Entries tagged with “istoria Romaniei”.


Pe coperta cartii Martei Petreu aparuta in colectia ‘Eseu’ a Editurii Polirom, 2016,  sunt grupate cateva fotografii de epoca ale unor tineri. Sunt cativa dintre cei mai remarcabili intelectuali romani ai secolului 20, si ei ne privesc din acel tunel al timpului vechi de noua decenii cu priviri tipice oricarei generatii rebele: unii romantic, altii sever, cu speranta si cu disperare, cu precautie dar si cu fixatie hipnotizanta. Pare a fi o colectie de fotografii ale unor tineri cam de aceeasi varsta care ar fi putut fi adunata cam in orice moment al ultimului secol. Sunt membri a inca unei generatii de tineri care se raporteaza cu scepticism si neincredere la sistemul in care traiesc, vor sa-l schimbe sau cel putin sa isi gaseasca locul in el. Nu este vorba insa despre o generatie oarecare, ci despre una care a inclus cateva dintre personalitatile determinante ale curentelor si directiilor principale ale culturii si gandirii romanesti din prima jumatate a secolului 20. Maturizandu-se in deceniul care a urmat Marii Uniri din 1918 aceasta generatie (a carei nume a fost mentionat initial de Eliade si de mentorul multora dintre ei, Nae Ionescu dupa anul publicarii primelor scrieri semnificative) a fost prima care nu a mai avut o mareata sarcina politica de indeplinit, si care a avut oportunitatea de a se concentra spre o cauza in principal culturala. Cel putin la inceputurile drumurilor ei.

‘Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca. Dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod optimist si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica decit prin cultura sa…Membrii generatiei ’27 n-au fost initiatorii, ci numai promotorii mai zgomotosi, mai nerabdatori, si daca ne gindim la Cioran, mai violenti ai acestui proiect intelectual de legitimare a Romaniei in ochii strainatatii.’ (pag. 18-19)

Concisa si consistenta carte a Martei Petreu descrie in mai putin de 180 de pagini geneza si principalele personaje ale generatiei, pentru a analiza imediat dupa aceea polarizarea politica aparuta in anii 1932-1933. Este evidenta alunecarea spre extreme a multora dintre tinerii intelectuali si procesul de politizare si ideologizare al activitatii si scrierilor lor. Marta Petreu insa doreste sa nuanteze peisajul general precizand ca nu toti exponentii s-au indreptat spre extreme:

‘Sugestia larg raspindita este deci ca generatia s-ar fi rupt, in 1932-1933 in doua, intr-o extrema dreapta legionara si o extrema stinga comunista. In realitate, daca urmarim individualitatile cele mai proeminente din aceasta ganeratie vedem ca nu toti membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu insusi ori precum Bucur Tincu si Petru Comarnescu, au ramas pe pozitia de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.’  (pag. 32)

 

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7--p1070799.html

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7–p1070799.html

 

Polarizarea este specifica extremelor si in urmatorul capitol sunt analizate conceptele de ‘dreapta’, ‘stanga’, ‘extrema dreapta’ si ‘extrema stanga’ si este pus in evidenta caracterul ideologic al extremelor:

‘Extremismul de dreapta si de stinga constituie caracteristica politica a epocii postbelice, numai el constituie o ideologie politica valabila, numai el mai poseda o viziune grandioasa a viitorului si tot el singur capata adeziunea mistica si entuziasta a maselor.’ (pag. 35)

Marta Petreu detecteaza precum alti istorici si sociologi (cu ar fi de exemplu Vladimir Tismaneanu la noi, si Hanna Arendt pe plan international) apropierile extremelor ideologice, precum si tendintele si originile stangiste (si de biografie si de opinii) ale multora dintre exponentii extremei drepte romanesti. Este citat Vasile Marin, unul dintre sefii ideologi ai legionarismului:

‘ … dupa parerea sa, “noi [legionarii] suntem ca si fascistii, ca si national-socialistii, mai aproape de ceea ce ei numesc stinga, decit de acea ipotetica extrema dreapta” pentru ca legionarii absorb in “statul totalitar” pe care vor sa il construiasca prin revolutie “intregul plan al vietii sociale”. (pag. 44-45)

Capitolul ‘Optiunile politice ale membrilor generatiei ’27′ include in paragrafe clare si concise tendintele politice (uneori schimbate in timp) ale personajelor principale ale generatiei asa cum sunt reflectate in activitatea lor publicistica si politica intre 1927 si 1944.

‘Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generatie este faptul ca multi cocheteaza, succesiv, cu amindoua extremele. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile’ ei nu se retrag pe pozitii democrate … , ci, ca limba pendulului, cad in extrema cealalta.’ (pag. 57)

Extremele se intalnesc din multe puncte de vedere si in cazul extremismului politic romanesc, iar disputa ideologica nu are loc pe frontul stanga – dreapta, ci pe cel intre democratie si totalitarism. Acei membri ai generatiei ’27 care scapa de tentatia centrifuga a extremelor sunt putini, dar scrisele lor sunt cu atat mai semnificative.

