Entries tagged with “history”.


Istoricul Dinu C. Giurescu isi continua cercetarea istorica a celeilalte epoci de ‘tranzitie’ din istoria Romaniei, cea de dupa cel de-al doilea razboi mondial, inceputa cu volumele ‘Uzurpatorii. Romania, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946′ si ‘Falsificatorii. Alegerile din 1946′ (despre acesta am scris si aici) cu al treilea si ultimul numit ‘Lichidatorii. Romania in 1947′, aparut intr-o a doua editie revizuita la Editura Enciclopedica, in anul 2012. Pentru cei care au citit cartile precedente, acest volum final pare o continuare fireasca si tragica a descrierii procesului istoric inceput la Teheran si Ialta, continuat prin actul de la 23 august si ocupatia sovietica, desavarsit acum prin preluarea treptata completa a puterii de catre comunisti si ‘tovarasii de drum’ si distrugerea sau reducerea la caricatura a tuturor institutiilor democratice ale statului. Totul sub patronaj sovietic si cu indiferenta sau complicitatea prin neputinta si nevointa a aliatilor occidentali:

‘… hotariri cu formulari generale say ambigue care au fost interpretate diferit, diametral opus, de fiecare din cei Trei Mari. Cum in Romania avea preeminenta deplina Uniunea Sovietica, au prevalat de fiecare data – in politica interna – punctul de vedere si interpretarile Moscovei.’ (pag. 5)

Organizata in 21 de capitole cartea se bazeaza in mare parte (si acesta este si elementul principal de noutate si originalitate) pe documente care nu au fost accesibile vreme de peste jumatate se secol, aflate in arhivele occidentale, in special ale ministerelor de externe ale Statelor Unite si Angliei ale caror trimisi diplomatici monitorizau situatia si transmiteau informatiile acasa, primind in schimb instructiuni ambigue de inactivitate sau sustinere formala si declarativa a fortelor care se opuneau puterii preluate de comunisti prin forta (in 1945, guvernul Groza) si frauda (alegerile din noiembrie 1946). Primul capitol prezinta acest context, urmat de capitolul dedicat semnarii Tratatului de pace de la Paris, care reprezinta in fapt recunoasterea juridica a preluarii puterii de catre comunisti si aliatii lor si a legitimitatii guvernarii comuniste. Capitolul al treilea descrie inceperea reresiunii politice pe scara larga, arestarile abuzive, conditiile inumane de ancheta si detentie la care erau supusi cei care se opuneau comunistilor dar si aliatii lor politici de pana ieri care nu se incadrau strict in linia politica noua. Lipsa de raspuns si de eficienta a protestelor este in perspectiva istorica doar inca un caz in care Occidentul a inchis ochii si nu a vrut sau nu a putut sa sustina propriile principii legate de drepturile elementare ale omului in tari totalitare.

Capitolele IV si V descriu transformarile economice. Incepe sa fie pusa in practica doctrina economica comunista a industriei si comertului centralizate, planificate si etatizate si a agriculturii de tip colhoznic. Romania de dupa razboi producea doar o fractiune din ceea ce atinsese in anul de varf 1938 si aveau sa treaca inca multi ani pana la atingerea nivelelor interbelice. Si totusi inca functiona industria bazata pe proprietatea privata si economia de piata:

‘Parcurgind asemenea liste, ai imaginea unei economii care functioneaza in 1947, pe baza proprietatii particulare. Daca n-ar fi intervenit aplicarea modelului sovietic (incepind cu 1948/49), asemenea producatori ar fi asigurat dezvoltarea unei economii de piata functionale, ca in centrul si vestul Europei.’ (Pag. 38)

Nu avea sa se intample. Stabilizarea monetara si nationalizarea din iunie 1948 aveau sa distruga sistemul financiar si industria bazata pe libera initiativa.

 

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

 

Urmatoarele trei capitole urmaresc evolutia partidelor politice democratice din Romania in 1947. Sistemul politic era inca in teorie pluri-partinic, dar deja se crease o diferentiere clara intre micile partide satelit ale Partidului Comunist care aveau sa fie curand absorbite de acesta (inclusiv ramura de stanga a Partidului Social-Democrat) si partidele democrate ai caror conducatori si militanti sunt treptat arestati, judecati si condamnati la ani grei din inchisoare (unde multi dintre ei aveau sa moara in conditii inumane) si a caror activitate este treptat interzisa. Practic, in noiembrie 1947, la un an dupa alegeri, in Romania nu mai exista opozitie politica legala. Actiunile si luarile de pozitie ale unor politicieni cum au fost Iuliu Maniu si Gheorghe Tatarescu par astazi acte de curaj si de onoare, dar eficienta lor in acele momente a fost nesemnificativa.

Extrem de documentat (poate chiar excesiv in tabele si cifre) este capitolul X dedicat agriculturii. 1947 este primul an de productie normala de cereale si legume dupa doi ani de seceta cumplita, dar este si anul in care piata libera a producatorilor agricoli este reglementata de cote obligatorii si preturi sub nivelul pretului de productie. In plus aceste reglementari discrimineaza patura taranilor mai instariti (adica mai harnici si mai buni gospodari) pregatind terenul pentru reprimarea politica a ‘chiaburilor’ care avea sa aiba loc in anii urmatori si pentru colectivizarea fortata careia ii vor trebui 15 ani pentru a fi generalizata.

