Entries tagged with “Holocaust”.


Maria Altman, the principal character wonderfully acted by Helen Mirren in ‘Woman in Gold’ is a Holocaust survivor. At some point in the film she gives a public speech where she traces the origin of the word ‘restitution’ to a Latin term which means restoration to original condition. Today’s Wikipedia further clarifies: ‘The general rule, as the principle implies, is that the amount of compensation awarded should put the successful plaintiff in the position he or she would have been had the tortuous action not been committed.’ At the top layer of the story ‘Woman in Gold’ is about the restitution of a work of art, the fabulous ‘Portrait of Adele Bloch Bauer’, one of the masterpieces of Gustav Klimt and of the Austrian art to the successors of the rightful owners, Jews from whom the work was confiscated and who perished in the Holocaust. Deeper it asks the question whether the true restitution is ever possible. Returning to the original condition of the Jewish life in Europe after the Holocaust? The answer given by the film is a definite ‘No’. Restitution of art may be possible. Restitution of the broken human lives is not.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2404425/

source http://www.imdb.com/title/tt2404425/

 

The story has many elements of docu-drama and is largely based on a true story of a legal battle held in the last years of the 20th century between a Holocaust survivor from Los Angeles helped by a young and idealistic lawyer and the government of Austria. The combination of the BBC and Hollywood production of the Weinstein studios did not leave too much room for cinematographic invention, and director Simon Curtis did not add too much on this respect. The successive sequences of the legal battle may have been close or remote from the actual truth, but they were not terribly interesting even for the fans of the courtroom movies. The schematic depiction of the Austrians as bureaucratic bad guys, as well as the idealization of the American justice system did not add too much either. The gold in the ‘Woman in Gold’ lies somewhere else.

 

(video source  MOVIECLIPS Trailers)

 

First, acting of Helen Mirren is superb. She’s one of these few actors who leave me lacking words. After each great role that she makes I declare that she is at her peak, and then in the next movie she reaches another higher one. Same here. To say that she deserves an Academy Award for this role seems too pale a compliment. Part of my family comes from that part of the world and has similar origin. She is like one of them.

Her role is however more than this. She gives a face to the Holocaust, she makes me understand the human dimension of the tragedy that the generation of my parents went through. That part of the film, the flashbacks that bring back to her mind the memories of the lost happiness, the brutality and vulgarity of the change, the tragedy of leaving the parents back, the determination to survive, the refusal to look back, the decision to end being silent – all these are very well described, and they make of ‘Woman in Gold’ one of the important movies about the Holocaust.

Ryan Reynolds is a miscast. Tatiana Maslany on the other hand is a splendid young Maria. In its good moments and there are many of them ‘Woman in Gold’ is a ‘must see’ film.

 

 

In ceea ce banuiesc ca este o pseudo-prefata a cartii lui Catalin Mihuleac ‘America de peste pogrom’ aparuta la editura Cartea Romaneasca in 2014, eroina si presupusa comanditara a scrierii pe nume Suzy Berstein scrie:

‘Nu stiu nici in ce masura romanul meu este unul catchy.’ (pag. 7)

O pot asigura pe doamna Suzy (fosta Sanziana de la Iasi) ca romanul este cat se poate de ‘catchy’. Se poate citi intr-o noapte, se poate citi intr-un zbor de avion, se poate citi intr-o rasuflare si fara a-l lasa din mana. Meritul desigur este al scriitorului (tot iesean) Catalin Mihuleac, reporter, dramaturrg, povestitor in gama satirica, gama care nu lipseste nici in aceasta carte, populata de personaje care nu par sa ambitioneze prea tare in a depasi limitele stereotipului: romanca ajunsa la o varsta putin prea coapta, in care mariajul dar si parasirea Romaniei in vesnica tranzitie au devenit scopuri demne de aproape orice mijloace, americanii joviali dar superficiali si afoni cultural, evreii a caror inteligenta naturala si inventivitate par canalizate intr-o singura directie si anume sporirea conturilor in banca. Nu lipseste nici sexul din scrierea lui Mihuleac (si atentie – am scris ‘sex’ si nu ‘erotica’), si nici tonurile acute de telenovela. Deci o carte bine scrisa, usor de citit, presarata de umor, sex, si cu culori vii de telenovela. Da, ‘America de peste pogrom’ este toate acestea si este in acelasi timp si prima si cea mai cutremuratoare carte din literatura romana care abordeaza fara nicio eschivare ziua poate cea mai rusinoasa din istoria nationala – pogromul de la Iasi din 29 iunie 1941.

 

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

 

‘Pogrom, la Iasi? Am facut, la scoala si in facultate, istorie de m-a durut capul. Dar nici un profesor nu a pomenit un singur cuvant despre.’  (pag. 70)

Trebuie sa intercalez aici o nota personala. Ca evreu nascut in Romania am cunoscut din relatarile parintilor si ale bunicilor, supravietuitori ai Holocaustului, totul despre acea perioada si ceva in plus. Am studiat insa din aceleasi manuale scolare ca si toti colegii mei evrei si ne-evrei, manuale in care se vorbea despre ‘crimele ocupantilor nazisti’ dar nu se pomenea faptul ca victimele fusesera in mare majoritate evrei. Am citit si cartile mai ‘serioase’ de istorie sau articolele comemorative din presa (chiar si cea a comunitatii evreiesti) perioadei comuniste in care pogromul era mentionat, dar pus pe seama germanilor. Asa incat nu ma mira ignoranta unora dintre romani care pana la publicarea raportului Comisiei Wiesel aveau motive reale de a-si ignora trecutul, in timp ce altii aveau motive la fel de reale de a-l ingropa sau face uitat. Nu ma mira nici ca eroina cartii trebuie sa calatoreasca in America, sa se marite si sa devina americana (si evreica!) pentru a afla adevarul despre unul dinre episoadele cele mai intunecate ale istoriei Romaniei. Un adevar dureros si rusinos, dar care nu poate fi depasit decat daca este cunoscut si asumat. Astazi, in 2014, mai ales dupa publicarea raportului Comisiei Wiesel, a atator studii de istorie, si poate si a acestei carti, nimeni nu mai are in Romania scuza ignorantei.

