Entries tagged with “Ion Vianu”.


Urmăresc cu o intensă plăcere intelectuală scrierile lui Ion Vianu, și între ele eseistica sa. Culegerile sale de eseuri, despre o parte din care am scris și aici, reprezintă o secțiune importantă din opera sa. Ele îmbină întotdeauna erudiția minții sale enciclopedice, amintiri personale și poziționări în propria sa biografie, și puncte de vedere fascinante prilejuite de formația și expertiza sa de medic și de psihiatru. Apariția la începutul anului 2018 la editura Polirom, în colecția ‘eseuri & confesiuni’, a cărții ‘Elegie pentru Mihai’ este o contribuție remarcabilă la literatura și istoriografia regalista română din ce în ce mai consistentă și nu numai ca număr de apariții, îmbinată cu mărturii personale despre întâlnirile dintre autor și regele dispărut dintre noi fizic de foarte puțină vreme.

Deși cartea are mai puțin de o sută de pagini ne bucurăm ca cititori de o densitate remarcabilă de idei și de emoții împărtășite. Primele trei secțiuni ale cărții se referă la cele trei perioade principale ale vieții ultimului suveran al României: copilăria și perioada domniei sale împărțită în două de actul de la 23 august 1944, cea mai importantă acțiune a sa cu implicații profunde în istoria României; perioada exilului între abdicarea dictată de la 30 decembrie 1947 și până la evenimentele din decembrie 1989; epoca post-decembristă, cu întoarcerile ratate sau parțiale și redobândirea statutului de suveran, nu pe plan politic ci mai mult în sufletul majorității românilor. Cele câteva pagini ale ultimului capitol încearcă o concluzie și o punere în context istoric dar și psihologic – al psihologiei poporului român.

 

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1--p1255104.html

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1–p1255104.html

 

Ion Vianu îi poartă regelui Mihai un respect pe care îl pot înțelege complet doar cei născuți și trăiți în vremea în care România avea un Rege și acesta era conducător și simbol al unității și caracterului statului. De-a lungul cărții folosește majuscule de fiecare dată când se referă la persoana lui Mihai I, și ii și acordă titluri pe care notorietatea publică și aprecierile personale le-au folosit în a descrie etapele vieții, abordările și evoluția atitudinilor sale în viața publică. Mihai I a fost pe rând pentru Ion Vianu și pentru contemporanii săi Regele Copil, Regele Copiilor,  Regele Partidelor (mai ales în perioada exilului) și Regele Cetățean (spre sfârșitul exilului și în perioada intoarcerilor). Aprecierile și relația scriitorului cu suveranul și omul care a fost Mihai se dezvoltă și ele, de la sentimentele copilului care îl întrevede pe regele abia ieșit din adolescență pe străzile Sinaiei și îl include în lumea fanteziilor sale, la tânărul care absoarbe cu teamă împreună cu întreg anturajul său ‘burghez’ pierderea reperelor naționale și morale la abdicare, la dizidentul matur devenit și el exilat și împărtășind cu suveranul acțiuni și activități legate de soarta României, până la ultimele întâlniri și între-vederi din agitatele vremuri de după 1989. Relația este tot timpul asimetrică, dar asimetria nu este întotdeauna într-o singură direcție, căci sunt incluse și aprecieri de caracter, și analize psihologice. Poate că tocmai acest ultim aspect ar fi fost interesant de aprofundat, de exemplu în a analiza în ce măsură relația dintre Mihai și tatăl sau Carol al II-lea i-a influențat ultimului rege caracterul. Putem înțelege din cele scrise de autor care este judecata sa politică și istorică, dar din respect față de personalitate și pentru a păstra tonul și atmosfera cărții nu sunt aplicate și uneltele psihanalizei. Ce fascinant capitol ar fi fost!