‘ … textele scrise de Bucur Tincu (in 1938) si de Eugen Ionescu (in 1938 – 1946) impotriva totalitarismului european si romanesc si impotriva extremismului de dreapta si a celui de stinga simultan, din Europa si din Romania deopotriva, pot fi socotite cele mai lucide si valide documente politice si morale pe care le-a dat generatia ’27. Ele au o valoare similara cu textele scrise de catre Klaus Mann, colegul lor european de generatie, dar numai impotriva fascismului.’
(pag. 59-60)

Comparatia lui Tincu si Ionescu cu Mann, si punerea in context european a scrierilor lor sunt expuse in detaliu, cu similitudinile si diferentele lor. Este sesizata si o specificitate care are insemnatatea ei:

‘… dupa Primul Razboi Mondial, o criza totala, incepind de la fundamente si mergind pina la aspectele de sprafata ale vietii cotidiene, a cuprins Europa. Criza a fost receptata si de Romania. Insa Romania, dupa cele trei Uniri din 1918, se afla totusi pe val, era pe latura ascendenta a undei sale istorice, astfel incit desi nu a respins sentimentul european al crizei, l-a amestecat si l-a impletit cu acela al constructiei.’ (pag. 64-65).

Spre deosebire de alte natiuni europene, in special in vest, Romania avea un proiect national de executat, si o parte din resursele intelectuale si ideologice au fost canalizate si sincronizate in acest scop. Cu atat mai dureroase apar in perspectiva pierderea oportunitatii istorice si esecul in extremisme al multora dintre exponentii de talent ai tinerei generatii de dupa Primul Razboi Mondial. Sunt comune insa trasaturi ale extremelor ideologice romanesti si europene, cum ar fi critica rationalismului, cultul colectivismului, modelele ‘oamenilor noi’, critica pana la dispret a ‘incetinelii’ aparatelor politice democratice ‘burgheze’, acceptarea violentei ‘revolutionare’ sfintita de puritatea scopurilor. Toate acestea au fost adoptate sub o forma sau alta si de extrema stanga si de extrema dreapta. Moderatii romani (cat de putini au fost ei) au meritul de a se fi distantat de ambele extreme, in timp ce europenii (inclusiv Klaus Mann) au fost mult mai ingaduitori cu extrema stanga si influenta totalitara sovietica, cel putin pana la momentul pactului Molotov – Ribbentrop.

 

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

 

Interesanta este si observatia legata de importanta exagerata pe care ambele extreme politice romanesti au acordat-o problemei minoritatilor, si in special ponderii numerice si de influenta a minoritatii evreiesti. Extrema dreapta si in special legionarii o faceau din motive de antisemitism, in timp ce comunistii incercau sa avanseze teza Romanei ca ‘stat multinational’ in contradictie cu o parte din realizarile unirilor din 1918. De aici rezulta in opinia Martei Petreu o parte din raspunsul la intrebarea ‘De ce mai multi la dreapta decit la stinga?’, intrebare careia ii dedica un capitol separat.

‘ … Partidul comunist, sustinind dreptul la autodeterminare pina la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri intelectuali romani, care intentionau sa legitimeze Romania prin crearea unor valori universale. (pag. 125)

Traseele catorva dintre personalitatile importante ale generatiei sunt discutate mai detaliat. Studiul de caz Eliade se bucura de un capitol dedicat, care analizeaza cu atentie scrierile acestuia si le sincronizeaza cu biografia personala fara a cadea in trivializare. Miron Radu Paraschivescu se bucura de un tratament surprinzator de sever pentru mine, care aveam putine informatii despre activitatea sa interbelica si il percepeam ca pe un comunist sincer dar mai degraba liberal (pe linia Dubcek) decat dogmatic. Foarte severa mi s-a parut constatarea despre ‘dezumanizarea filosofica sau ideologica’ a lui Mihail Sebastian. Aderenta sa la dogmatismul de stanga a durat doar cateva saptamani, si cititorii Jurnalului lui Sebastian pot citi inca de la 30 august 1944 despre despartirea de redactia Romaniei Libere (‘Imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla’ - Mihail Sebastian – ‘Jurnal 1935-1944′, ed. Humanitas, 2002, pag. 558), iar in notele din 18 si 20 septembrie 1944 pot gasi una dintre primele analize lucide si premonitorii ale noii catastrofe care ameninta Romania. Marta Petreu pare sa fi ignorat aceste pagini.

Capitolul final include o judecata ferma si lipsita de menajamente. Aderenta majoritatii intelectualilor generatiei ’27 la ideologiile extreme de stanga si de dreapta ii face partasi la variantele romanesti ale marilor crime si tragedii ale secolului 20 – Holocaustul si Gulagul.

