperiului sovietic. Ocazia desteptarii si a renasterii nationale putea sa vina doar odata cu prabusirea sistemului sovietic. Si a venit. Optiunea aleasa de conducatorii de la Chisinau dar si de cei de la Bucuresti in 1990-1992 este pentru mine inca un mare mister. A fost ratata ocazia reintregirii nu pentru o generatie sau doua, dar poate pentru totdeauna. Nu in aceasta carte veti gasi explicatiile – cel mult cateva fapte care demonstreaza ca in acei ani conducatorii pareau mai mult ocupati de problemele locale de termen scurt (nu putine de altfel) si nu de o viziune istorica. Este poate si prea devreme pentru o analiza la rece a celor intamplate doar cu doua decenii in urma, si poate ca inca aceasta istorie este in curs de scriere.

’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ este o carte extrem de utila celor care vor sa inteleaga ce s-a intamplat in ultimii 200 de ani, dar si in ultimii 25 de ani in Romania, Moldova de Rasarit (sau Republica Moldova, sau Basarabia – alegeti numele pe care il doriti) si intre ele. Este insa departe de a fi o carte completa si definitiva si poate ca autorii ar trebui sa o completeze, imbunatateasca, cizeleze daca se gandesc la editii urmatoare. Cititori interesati de aceasta tema sunt convins ca exista pe ambele maluri ale Prutului si in lumea cea mare.

 

Andrei Klein s-a nascut intr-un ghetto in Transnistria in perioada Holocaustului. Putini copii evrei s-au nascut in teritoriile ocupate de germani sau in statele fasciste din Europa acelor vremuri, si doar o parte au supravietuit. Numarul celor care s-au nascut in lagare sau ghettouri este si mai redus. Ei apartin unei categorii speciale, tehnic sunt supravietuitori ai Holocaustului, desi multi dintre ei erau prea mici pentru a pastra in amintire fapte si imagini clare. Carnea si sufletele lor sunt insa direct influentate de cele prin care au trecut parintii si ei insisi in primii lor ani de viata. Psihologic ei sunt mult mai apropiati de generatia parintilor lor si a supravietuitorilor cu amintiri clare, decat de a doua generatie care a cunoscut Holocaustul exclusiv din povestiri. ‘Lea, Povestea familiei mele’ (aparuta in 2014 la Editura MEGA din Cluj-Napoca) este prima carte pe care o citesc scrisa de un autor din aceasta generatie si aceasta este numai una dintre trasaturile care fac din lectura acestui volum o experienta originala si surprinzatoare.

Titlul cartii este un nume, iar subtitlul pare a identifica genul. Lucrurile nu sunt insa asa de simple. Lea este numele pe care l-a purtat una dintre matusile autorului, una dintre cei sase surori si frati, copii ai croitorului Simon Berla nascut in Turda in 1880. Destinul acestei familii de evrei maghiari asa cum este descris in carte pare sa adune la nivel personal o parte din tragediile istoriei secolului trecut, marcat de Holocaustul in care a pierit o treime din evreii care traiau in acea vreme in lume. Simon a sfarsit la Auschwitz, la fel si sotia sa (mama a cinci din cei sase frati), fratii insa au supravietuit. Au supravietuit fizic lagarelor mortii unii, ghettourilor Transnistriei sau lagarelor de munca fortata altii. Supravietuirea fizica nu a insemnat nici pe departe sfarsitul suferintelor, Holocaustul a continuat sa le bantuie viata si cosmarurile, si sa influenteze modul de a fi, increderea fata de oameni, relatiile de familie si capacitatea lor de a iubi. Dintre toti Lea este cea care a avut destinul cel mai nefericit, si de aceea punerea numelui ei pe coperta cartii pare si un omagiu, dar si un simbol al concentrarii de durere si fragilitate care a fost destinul ei si al celor din jur.

‘Bandika, iti daruiesc cartile si scrisorile de familie, fiind convinsa ca de la tine nu vor ajunge la gunoi.’ (pag. 194)

Bandika este numele de alint al autorului, si mostenirea este primita de Andrei, ajuns in anii 70 in Israel ca imigrant, de la matusa Mariska. In mare masura cartea aceasta scrisa si rescrisa dupa marturisirea autorului de-a lungul a doua decenii se bazeaza pe teancul de scrisori ramase de la matusa si pe documente si fotografii de familie. ‘Lea, Povestea familiei mele’ este insa mult mai mult decat o cronica de familie, si ar putea ocupa un loc aparte in literatura Holocaustului daca autorul ar fi avut intentia sa faca literatura. Nu este exact cazul, mai degraba izbucneste din paginile cartii nevoia de a destainui, de a nu lasa acoperite de praful uitarii nici vicisitudinile istoriei, si nici persoanele care i-au fost apropiate (unele dragi, altele cu care s-a gasit in conflict, sau ale caror actiuni le judeca aspru dupa ani).