Ion Vianu nu își asumă rolul de istoric obiectiv și relatează evenimentele prin prisma personală. Judecata despre perioada prea scurtă a domniei efective a regelui Mihai este departe de a fi idealizată. Descrierea sentimentelor trăite la 23 august 1944 este consistentă cu multe dintre relatările familiei și prietenilor mei care au trăit evenimentele:

‘Am simțit o bucurie pe care mi-este greu să o descriu. A fost modelul altor mari bucurii pe care le-am simțit în viață, mai târziu, în zilele când m-am însurat, când s-au născut copiii și nepoții noștri. O bucurie făcută dintr-un sentiment de triumf, amestecat cu certitudinea că se naște o lume. … Legătura am făcut-o imediat: lovitura fusese dată de Mihai, omul de la volanul acelui Lincoln, băiatul trist și frumos, regele, prizonierul Mareșalului.’ (pag. 19-20)

Deziluzia nu avea să întârzie. Momentul din 1944 a fost apogeul carierei politice a lui Mihai, și în anii care au urmat puterea și influența să politică reală au fost și mai diminuate, și mai disproporționate în raport cu imaginea și speranțele poporului. Exilul a reprezentat într-un fel și o salvare a onoarei instituției monarhice, deoarece ‘experimentarea unui regim monarhic-comunist’ cum o numește Vianu devenea de la un punct încolo o metodă de a justifica istoric noaptea dictatorială în care se adâncea România. Interesantă este și observația că pe lângă clasele care pierdeau puterea economică și politică sub comunism, cea mai afectată de plecarea regelui a fost țărănimea, pentru care instituția regală devenise o parte din tradiție și din așezarea firească a lumii.

De unde își adunase tânărul readus pe tron pentru mai puțin de un deceniu (dar ce deceniu!)al istoriei României cunoștiintele și fibra morală pentru a domni? Ion Vianu atribuie meritul principal al educației unui rege care în copilărie nu fusese educat să fie rege, reginei-mama Elena, întoarsă în 1940 din exilul în care o trimisese Carol al II-lea. Între alte componente ale caracterului regelui, Ion Vianu consideră ca esențială abordarea religioasă. În textele legale ale țării regii României domnesc ‘prin grația lui Dumnezeu și voința națională’. Pentru Mihai ‘”Voința națională” nu este a doua componentă a legitimității, ci chiar traducerea în termenii umani a celei dintâi.’ (pag. 31) … ‘religiosul pentru el făcea parte din exercițiul puterii’ (pag. 35) … ‘oricât de sceptic ar fi cel care vrea să-l înțeleagă pe Mihai, nu poate să omită această profundă relație cu divinul care l-a făcut, toată viața și prin toate umilirile grozave prin care a trecut, să se simtă Rege.’ (pag. 36). De aici derivă și automatisme de comportament care îl vor însoți permanent pe rege, inclusiv în perioada exilului când devenise din multe puncte de vedere un cetățean ca oricare altul, înfruntând greutățile vieții: ‘Mihai I purta o mască, dar în nici un caz din vanitate, ci din datorie: masca de fier a obligației de a suporta condiția ce-i fusese menită cu greutatea unor zale, condiția regală.’ (pag. 66)

Psihologic analiza este convingătoare. Când însă ea este generalizată pe planurile politic și istoric, apare unul dintre puținele puncte disonante pentru mine în acest text. ‘Fără o componentă mistică, regalitatea nu mai convinge. Monarhismul constituțional nu mai are sens fără “partea creștin㔑. (pag. 63). Chiar punând la o parte exemplele monarhiilor constituționale ne-creștine din Asia, este cred cel puțin la fel de valid argumentul după care continuitatea instituțională își poate extrage seva nu numai din credința religioasă ci și din aderența la principiile democrației și valorilor universal umane, a grijii și datoriei suveranilor față de toți supușii adunați sub simbolul coroanelor și sceptrelor regale.

 

ion_vianu

 

Trăsătura de caracter care i se putea imputa cel mai mult suveranului în viziunea autorului era șovăiala. Deși nu era lipsit de curaj – nici fizic și mai ales nici moral – agoniza mult asupra deciziilor. În 1944 timpul a fost îngăduitor cu el și cu România, momentul ‘întoarcerii armelor’ din luna august fiind bine ales în dinamica desfășurării războiului, și contribuind în mod semnificativ la scurtarea acestuia, deși această contribuție a României a fost prea puțin apreciată de aliați în acel moment și în istorie. Imediat după 1989 însă, ezitările și lipsa unui plan strategic de acțiune în condițiile prăbușirii comunismului în Răsăritul Europei au însemnat, poate, pierderea unei ocazii istorice. Ion Vianu este și aici destul de îngăduitor în judecățile sale, descoperind chiar și un paralelism între elementele tragice ale destinului ultimului rege al românilor și ale celui al prințului danez Hamlet, și el pradă ezitărilor și șovăinței în asumarea destinului, și tot din responsabilitate și nu din lipsă de caracter.