Amplul capitol XI se ocupa de cursa intinsa conducatorilor Partidului National Taranesc la Tamadau urmata de arestarea acestora, procesul public si condamnarea lor. Dupa informatiile furnizate de Dinu C. Giurescu in aceasta carte si in volumul precedent PNT castigase la urne alegerile din 1946 fiind in realitate cel mai popular partid politic din Romania. Frauda care a intors rezultatele alegerilor a fost completata de o inscenare juridica dintre cele mai penibile din istoria sistemului juridic romanesc, de condamnarea la inchisoare (si de fapt la moarte in inchisoare) a conducatorilor PNT si trecerea acestuia in ilegalitate pana dupa decembrie 1989. Relatarile istoricului incep de aici sa fie combinate si amestecate cu amintiri personale ale studentului Dinu C. Giurescu care avea 20 de ani in 1947. Personal mi se pare problematica aceasta licenta stilistica – nu ca nu ar fi interesante amintirile si notele cu tenta personala, dar cred ca locul lor este in alta carte, sau in cel mai bun caz, aici dar in note de subsol.

Dupa ce se ocupa in capitolul XII cu stabilizarea monetara, autorul analizeaza in capitolele urmatoare soarta partidelor care au ales sa se alieze cu comunistii si sa sustina guvernul lui Groza si rezultatele alegerilor din 1946. Nici ramura Tatarescu a Partidului National Liberal si nici ramura colaborationista a Partidului Social Democrat nu aveau sa supravietuiasca decat cel mult formal, prima ramanand fara baza politica in urma stabilizarii si nationalizarii, cea din urma fiind inghitita complet in Partidul Muncitoresc prin ‘fuziunea’ din anul 1948. Tatarescu avea sa fie arestat in 1950 si sa-si sfarseasca si el viata in inchisoare.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

 

‘La peste sase decenii ramane, posibil, intrebarea: au stiut factorii de raspundere de la Washington si Londra ca nu pot face altceva decat sa trimita note de protest si ca Moscova isi va aplica in continuare politica in Romania si in sud-estul Europei? Au stiut, si in orice caz si-au dat seama. “Sunt sigur – scrie premierul Winston Churchill Presedintelui Roosevelt … ca vei fi tot atat de ingrijorat ca si mine, de recentele evenimente din Romania. Rusii au reusit, prin forta si inselaciune, sa instaureze carmuirea unei minoritati comunist.’ (pag. 141)

Noile reglementari economice sunt insotite de epurarile aparatului de stat, justitiei si armatei si instaurarea in posturile de raspundere a unor functionari incompententi dar credinciosi regimului. Capitolele XVI – XIX se ocupa de aceste schimbari care curmat evolutia fireasca a institutiilor statului si au instaurat aservirea ideologica ca criteriu principal al capatarii de functii si promovarii in munca. Schimbari dintre cele mai dureroase si cu implicatii adanci in educatia a zeci de generatii se petrec in viata universitara unde sunt epurati prin concedieri si pensionari majoritatea profesorilor de valoare. Dinu C. Giurescu, student in acea perioada este martorul direct al acestor schimbari.

In viata de zi cu zi continua lipsurile si penuria, si sunt introduse ratiile alimentare si cartelele. Aici poate ca Romania nu a fost diferita de alte tari din Europa distrusa de razboi, doar ca rationalizarea si invinuirea ‘speculantilor’ (pe post de ‘tapi ispasitori’) pentru carentele economice si de aprovizionare avea sa se intoarca in deceniul final al regimului comunist, pe cand Europa de Vest trecuse la abundanta economiei de piata, si chiar si celelalte state comuniste uitasera de lipsurile alimentare. Pentru cei care au trait anii 80 in Romania asemanarile in metode si vocabular sunt frapante.

Ultimele doua capitole se ocupa de ultimele luni ale regalitatii romane, marcate de calatoria regelui Mihai in Anglia cu ocazia casatoriei printesei Elisabeta (viitoarea regina) si de lovitura de stat prin care regimul comunist i-a impus lui Mihai abdicarea si a declarat statul Republica Populara. Sunt aduse la lumina documente interesante despre contactele regelui si incercarile disperate si de ultima ora ale acestuia de a salva ceva din caracterul democratic al statului, precum si despre evenimentele din jurul abdicarii. Pozitia regelui, influenta pe care acesta a avut-o si rolul pe care l-a jucat in acei ani tragici sunt inca disputate si deschise studiilor istoricilor din viitor. Nu cred ca in legatura cu aceasta personalitate a istoriei romanesti s-a scris ultimul cuvant.

Daca ar fi sa cautam un titlu pentru aceasta trilogie istorica a anilor tranzitiei de la ceea ce a fost Romania inainte de 1938 si ceea ce a devenit pentru jumatatea de secol de dupa 1948 un titlu posibil ar fi ‘Trilogia tragica’. Cele trei carti ale lui Dinu C. Giurescu nu reusesc sa constituie lucrarea definitiva care sa lumineze si sa explice toate evenimentele esentiale ale perioadei. Pentru un amator de carti de istorie cum sunt eu, de exemplu, lipsesc portretele principalilor actori – ai conducatorilor comunisti care au fost Uzurpatorii si Lichidatorii. Lipsesc si ilustratiile, poate ca in editiile viitoare acestea vor putea fi adaugate. Dar si asa, am citit cu mare interes ‘Lichidatorii’ si intregul ciclu de carti dedicate anilor fatidici 1945, 1946, 1947 – l-am citit ca pe un roman sumbru cu un final tragic cunoscut de la inceput.