 

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

 

Prima din cele trei sectiuni ale cartii este cea care imbina cronica de familie cu cronica istorica, redand si documentand biografiile lui Simon si Zali Berla si ale copiilor lor. O familie de origine modesta si destul de tipica evreimii maghiare din Ardeal in deceniile interbelice, si in care evolutia vietii celor din generatia parintilor lui Andrei Klein este curmata de razboi si ascensiunea fascismului la putere atat in Romania cat si in Ungaria, familia fiind de fapt divizata intre cele doua tari europene si Palestina mandatara in care ajunsesera o sora si un frate, Mariska si Jeno. Parintii lui Andrei ajung din Vatra Dornei in ghettoul de la Moghilev, unde in conditii sub-umane reusesc sa supravietuiasca, sa dea nastere unui copil (Andrei) si sa-l aduca inapoi in Cluj la sfarsitul razboiului. Daca pe de-o parte lipsesc din aceste pagini mai multe amanunte si referinte istorice pe care le-as fi asteptat in acest gen de carte, exista si cel putin o poveste extraordinara si putin cunoscuta – cea a inginerului Siegfried Jagendorf, care a organizat primirea a 1200 de deportati la munca intr-o turnatorie care lucra pentru armata germana, asigurand conditii de supravietuire a majoritatii celor deportati si a familiilor lor. Despre acest Jagendorf, figura si faptele lui – care poate il aproprie de Schindler, sau poate de Kaestner – as dori sa aflu mai multe.

Marturia lui Roszi, mama lui Andrei intr-o scrisoare care Mariska, in Palestina:

“Nu mai sunt copilă, dar mă doare tare că nu mai am părinţi. Sunt o femeie de 30 de ani cu părul alb, care am trăit în partea urîtă a vieţii. Sunt după zvîrcolelile refugiului şi trei ani jumate de lagăr de concentrare, unde în condiţii mizere şi inumane l-am născut pe băiatul meu şi, ca printr-o minune, am reuşit să-l aduc acasă în viaţă.” (pag. 86-87)

Soarta membrilor familiei care ramasesera in Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthysta in urma Diktatului de la Viena a fost si mai tragica. O relateaza insasi Lea in scrisori trimise dupa razboi:

‘Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.

Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.

Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe care care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.

Ne aflam în Auschwitz’

(pag. 108-110)

 

    sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

 

A doua parte a cartii este cea mai pasionanta si cea mai surprinzatoare. O mare parte din text este compus din scrisori de familie aranjate oarecum in ordine cronologica, schimbate intre 1945 si 1956 de fratii Berla si sotii si sotiile lor. Sunt si mute ‘gauri’ in acest dialog, scrisori omise, scrisori care s-au pierdut, sau care au fost posibil interceptate de cenzura, caci Lea se alatura impreuna cu fiica ei Jaffa, Mariskai si lui Jeno in Palestina devenita Statul Israel in 1948, in timp ce Roszi si Erno (parintii lui Andrei) si Marci raman in Romania cazuta sub regim comunist. Este marturia unei familii profund sfasaiate de incercarile inumane prin care trecusera aceia dintre frati care supravietuisera lagarelor si ghetto-urilor. Cronica unei familii cu conflicte sordide, cu neintelegeri si tradari, cu minciuni si sinucideri. In centrul ei se afla din nou Lea, intrata imediat ce ajunsese in Israel in conflict cu sora ei mai mare, care isi luase cu ea fata dar il lasase in Cluj pe sotul ei Laci, descris de ceilalti membri ai familiei ca un caracter instabil si neloial, ale carui tradari Lea nu le poate accepta. Destinul ei se termina in tragedie.

‘Nu stiu cati supravietuitori ai Holocaustului traiau la acea data in spitalele de psihiatrie din toata lumea, unde soarta i-a risipit dupa terminarea razboiului, dar in Israel, la 12 aprilie 2007, s-a anuntat oficial: “in spitalul de psihiatrie Beer Jakov traiesc si astazi supravietuitori ai Holocaustului.’ (pag. 180)