La sfârșitul celui de-al treilea capitol Ion Vianu remarcă faptul că dacă roțile istoriei s-ar fi învârtit puțin altfel și dacă două lovituri de stat nu l-ar fi îndepărtat de la tronul României, Mihai I ‘ar fi domnit nouăzeci de ani, mai mult decât faraonul Ramses al II-lea și decât regina Victoria’ (pag. 89). Soarta sa a fost legată strâns de destinul României și al poporului român. ‘Mihai I nu a căzut în bătălie, nu a fost pus la caznă, dar a întrupat exemplar ceea ce în forme și împrejurări diverse s-a întâmplat națiunii: lipsirea de țară, exilul, oribilul exil, intern sau extern.’ (pag. 94-95). Această carte-eseu ar fi putut avea ca titlu alternativ ‘Elegie pentru România’. Pentru România așa cum ar fi putut fi dar nu a fost să fie.

 

 

‘Frumusetea va mantui lumea si alte eseuri’ publicata de Polirom in 2015 in colectia ‘Ego grafii’ este probabil cea mai importanta si mai valoroasa carte de eseistica aparuta in anul 2015, an in care multe dintre cartile cele mai interesante, care vor ramane peste ani, apartin acestui gen. Ion Vianu a mai publicat de altfel in aceasta colectie si ‘Apropieri’ despre care am scris acum cativa ani. Volumul acesta m-a insotit vreme de cateva saptamani in calatorii si in cugetari, l-am citit incet si cu delectare, am incercat sa-i urmaresc referintele in arta si trimiterile la alte lecturi, i-am savurat valoarea si consistenta gandirii si limba aleasa in care este scris. Majoritatea eseurilor care il compun reprezinta piese de rezistenta intelectuala cum putine mi-a fost dat sa citesc in literatura romana sau cea scrisa in alte limbi. Acum, la terminarea lecturii, senzatia este nu cea de a fi terminat o carte, ci de a fi parcurs o intreaga biblioteca.

Ezit oarecum in legatura in felul in care pot descrie bogatia de informatii si idei cuprinsa intre copertile volumului. Voi alege o metoda oarecum didactica de a descrie pe scurt temele principale din cele cinci parti in care sunt grupate eseurile din aceasta carte, si sper ca aceasta va fi o invitatie la lectura.

Prima sectiune se deschide cu un eseu care trateaza imaginea tatalui si relatia tata-fiu incepand cu civilizatiile antice, trecand prin perspectivele mitologiei grecesti (Oedip) si cele biblice (cu diferentele specifice intre Vechiul Testament – Avraam si Isaac – si Noul Testament – Dumnezeu si Iisus), si pana la Kierkegaard si Franz Kafka (cu a sa ‘Scrisoare catre tata’ pe care am vazut-o in manuscris si despre care am aflat multe anul trecut vizitand Muzeul Kafka din Praga). Urmeaza oarecum firesc eseul ‘Despre imbatranire si batranete’ care demonteaza mitul tineretii vesnice dandu-i mai mult o tenta distopica si propune un program al adaptarii senine pentru ‘retragerea din viata’ – tema actuala pentru o categorie din ce in ce mai insemnata din populatia planetei. De aici ajungem logic la al treilea eseu dedicat memoriei – la nivel personal, colectiv, si istoric, la asocierea dintre oracol, memorie si istorie, la felul in care se aplica aceasta relatie triunghiulara trecutului mai mult sau mai putin apropiat al Romaniei:

‘Sugestia ca viata sub comunism a fost o paranteza, dupa care s-a revenit la cursul frazei initiale este gresita si risca sa compromita “istorisirea fondatoare”. Aceasta era de suferinta a fost si una de viata autentica, fiindca viata nu s-a oprit. … Vointa de a prezenta regimul comunist numai ca pe un lagar de concentrare genereaza, prin reactie, cealalta viziune falsa: “Inainte era mai bine”. Doua mituri se ciocnesc intre ele, cel al unui trecut strict penitenciar cu unul al illo tempore ideal; iar ambele se opun istorisirii fondatoare despre o societate vie, dar sufocata de lipsa de libertate, condamnata la mediocritate.’ (pag. 60-61)

Extrem de exacta mi s-a parut si caracterizarea mitului “sfarsitului istorie” ca fiind la fel de nereala ca si cea a “victoriei socialismului” in conceptie marxista, si concluzia necesitatii ca elitele sa se deschida spre majoritatea populatiei convingand-o de necesitatea recuperarii memoriei prin cultura. Aceasta sectiune se incheie cu doua scurte articole despre delimitarile categoriilor de memorialistica (in continuarea ideilor din eseul precedent) si despre impostura (raspuns la o ancheta a “Vietii Romanesti”)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/frumusetea-va-mantui-lumea-si-alte-eseuri-243314.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/frumusetea-va-mantui-lumea-si-alte-eseuri-243314.html

 

‘Apocalipsa ratata’ – exceptionalul eseu care deschide partea a doua a cartii reprezinta o stralucita analiza a istoriei a Rusiei si a relatiei ei cu lumea, concisa, exacta si lucida. Am citit recent doua carti destul de cuprinzatoare si bogate in informatii despre aceasta perioada si pot spune ca eseul lui Ion Vianu mi-a clarificat si explicat multe din cele citite si asimilate in lecturile precedente. Eseistul porneste de la cartea lui Nikolai Berdiaev, neomarxist la inceputurile revolutiei bolsevice, refugiat in Occident si devenit filosof existentialist crestin. Acesta plecase in analiza sa istorica de la radacinile crestine ale istoriei ruse care intra in conflict cu ‘intelighentia’ revolutionara si anarhista, inlocuind un sistem nedrept cu un altul si negand fundamentul istoric si spiritual al Rusiei.

‘comunismul este o ideologie totala, care nu poate suporta alaturi de ea o alta viziune integrala asupra lumii asa cum este religia, orice religie. Bolsevismul – ramura castigatoare in revolutie – este dupa Berdiaev, “sinteza dintre Ivan cel Groaznic si Marx.” (pag. 93)

‘… regimul sovietic continea germenii propriei sale negatii. Instaurand planul cincinal, puterea sovietica a generat nu socialismul, ci un capitalism de stat. Voind “sa apere revolutia”, regimul a creat o casta de functionari. O noua burghezie, compusa din ofiteri ai represiunii si birocrati ai planului, a distrus insasi ideea unei lumi postapocaliptice, o era, un millenium de pace.’  (pag. 95)

Mai exista insa inca o concluzie istorica importanta din perspectiva istoricului crestin:

‘Revolutia din 1917 este consecinta esecului Bisericii universale de-a aplica doctrina crestina. Este “pedeapsa” pentru mileniile in care institutia ecleziala a pactizat cu puterea opresiva.’ (pag. 97)

La fel de interesante sunt concluziile pe care Ion Vianu le trage extinzand analiza lui Berdiaev (scrisa in anii 30 ai secolului trecut) la ceea ce a urmat istoric dupa al doilea razboi mondial. Concurenta politica dintre blocuri este cea care a impins Occidentul spre reformele sociale care au creat statul social occidental, sistemul de pensii si asigurari sociale, nivelul de trai al clasei mijlocii. Incompetenta economica structurala a sistemului comunist l-a facut sa piarda si cursa inarmarilor si oportunitatea revolutiei sociale. Ion Vianu se dovedeste in aceasta parte a cartii si un excelent analist politic al istoriei recente si al prezentului. Ideile sunt continuate si in al doilea eseu al sectiunii in care sunt analizate aspecte ale inovatiei si inertiei in Est si in Vest, in perioadele dinainte si de dupa destramarea sistemului comunist. Singura mea rezerva este legata de exagerarea componentei religioase in structura ideologica a Vestului european – aceasta nu mi se pare deloc a fi unitara (schisma catolicism – protestanism de exemplu). In schimb este stralucita rasturnarea metaforei politicienesti despre ‘Vechea Europa’ si ‘Noua Europa’:

‘Daca o mare parte a poporului traieste cu nostalgia sclaviei, unii intelectuali ai postcomunismului traiesc cu nostalgia, si mai improbabila, a restaurarii vechii Romanii. Tarile “noii Europe” sunt tari cu ideologii congelate. Sunt, in fond, “vechea Europa”. (pag. 118)

In centrul cartii, in a treia parte se afla eseul care ii da si titlul, eseu care preia un citat din Dostoievski. Este o analiza pe text si in context psihologic, istoric si religios. Personal rezonez mai putin la concepte cum ar fi ‘doctrina crestina despre mantuirea prin frumos’, dar nu pot sa nu apreciez finetea si profunzimea exercitiului intelectual, mai ales in continuarea care include referiri la scrierile ‘iudaist estetice’ ale lui Vasili Rozanov, la picturile ‘dinlauntrul apocalipsei’ ale lui Chagall ca si o explicatie plauzibila a conceptiei despre lume a lui Soljenitin. In final pot fi de acord cu concluzia:

‘In oricare dintre aceste reprezentari, frumosul este un punct de convergenta, sau o stradanie catre ceva mai inalt, o limita superioara a faptei sau a contemplatiei. In acest sens, mantuirea este o metafora pentru propria noastra fericire terestra.’ (pag. 154)

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragmente-noul-volum-ion-vianu-frumusetea-mantui-lumea-alte-eseuri-1_5541cd27cfbe376e35b3593e/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragmente-noul-volum-ion-vianu-frumusetea-mantui-lumea-alte-eseuri-1_5541cd27cfbe376e35b3593e/index.html

 

Eseul care deschide partea a patra a cartii continua intr-un fel primul eseu, ocupandu-se de tema schimbarilor in structura familiei rezultate din disparitia abordarii paternaliste si din multiplicarea formelor de familii recompuse unde unul dintre parintii naturali convietuieste cu un alt partener (uneori de acelasi sex). Este evidenta aici (dar apare si in alte parti) conceptia lui Ion Vianu despre omogenizarea structurilor la nivel planetar, indiferent de zona geografica sau de nivelul de dezvoltare al societatilor respective. Al doilea eseu preia aceasta conceptie pentru a analiza raporturile dintre credinta, Dumnezeu si ateism. Revin aici teme din capitolele precedente:

‘Fiecare generatie se revota impotriva ordinii patriarhale, si “ucide” simbolic sau real pe tata contestand astfel ordinea divina.’ (pag. 176)

‘Dumezeu este “tatal tatilor”, un model. .. Nu putem sa nu vedem profunda lui ambiguitate atunci cand este bantuit de manii cumplite si recurge la pedepse aspre impotriva poporului de el insusi ales. Dialectica complicata intre Dumnezeu si poporul lui pare sa se rezolve in aparitia unui al treilea personaj, Fiul.’  (pag. 188)

In ‘Viitorul liberului arbitru’ gasim o incercare inteligenta de futurologie cu tenta istorica si psihanalitica.

‘Printr-un proces de convergenta, oamenii vor semana din ce in ce mai bine cu robotii, pe masura ce robotii vor semana mai bine cu oamenii.’ (pag. 215)

Salvarea? Ion Vianu o gaseste in mod surprinzator in joc. Au mai gasit-o intuitiv si altii inaintea lui (Brancusi de exemplu), dar aici asertiunea este solid argumentata. Jocul inseamna decizie libera, dar si ordine, inseamna reguli combinate cu lipsa de interes personal imediat.

‘Omul plat si excesele lui’ incearca sa abordeze raportul dintre individ si lumea din jur in conditiile schimbarii modului de comunicare intre oameni si al acestora cu lumea. Este eseul cu care am avut cele mai multe puncte de dezacord, caci Ion Vianu pare sa scape din vedere faptul ca intrebarile nu sunt apanajul exclusiv al credintei religioase (uneori dimpotriva chiar) si ca modul in care ne confruntam cu mijloacele noi de comunicare depinde de decizia noastra de a le fetisiza sau nu.