‘”Revolutionarii” tineri din generatia ’27, …, legionari si comunisti deopotriva, sint autorii unor fapte precise si limitate: ei au pledat, si unii, si altii, prin ceea ce au scris, contra statului democrat si pentru un alt stat, totalitar; la fel, au planuit, si unii, si altii, eliminarea unor categorii de populatie, determinata pe criteriul etnic si de rasa sau pe criteriul de clasa. Este vorba despre intelectualii care “au dat o mina de ajutor” revolutiilor de dreapta si de stinga, revolutiei nationale si celei comuniste, iar apoi, ca sa-l parafrazez pe Eliade, “s-au dus mai departe”. Legionarii si comunistii au diseminat, primii in mod legal, adica fara sa contravina nici unei legi, comunistii in mod ilegal, caci fusesera scosi in afara legii, idei care s-au dovedit a fi un bun inductor pentru crima, pentru suferinta, pentru discriminarea unor largi categorii dintre semenii lor.’  (pag. 159)
 
‘Nationalismul unora si internatioalismul celorlalti – incoronate sau nu de xenofobie si antisemitism, incoronate sau nu de dorul luptei de clasa si deopotriva animate de dorinta de a distruge lumea existenta – deci atitudinile lor revolutionare au subminat barierele morale ale lumii politice si ale societatii romanesti, facind-o sa doreasca statul totalitar, dictatura, anularea drepturilor individuale si sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale contra evreilor si tiganilor ordonate de Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si crimele de clasa petrecute vreme de aproape o jumatate de secol.’ (pag. 167-168)
 

Marta Petreu a scris inca o carte concisa, clara, transanta despre perioada cea mai complexa si mai contradictorie a istoriei Romaniei. Analiza ratacirilor generatiei care si-a trait maturizarea si tineretea imediat dupa Primul Razboi Mondial, al efectelor caderii in extreme si a pierderii reperelor democratice si umaniste de catre majoritatea exponentilor ei, are semnificatii care depasesc simpla descriere istorica. La 90 de ani de la aparitia pe scena istoriei a generatiei ’27 lumea, Europa, si Romania traiesc din nou pericolele polarizarii, ale oboselii sistemelor politice ale democratiilor, ale tendintei de revolta a celor care cer schimbare fara a avea o alternativa clara a directiei in care ar fi de dorit sa evolueze societatea. La fel ca acum 90 de ani tendintele populiste si totalitare ofera alternative amagitoare care pun sub semnul intrebarii valorile democratiei si ale umanismului. Si tot ca atunci exista destui intelectuali care se inroleaza din convingere sau din oportunism in slujba tendintelor totalitare si extremiste. Cartea Martei Petreu poate si trebuie citita si ca un avertisment despre pericolele ignorarii lectiilor istoriei.

Istoricul Dinu C. Giurescu isi continua cercetarea istorica a celeilalte epoci de ‘tranzitie’ din istoria Romaniei, cea de dupa cel de-al doilea razboi mondial, inceputa cu volumele ‘Uzurpatorii. Romania, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946′ si ‘Falsificatorii. Alegerile din 1946′ (despre acesta am scris si aici) cu al treilea si ultimul numit ‘Lichidatorii. Romania in 1947′, aparut intr-o a doua editie revizuita la Editura Enciclopedica, in anul 2012. Pentru cei care au citit cartile precedente, acest volum final pare o continuare fireasca si tragica a descrierii procesului istoric inceput la Teheran si Ialta, continuat prin actul de la 23 august si ocupatia sovietica, desavarsit acum prin preluarea treptata completa a puterii de catre comunisti si ‘tovarasii de drum’ si distrugerea sau reducerea la caricatura a tuturor institutiilor democratice ale statului. Totul sub patronaj sovietic si cu indiferenta sau complicitatea prin neputinta si nevointa a aliatilor occidentali:

‘… hotariri cu formulari generale say ambigue care au fost interpretate diferit, diametral opus, de fiecare din cei Trei Mari. Cum in Romania avea preeminenta deplina Uniunea Sovietica, au prevalat de fiecare data – in politica interna – punctul de vedere si interpretarile Moscovei.’ (pag. 5)

Organizata in 21 de capitole cartea se bazeaza in mare parte (si acesta este si elementul principal de noutate si originalitate) pe documente care nu au fost accesibile vreme de peste jumatate se secol, aflate in arhivele occidentale, in special ale ministerelor de externe ale Statelor Unite si Angliei ale caror trimisi diplomatici monitorizau situatia si transmiteau informatiile acasa, primind in schimb instructiuni ambigue de inactivitate sau sustinere formala si declarativa a fortelor care se opuneau puterii preluate de comunisti prin forta (in 1945, guvernul Groza) si frauda (alegerile din noiembrie 1946). Primul capitol prezinta acest context, urmat de capitolul dedicat semnarii Tratatului de pace de la Paris, care reprezinta in fapt recunoasterea juridica a preluarii puterii de catre comunisti si aliatii lor si a legitimitatii guvernarii comuniste. Capitolul al treilea descrie inceperea reresiunii politice pe scara larga, arestarile abuzive, conditiile inumane de ancheta si detentie la care erau supusi cei care se opuneau comunistilor dar si aliatii lor politici de pana ieri care nu se incadrau strict in linia politica noua. Lipsa de raspuns si de eficienta a protestelor este in perspectiva istorica doar inca un caz in care Occidentul a inchis ochii si nu a vrut sau nu a putut sa sustina propriile principii legate de drepturile elementare ale omului in tari totalitare.