’29 iunie 1941. O zi fara niciun fel de scuza. Macar de n-ar fi calda si insorita. Macar de n-ar fi sarbatoarea crestina a Sfintilor Petru si Pavel. Macar.’ (pag. 182)

 

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Naratiunea din ‘America de peste pogrom’ se desfasoara pe doua planuri alternate. Intr-unul din ele povestitoarea este Sanziana devenita Suzy, ‘salvata’ din Romania post-decembrista de un job intr-o afacere de vanzari de haine de mana a doua (insa la proportii globale) si de maritisul in familia de evrei care conduc afacerea. Umorul sarcastic este tonul principal in care sunt descrise confruntarile lui Suzy cu mentalitatile americane si cu familia de evrei care o primeste cu o superficiala dragoste, cu exceptia poate a soacrei Dora, personaj inchis si antipatic, ce mai, soacra!

‘Aurul e la mine acum. Eu fac regula, in “Bernstein Vintage Ltd”. Regulat, dau cate o fuga in Europa. Cu, dar mai ales fara Ben. Sa caut marfa, oficial. Sa bat muzeele, neoficial. Sunt tot mai evreica. Si tot mai romanca. Ghiciti ce iese din combinatia asta.’ (pag. 135)

Planul paralel incepe cronologic cu trei sferturi de secol in urma, in Iasii perioadei interbelice. Naratiunea este aici la persoana a treia, si abia spre sfarsitul cartii vom afla pe ce se bazeaza si care este sursa. In Iasii anilor 20 si 30 ai secolului trecut jumatate din populatie era evreiasca. Evrei bogati si evrei saraci, evrei cu studii si fara, unii dintre ei razbatand in atmosfera de antisemitism care infesta Universitatea (unde perora ca profesor celebrul A.C.Cuza, creatorul ‘antisemitsmului stiintific’) pentru a deveni profesionisti de marca si succes, cum este medicul ginecolog Jacques Oxenberg devenit medicul expert in domeniu si prestatorul de operatii cezariene pentru doamnele din populatia bogata si sotiile notabilitatilor orasului. Cunoastem familia – sotia Roza cea frumoasa si cultivata, soacra profesoara de pian, copiii Lev si Golda, fetita sensibila care scrie poezii despre ratuste galbene. Ii cunoastem si pe servitoarea Tincuta si ibovnicul Ilie, care in subsolul casei se angajeaza in partide sexuale, discuta cu invidie despre luxul si averea ‘jidanilor’ si clocesc planuri de razbunare.

 

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

 

Jacques Oxemberg este tipul evreului din clasele suspuse care minimalizeaza pericolul nationalismului si antisemitismului, si se bazeaza pe relatiile sale cu inalta societate romaneasca a orasului. Greseala fatala, caci in ziua infamiei Iasul romanesc se razbuna crunt pe evreii sai. Mihuleac, fara a abandona complet in aceste episoade registrul comic si isi asuma rolul reporterului in ale istoriei:

‘Nu mai e loc de mila. Mainile prizonierilor, obligate sa stea ridicate, cersesc atentia unei divinitati care nu sta prea bine nici cu vazul, nici cu auzul. E in zadar. Acolo, sus, toata atentia este indreptata spre sarbatoritii crestini Petru si Pavel, care sufla voiniceste in lumanarile din tortul de ziua lor. Baionetele soldatilor imprima directia si ritmul de mers, batele civililor anuleaza de pe trotuar tentativele de-a iesi din formatie, certificand ca oina cu capete evreiesti ramane sportul national romanesc.

Din zece in zece metri, cate un trosnet de vresc osos tine veselia crestina de pe margine treaza; la fiecare jumatate de minut, un trident format dintr-o barba si doi perciuni e smuls in urale sau aprins cu chibritul. Gloantele gonite dau sarbatorii branciuri noi, ca la un concurs hipic. Merita sa te uiti; spectacolul e mult mai ochios ca jocul de artificii de ziua Majestatii Sale Regele.

Pentru a nu deranja deplasarea constanta a iudelor vii, iudele moarte sunt impinse in laturi si abandonate la mal, ca niste epave incarcate cu prada. Acolo le asteapta roiuri de termite orasanesti; in doar cateva clipe, hainele si imbracamintea dispar rontaite de foamea de innoire. Cadavrele sunt dezbracate cu maini dibace, raman goale si neajutorate, asteptandu-si cu resemnare casarea, de parca ar fi manechine vechi si uzate din magazinele de moda de pe Strada Lapusneanu.’ (pag, 203)

 

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

 

De aici cosmarul devine doar si mai ingrozitor. S-a scris foarte putin despre ce s-a intamplat in ‘trenurile mortii’, chiar si supravietuitorilor le-a fost greu sa relateze ceea ce s-a intamplat acolo (una dintre exceptiile notabile a fost regizorul Andrei Calarasu plecat cu cateva luni in urma din aceasta lume). Catalin Mihuleac nu ezita sa scrie pagini memorabile, si nici sa abordeze o alta tema, un alt fel de crima despre care se vorbeste si mai putin – violurile.

‘Despre femeile violate, istoria tace. Autocenzura o impiedica sa acorde importanta acestor fiinte insemnate pe vecie, in urma celui mai vechi asalt militar, in care soldati, subofiteri si ofiteri lupta la piele cu muieretul dusman. Lupta racnind crancen, lupta culminand victorios, folosindu-si fara sfiala armamentul intim.’ (pag. 257)

Capitolele finale ale cartii aduc impreuna cele doua fire narative, intr-un mod nu complet neasteptat, dar care are totusi o adaugire finala, care chiar daca pare putin ‘hollywoodica’ si nu neaparat necesara pentru mesajul general al cartii, este totusi in logica unuia dintre putinele personaje pozitive ale cartii – rabinul iesean care o salveaza pe fetita care va fi singura supravietuioare a familiei. Este descifrat in final si personajul soacrei Dora, si atitudinile evreilor americani apar deodata sub o lumina complet diferita.

Iasiul este fundal si scena in permanenta, prezent si amintire pentru personajele cartii. Este o carte scrisa de un iesean despre istoria orasului sau, despre trecutul care nu poate si nu trebuie sa fie uitat.  Radu Paraschivescu a afirmat ca ‘America de peste pogrom’ s-ar putea sa fie cea mai buna carte a anului 2014. Cred ca este foarte posibil sa aiba dreptate.