Este destul material in acest capitol care se intinde pe vreo 90 de pagini pentru o telenovela cu tenta si sfarsit tragic. Poate candva cineva o va scrie. Tema familiilor distruse de Holocaust combinata cu imposibilitatea supravietuitorilor de a-si relua viata nu este de altfel un gen complet neabordat in literatura Holocaustului, cartea care mi-a venit imediat in minte citind povestea reala a acestei familii a fost Enemies, A Love Story (in idish: Sonim, di Geshichte fun a Liebe, in romaneste – Dusmani, o poveste de dragoste) a lui Isaac Bashevis Singer – care a inspirat un excelent film realizat in 1989 de Paul Mazursky, mare regizor decedat acum cateva zile, si o adaptare teatrala exceptionala pe care am vazut-o acum cativa ani la Teatrul Gesher din Jaffo, cu Sasha Demidov in rolul principal, un personaj cu multe linii comune cu Laci cel din relatarile lui Andrei Klein. Exista insa in saga impanzita cu tragedii a familiei Klein o trasatura diferita si inedita a acestei fracturi familiale post-Holocaust, care nu stiu cat a fost de discutata sau reflectata in memoriile sau fictiunile care s-au scris pana acum. Este vorba despre completa neintelegere si imposibilitatea aproape totala de dialog dintre membri familiei plecati in Palestina / Israel, si cei care ramasi in Europa au trecut prin Holocaust si i-au supravietuit. Povestirile ultimilor despre ororile Holocaustului (atat cat au fost povestite caci multi au ales sa taca in acei ani) sunt intampinate cu o doza de incredulitate de cei care nu au trecut prin asta – exista probabil o limita dincolo de care unii oameni nu pot concepe inumanitatea.

‘Si eu am suferit mult cu boala baiatului meu, Baby, si din cauza tensiunilor permanente cu arabii, a problemelor de securitate din tara si a razboaielor. Degeaba i-am explicat toate astea, Lea nu intelege. Imi pare rau ca a trebuit sa treaca prin traumele deportarii, dar asta nu schimba situatia …’  (pag. 118)

Ultima parte a cartii este si cea mai scurta si cea mai lipsita de surprize. Este relatarea copilariei, tineretii si maturitatii autorului, incluzand episodul emigrarii in Israel (sau ‘alia’ – urcare cum numesc israelienii aceasta tranzitie in care ei vad o fireasca repatriere). Experienta lui Andrei Klein cuprinde poate elemente necunoscute cititorului roman, dar desigur nu si israelienilor, ea are foarte multe elemente tipice biografiilor a mii de emigranti din Romania ajunsi in Israel la inceputul anilor 70, in perioada de crestere economica si euforie politica de dupa Razboiul de Sase Zile. Interesante sunt intalnirile cu unii dintre membri familiei si in special cu matusa Mariska, cea care apare in acest ultim capitol intr-o lumina diferita decat cea dezvaluita de comentariile si corepondentele din capitolele precedente. Relatarea se incheie in anul 1990, cu hotarirea autorului de a reveni in Romania, poate ca mai multe detalii despre motivatia acestui pas destul de greu de inteles pentru cititorul israelien ar fi fost interesante, dar ele nu sunt povestite aici.

‘Lea, Povestea familiei mele’ este o carte greu de lasat din mana din momentul in care ai intrat in vartejul de amintiri, pasiuni si conflicte descrise in carte. Andrei Klein nu este nici istoric si nici scriitor de fictiune, si totusi la sfarsitul lecturii ai senzatia ca ai aflat lucruri inedite despre o perioada dintre cele mai sumbre din istorie, si ca ai cunoscut o galerie de personaje bine conturate, ca dupa lectura unui roman de calitate. As indrazni sa spun ca aceasta carte ar merita sa se bucure de editii suplimentare. Una in primul rand in limba maghiara – caci maghiara este limba ‘de acasa’ a autorului, limba in care sunt scrise scrisorile de familie care constituie o mare parte din text, si desigur cititorul cunoscator de maghiara va putea extrage si mai multe informatii din citirea textelor originale. Apoi, o mare parte din tragediile Holocaustului care au lovit in asa masura familia Klein s-au petrecut in timpul ocupatiei Ardealului de Nord de catre Ungaria, si in anul in care s-au implinit 70 de ani de la deportari asemenea marturii ar fi importante intr-o Ungarie in care antisemitismul si revizionismul istoric sunt din nou in ofensiva. Dar si o noua editie romana ar fi binevenita, poate cu cateva adaugiri. As adauga de exemplu o scurta cronologie istorica, deoarece nici pentru cititorii romani nu sunt destul de bine cunoscute detaliile istoriei, si datele mentionate permanent de-a lungul cartii ar putea fi mai exact puse in context. As clarifica inca niste detalii ale relatiilor de familie, as mai adauga niste ilustratii – tatal autorului a avut o expozitie de intarsii in lemn anul trecut in Cluj, ilustrarea acestui talent ar adauga o dimensiune personajului sau; la fel verisoara Jaffa a fost artista, exista reproduceri ale lucrarilor sale? Merita de asemenea corectata ortografierea numelor unor localitati israeliene – este folosita in unele locuri ortografia maghiara, ceea ce nu este justificat intr-o carte in limba romana.

Pana la a doua editie care sa completeze si sa repare unele mici detalii, aceasta carte merita insa transmisa din mana in mana, citita, discutata. O recomand cu caldura.