Capitolele IV si V descriu transformarile economice. Incepe sa fie pusa in practica doctrina economica comunista a industriei si comertului centralizate, planificate si etatizate si a agriculturii de tip colhoznic. Romania de dupa razboi producea doar o fractiune din ceea ce atinsese in anul de varf 1938 si aveau sa treaca inca multi ani pana la atingerea nivelelor interbelice. Si totusi inca functiona industria bazata pe proprietatea privata si economia de piata:

‘Parcurgind asemenea liste, ai imaginea unei economii care functioneaza in 1947, pe baza proprietatii particulare. Daca n-ar fi intervenit aplicarea modelului sovietic (incepind cu 1948/49), asemenea producatori ar fi asigurat dezvoltarea unei economii de piata functionale, ca in centrul si vestul Europei.’ (Pag. 38)

Nu avea sa se intample. Stabilizarea monetara si nationalizarea din iunie 1948 aveau sa distruga sistemul financiar si industria bazata pe libera initiativa.

 

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

 

Urmatoarele trei capitole urmaresc evolutia partidelor politice democratice din Romania in 1947. Sistemul politic era inca in teorie pluri-partinic, dar deja se crease o diferentiere clara intre micile partide satelit ale Partidului Comunist care aveau sa fie curand absorbite de acesta (inclusiv ramura de stanga a Partidului Social-Democrat) si partidele democrate ai caror conducatori si militanti sunt treptat arestati, judecati si condamnati la ani grei din inchisoare (unde multi dintre ei aveau sa moara in conditii inumane) si a caror activitate este treptat interzisa. Practic, in noiembrie 1947, la un an dupa alegeri, in Romania nu mai exista opozitie politica legala. Actiunile si luarile de pozitie ale unor politicieni cum au fost Iuliu Maniu si Gheorghe Tatarescu par astazi acte de curaj si de onoare, dar eficienta lor in acele momente a fost nesemnificativa.

Extrem de documentat (poate chiar excesiv in tabele si cifre) este capitolul X dedicat agriculturii. 1947 este primul an de productie normala de cereale si legume dupa doi ani de seceta cumplita, dar este si anul in care piata libera a producatorilor agricoli este reglementata de cote obligatorii si preturi sub nivelul pretului de productie. In plus aceste reglementari discrimineaza patura taranilor mai instariti (adica mai harnici si mai buni gospodari) pregatind terenul pentru reprimarea politica a ‘chiaburilor’ care avea sa aiba loc in anii urmatori si pentru colectivizarea fortata careia ii vor trebui 15 ani pentru a fi generalizata.

Amplul capitol XI se ocupa de cursa intinsa conducatorilor Partidului National Taranesc la Tamadau urmata de arestarea acestora, procesul public si condamnarea lor. Dupa informatiile furnizate de Dinu C. Giurescu in aceasta carte si in volumul precedent PNT castigase la urne alegerile din 1946 fiind in realitate cel mai popular partid politic din Romania. Frauda care a intors rezultatele alegerilor a fost completata de o inscenare juridica dintre cele mai penibile din istoria sistemului juridic romanesc, de condamnarea la inchisoare (si de fapt la moarte in inchisoare) a conducatorilor PNT si trecerea acestuia in ilegalitate pana dupa decembrie 1989. Relatarile istoricului incep de aici sa fie combinate si amestecate cu amintiri personale ale studentului Dinu C. Giurescu care avea 20 de ani in 1947. Personal mi se pare problematica aceasta licenta stilistica – nu ca nu ar fi interesante amintirile si notele cu tenta personala, dar cred ca locul lor este in alta carte, sau in cel mai bun caz, aici dar in note de subsol.