 

 

 

 

Andrei Klein s-a nascut intr-un ghetto in Transnistria in perioada Holocaustului. Putini copii evrei s-au nascut in teritoriile ocupate de germani sau in statele fasciste din Europa acelor vremuri, si doar o parte au supravietuit. Numarul celor care s-au nascut in lagare sau ghettouri este si mai redus. Ei apartin unei categorii speciale, tehnic sunt supravietuitori ai Holocaustului, desi multi dintre ei erau prea mici pentru a pastra in amintire fapte si imagini clare. Carnea si sufletele lor sunt insa direct influentate de cele prin care au trecut parintii si ei insisi in primii lor ani de viata. Psihologic ei sunt mult mai apropiati de generatia parintilor lor si a supravietuitorilor cu amintiri clare, decat de a doua generatie care a cunoscut Holocaustul exclusiv din povestiri. ‘Lea, Povestea familiei mele’ (aparuta in 2014 la Editura MEGA din Cluj-Napoca) este prima carte pe care o citesc scrisa de un autor din aceasta generatie si aceasta este numai una dintre trasaturile care fac din lectura acestui volum o experienta originala si surprinzatoare.

Titlul cartii este un nume, iar subtitlul pare a identifica genul. Lucrurile nu sunt insa asa de simple. Lea este numele pe care l-a purtat una dintre matusile autorului, una dintre cei sase surori si frati, copii ai croitorului Simon Berla nascut in Turda in 1880. Destinul acestei familii de evrei maghiari asa cum este descris in carte pare sa adune la nivel personal o parte din tragediile istoriei secolului trecut, marcat de Holocaustul in care a pierit o treime din evreii care traiau in acea vreme in lume. Simon a sfarsit la Auschwitz, la fel si sotia sa (mama a cinci din cei sase frati), fratii insa au supravietuit. Au supravietuit fizic lagarelor mortii unii, ghettourilor Transnistriei sau lagarelor de munca fortata altii. Supravietuirea fizica nu a insemnat nici pe departe sfarsitul suferintelor, Holocaustul a continuat sa le bantuie viata si cosmarurile, si sa influenteze modul de a fi, increderea fata de oameni, relatiile de familie si capacitatea lor de a iubi. Dintre toti Lea este cea care a avut destinul cel mai nefericit, si de aceea punerea numelui ei pe coperta cartii pare si un omagiu, dar si un simbol al concentrarii de durere si fragilitate care a fost destinul ei si al celor din jur.

‘Bandika, iti daruiesc cartile si scrisorile de familie, fiind convinsa ca de la tine nu vor ajunge la gunoi.’ (pag. 194)

Bandika este numele de alint al autorului, si mostenirea este primita de Andrei, ajuns in anii 70 in Israel ca imigrant, de la matusa Mariska. In mare masura cartea aceasta scrisa si rescrisa dupa marturisirea autorului de-a lungul a doua decenii se bazeaza pe teancul de scrisori ramase de la matusa si pe documente si fotografii de familie. ‘Lea, Povestea familiei mele’ este insa mult mai mult decat o cronica de familie, si ar putea ocupa un loc aparte in literatura Holocaustului daca autorul ar fi avut intentia sa faca literatura. Nu este exact cazul, mai degraba izbucneste din paginile cartii nevoia de a destainui, de a nu lasa acoperite de praful uitarii nici vicisitudinile istoriei, si nici persoanele care i-au fost apropiate (unele dragi, altele cu care s-a gasit in conflict, sau ale caror actiuni le judeca aspru dupa ani).

 

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

 

Prima din cele trei sectiuni ale cartii este cea care imbina cronica de familie cu cronica istorica, redand si documentand biografiile lui Simon si Zali Berla si ale copiilor lor. O familie de origine modesta si destul de tipica evreimii maghiare din Ardeal in deceniile interbelice, si in care evolutia vietii celor din generatia parintilor lui Andrei Klein este curmata de razboi si ascensiunea fascismului la putere atat in Romania cat si in Ungaria, familia fiind de fapt divizata intre cele doua tari europene si Palestina mandatara in care ajunsesera o sora si un frate, Mariska si Jeno. Parintii lui Andrei ajung din Vatra Dornei in ghettoul de la Moghilev, unde in conditii sub-umane reusesc sa supravietuiasca, sa dea nastere unui copil (Andrei) si sa-l aduca inapoi in Cluj la sfarsitul razboiului. Daca pe de-o parte lipsesc din aceste pagini mai multe amanunte si referinte istorice pe care le-as fi asteptat in acest gen de carte, exista si cel putin o poveste extraordinara si putin cunoscuta – cea a inginerului Siegfried Jagendorf, care a organizat primirea a 1200 de deportati la munca intr-o turnatorie care lucra pentru armata germana, asigurand conditii de supravietuire a majoritatii celor deportati si a familiilor lor. Despre acest Jagendorf, figura si faptele lui – care poate il aproprie de Schindler, sau poate de Kaestner – as dori sa aflu mai multe.

Marturia lui Roszi, mama lui Andrei intr-o scrisoare care Mariska, in Palestina:

“Nu mai sunt copilă, dar mă doare tare că nu mai am părinţi. Sunt o femeie de 30 de ani cu părul alb, care am trăit în partea urîtă a vieţii. Sunt după zvîrcolelile refugiului şi trei ani jumate de lagăr de concentrare, unde în condiţii mizere şi inumane l-am născut pe băiatul meu şi, ca printr-o minune, am reuşit să-l aduc acasă în viaţă.” (pag. 86-87)

Soarta membrilor familiei care ramasesera in Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthysta in urma Diktatului de la Viena a fost si mai tragica. O relateaza insasi Lea in scrisori trimise dupa razboi:

‘Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.

Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.

Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe care care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.

Ne aflam în Auschwitz’

(pag. 108-110)

 

    sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

 

A doua parte a cartii este cea mai pasionanta si cea mai surprinzatoare. O mare parte din text este compus din scrisori de familie aranjate oarecum in ordine cronologica, schimbate intre 1945 si 1956 de fratii Berla si sotii si sotiile lor. Sunt si mute ‘gauri’ in acest dialog, scrisori omise, scrisori care s-au pierdut, sau care au fost posibil interceptate de cenzura, caci Lea se alatura impreuna cu fiica ei Jaffa, Mariskai si lui Jeno in Palestina devenita Statul Israel in 1948, in timp ce Roszi si Erno (parintii lui Andrei) si Marci raman in Romania cazuta sub regim comunist. Este marturia unei familii profund sfasaiate de incercarile inumane prin care trecusera aceia dintre frati care supravietuisera lagarelor si ghetto-urilor. Cronica unei familii cu conflicte sordide, cu neintelegeri si tradari, cu minciuni si sinucideri. In centrul ei se afla din nou Lea, intrata imediat ce ajunsese in Israel in conflict cu sora ei mai mare, care isi luase cu ea fata dar il lasase in Cluj pe sotul ei Laci, descris de ceilalti membri ai familiei ca un caracter instabil si neloial, ale carui tradari Lea nu le poate accepta. Destinul ei se termina in tragedie.