 

 

In postfata semnat de Valentin Naumescu a cartii ‘O istorie a Orientului Mijlociu’ publicata de Editura Humanitas in 2015 in traducerea (presarata cu unele erori) a Corneliei Dumitru aflam cateva amanunte semnificative despre autorii cartii. Peter Mansfield s-a nascut in India, a studiat la Beirut si a avut parte de o scurta cariera in Foreign Office, curmata de criza si razboiul Suezului din 1956, urmata de multi ani de rezidenta la Cairo ca ziarist. Nicolas Pelham, continuatorul si actualizatorul cartii a studiat la Damasc si apoi a lucrat la Cairo, in Maroc si la Ierusalim. Ambii sunt descrisi ca ‘arabisti’ si asta denota nu numai o expertiza profunda bazata in cazul lor pe studiu si experienta directa cu lumea araba, ci si o atitudine favorabila acesteia, care isi lasa amprenta vizibila in aceasta carte.

‘Istoria’ are 15 capitole, din care primele 12 au fost scrise de Mansfield si au facut parte din prima editie a cartii publicata in 1991. Nicolas Pelham a actualizat probabil in special ultimele capitole scrise de Mansfield si a mai adaugat inca cate unul editiilor succesive aparute in 2003, 2010 si 2013, dupa moartea acestuia in 1996. Excelenta postfata a lui Valentin Naumescu scrisa in septembrie 2015 aduce aproape la zi evenimentele dintr-o zona a lumii care se afla intr-o permanenta miscare si este caracterizata in ultimii ani de o efervescenta careia nu este usor sa ii detectezi directiile si traseele semnificative.

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/o-istorie-a-orientului-mijlociu-263043.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/o-istorie-a-orientului-mijlociu-263043.html

 

Cititorii potentiali ai cartii trebuie sa fie preveniti ca scala istorica este departe de a fi liniara. Cele aproape 50 de pagini ale primului capitol reprezinta mai putin de 10% din numarul total de pagini al cartii, dar trec in revista o istorie de milenii care incepe din zorii civilizatiei umane si continua in perioada marilor imperii ale antichitatii, parcurge Bizantul si aparitia Islamului, perioada Evului Mediu si ascensiunea Imperiului Otoman, pana dincolo de perioada sa de glorie. Impreuna cu cele vreo zece pagini ale celui de-al doilea capitol care este centrat pe defensiva in care se afla Islamul in a doua jumatate a secolului al 18-lea si campania lui Napoleon perceputa ca prima invazie colonialista a epocii moderne si momentul de renastere al interesului europenilor pentru civilizatia Orientului. Sunt capitole necesare celor carora le lipsesc informatiile de baza despre momentele istorice parcurse, si pentru definirea curentelor religioase si ale notiunilor fundamentale ale structurii sociale si mozaicului natiunilor care populeaza aceasta parte a lumii.

Capitolul al treilea ii este dedicat aproape in intregime lui Muhammad Ali, primul mare conducator in Orientul Mijlociu din epoca moderna. Talentul de portretist al lui Mansfield este evident in felul in care il descrie si caracterizeaza pe cel care a pus bazele statului egiptean modern:

‘Nascut pe coasta egeeana a Macedoniei, Muhammad Ali era o combinatie rara de soldat si de lider politic de geniu. Desi era aproape analfabet, nu era in nici un caz un bigot ingust la minte. Cum in tinerete lucrase ca negustor de tutun, era obisnuit sa aiba de-a face cu nemusulmanii si cu europenii. Mintea sa patrunzatoare absorbea cu repeziciune fapte noi, analizandu-le importanta. Nemilos, neinchipuit de ambitios si capabil sa savarseasca acte de infioratoare cruzime, putea fi si incantator, iar cand erau strapunsi cu privirea sa, pe vizitatorii straini, care rau in acelasi timp fermecati, ii apuca tremurul inainte de a cadea in admiratie.’ (pag. 60)

Rolul jucat de Egipt in decentralizarea Imperiului Otoman slabit organizatoric si ideologic este descris in amanunte. Este de asemenea mentionat si rolul Frantei si mai ales cel al Rusiei, a carei influenta in secolul al 19-lea pune intr-o perspectiva istorica care denota continuitate amestecul sovietic in a doua jumatate a secolului 20, continuat in zilele noastre de Rusia lui Putin cu ambitiile sale de putere renascanda. Lipseste din relatare insa un amanunt semnificativ in balanta istorica si demografica a teritoriului Palestinei, si anume popularea intre anii 1830 si 1841 a zonei cu colonisti din Egipt si Liban, care constituie baza genetica a unei majoritati a populatiei arabe care astazi se defineste ca palestiniena.

In capitolul 4 centrul interesului se deplaseaza spre Imperiul Otoman si mai ales ultima jumatate de secol de existenta a acestuia. Desi nu facea parte strict din zona definita in mod obisnuit ca Orient Mijociu, Imperiul Otoman a controlat aceasta parte a lumii si politicile sale, reformele si contra-reformele, luptele intre modernitate si conservatorismul cu iz feudal, intre Islam si laicitate, toate acestea au avut o influenta importanta asupra zonei in secolul 20 si se afla la originea unora dintre conflictele inter-etnice cum ar fi cele dintre turci si armeni, sau dintre kurzii ramasi fara stat national si tarile si popoarele din jur.