Dupa ce se ocupa in capitolul XII cu stabilizarea monetara, autorul analizeaza in capitolele urmatoare soarta partidelor care au ales sa se alieze cu comunistii si sa sustina guvernul lui Groza si rezultatele alegerilor din 1946. Nici ramura Tatarescu a Partidului National Liberal si nici ramura colaborationista a Partidului Social Democrat nu aveau sa supravietuiasca decat cel mult formal, prima ramanand fara baza politica in urma stabilizarii si nationalizarii, cea din urma fiind inghitita complet in Partidul Muncitoresc prin ‘fuziunea’ din anul 1948. Tatarescu avea sa fie arestat in 1950 si sa-si sfarseasca si el viata in inchisoare.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

 

‘La peste sase decenii ramane, posibil, intrebarea: au stiut factorii de raspundere de la Washington si Londra ca nu pot face altceva decat sa trimita note de protest si ca Moscova isi va aplica in continuare politica in Romania si in sud-estul Europei? Au stiut, si in orice caz si-au dat seama. “Sunt sigur – scrie premierul Winston Churchill Presedintelui Roosevelt … ca vei fi tot atat de ingrijorat ca si mine, de recentele evenimente din Romania. Rusii au reusit, prin forta si inselaciune, sa instaureze carmuirea unei minoritati comunist.’ (pag. 141)

Noile reglementari economice sunt insotite de epurarile aparatului de stat, justitiei si armatei si instaurarea in posturile de raspundere a unor functionari incompententi dar credinciosi regimului. Capitolele XVI – XIX se ocupa de aceste schimbari care curmat evolutia fireasca a institutiilor statului si au instaurat aservirea ideologica ca criteriu principal al capatarii de functii si promovarii in munca. Schimbari dintre cele mai dureroase si cu implicatii adanci in educatia a zeci de generatii se petrec in viata universitara unde sunt epurati prin concedieri si pensionari majoritatea profesorilor de valoare. Dinu C. Giurescu, student in acea perioada este martorul direct al acestor schimbari.

In viata de zi cu zi continua lipsurile si penuria, si sunt introduse ratiile alimentare si cartelele. Aici poate ca Romania nu a fost diferita de alte tari din Europa distrusa de razboi, doar ca rationalizarea si invinuirea ‘speculantilor’ (pe post de ‘tapi ispasitori’) pentru carentele economice si de aprovizionare avea sa se intoarca in deceniul final al regimului comunist, pe cand Europa de Vest trecuse la abundanta economiei de piata, si chiar si celelalte state comuniste uitasera de lipsurile alimentare. Pentru cei care au trait anii 80 in Romania asemanarile in metode si vocabular sunt frapante.

Ultimele doua capitole se ocupa de ultimele luni ale regalitatii romane, marcate de calatoria regelui Mihai in Anglia cu ocazia casatoriei printesei Elisabeta (viitoarea regina) si de lovitura de stat prin care regimul comunist i-a impus lui Mihai abdicarea si a declarat statul Republica Populara. Sunt aduse la lumina documente interesante despre contactele regelui si incercarile disperate si de ultima ora ale acestuia de a salva ceva din caracterul democratic al statului, precum si despre evenimentele din jurul abdicarii. Pozitia regelui, influenta pe care acesta a avut-o si rolul pe care l-a jucat in acei ani tragici sunt inca disputate si deschise studiilor istoricilor din viitor. Nu cred ca in legatura cu aceasta personalitate a istoriei romanesti s-a scris ultimul cuvant.

Daca ar fi sa cautam un titlu pentru aceasta trilogie istorica a anilor tranzitiei de la ceea ce a fost Romania inainte de 1938 si ceea ce a devenit pentru jumatatea de secol de dupa 1948 un titlu posibil ar fi ‘Trilogia tragica’. Cele trei carti ale lui Dinu C. Giurescu nu reusesc sa constituie lucrarea definitiva care sa lumineze si sa explice toate evenimentele esentiale ale perioadei. Pentru un amator de carti de istorie cum sunt eu, de exemplu, lipsesc portretele principalilor actori – ai conducatorilor comunisti care au fost Uzurpatorii si Lichidatorii. Lipsesc si ilustratiile, poate ca in editiile viitoare acestea vor putea fi adaugate. Dar si asa, am citit cu mare interes ‘Lichidatorii’ si intregul ciclu de carti dedicate anilor fatidici 1945, 1946, 1947 – l-am citit ca pe un roman sumbru cu un final tragic cunoscut de la inceput.

 

 

Pasiunea istoriei mi-a fost infiltrata in suflet de un Dascal. Unul dintre putinii profesori in clasele carora m-am perindat in cei 12 ani de scoala si 5 ani de facultate care a fost mult mai mult decat un profesor si si-a meritat din plin titlul si amintirea de Dascal. Il chema Ionescu, din pacate numele propriu l-am pierdut in uitare, si mi-a fost profesor de istorie doar vreme de un an – in clasa a 8-a la Scoala Generala numarul 169 de pe strada Spiru Haret, vis-a-vis de Ministerul Invatamantului in Bucuresti. Anul nu era insa un an oarecare. Era anul 1968 – unui dintre acei putini ani din fiecare secol in care istoria pare sa se accelereze, in care evenimentele se succed unul dupa celalalt, aproape simultan, in diferite parti ale globului. Aveam sa mai traiesc mai tarziu inca un asemenea an – 1989. Atunci, in 1968 traiam primavara de la Praga si interventia sovietica, razboiul din Vietnam, conflictele rasiale si protestele studentilor din Franta si America, asasinatele politice care curmau vietile lui Martin Luther King si Robert Kennedy. Romania trecea printr-o perioada de relativ ‘dezghet’ ideologic, caci Nicolae Ceausescu nu facuse inca ‘istoricele’ vizite in China si Coreea de Nord si scriitorii, artistii, si intelectualii in general aveau pentru cativa scurti ani iluzia ca si socialismul romanesc ar putea avea o fata umana. Un tanar (cred ca era tanar, desi noua, elevilor, ne parea desigur matur) profesor de istorie dintr-o scoala din centrul Bucurestilor se simtea dator sa predea altfel istoria, discutand liber cu elevii, folosind articolele din primele numere ale ‘Magazinului istoric’ (peste ani aveam sa-l cunosc pe generalul Constantin Antip, cel care a fost primul redactor-sef al revistei), sadind in mine si probabil si in alti colegi ai mei pentru o viata pasiunea pentru istoria romanilor si istorie in general.