‘Nu stiu cati supravietuitori ai Holocaustului traiau la acea data in spitalele de psihiatrie din toata lumea, unde soarta i-a risipit dupa terminarea razboiului, dar in Israel, la 12 aprilie 2007, s-a anuntat oficial: “in spitalul de psihiatrie Beer Jakov traiesc si astazi supravietuitori ai Holocaustului.’ (pag. 180)

Este destul material in acest capitol care se intinde pe vreo 90 de pagini pentru o telenovela cu tenta si sfarsit tragic. Poate candva cineva o va scrie. Tema familiilor distruse de Holocaust combinata cu imposibilitatea supravietuitorilor de a-si relua viata nu este de altfel un gen complet neabordat in literatura Holocaustului, cartea care mi-a venit imediat in minte citind povestea reala a acestei familii a fost Enemies, A Love Story (in idish: Sonim, di Geshichte fun a Liebe, in romaneste – Dusmani, o poveste de dragoste) a lui Isaac Bashevis Singer – care a inspirat un excelent film realizat in 1989 de Paul Mazursky, mare regizor decedat acum cateva zile, si o adaptare teatrala exceptionala pe care am vazut-o acum cativa ani la Teatrul Gesher din Jaffo, cu Sasha Demidov in rolul principal, un personaj cu multe linii comune cu Laci cel din relatarile lui Andrei Klein. Exista insa in saga impanzita cu tragedii a familiei Klein o trasatura diferita si inedita a acestei fracturi familiale post-Holocaust, care nu stiu cat a fost de discutata sau reflectata in memoriile sau fictiunile care s-au scris pana acum. Este vorba despre completa neintelegere si imposibilitatea aproape totala de dialog dintre membri familiei plecati in Palestina / Israel, si cei care ramasi in Europa au trecut prin Holocaust si i-au supravietuit. Povestirile ultimilor despre ororile Holocaustului (atat cat au fost povestite caci multi au ales sa taca in acei ani) sunt intampinate cu o doza de incredulitate de cei care nu au trecut prin asta – exista probabil o limita dincolo de care unii oameni nu pot concepe inumanitatea.

‘Si eu am suferit mult cu boala baiatului meu, Baby, si din cauza tensiunilor permanente cu arabii, a problemelor de securitate din tara si a razboaielor. Degeaba i-am explicat toate astea, Lea nu intelege. Imi pare rau ca a trebuit sa treaca prin traumele deportarii, dar asta nu schimba situatia …’  (pag. 118)

Ultima parte a cartii este si cea mai scurta si cea mai lipsita de surprize. Este relatarea copilariei, tineretii si maturitatii autorului, incluzand episodul emigrarii in Israel (sau ‘alia’ – urcare cum numesc israelienii aceasta tranzitie in care ei vad o fireasca repatriere). Experienta lui Andrei Klein cuprinde poate elemente necunoscute cititorului roman, dar desigur nu si israelienilor, ea are foarte multe elemente tipice biografiilor a mii de emigranti din Romania ajunsi in Israel la inceputul anilor 70, in perioada de crestere economica si euforie politica de dupa Razboiul de Sase Zile. Interesante sunt intalnirile cu unii dintre membri familiei si in special cu matusa Mariska, cea care apare in acest ultim capitol intr-o lumina diferita decat cea dezvaluita de comentariile si corepondentele din capitolele precedente. Relatarea se incheie in anul 1990, cu hotarirea autorului de a reveni in Romania, poate ca mai multe detalii despre motivatia acestui pas destul de greu de inteles pentru cititorul israelien ar fi fost interesante, dar ele nu sunt povestite aici.

‘Lea, Povestea familiei mele’ este o carte greu de lasat din mana din momentul in care ai intrat in vartejul de amintiri, pasiuni si conflicte descrise in carte. Andrei Klein nu este nici istoric si nici scriitor de fictiune, si totusi la sfarsitul lecturii ai senzatia ca ai aflat lucruri inedite despre o perioada dintre cele mai sumbre din istorie, si ca ai cunoscut o galerie de personaje bine conturate, ca dupa lectura unui roman de calitate. As indrazni sa spun ca aceasta carte ar merita sa se bucure de editii suplimentare. Una in primul rand in limba maghiara – caci maghiara este limba ‘de acasa’ a autorului, limba in care sunt scrise scrisorile de familie care constituie o mare parte din text, si desigur cititorul cunoscator de maghiara va putea extrage si mai multe informatii din citirea textelor originale. Apoi, o mare parte din tragediile Holocaustului care au lovit in asa masura familia Klein s-au petrecut in timpul ocupatiei Ardealului de Nord de catre Ungaria, si in anul in care s-au implinit 70 de ani de la deportari asemenea marturii ar fi importante intr-o Ungarie in care antisemitismul si revizionismul istoric sunt din nou in ofensiva. Dar si o noua editie romana ar fi binevenita, poate cu cateva adaugiri. As adauga de exemplu o scurta cronologie istorica, deoarece nici pentru cititorii romani nu sunt destul de bine cunoscute detaliile istoriei, si datele mentionate permanent de-a lungul cartii ar putea fi mai exact puse in context. As clarifica inca niste detalii ale relatiilor de familie, as mai adauga niste ilustratii – tatal autorului a avut o expozitie de intarsii in lemn anul trecut in Cluj, ilustrarea acestui talent ar adauga o dimensiune personajului sau; la fel verisoara Jaffa a fost artista, exista reproduceri ale lucrarilor sale? Merita de asemenea corectata ortografierea numelor unor localitati israeliene – este folosita in unele locuri ortografia maghiara, ceea ce nu este justificat intr-o carte in limba romana.

Pana la a doua editie care sa completeze si sa repare unele mici detalii, aceasta carte merita insa transmisa din mana in mana, citita, discutata. O recomand cu caldura.


The Jewish people faced many dark moments in its long and troubled history. What happened in the night of July 16, 1942 in Paris – the arrest of more than ten thousand Jews, men and women, young, old and children, their detention at the Velodrome d’Hiver, followed by their deportation to transit camps in France and then to the death camps in Poland – was one of these dark moments. It is for the French nation however that I dare say this was maybe the darkest moment in their history. Never has France – or at least modern France – abandoned the principles of tolerance and generosity to the weak and prosecuted who knocked at its gates as did that night Petain, Laval and the other collaborationists who were accomplices to the sending to hell and death of so many innocent people.