Ultimul eseu din aceasta sectiune ne readuce in contextul analizelor societatii si a gandirii romanesti prin analiza lucrarilor relevante a trei intelectuali care s-au ocupat de psihosociologia poporului roman – D.D.Draghicescu, Emil Cioran si Mircea Vulcanescu. Scris initial in limba franceza, probabil pentru un public ne-romanesc, scurtul eseu prezinta o perspectiva interesanta a relatiei dintre operele si destinele personale ale celor trei.

Sectiunea finala are ca centru de greutate masivul si profundul eseu dedicat biografiei lui Mateiu Caragiale si recitirii operei sale din perspectiva nu numai biografica dar si psihanalitica. Revine si aici tema paternitatii si a relatiei tata-fiu, caci una dintre cheile oferite de Ion Vianu in citirea lui Mateiu este obsesia permanenta fata de personalitatea uriasa a tatalui in umbra caruia a crescut si trait, si complexul bastardului care l-a urmarit si pe care a incercat sa-l contracareze prin inventarea unor genealogii imaginare, prin dobandirea de titluri nobiliare si decoratii mai mult sau mai putin onorifice si onorabile.

‘In cea ce priveste chemarea pentru literatura, acea pasiune enorma care face nu numai suportabila ci chiar minunata o viata mizerabila, in datele ei obiective, credem ca Mateiu n-a avut-o.’  (pag. 326)

‘Nu putem spune decat ca golul imens al nasterii ilegitime ramane, si dupa suprema reusita care sunt Craii, cascat ca o prapastie. Constatand nemultumirea, golul, ratarea, nu mai ramane, ca panaceu, decat taina.’  (pag, 353)

Va fi greu cred de acum inainte sa se scrie despre Mateiu Caragiale fara a folosi analiza profunda, biografica, psihologica si de text care este cuprinsa intre copertile acestei carti.

O noua tema – cea a alchimistului apare in ultimele eseuri ale cartii. Inceputa in contextul lui Mateiu, ea este continuata in splendida analiza pe care Ion Vianu o scrie despre ‘Faust’ al lui Goethe.

‘Pentru Traditie, pentru alchimisti, elementele se transmuta. Intr-o zi, toate metalele vor deveni aur. Dar numai la capatul unei lungi evolutii, spontane. Sarcina pe care si-o atribuie alchimistii este de-a accelera transmutatia spontana a materiei.’ (pag. 416)

Si din nou despre relatia tata – fiu transfigurata in relatie maestru – discipol in eseul despre Rodin si Rilke, si in cel dedicat Antigonei, care dincolo de dimensiunea psihologica si de cea mitologica capata o surprinzatoare tenta politica, autorul vazand in Antigona o revoltata impotriva unei tiranii care deformeaza lumea si o scoate in afara tiparelor sale firesti. Spre sfarsit, in ‘Matei Calinescu: Mastile autobiografiei’ Ion Vianu face o tulburatoare declaratie de prietenie si schiteaza un portret sensibil si convingator al intelectualului si al omului care i-a fost prieten.

Marturisesc ca m-am despartit cu greu de lectura acestei carti, care cuprinde o comoara de informatie si intelepciune. Voi reveni la ea. Va invit pe toti sa pasiti pragul ei.

Apropieri: titlul sugereaza o privire de aproape asupra unor subiecte din sfera literara, istorica sau a ideilor. In acelasi timp, Apropieri poate sa insemne demersul de a sesiza proximitati acolo unde aparent exista numai departari.’ Asa incepe introducerea de pe coperta a patra semnata de Ion Vianu la editia publicata de Editura Polirom, 2011 a colectiei sale de eseuri si note de lectura. Un titlu cat se poate de potrivit pentru aceasta adunare originala de ganduri bazate pe trairi, lecturi si evenimente recente. Nimic nu este fortat in aceste apropieri ale departarilor aparente si de fiecare data perspectiva originala a autorului, experienta sa de viata si experienta profesionala de medic si de psihanalist adauga valoare si intaresc originalitatea care sta la baza interesului pe care cartea o trezeste in randul celor care au sansa de a-i fi cazut in mana.