Imi amintesc despre profesorul Ionescu de fiecare data cand iau in mana o carte sau o revista de istorie. Am insa si mai multe motive sa-l amintesc acum, dupa ce am citit si pot asterne gandurile mele legate de volumul ’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ editat de Fundatia Culturala Magazin Istoric asociata cu Grupul Editorial Litera si aparuta in 2012. Pagina a 3-a mentioneaza ca lucrarea este realizata si tiparita ‘cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni’. Este vorba despre o colectie de studii care acopera cei 200 de ani de istorie a teritoriului pe care cel mai des il numim Basarabia intre 1812 – anul anexarii de catre Rusia – si 2012. Autorii sunt cinci istorici cunoscuti – trei din Romania si doi din Basarabia, coordonarea volumului fiind asumata de academicianul Ioan-Aurel Pop, rector al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj si de Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu de la Universitatea din Bucuresti si Universitatea Spiru Haret.

Faptul ca cinci autori diferiti semneaza capitolele care se ocupa de perioade diferite din istoria romanilor dintre Prut si Nistru nu ramane fara repercusiuni in echilibrul cartii. Se simt diferentele in stilurile de abordare, ca si in felul in care sunt citate si folosite referintele. Secolul dintre pierderea Basarabiei si intregirea de la 1918 este abordat in doua capitole aproximativ paralele din perspective diferite. Ceea ce lipseste insa in mod asa de evident incat nu pot intelege cum de nu a sarit in ochi editorilor macar, daca nu a autorilor, este o harta (daca nu mai multe) care sa plaseze geografic numele locurilor, si stapanirile succesive ale acestora. Imi pare ca autorii si editorii au pierdut din vedere faptul ca multi dintre cititori sunt din Romania si geografia de baza a Basarabiei, nu numai istoria acestei parti a tarii istorice este aproape complet necunoscuta.

 

 

sursa http://www.litera.ro/index.php/200-de-ani-din-istoria-romanilor-dintre-prut-si-nistru.html

sursa http://www.litera.ro/index.php/200-de-ani-din-istoria-romanilor-dintre-prut-si-nistru.html

 

’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ lasa la o parte in mod explicit pretentia unei pure obiectivitati istorice. Intr-o conjunctura in care propaganda ruseasca a falsificat istoria Basarabiei pana la a incerca sa stearga caracterul national si sa inventenze o limba si o natiune distincta acolo unde nu este vorba decat despre cel mult o varianta regionala definita cel mult prin accent si variatii de vocabular de cateva zeci sau poate sute de cuvinte, autorii delimiteaza scopul astfel:

‘Cartea de fata nu are o conotatie politica si nu indeamna la nicio idee politica pentru viitor, cu exceptia ideii cunoasterii trecutului, pe cat posibil, “asa cum a fost” … convinsi de necesitatea pluralitatii, propunem aceasta abordare, una dintre cele posibile, dar bazata pe datele transmise de surse, nu pe impresii ori pe imaginatie.’ (pag. 10)

Primul capitol scris de acad. Ioan-Aurel Pop prezinta in aproximativ 35 de pagini fundamentul istoric al zonei de nord-est locuite de romani, demonstrand in mod elocvent si clar deplina continuitate a prezentei romanesti ca si legatura organica dintre zona de dincolo de Prut si restul Moldovei. Prutul nu a fost in vechime nicicand granita, ci unul dintre raurile interioare ale Moldovei, si multe dintre unitatile teritoriale ale perioadelor Evului Mediu si Renasterii romanesti s-au situat de o parte si de alta a raului. Putin cunoscut imi era rolul Cetatii Albe ca port de legatura si acces al Europei Rasaritene si Centrale la Marea Neagra. Este subliniat rolul jucat de romani in general si de moldoveni in special in stavilirea expansiunii musulmane otomane spre Europa si pana si plata tributurilor infierata de alte variante istoriografice isi gaseste rolul in logica istoriei, asa cum a fost scrisa de Cantemir la inceputul secolului al 18-lea:

‘Pana si in continua varsare de bani catre Poarta, autorul vede un titlu de glorie pentru poporul sau; secatuirea averii neamului este un perpetuu sacrificiu de aur dupa cel de sange; prin aurul si prin sangele romanilor s-a rascumparat de la otomani libertatea Europei. Este exprimat aici un adevarat mesianism romanesc, cu un veac inainte de afirmarea celui polonez.’ (pag. 32)

Tradarea turceasca este dubla, caci dupa secatuirea reurselor economice ale celor doua tari romanesti si impunerea unui sistem politic corupt au urmat cele doua tradari succesive ale girului dat de Poarta intru pastrarea integritatii teritoriale a Moldovei. In conjunctura razboaielor europene de la sfarsitul secolului 18 si inceputul secolului 19 sunt cedate succesiv Bucovina Imperiului Habsburgic in 1775 si Moldova de rasarit in 1812 Rusiei. De mentionat ca Rusia si Moldova ajunsesera sa aiba o frontiera comuna doar in 1792 si ca la data preluarii controlului teritoriului de catre tari majoritatea absoluta a populatiei era romana. Termenul insusi de Basarabia a fost introdus de rusi si aici am de facut o corectura personala, caci preferinta pentru aceasta denumire (folosita si in perioada interbelica) nu pare sa aiba un fundament istoric de vechime. Prin cele doua tradari succesive Turcia trecea sub controlul imperiilor rivale inima istorica a Moldovei, locurile de descalecare si de dezvoltare istorica ale romanilor din totdeauna.

Secolului care a urmat ii sunt dedicate doua capitole: cel scris de profesorul universitar bucurestean Ion Bulei si cel semnat de dr. Ion Varta din Basarabia. Sunt descrisi primii ani dupa Pacea de la Bucuresti si incercarile romanilor trecuti sub stapanirea ruseasca de a-si pastra identitatea nationala si legaturile cu fratii de pe malul drept al Prutului. Este descrisa tranzitia de la o relativa dar limitata autonomie in primii ani spre o completa asimilare a Basarabiei ca provinicie ruseasca. Sunt descrise transformarile economice si demografice, politica de colonizare si rusificare intensiva dusa de regimurile centrale si guvernatorii locali succesivi. Interesante si modificarile hotarelor. In urma pacii de la Berlin care consfintea pe plan international independenta Romaniei, Rusia tarista isi incalca din noi obligatia de a respecta integritatea teritoriala a noului stat si incorporeaza trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), un fel de Alsacie si Lorena romaneasca, trecuta de cateva ori in cursul secolului 19 de sub un regim sub altul. Se modifica si structura sociala a acestei parti a tarii – vechea boierime moldoveneasca isi pierde treptat rolul si puterea economica, influenta sa culturala in randul romanilor fiind inlocuita la sfarsitul perioadei de intelectualitatea nationalista care continua sa priveasca peste Prut spre apus, in pofida sistemului de represiune tarist.

 

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/Atlas_of_Romania

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/Atlas_of_Romania

 

Capitolul semnat de prof. univ. dr. Ioan Scurtu despre perioada interbelica mi s-a parut cel mai detaliat, mai documentat si mai articulat capitol al cartii. El incepe cu descrierea evenimentelor Marii Uniri asa cum s-au petrecut in Basarabia, descrise insa si in contextul revolutiei bolsevice si a profundelor schimbari sociale si politice prin care trecea Rusia de care se desprindea Basarabia. Introducerea cu ton polemic (pag. 116) nu face un serviciu prea bun modului documentat si argumentat in care este prezentata istoria acestei parti din Romania interbelica in cele ce urmeaza, cu informatii extinse asupra evolutiilor politice, sociale, nationale, a economiei si a culturii. Nu sunt ignorate nici contradictiile si frecusurile intre administratia romaneasca si unele cercuri locale care au fost mai tarziu exploatate politic de catre puterea ruseasca devenita sovietica:

‘Spre deosebire de Transilvania si Bucovina, unde exista o intelectualitate romaneasca numeroasa, care a putut prelua toate functiile administrative, in Basarabia, datorita faptului ca limba romana fusese interzisa, iar relatiile cu Romania obstructionate de regimul tarist, nu a existat aceasta posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici sa fie atribuite unor functionari adusi din Vechiul Regat. Trimiterea in Basarabia – cea mai inapoiata provincie romaneasca – era privita de unii ragateni ca o pedeapsa, drept care au muncit fara tragere de inima, au comis chiar si abuzuri.’ (pag. 118-119)

‘Adeseori in disputele politice interne se aduceau acuzatii privind politica “ragatenilor” fata de populatia din teritoriile unite in 1918, unele abuzuri si ilegalitati ale autoritatilor – caracteristice unor societati cu o democratie neconsolidata si care aveau loc pe intreg cuprinsul tarii – fiind puse de unii lideri ai opozitiei pe seama politicii guvernamentale.’  (pag. 139)
 