 

sursa http://www.audiobooks.com/audiobook/history-of-the-middle-east/55100

sursa http://www.audiobooks.com/audiobook/history-of-the-middle-east/55100

 

Foarte interesant este si capitolul 5 care se reintoarce la Egipt si descrie perioada de influenta franceza si apoi britanica. Este terenul istoric in care Peter Mansfield se simte la el acasa, si descrierea perioadei guvernarii britanice si a unor personalitati cum au fost Gladstone sau lordul Cromer mi-a furnizat o multitudine de informatii inedite in mare parte. Chiar daca abundenta de detalii pare excesiva in raport cu alte perioade si cu restul cartii, gasim in acest capitol sursele esentiale ale directiilor in care a evoluat Egiptul incepand cu a doua jumatate a secolului 19 si pana in contemporaneitate: ambitiile nationale ale unui popor care isi revendica o istorie de mai multe milenii si resentimentele impotriva stapanirii (politice si economice) europene crestine, originea influentelor religioase islamice si alunecarea acestora in fundamentalism, lupta dintre modern si traditie in structura sociala si cea familiala.

Capitolele 6 si 7 se ocupa de relatiile dintre turci si arabi in fazele finale ale Imperiului Otoman si de influenta persana care stabileste in partea de est a Orientului Mijlociu un element statal siit de-a lungul schismei fundamentale intre sunniti si siiti din cadrul lumii musulmane. Reaparitia functiei de calif parea mai degraba un exercitiu politic al unui imperiu care isi traia amurgul, dar importanta acestui act a fost esentiala si se simte pana astazi. Este momentul de nastere al nationalismului arab, care se va dezvolta si el in doua directii ideologice aflate in conflict vreme de mai bine de un secol – un pan-arabism laic si un nationalism religios format in jurul conceptului coranic de ‘umma’ – natiune-religie islamica (nu neaparat limitata la arabi). Daca acestea sunt descrise in amanunte, Palestina este foarte putin mentionata in aceste capitole, inceputul imigratiei sioniste evreiesti abia este amintit, in timp ce stabilirea coloniilor diverselor puteri europene si ale Statelor Unite in Ierusalim este complet trecuta sub tacere.

Ajungem la capitolul cheie al cartii – capitolul 8, intitulat (frumos) ‘Bolnavul moare: 1918′. Bolnavul este desigur imperiul otoman care alege sa se asocieze cu partea pierzatoare in primul razboi mondial si isi va pierde toate teritoriile din afara Anatoliei si a tarmului european al Marii de Marmara. Politica ‘perfidului Albion’ incearca sa ralieze de partea aliatilor toate fortele locale inclusiv pe seriful din Mecca si triburile beduine ale sauditilor, dar si pe pionierii sionisti din Palestina si evreii europeni care ii sustineau:

‘Ambiguitatea care a sadit cele mai multe seminte ale viitoarelor conflicte era legata de Palestina. … Marea Britanie ar fi putut lamuri usor situatia spunand ca Palestina trebuia sa aiba un statut special, deoarece era un teritoriu sacru pentru iudaism, crestinism si islam, dar a preferat sa nu o faca. Claritatea nu reprezenta un obiectiv.’ (pag. 170-171)

Analiza procesului care a dus la publicarea de catre englezi a “Declaratiei Balfour” – prima recunoastere oficiala si publica a dreptului evreilor de a forma un camin national in zona geografica in care existase candva statul evreu antic – este detaliata si in mare parte corecta. O mare parte din clasa politica engleza a simpatizat cu cauza sionista din motive umanitare sau pragmatice, dar au existat si tendinte pro-arabe, si au fost facute promisiuni ambigue sau contradictorii.

‘Opiniile ministrilor britanici erau mai complexe. Aveau o idee vaga despre adevaratele obiective sioniste, insa majoritatea erau destul de ignoranti in privinta situatiei reale din Palestina si a sentimentelor populatiei, desi putini le considerau importante in comparatie cu interesele Imperiului Britanic. Cu siguranta, nu puteau prevedea ca ajutau la crearea uneia dintre cele mai putin solutionabile probleme politice din secolul al XX-lea.’ (pag. 179-180)

Amplul capitol al 9-lea descrie sub titlul ‘Interregnul Anglo-Francez’ impartirea Orientului Mijlociu intre puterile invingatoare in primul razboi mondial si in special intre Franta si Anglia, si perioada interbelica. Palestina aflata in aceasta vreme sub mandat britanic devine focarul central de conflict. Orientarea pro-araba a lui Peter Mansfield incepe aici sa fie foarte vizibila. Valurile succesive de violenta sunt prezentate in mod ‘neutru’ fara a mentiona caracterul terorist al actiunilor militantilor arabi si pogromurile savarsite impotriva asezarilor civile evreiesti. Este descrisa in mod clar evolutia politicii britanice ca si influenta evenimentelor din Europa care au dus la limitarea emigrarii evreiesti si la ideea impartirii teritoriului Palestinei mandatare in doua state. Sunt descrise in detalii si evolutiile politice din Egipt si Liban, ascensiunea la tronul Iranului a sahului Reza Khan, si formarea statelor arabe ale Siriei, Irakului si Arabiei Saudite.