 

source www.imdb.com/title/tt1382725/

source www.imdb.com/title/tt1382725/

 

I have used a few film reviews back the term of ‘docu-melodrama’ and I guess that I can use it here as well, adding maybe the adjective ‘historical’ in front. ‘La Raffle’ ambitiously retraces the story of a few Jewish families of all conditions living in Paris at the time of the German occupation in 1942 and falling victim to the deeds of the German occupiers and of their French collaborators. Although the characters may be fictional the stories are essentially true, and the film starts with a written message attesting the historic accuracy of all the extreme situations that are being described. The fiction parts are interleaved with a few documentary sequences, as well as with re-enacted scenes from the headquarters of the German army and French police, of the discussions between the French leader Petain and prime minister Laval, and between Hitler himself, his faithful executioner Himmler and other people in his entourage. The script written by Rose Bosch (who also directed) takes good care to balance the acts of the ‘bad’ and ‘good’ French but the horror of the situation of the descent of a whole people from trust and hope into fear and despair is the strong message that cannot get lost.

 

(video source MOVIECLIPS Trailers)

 

There is great acting to be admired in this film – first of all Jean Reno as the Jewish physician trying to face an impossible situation, alleviate sufferings, save lives, while knowing about his own faith. Melanie Laurent is sensible and credible in the role of the nurse that aims to represent what was left good and human among the French in those times. Some of the supporting roles are also memorable such as the Trotskyst family father played by Gad Elmaleh, a victim of a double disillusion. I liked less the historic background scenes, especially the ones related to Hitler’s environment, and the actor playing Hitler who was badly miscast and directed, undecided whether he should be evil or operetta-ic.   Overall the film has however very strong scenes, some of the best in the Holocaust movies and asks the right questions about the French role in the tragedy of its Jews. Is this melodrama? yes – but very strong and well made, impressing to tears and nothing is wrong with this – there are no bad genres, just bad movies and La Raffle is certainly not among them.

 

This Must Be the Place is one of the weirdest Holocaust movies ever made. So weird and so different that I doubt that it will find place in the usual re-programing of the TV stations on such commemorative moments as the Holocaust Day. Yet it is at the same time one of the most human and moving film on the theme of the second generation, the one of the children of the Holocaust survivors that I have ever seen.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1440345/

 

Sean Penn‘s Cheyenne is an aging Gothic rocker, whose greatest success dates two decades back, but was enough to grant him a life of luxury for the rest of his days, and even some fame when walking the local Irish malls. No doubt, he looks like an aging rock star, and Penn’s creation makes me wonder how could the Oscar avoid him this year (and I am not a registered fan of Penn, believe it or not). Something happens and this is his father’s death, and the trip to the New York Jewish area meets him back with the family he left, maybe he ran of, the life he quit, and the history of the family. This history hides something he was not aware about – the suffering and the humiliation that his father experienced during the Holocaust. What makes out of Cheyenne a Nazi hunter, what causes him to engage in a trip that reminds Jim Jarmusch‘s Broken Flowers across America to catch and revenge his father’s tormentor remains a mystery. It is not the only mystery of the film, but all becomes credible and makes sense not on the logic but on the emotional plan. It’s more then just emotion, it is resonance. Penn’s character fills not only the screen, it follows you after the end credits, with his straight and naive logic and belief in truth, with his strange but yet so human way of talking and behaving.

 

(video source indieculturebox)

 

There are several beautiful and memorable scenes in this film. The relation of Cheyenne with the younger girl, older woman and her missing son which is never completely explained. The meeting with another old rocker and the concert by David Byrne (in a cameo appearance). The guitar piece with the kid he meets on the road. The confrontation with his father’s tormentor and the almost human justification of the later. Director Paolo Sorrentino, as well as his cinematography, sound, musical teams do a fine and discrete job. A film to search for and to watch.

 

In director Radu Gabrea‘s Gruber’s Journey the Romanian cinema gets it’s first film seriously approaching the painful theme of the episodes of the Holocaust that took place in Romania between 1940 when the dictator Ion Antonescu took power (in collaboration for the first four and a half months of his regime with the extreme nationalistic Iron Guard movement) until August 1944 when the king deposed Antonescu and made Romania join the Allied for the last period of the war. One of the bloodiest episodes of this period was the pogrom and massacre of more than 13,000 Jews in the Eastern Romania town of Iasi (Yashi, Jassy) in the first days of the war. For many years the Romanian history books ignored or minimized the events, but the truth became more and more evident in the last ten years, despite efforts of Holocaust deniers who still try to hide the responsibility of the Romanian authorities of those times.

 

source http://www.artactmagazine.ro/calatoria_lui_gruber.html

 

A veteran of Romania cinema, Radu Gabrea is not at his first film dealing with sensitive events in the Romanian history. In The Beheaded Rooster (Cocosul decapitat) he described the same period but looked at the events from the perspective of the German population in Romania, part of which collaborated with the Nazis. I did not like that movie but appreciated the courage in dealing with the subject. In Gruber’s Journey Gabrea relies on very solid premises, using the memories of the Italian writer Curzio Malaparte who as a war correspondent visited the city soon after the events and mentioned them in his novel Kapput.

 

(video source igu)

 

The story in the film describes Malaparte’s arrival in the city in the first days after Romania entered the war as an ally of Nazi Germany, in June 1941. The war has started, but what bothers Malaparte is a terrible allergy that can be cured by a specialist residing in Iasi. That doctor is not easy to find however, chaos reigns, people cannot be found where they are supposed to be,  the Balkan mentality of corruption and disorder seems to be only amplified by the war, and above all the doctor happens to be a Jew. Something terrible seems to have happened to the Jews in this city, but nobody speaks open about this or when they do double-speak hides the facts, the army and the police throw responsibility one on the other. The military commander of the region will be suspended, but not for the loss of the lives of the Jews (he actually is congratulated by dictator Antonescu for the efficient handling of the events) but for allowing its soldiers to rampage through the domain of a count and destroy his wine cellar. The film which starts in a comical register where the innocent Italian writer meets the eternal Romania of playwright Caragiale’s heroes, turns into a dramatic confrontation with the horrors of crimes of war.