Ioan-Aurel Pop sursa http://transilvaniareporter.ro/esential/ioan-aurel-pop-rector-ubb-o-universitate-fara-cercetare-ramane-la-nivel-de-colegiu/

Acad. Ioan-Aurel Pop
sursa http://transilvaniareporter.ro/esential/ioan-aurel-pop-rector-ubb-o-universitate-fara-cercetare-ramane-la-nivel-de-colegiu/

 

Extrem de interesante si semnificative sunt informatiile despre relatiile dintre Romania interbelica si Uniunea Sovietica care reinoieste si amplifica ambitiile imperialiste ale tarilor, precum si cele despre rolul jucat de Partidul Comunist din Romania in perioada interbelica ca agentura aservita intereselor Uniunii Sovietice, inclusiv in ceea ce priveste contestarea integritatii teritoriale a Romaniei Mari si a rezultatelor tratatelor semnate de dupa primul razboi mondial, niciodata recunoscute de Uniunea Sovietica. Ultimele cateva pagini ale capitolului descriu evenimentele fatidicului an 1940, in care Romania pierde din nou Basarabia ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940, care punea in practica intelegerea mai mult sau mai putin tacita din anexele pactului Molotov-Ribbentrop de la 23 august 1939.

Capitolul ultim al cartii semnat de prof. univ. Anatol Petrencu (politician si istoric din Republica Moldova) mi s-a parut cel mai problematic. In primul rand ca structura, el acoperind trei perioade istorice complet diferite: cea a razboiului, cea a Basarabiei postbelice devenita R.S.S. Moldoveneasca, si cea a Republicii Moldova independente de dupa destramarea Uniunii Sovietice. In prima parte mi s-a parut stridenta si incompleta istoric abordarea perioadei razboiului. Dupa ce descrie cu amanunte cutremuratoare perioada de represiune anti-romaneasca din 1940-1941, este aproape complet ignorat aspectul dictatorial si rasist al politicii antonesciene, indreptata in primul rand impotriva evreilor, dar si impotriva populatiei rrome. Agresiunea germana din iunie 1941 si alaturarea Romaniei in razboiul anti-sovietic sunt aproape prezentate ca un fel de ‘razboi preventiv’. Faptul ca Antonescu era pro-nazist si aliat al Germaniei este trecut sub tacere, ca si faptul ca o mare parte din episoadele romanesti ale Holocaustului au avut loc in Transnistria. Aceste omisiuni ca si elemente de vocabular (cei ce se opuneau nazistilor sunt etichetati ‘teroristi’ – pag. 169) pun sub semnul intrebarii obiectivitatea istorica a acestei sectiuni a cartii. La pagina 178-179 gasim urmatorul citat (cam singurul legat de Holocaust): ‘Regimul antonescian a internat evreii in lagare si ghettouri, afara de persoane cu situatii speciale … La sfarsitul anului 1941, evreii din lagare si ghettouri au fost deportati in Transnistria.‘ Si apoi? Raportul Wiesel lipseste si din bibliografie si din continut.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia

 

Mai interesanta si mai documentata este sectiunea din capitolul 5 care se ocupa de perioada sovietica de dupa razboi. Sunt descrise in detalii reinstaurarea puterii sovietice, persecutarea clasei de mijloc, arestarile si deportarile romanilor din anii de sfarsit ai stalinismului. Persecutiile religioase, sovietizarea si rusificarea culturala, inventarea limbii si poporului ‘moldovenesti’ sunt si ele prezentate in detaliile esentiale. Istoria Basarabiei de dupa 1944 este istoria unei zone de frontiera a imperiului sovietic. Ocazia desteptarii si a renasterii nationale putea sa vina doar odata cu prabusirea sistemului sovietic. Si a venit. Optiunea aleasa de conducatorii de la Chisinau dar si de cei de la Bucuresti in 1990-1992 este pentru mine inca un mare mister. A fost ratata ocazia reintregirii nu pentru o generatie sau doua, dar poate pentru totdeauna. Nu in aceasta carte veti gasi explicatiile – cel mult cateva fapte care demonstreaza ca in acei ani conducatorii pareau mai mult ocupati de problemele locale de termen scurt (nu putine de altfel) si nu de o viziune istorica. Este poate si prea devreme pentru o analiza la rece a celor intamplate doar cu doua decenii in urma, si poate ca inca aceasta istorie este in curs de scriere.

’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ este o carte extrem de utila celor care vor sa inteleaga ce s-a intamplat in ultimii 200 de ani, dar si in ultimii 25 de ani in Romania, Moldova de Rasarit (sau Republica Moldova, sau Basarabia – alegeti numele pe care il doriti) si intre ele. Este insa departe de a fi o carte completa si definitiva si poate ca autorii ar trebui sa o completeze, imbunatateasca, cizeleze daca se gandesc la editii urmatoare. Cititori interesati de aceasta tema sunt convins ca exista pe ambele maluri ale Prutului si in lumea cea mare.