Capitolul 10 descrie perioada razboiului cea imediat postbelica. Descoperirea uriaselor resurse de petrol da o noua dimensiune si colonialismului traditional, dar si luptei pentru emancipare nationala. Apar curentele pan-arabe si se inteteste lupta pentru Palestina. Formarea statului Israel si razboiul care a urmat este descris din perspectiva strict araba, nu este mentionat faptul ca pentru Israel acesta a fost Razboiul de Independenta. Mansfield prezinta corect sursa problemei refugiatilor palestinieni dar nu scrie absolut nimic despre milionul de refugiati evrei din tarile arabe care in aceeasi perioada au fost expropriati si expulzati, fiind integrati (spre deosebire de palestinienii respinsi de tarile arabe) imediat in Israel in anii 50. Actul de dreptate istorica din 29 noiembrie 1947 prin care ONU accepta impartirea Palestinei intr-un stat arab si unul evreu, act juridic de nastere al statului Israel si de recunoastere a dreptului firesc al poporului evreu la un stat national este descris drept ‘Proiectul initial al impartirii Palestinei intr-un stat arab si unul evreiesc – aprobat de Natiunile Unite in 1947 cu atata lipsa de responsabilitate pentru consecintele sale …‘ (pag. 336)

 

Nicolas Pelham - sursa https://twitter.com/nicolaspelham

Nicolas Pelham – sursa https://twitter.com/nicolaspelham

 

Impartialitatea istoricului este pusa la grea incercare si in capitolele urmatoare (11 si 12), ultimele doua scrise de Peter Mansfield care se ocupa de perioada dintre 1948 si 1967, si perioada dintre 1967 si 1990. Eroul lui Mansfield este Gamal Abdul Nasser, conducatorul nationalist laic al Egiptului, care nationalizeaza Canalul Suez si face fata uneia dintre ultimele aventuri colonialiste in 1956, pentru a incerca apoi si a esua intr-o incercare de unire a mai multor state arabe laice sub stindard pan-arab. Sunt descrise in amanunt (poate prea in amanunt) evolutiile politice din celelalte tari arabe si din Iran, regimurile corupte, influenta sovietica, retragerea Angliei, scaderea influentei Frantei, neo-imperialismul sovietic si curentele islamice ale diferitelor variante ale Fratiei Musulmane, mereu reprimate, mereu mocninde. Sunt descrise si problemele economice si sociale si modul in care economia petrolului nu le-a putut rezolva din cauza conflictelor interne, a coruptiei si rapacitatii regimurilor la putere. O singura tara nu este mentionata de loc cu exceptia razboaielor si a influentei presupus nociva a politicii ei externe fara a o explica sau a face un efort de a-i prezenta cauza – Israelul! Nimic despre dezvoltarea economica a Israelului, despre regimul sau  democratic care este unic in zona. Nici macar aspecte negative sau controversate cum ar fi regimul militar impus populatiei arabe in anii 1948-1964 nu sunt mentionate. Mansfield reuseste performanta de a scrie aproape un capitol intreg despre Nasser fara a mentiona macar odata numele primilor ministri israelieni din aceasta perioada, Levi Eshkol si Golda Meir.

Nicolas Pelham preia stafeta incepand cu capitolul al 13-lea care descrie ultimul deceniu al secolului 20, deceniul de dupa sfarsitul razboiului rece, cel al oportunitatilor pierdute la nivel international, al interventionismului Statelor Unite ramasa singura super-putere, al ascensiunii dictaturilor nationaliste ale lui Assad si Sadam Hussein, al acordurilor de la Oslo si ratarea ocaziei de a incheia conflictul intre israelieni si palestinieni. Capitolul 14 se ocupa de primul deceniu al secolului 21, cel care este martor al ascensiunii jihadiste si terorismului islamic. Iata de pilda cum este descris rolul politicii americane in acest context:

‘Washingtonul era totusi in fierbere din cauza dezbaterii provocate de oportunitatea asocierii propriului drapel cu dictatorii din regiune. O opinie raspicata si din ce in ce mai influenta sustinea ca regimurile autoritare nu erau nici pe departe leacul impotriva jihadului global, ci cauza lui. Violenta jihadista era produsul unei boli netratate din interiorul lumii arabe; daca regimurile arabe ar fi condus cu mai putina brutalitate si cu mai multa echitate, atunci nu si-ar fi exportat problemele in Occident. Schimarea de regim, pusa la cale din exterior, argumentau acesti ideologi cunoscuti ca neoconservatori, avea sa elibereze popoarele de tirania curenta sa instaleze democratii, sa ii transforme pe locuitori in participanti direct interesati in treburile propriilor societati si sa raspandeasca valorile apusene. Neoconservatorii s-au aliat cu imperialistii americani si cu grupurile de interese din administratia Bush pentru a pune la cale reconfigurarea Orientului Mijlociu si reimpartirea vastelor sale bogatii petroliere.’ (pag. 413)

Este unul din exemplele de analize corecte pana la un punct, sau deschise unei eventuale dezbateri dar care aluneca in limbaj de lemn si abandoneaza neutralitatea asteptata de la un istoric. Sunt multe relatari detaliate si destul de exacte, dar si inexactitati si aspecte omise sau prezentate sub o forma care nu ascunde simpatiile autorului. Cuvantul ‘teroare’ sau ‘terorism’ este folosit rar sau de loc cand este vorba despre actiunile organizatiilor palestiniene impotriva populatiei civile israeliene. Organizatiilor palestiniene ca OLP sau Hamas le sunt atribuite atitudini conciliatorii pe care nu le-au exprimat niciodata in public. Liderilor arabi cum ar fi Sadam si Arafat le sunt dedicate pagini intregi in timp ce conducatorii israelieni Ytzhak Rabin sau Shimon Peres abia sunt mentionati.