 

archive photo, source http://ro.wikipedia.org/

 

The team of actors does an excellent job, starting with Florin Piersic Jr. as Malaparte despite the fact that he is or looks just too young for the role, Malaparte was 42 by the time of the events described in the film. Marcel Iures has a short but memorable presence on screen as Gruber, while Claudiu Bleont and Razvan Vasilescu play the chiefs of the army and of the local prosecution office in the greatest and best tradition of Caragiale.

While the international breakthrough of the Romanian cinema was due mainly to films describing the period of ‘transition’ after the fall of the Communism, the re-evaluation of the past was never out of the interest of Romanian film makers. The exception was the Holocaust period, and this is the first good and courageous film on this subject. Hopefully other will follow.

 

Arnon Goldfinger‘s most recent documentary The Flat (best documentary awards at the Jerusalem and Haifa film festivals, now shown at the cinematheques around Israel including the one in my village) starts as a typical family story. A few weeks after the director’s grandmother dies the family starts looking into the things accumulated in her Tel Aviv flat. The apartment is full of objects gathered through a full life, and as it gradually empties and light starts penetrating the shady corners, details from a hidden past start to emerge. As many other immigrants coming from Europe Gerda and Kurt Tuchler had gathered not only things from a past time and an old country, but also photos and documents of a life that brought them from the Berlin between the two wars to Palestine which was to become the State of Israel. Soon we learn that the Tuchlers seemed to be the kind of immigrants who kept not only memories and nostalgia, but a strong attraction and relationship with the old country. An intriguing story completely unknown to the third generation starts to uncover from the drawers and boxes left in the flat – photos, letters, newspapers from Nazi Germany and one of the strangest coins that ever existed, with a Magen David on one side and a swastika on the other. The Tuchlers were friends with a family of high Nazi dignitaries named von Mildenstein, they traveled with them to Palestine after the Nazis came to power and before settling here definitively, and the trip was described in details by Leopold von Mildenstein in the German press of the time under the title ‘A Nazi travels to Palestine’. Despite the fact that the story was researched and mentioned in the German and Israeli press after the war, the family knows close to nothing about it. The film describes the process of gradual discovery which is not void of surprises, as they soon learn that the Tuchlers and the Mildensteins continued their friendly relations after the war, despite the fact that von Mildenstein seemed to have been quite an important figure in the Nazi regime, and related to the fate of the Jews (he was the one who recruited Eichman and preceded him in the position of responsible of the Jewish affairs). How much the Tuchlers knew about the activities of their German friend during the war and what these really were remains in part a mystery.

 

source http://israelfilm.blogspot.com/2011/07/flat-by-arnon-goldfinger-wins.html

 

A short search on the Internet shows that Leopold von Mildenstein was not really an unknown character, and even the very popular Wikipedia dedicates him quite a detailed article, which I wonder whether Arnon Godfinger read during the investigation and making of the film. The information in Wikipedia places him after 1936 and during the war in the press bureau of the Foreign Ministry and not in Goebbels’ Ministry of Propaganda as Goldfinger discovered during his investigations, and mentions two books he wrote about the Middle East and published in 1938 and 1941 which are not mentioned in the film. Neither is mentioned in the film a claimed relation with the CIA, which was used by von Mildenstein to escape prosecution after the Eichman trial. This story may still have hidden secrets which I doubt will ever be fully clarified. In 1980 the British magazine History Today published an article about von Mildenstein and Tuchler’s visit to Palestine in 1933, which was followed by some anti-Zionist follow-up publications trying to emphasize the relation between the Nazi regime and the Zionist organizations who had for a few year a shared interest in planing for the German Jews emigration to Israel, before the Nazi policies towards Jews took the path that led to the Final Solution, starting with and after 1936.

 

(video source TheFlatTheFilm)

 

The film focuses on the process of gradual discovery which is for the author-director a trip in the past of his own family, a trip which will take him to Germany, to Berlin where he discovers remote relatives still living in the same area where his grandparents lived and to a series of meetings with the daughter of the Mildensteins. Dialogs between German and Jewish families who lived through the war and between their descendants are never easy, and they say a lot about how people who lived through the period relate to history, how they cope with the horrors of the war and of the Holocaust and how they passed these feelings to the coming generations. A strong similarity soon emerges, as in both families, the German one and the Jewish one, the same rule of silence seems to have been enforced, the past was kept secret and almost nothing told to the next generation. The children were raised not to ask questions, and their lives were completely disconnected from the history of their families. During Goldfinger’s inquiry and film making both families are up for painful revelations and none of the second generation is really prepared to cope with role played by the high German functionary in the Nazi regime, or with the fate of the Jewish grand-grandmother left behind in Berlin and murdered in the Holocaust. It is the third generation (of the director) who is destined to ask the questions and get part of the answers. The mystery of the Tuchlers is not fully revealed and will probably never be completely. In one of the final scenes of the film the director and his mother are looking under a pouring rain for the grave of the grand-grandfather in a Jewish cemetery in Berlin. They cannot find it, the place where it should be is covered by vegetation. The physical link with the past has completely vanished. The spiritual link of the old generation who could not tear themselves from the cultural and mentality relation with the old Europe even after the horrors of the Holocaust is the troubling secret investigated and revealed in part by this documentary.

Se implinesc in aceste zile 70 de ani de la unele dintre cele mai tragice evenimente din istoria Romaniei – pogromul de la Iasi urmat de cumplitul ‘tren al mortii’, evenimente in care si-au pierdut viata mii de evrei. Gica Manescu care a trait in Iasi in acele zile grele mi-a dat consimtamantul de a republica aici marturia sa scrisa acum doi ani.

————-

Ma intorc in 29 iunie 1941. Acum 68 de ani. Era duminica. E o zi a carei durere s-a cicatrizat, dar a ramas in suflet si in fiecare an, prin comemorarile care au loc, atat aici cat si in Romania, amintirile revin, uneori chiar un cosmar. Nu-i usor sa uitam cei 14.000 de morti, dupa chinurile groaznice indurate. Au plecat,de langa noi, fara voia lor, oameni de tot soiul, chiar multi apropiati noua (si tatal viitoarei mele sotii, in Israel).