 

sursa http://www.observatorcultural.ro/Apropieri*articleID_26103-articles_details.html

 

Apropieri este impartita in trei sectiuni. Primele doua sunt colectii de eseuri, cea de-a treia cuprinde apropierile propriu-zise.

 

sursa http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-4572301-ion-vianu-contaminat-virusul-occidental-necomunicarii.htm

 

Prima sectiune intitulata Eseuri in libertate debuteaza cu o reflectie asupra varstelor, a trairii si asumarii imbatranirii cu poverile si cu avantajele sale. Urmeaza un eseu politic care demonteaza mecanismele supunerii personale in regim dictatorial, pentru a continua cu o analiza a rolului poporului rus in istorie si aici facem cunostiinta cu prima dintre temele care vor reveni in volum, ca si cu perspectiva necrutatoare din care Ion Vianu caracterizeaza aberatia bolsevica, aici prin prisma scrierilor filosofului rus Berdiaev, refugiat in 1924 din Rusia si devenit din perspectiva crestina unul dintre criticii si expozatorii (putin ascultati in epoca) a celor care se petreceau in imperiul slav cazut sub dominatia necredicionsilor: ‘Bolsevismul – ramura castigatoare in Revolutie – este, dupa Berdiaev, “sinteza dintre Ivan cel Groaznic si Marx”‘ (pag. 33). Eseul principal al sectiunii este o continuare intr-un fel a acestui articol, o analiza detaliata a unei teme dostoievskiene pusa in cuvinte in romanul Idiotul - ‘Frumusetea va mantui lumea’. Dostoievski este de altfel unul dintre reperele constante ale gandirii lui Ion Vianu asa cum este exprimata de acest volum si eseul ii prilejuieste scriitorului reflectii despre raportul dintre estetic si etic si despre puterea sociala a frumosului.

 

sursa http://www.wikipaintings.org/en/lucas-cranach-the-elder/the-fountain-of-youth-1546

 

Specifice acestei sectiuni sunt si repetatele referinte la opere de arta si in special la tablouri ale unor maestri de la Cranach la Picasso. O editie ilustrata a acestui eseu ar fi o delectare pentru privire si ar intari puterea textului.

 

sursa http://www.terminartors.com/artworkprofile/Holbein_the_Younger_Hans-The_Body_of_the_Dead_Christ_in_the_Tomb

 

A doua sectiune a volumului se intituleaza Psihanalitice si este sectiunea in care experienta profesionala a lui Ion Vianu vine in ajutorul analizelor sale si propune o viziune originala asupra multora dintre subiectele aduse in discutie. ‘Cum devine boala ideologie: reflectii despre romani’ propune o lectura paralela a trei ganditori care in prima jumatate a secolului 20 au incercat sa dea raspunsuri intrebarii ‘cine suntem’ din punct de vedere al identitatii culturale: D.D. Draghicescu, Emil Cioran, si Mircea Vulcanescu. Pozitiile ideologice si conceptiile politice ale celor trei sunt juxtapuse cu receptia lor in epoca si cu destinul foarte diferit al celor trei, legat insa fiecare in parte de modul in care si-au construit argumentatia. Persoana si ideologia, destinul individual fata de modul in care sunt percepute de fiecare tipologie si destinul neamului sunt aprpiate in mod original in acest eseu. Am mai retinut in aceasta sectiune ‘Romania fara Freud’ care cuprinde o scurta istorie a psihanalizei romanesti incluzand aspecte legate de rolul autorului in aceasta evolutie, dar mai ales eseul cel mai intins al sectiunii in care sunt adusi intr-o prezentare comparativa doi ganditori din prima jumatate a secolului 20 – G.G.Jung si Rene Guenon – intr-o incercare de a explica prin intermediul scrierilor lor (vizionare in anumite aspecte) elemente ale crizei lumii contemporane si ale raportului intre culturile occidentala si cea orientala (in special islamica), intre conservatorism (sau chiar regresiune inspre o tanjuita epoca de aur a valorilor morale stabile) si ideologia ‘progresista’ a occidentului.