Una dintre explicatii o putem gasi daca examinam cu atentie sursele citate de Mansfield si Pelham descrise in ‘Note de lectura’. In timp ce istoriografia si comentariile politice arabe sunt copios reprezentate lipsesc aproape cu desavarsire cartile autorilor israelieni si chiar si cele ale unor autori englezi sau americani care au pozitii care nu coincid cu linia ‘arabista’. Cum pot lipsi dintre cartile care descriu istoria Orientului Mijlociu din perioada interbelica ‘The Peace to End All Peace’ a lui David Fromkin sau ‘A Line in the Sand’ a lui James Barr? Cum se poate vorbi despre istoria Islamului si ascensiunea islamismului politic fara a-l cita pe Bernard Lewis, oricat de in dezacord ar fi autorii cu tezele lui? A scrie despre politica lui Churchill in Orientul Mijlociu fara a folosi ca una dintre referinte cartea lui Marin Gilbert ‘Churchill and the Jews’? A scrie despre momentele 1948 si 1967 ale conflictului israelo-palestinian fara sa recomanzi cartile lui Tom Segev si Michael B. Oren?

Ceea ce se intampla in Orientul Mijlociu influenteaza nu numai pe cei care traiesc aici ci intreaga Europa si intreaga lume. Prezentul isi are radacinile in trecutul mai mult sau mai putin indepartat si de la un moment incolo nu este usor de separat istoria de analiza politica actuala. Stirile de zi cu zi pot schimba nu numai prezentul imediat ci si perspectiva asupra istoriei. Pentru a intelege ceea ce se intampla azi trebuie sa avem o imagine limpede si echilibrata a trecutului complex care a dat nastere realitatilor in care traim. Cartea lui Peter Mansfield cu actualizarea lui Nicolas Pelham aduce la lumina multe dintre detaliile trecutului, dar este lipsita in unele dintre partile sale de echilibrul si obiectivitatea necesara unei scrieri istorice de valoare.

 

Modului in care a fost predata si prezentata istoria Rusiei in Romania comunista merita sa ii fie dedicata o carte. Poate cineva a scris-o sau o va scrie. Cartea ar prezenta evolutia istoriografiei romanesti de la adulatia neconditionata la perceptele staliniste din primii ani dupa preluarea puterii de catre comunisti, trecand prin relativul echilbru al deceniului de dupa dezghetul cauzat de destalinizare, pana la un amestec ciudat de ortodoxism ideologic de suprafata datorat faptului ca regimul comunist al lui Ceausescu era in multe privinte mai sovietic decat cel din Uniunea Sovietica, insa dublat intotdeauna de doza de antisovietism mocnit (uneori prezentat unora in ‘sedinte inchise’ sau in materiale cu ‘circulatie controlata’) care a caracterizat politica national-comunista a lui Ceausescu. Din aceste motive am luat in mana si am citit cu mare interes cartea dedicata istoriei Rusiei in secolul XX de catre istoricul David R. Marples, profesor la Universitatea Alberta, din Edmonton, Canada. Este un fel de manual universitar, care incepe traversarea istoriei recente a Rusiei cu perioada ultimului tar si continua pana la sfarsitul primelor doua mandate prezidentiale ale lui Vladimir Putin. Publicata in versiune originala in 2011, tradusa in romaneste de Miha-Dan Pavelescu si aparuta in 2014 la editura Meteor Press, cartea are si subtitlul ‘In cautarea stabilitatii’. Voi reveni asupra acestui subtitlu care isi are importanta sa in modul de abordare si felul in care sunt descrise si interpretate anumite aspecte ale istoriei ruse si sovietice a secolului care a trecut. Remarc si exceptionala bibliografie cu zeci de titluri de referinta care mai de care mai interesante la fiecare capitol. Cateva casete bine plasate completeaza cu informatii despre personalitati ale culturii, artei, vietii politice a tarii. Ilustratiile sunt insa mult prea putine, si referirile la ilustratii sunt cateodata surprinzator de inexacte.

Primul capitol al cartii acopera perioada de evolutie de la tarism la revolutie, expunand slabiciunea regimului tarist si in special slabiciunea personala a ultimului tar al Rusiei intr-o maniera care ma face sa ma intreb de ce este acesta atat de adulat de unele sectoare ale societatii rusesti de astazi. Sunt prezentate in destul de multe amanunte situatia economica, conflictele sociale si lipsa de traditie politica democratica. Cand in anii 90 Rusia avea sa incerce sa ia calea democratiei liberale occidentale ea nu avea aproape nimic in ce sa se sprijine in istoria pre-comunista. In schimb erau deja bine inradacinate traditii negative cum ar fi gasirea de tapi ispasitori in dusmanii interni si in special in populatia evreiasca, politica diversiunilor antisemite fiind o politica de stat incurajata de tari si de politicienii aserviti lor. Apar surprinzator de putine detalii despre cultura rusa a acelei perioade – nici cultura clasica (cu exceptia notabila a lui Lev Tosltoi) si nici avangarda care a produs in conditii infernale lucrari de referinta in special in al doilea deceniu al secolului nu sunt trecute in revista.

Urmeaza capitolul despre revolutia zisa din Octombrie si preluarea puterii de catre bolsevici. Pentru cei care au fost indoctrinati cu versiunea sovietica a istoriei lectura acestui capitol constituie un punct de vedere proaspat si inedit. Este demitizata contributia lui Lenin si readusa in prim plan cea a lui Trotki si a altor ‘tovarasi’ din conducerea bolsevica eliminati pe rand de catre Lenin si apoi de Stalin. Sunt prezentate in adevarata lor lumina persoanele si personalitatile care au devenit mai tarziu fie statui idealizate, fie ne-nume in cartile de istorie continuu rescrise pana spre sfarsitul istoriei Uniunii. Este prezentata si adevarata esenta a sovietelor care au simulat puterea populara inlocuind parlamentele alese democratic, dar nu au reprezentat niciodata altceva decat unelte de manipulare si justificare a totalitarismului.