 

sursa http://patratosu.wordpress.com/2008/03/20/negarea-holocaustului/

Fusesem intern prin concurs, la Spitalul israelit din Iasi. din toamna 1939. Era o activitate medicala de calitate si cu multe succese, posibile in vremea aceia. Nici un medic sau student nu era salarizati. Era totusi lupta pentru evrei sa faca o practica medicala califcata. In ziua de 21 iunie 1941 ni s-a anuntat ca spitalul a fost militarizat, intr-unul militar, de zona interioara, cu Nr. 287. Medicul director (Dr. Brener, ginecolog) a fost inlocuit cu Dr. Iamandi, medic colonel, adus din rezerva. Un om intelegator, de treaba. Razboiul mirosea in aer. Camuflarea ferestrelor, pregatirea adaposturilor, etc. In noaptea  respectiva, armata romana a trecut  Prutul. Spitalul golit, a fost impartit pe sectii; camerele cele mai bune, rezervele, pentru nemti, apoi pentru romani  si undeva, izolate, 3 camere pentru prizonierii rusi raniti. Eu am cazut acolo. Era ordin si nu se discuta. Ni s-au distribuit brasarde ale Crucii Rosii  si un permis de circulatie, la orice ora. A inceput treaba si au venit si cativa raniti. In ziu de 29, ca de obicei am plecat dupa ora 7 spre spital si n-a fost nimic deosebit pe drumul meu. In timpul diminetii au inceput sa vina zvonuri si apoi stiri adevarate, ca evreii sunt adunati, maltratati, casele jefuite si se aud multe impuscaturi. Se ucid oameni nevinovati, fara aparare. Eram casatorit de doua luni, legaturile telefonice intrerupte. Eu nu stiam de ai mei, ei de mine, Un medic secundar tanar, Dr.Manole Solomon, proaspat casatorit, o pereche ce amorezati, simpatici, si-a imbracat haina si a fugit spre iesire, Cativa dintre noi au vrut sa-l retina cu forta, tinandu-l de maneci. A dezbracat haina si a fugit strigand ca sotia e  sngura si trebuie sa fie cu ea. Am auzit ulterior, ca a ajuns acasa, a sunat si a asteptat. In secundele urmatoare un trecator l-a impuscat mortal. Sotia a incremenit in fata cadavrului. Am mai auzit ca pe strada Lapusneanu, a fost scoasa din casa, familia avocatului Altain (el, sotia si fica de 21 ani). Pe el l-au pus in genunchi in spatele unei mitraliere, cu degetele pe tragaci, femeile in spate privind, cum este impuscat” tradatorul, spionul rusilor” dupa ziarul local. Dupa doua zile (cum  am putut manca si dormi n-avea importanta ) am fost cautat de cineva , o persoana la gard intreaba de mine. Era sotia mea, careia un rau-voitor ii spusese ca am fost ucis si a vazut cadavrul. Apropiindu-ma  de gardul, cu poarta inchisa, ea abia s-a putut tine de   zabrele si  ambii  am izbucnit in plans. La pranz am putut pleca.

 

sursa http://www.patriotism.md/?p=3767

Viata si-a  reluat cursul ei, mai in sus, mai in jos si am ajuns azi, 29 iunie 2009, sa povestesc o parte din viata unui martor ocular. Nu mai suntem prea multi si e bine, pentru generatiile noi si cele viitoare sa afle ca  batranilor de azi nu le-a fost totdeauna usor si simplu. Daca din cei care citesc, unii vor medita si vor fi multumiti ca am scris  cele de mai sus, voi avea constinta impacata.

 

dr. Gica Manescu, 29 iunie 2009

La Bucuresti are loc in aceasta saptamana prima editie a Festivalul Filmului Evreiesc – BJFF (http://www.bjff.ro/). Prietena mea Felicia Antip mi-a facut placerea de a-mi permite sa preiau pentru cititorii blogului notele ei de la vizionarea unuia din filmele prezentate la festival – ‘Das Kind’ al lui Yonathan Levy. Informatii despre film si regizor pot fi gasite la http://www.bjff.ro/the-child.html

————-

Am vazut unul dintre cele 45 de filme din saptamana filmului evreiesc si am fost uluita de personalitatea protagonistei, Irma Rosenberg (Rottenstein, Miko), nascuta in 1916 la Cernauti, cea mai mica fiica a unei familii de intelectuali subtiri cu multi copii (drept care ei i s-a spus in familie ”das Kind”. Filmul, scris si produs in 2010 de fiul ei André Miko, (interlocutorul caruia ii povesteste viata ei) porneste din Paris (orasul ei de resedinta din 1937) trece prin Bucuresti si ajunge la Cernauti. Este vorbit in franceza, germana si romana. E uluitor ce romana vorbeste aceasta femeie care a avut ca limba materna germana,  a parasit definitiv Romania in 1937 si n-a mai avut de atunci cu cine sa vorbeasca romaneste. Este de necrezut si vigoarea cu care la 94 de ani canta la pian Beethoven, desi a renuntat inca din adolescenta la cariera de pianista. In Romania a fost comunista, a plecat pentru ca era mereu data afara din aceasta cauza din diversele facultati, s-a maritat in 1935, primul ei sot a plecat, la indemnul ei din Franta pentru a participa la razboiul din Spania, dupa care viata i-a despartit (el ajungand in Rusia si Romania, ea ramanand in Franta). A participat la Rezistenta intr-un grup de fete care aveau menirea de a slabi moralul militarilor germani convingandu-i ca lupta pentru o cauza gesita.. Apare in film si un neamt care facuse parte dintre ocupantii Parisului dar a fost convins de ea sa intre in Rezistenta si isi povesteste si el amintirile. Marturisesc ca asa ceva n-am mai vazut niciodata!

sursa http://www.bjff.ro/the-child.html

 

Evocarea nostalgica a Cernautiului austriac si post-austriac, intreaga reconstituire istorica, evolutia gandirii eii sunt desigur interesante. La Bucuresti apar interlocutorii nelipsiti din reconstituirile de acest gen Andrei Oisteanu si Lya Beniamin. Este prezenta si nepoata protagonistei, Sarah, fiica lui André, catre o reprezinta pe Irma in tinerete. Pentru Irma, “acasa” a ramas pentru totdeauna la Cernauti. Pentru cel putin unul dintre fiii ei, “acasa” este, ne-o spune chiar el, in Israel.

Nu totul este perfect. Sunt si lucruri discutabile. De exemplu, Irma compara Romania cu Rusia ca tari care (spre deosebire de Cehoslovacia) n-au cunoscut niciodata democatia, iar Lya Beniamin n-o contrazice

(video source ecufilmfestival)


Filmul este subtitrat in engleza si romana, dar ceva mai rusinos decat titlurile romanesti este greu de imaginat. La un moment dat, Irma spune ca francezii nu iubeau pe “les métèques”. In traducere: francezii nu-i iubeau pe Metics.Dupa vreo doua-trei asemenea gogomanii, m-am ferit sa citesc subtitrarea romaneasca, oricum foarte jos si cu litere mici .Nici n-am avut nevoie, sonorul este perfect si, pentru cei care nu inteleg totul exista onorabile subtitluri englezesti.