 

sursa http://virtualmuseo.com/tag/madonna/

 

Sectiunea cea mai interesanta a cartii este cea de a treia numita ‘Portrete interioare’. Este vorba despre un mozaic de vreo 50 de articole (nu stiu daca au fost publicate deja unele dintre ele in presa) de format constant (2-3 pagini, pana la vreo 1000 de cuvinte), si care formeaza un mozaic de impresii de lectura, cugetari pe marginea unor aniversari culturale, portrete ale unor personalitati cu impact cultural si politic. Spatiul de discutie oscileaza in permanenta intre exil si Bucurestiul natal care pare a revini ca spatiu geografic de referinta si de suflet al autorului oriunde s-ar gasi fizic. Repere constante sunt Dostoievski pe care l-am mentionat deja, dar si Emil Cioran, fata de care Ion Vianu pare a simti afinitate  (poate si din cauza comunalitatii exilului) in ciuda distantarilor ideologice explicite.  Din siragul multor memorabile apropieri as mentiona notele de lectura la Nabokov, von Rezzori, Coetze, Pamiuk si la Les Bienviellantes a lui Jonathan Littell, potretele lui Beckett si Gafencu sau analiza psihologica a relatiei dintre Hannah Arendt si Heidegger (incheiata cu o fraza de o ironie taioasa, in contrapunct cu aparenta seriozitate a analizei). Inedit pentru mine este personajul lui Raymund Netzhammer, episcopul catolic al Bucurestiului din vremea regilor Carol I si Ferdinand, ca si perspectiva din care este prezentat volumul din memoriile reginei Maria care se refera la anul 1926. Scriitorul Dominique Fernandez (de la Academia Franceza) devine cel psihanalizat prin prisma raportului cu tatal sau Ramon Fernandez, comunist transformat in colaborationist, pe care academicianul nu l-a cunoscut aproape deloc, dar despre care si-a petrecut o mare parte din timp si i-a dedicat o mare parte din paginile scrise in incercarea de a intelege mecanismele aderarii acestuia la extremismele totalitare din prima jumatate a secolului 20. Cele mai emotionante mi s-au parut insa doua portrete care descriu doua femei exceptionale (si nu ma pot opri sa nu constat ca lui Ion Vianu ii reusesc parca mai bine portretizarile feminine). Una este Lena Constante, artista plastica arestata si intemnitata in 1950 pentru 11 ani, in mijlocul unei vieti care avea sa-i fie sortita sa fie indelungata si marcata in final de succese si recunoastere: ‘Un destin e o totalitate. Miezul vietii ei a fost suferinta, dar intraga ei viata nu a fost numai suferinta‘ (pag. 238). Cealalta o evoca pe Sanda Stolojan si povestea ei de iubire platonica cu Constantin Noica, relatie aflata sub semnul supravegherii continue a Securitatii in anii 70, si care se incheie cu intrebarea-verdict ‘Sa fie oare triste toate povestile de dragoste?‘  (pag. 283)

 

sursa http://sealmaiden.tumblr.com/post/364251020/pablo-picasso-blind-minotaur-guided-by-a-girl-in

 

Spatiul de referinta cultural al lui Ion Vianu este cel al formatiei clasic europeene. De cate ori se aventureaza spre frontierele cu spatii diferite este grijuliu in a ne avertiza, cum ar fi in eseul mentionat despre Rene Guenon, sau in frumoasa apropiere care se refera la un episod din Mahabharata, unde il surprindem parca glossand in stil eminescian: ‘Credinta indiana ilustrata in acest pasaj este ca anumite legi nu pot fi incalcate fara ca pedeapsa sa se abata nu numai asupra faptuitorilor, ci si asupra celor care depind de ei. O singura rotita este deranjata in mersul ei, si intreaga mecanica a Universului se corupe. Legea Naturii si legea moralei sunt identice.’ (pag. 266) Cititorul insusi trece printr-un proces de ‘apropiere’ de temele aduse in discutie si totul se petrece prin intermediul unei lecturi placute si incitand permanent la dialog si gandire.