 

sursa http://www.meteorpress.ro/carti-1191-Rusia_in_secolul_XX.php

sursa http://www.meteorpress.ro/carti-1191-Rusia_in_secolul_XX.php

 

Cele doua capitole care urmeaza descriu procesul de tranzitie dintre leninism si stalinism, instaurarea dictaturii si a terorii, colectivizarea fortata, si cultul personalitatii care au decimat intreaga societate sovietica inclusiv clasa conducatoare de la varful piramidei. Sunt prezentate luptele interne si eliminarea treptata a tuturor tovarasilor de drum care ar fi putut prezenta vreun pericol pentru dictatorul Stalin. Istoria incepe sa fie rescrisa:

‘Numele lui Trotki avea sa devina o anatema in propaganda sovietica, iar rolul sau in cadrul Revolutiei nu a fost doar uitat, ci sters din paginile de istorie, odata cu fotografiile sale. Diferenta dintre Stalin si Trotki rezida mai mult in personalitate decat in program: ba chiar, in scurt timp, Stalin avea sa adopte politici sustinute multa vreme de Trotki. Cei doi contemporani au intruchipat versiuni diferite ale revolutionarului bolsevic; unul dintre ei a fost un intelectual elocvent, un vizionar pe care vointa lui Lenin l-a convins sa se alature cauzei bolsevice, pe cand celalalt a fost un ins cu radacini in imperiul rus, care a privit lumea in termenii luptei pentru putere, dar rareori din perspectiva internationala. Pentru Stalin destinul comunismului si destinul Rusiei erau strans legate.’ (pag. 108)

In afara de rescrierea istoriei gasim in aceasta epoca multe dintre caracteristicile care cu cateva decenii mai tarziu aveau sa fie ‘exportate’ in statele din Estul Europei cazute sub dominatie comunista: teroarea organizata la nivel generalizat cu dubele care opresc in miez de noapte si ii ridica pe cetateni in mod aparent arbitrar spre destinatii necunoscute, cincinalele indeplinite inainte de termen cu raportari minicinoase caci altfel urmau imediat acuzari de defetism sau sabotaj economic, proletcultismul cu formalismul conservator dominand cultura si arta angajata, nevoia de a gasi si daca nu sunt gasiti de a crea in permanenta dusmani interni a caror demascare sa semene teroare intre oamenii nevinovati prevenind orice tentativa de impotrivire. Politica aceasta impreuna cu pactizarea (tactica probabil) cu Germania nazista a dus la slabirea capacitatii de aparare a Uniunii Sovietice in pragul celui de-al doilea razboi mondial si la pierderile uriase din prima parte a razboiului. Si aceste pierderi insa aveau sa fie folosite de abilul Stalin in scopuri de propaganda, numai ca de aceasta data este vorba despre mobilizarea pentru apararea patriei atacata si aflata in razboi.

Capitolul al 5-lea acopera perioada dintre 1941 (atacarea URSS de catre Germania nazista si intrarea in razboi) si 1953 (moartea lui Stalin). Este cel mai amplu capitol al cartii acoperind ceea ce rusii inca numesc Marele Razboi pentru Apararea Patriei, tratativele intre aliati de la sfarsitul razboiului, impartirea Germaniei si a Europei si primii ani ai razboiului rece. Aceastei perioade ar fi meritat probabil sa ii fie dedicate doua capitole separate. Analiza sfarsitului de razboi pune in evidenta cresterea rolului Rusiei in ansamblul Uniunii Soviectice:

‘… dupa 1945 identificarea rusilor cu sovieticii a devenit obisnuita. Rusii erau considerati forta conducatoare in societatea sovietica si li s-a recunoscut rolul principal. Realizarile lor au fost amplificate si exagerate, iar altor nationalitati li s-a cerut sa manifeste recunostiinta fata de rusi pentru ca le eliberasera de ocupantii fascisti … Rolul aliatilor occidentali a fost in general ignorat. Victimele Holocaustului evreiesc pe teritoriul sovietic n-au fost niciodata identificate ci incluse anonim printre mortii sovietici.’  (pag. 234)

 

sursa http://www.ciuspress.com/authors/138/david-r-marples

sursa http://www.ciuspress.com/authors/138/david-r-marples

 

Prima jumatate a secolului XX acopera cam 60% din carte si pe masura ce ne apropiem de perioada contemporana stilul pare ca devine mai accelerat. Capitolul urmator este dedicat perioadei Hrusciov si aici judecata este pentru mine surprinzator de aspra. Aportul lui Hrusciov in procesul de de-stalinizare, relaxarea regimului si disparitia terorii politice extreme par a fi minimalizate in raport cu tarele personale ale lui Hrusciov, manierelor sale grosolane si modului sau de comportament care a produs ‘mai multe anecdote decat despre toti ceilalti lideri sovietici’ (pag. 257) Mi s-a parut si inadecvat pusa in evidenta cresterea Uniunii Sovietice la statutul de putere mondiala si nu exista nicio referinta in acest capitol ca aceasta s-a datorat si spolierii resurselor interne ale tarilor satelite est-europene cazute sub influenta comunista de la demontarea si transportul in URSS al unor fabrici germane pana la ‘exportul’ fortat de cereale din Romania obligata la plata ‘datoriilor de razboi’. Razboiul din Coreea este descris in amanunte, dar lipseste o analiza si o descriere clara a surselor conflictului dintre URSS si China lui Mao (si dintre partidele comuniste sovietic si chinez), conflict declansat tot in perioada Hrusciov.