Oricum, initaitiva, care este originala si foarte bine gandita, face parte dintr-un grup de 130 de manifestari similare programate in intreaga lum. Dateaza din 1995, a fost gandita la Postdam si ajunge pentru prima oara si in Romania . Timp de o saptamana sunt prezentate in cateva mari cinematografe si muzee bucurestene 45 de filme artistice si documentare produse in Israel si in Romania si, de asemenea, in Germania, Statele Unite, Franta, Argentina, Suedia, Ucraina, Polonia, Canada, Argentina, Marea Britanie. Din pacate, fiecare ruleaza numai o data. Voi incerca sa vad cat mai multe, dar asta inseamna tot foarte putine.

Se implinesc astazi 70 de ani de la izbucnirea rebeliunii legionare – faza finala si cea mai acuta a conflictului intre conducatorul statului roman intre anii 1940 si 1944 Ion Antonescu si miscarea legionara condusa de Horia Sima. In conflictul dintre fostii parteneri la guvernare victimele principale au fost evreii – si centrul atrocitatilor cele mai cumplite capitala Romaniei.

Templul Sefard - sursa en.wikipedia.org

Estimarile arata ca intre 21 si 23 ianuarie au fost asasinati in Bucuresti intre 120 si 140 de evrei, au fost devastate sinagogi si magazine si ateliere apartinand cetatenilor romani de origine evreiasca, au fost arestati si torturati sute de evrei. Au fost zile din cele mai negre din istoria Romaniei.

Cadavre de evrei in Padurea Jilava - sursa amirorg.com

Evenimentul este comemorat in aceste zile si in Romania si in Israel:

http://www.ziare.com/aurel-vainer/bucuresti/la-bucuresti-comemorarea-victimelor-pogromului-legionar-din-1941-59332
http://www.animanews.com/informaii/23-tiri/5794-tel-avi-comemorarea-a-70-de-ani-de-la-pogromul-evreilor-din-bucureti-21-23-lanuarie-1941–kristallnacht-al-iudaismului-roman.html

Am ales sa comemorez aceasta zi si prin publicarea cu acordul autorului a celui mai recent articol al prietenului meu doctorul Gica Manescu. Titlul articolului este inspirat de un cantec israelian din anii 50-60 care cu umor povesteste contrastele noii tari pe care evreii au creat-o pe teritoriul in care isi are obarsia poporul evreu. O tara cu contraste si cu probleme, dar o tara a evreilor, singura tara a evreilor, raspunsul cel mai bun dat ororilor Holocaustului.

sursa adathjeshurun.info

RAK  B`ISRAEL
Adica “: Numai in Israel”.

In cele cateva zeci de ani de cand sunt aici, mi-am dat seama, dupa cele ce citesc, vad si aud, ca sunt oameni, fapte si locuri, pe care nu le-ai gasi nicaieri. Rak b` Israel.

Un Stat, in varsta de putin peste 60 ani, matur si constient, dar totusi   o varsta a copilariei, comparata cu cea a multor State. Este si un amestec de oameni din toate colturile lumii, fiecare grup sau colectivitate cu limba si cultura lor. Mentalitatea si gradul de civilizatie proprii. Rak b`Israel.

Punand alaturi, evolutia omului ca atare, cetatean,  locatar sau ca vecin si cu tot ce e el in stare sa faca, e ceva deosebit. E o discrepanta ca de la cer la pamant, pe care n-o gasim nicaieri. Rak b`Israel.

Omul care ajuta la montarea rachetei sau a satelitului, cel care piloteaza un avion sau intr-un birou, scrie si planifica, din uzina sau de pe un santier, sunt de laudat.  Dar profesorii, functionarii  sau vanzatorii din piete si magazine, cu totii  gata sa-si dea viata, pentru libertatea tarii si a semenilor ? Unde ii mai intalnesti, chiar daca au  unele defecte omenesti, personale ?. Sunt intre noi. Rak b`Israel.

Toti vrem pace, toti vrem liniste si sa nu mai moara nimeni in razboiae sau sa ramana schiloditi. Dar  politica si ideile unora sau altora, nu totdeauna coincid. Democratie. Libertate. Toate se socotesc normale. Dar uneori, ne lovim de ceva, cineva, care pune bete in  roate. Un sef spiritual, al unei parti din populatia religioasa, ale carui competente nu le contest, sa decida asupra unor situatii politice sau economice, domenii mai putin cunoscute lui, sa devina obligatorii pentru ai lui? E greu si poate mai sunt cazuri in lume. Dar in democratie ? Rak b`Israel.

Unde, o tara mica, nu foarte bogata si dependenta de altele, in multe sectoare si unde pauperitatea unei paturi a cetatenilor nu e de neglijat, circa 20 %, dupa unele sondaje isi petrec vacante  lungi sau concedii, in multe locuri din lume, platind in  dolari, Euro au alte valute?  Rak b`Israel

Unde se mai gaseste o tara, inconjurata numai de dusmani si care vor s-o distruga, o tara care in scurtul timp de existenta, a trebuit sa duca razboaie grele si este in permanenta “ pe picior de razboi “ ? Rak b`Israel.

Unde, o  limba moarta de peste 2000 de ani, a fost readusa la viata, acum 100 de ani, de harnicul si sarguinciosul Ben Yehuda. Se vorbeste, se scrie, se  invata, se dezvolta si a devenit limba oficiala a Statului? Rak b`Israel.

Unde e posibil, ca o comunitate ultra religioasa, cu drepturi civile si subventii din bugetul Statului, sa nu recunoasca Statul Israel si baza lui -  Sionismul – cu steagul si imnul lui. Sa nu se opreasca din mers,cand sirenele suna, pentru clipa de amintire si venerare, a celor cazuti,  in apararea tarii, a cetatenilor, deci si a lor ? Rak b`Israel.

Dar asa cum este,cand antisemitismul n-a disparut, ba in unele tari a luat amploare, si unii ridica iar capul, intr-o forma sau alta, unde  este evreul  OM, fara frica, la el acasa. Unde se gaseste ? RAK B`ISRAEL.

Dr.G.Manescu

Ianuarie 2011