Brejnev si cele doua decenii de stagnare care au urmat isi au capitolul lor, urmat de cel dedicat perioadei Gorbaciov cu glasnost, perestroika si destramarea Uniunii Sovietice. In 1984 Uniunea Sovietica este descrisa de catre Gorbaciov insusi ca o tara in criza si inglodata intr-un razboi fara iesire (cel din Afganistan):

‘… tara isi pierduse calea. Partidul nu mai constituia marea forta calauzitoare a societatii, ci era tot mai indepartat de cetateni. Societatea isi pierduse solidaritatea faurita in momentele marete ale istoriei sovietice, asa cum fusese Revolutia, planurile cincinale, si Marele Razboi de Aparare a Patriei. … Gorbaciov nu-si pierduse incredera in sistemul sovietic, dar simtea ca unele atribute si fostul spirit trebuiau reinviate si restabilite.’ (pag. 364)

Judecata lui Gorbaciov de catre David R. Marples este mult mai putin pozitiva decat a multor altor istorici si exegeti, desigur diferita de cea pe care Gorbaciov insusi incearca sa o promoveze in memoriile sale. In viziunea istoricului, Gorbaciov a intrat in programul de reforme cu intentia clara de a salva sistemul si a fost pur si simplu depasit de evenimente. Cele scrise la un moment dat despre politica externa sunt valabile in general pentru apreciera politicii lui Gorbaciov pe toate planurile.

‘… la un moment dat, Gorbaciov a pierdut controlul politicii externe; fortele descatusate de pozitia lui moderata au capatat o forma proprie.’ (pag. 402)

Partidul comunist a constituit in viziunea lui Marples forta care a asigurat coeziunea Uniunii Sovietice. Incercarea de trecere la un sistem democrat a insemnat cedarea ‘rolului conducator’ al partidului si disparitia factorului de stabilitate. In plus Rusia insasi condusa de Eltin (care are parte de o judecata dintre cele mai aspre) a fost un factor destabilizator, acesta punand rolul Rusiei pe primul plan in detrimentul Uniunii care inceteaza sa existe la sfarsitul anului 1991, cand Eltin preia puterea in Rusia si rolul lui Gorbaciov se incheie.

Venirea la putere a lui Putin este prezentata ca o revenire la stabilitate obtinuta cu pretul renuntarii la modelul democratic occidental. Renasc incet si treptat ambitiile imperiale ale Rusiei. Se incearca regasirea legaturii cu trecutul. In capitolul final, David R. Marples enumera patru constante, elemente de continuitate in istoria Rusiei care au supravietuit peste cei peste 70 de ani de putere comunista: dragostea pentru pamant si natura, biserica ortodoxa, venerarea trecutului mai ales sub forma ceremoniilor patriotice, si cultura rusa.

Spre deosebire de multe alte studii istorice publicate in ultimele decenii David R. Marples refuza sa judece istoria Uniunii Sovietice din perspectiva analizarii unui regim totalitar, unul dintre cele doua cele mai odioase regimuri pe care le-a produs secolul XX. In niciun moment nu apare o astfel de analiza sau judecata, in schimb sunt subliniate aspecte pozitive ale vietii de zi cu zi, succese economice (cate au fost), ridicarea statutului politic al Uniunii Sovietice la rang de supra-putere mai ales in anii 60 si 70. Lipseste (si asta este destul de frustant) pentru cititorul din Europa de Rasarit o analiza a politicii externe duse nu numai de statul si guvernul sovietic dar si de partidul comunist prin intermediul Cominternului. Nu se mentioneaza nimic despre procesele staliniste care au decapitat conducerea unor tari ca Cehoslovacia in perioada lui Stalin, despre deportarile populatiei de origine germana din Europa, despre rolul ‘consilierilor’ sovietici in tarile ocupate (desi acestia sunt mentionati in mod oarecum ‘neutru’). Paginile care incheie cartea produc si o explicatie asupra perspectivei istorice pe care a dorit sa o puna in evidenta autorul:

‘… pentru majoritatea rusilor, asa cum o verifica sondajele de opinie din ultimii ani, situatia curenta este preferabila atat incertitudinii si schimbarilor perestroikai, cat si haosului economic din anii Eltin. Pierderea democratiei este mult mai putin importanta decat imbunatatirea standardelor de viata, garantarii salariilor si pensiilor. Un secol de experimente n-a condus decat la consolidarea acestei nevoi de stabilitate si securitate.’  (pag. 463)
 

Marturisesc ca lectura volumului semnat de Miruna Lepus ‘Nae Ionescu sau implinirea prin tineri’, aparut in 2010 la Editura Vremea m-a descumpanit. Nae Ionescu este in felul lui o personalitate fascinanta a culturii si istoriei romanesti interbelice, una care cauzeaza pana astazi pasiuni si discordii. In toata perioada comunista numele sau, ca sa nu mai vorbim de scrisele sale au fost puse la index, asa incat dupa 1989 a fost necesara o recuperare – recuperare care insa nici ea nu a fost lipsita de controverse. Pentru Marta Petreu, Nae Ionescu este Diavolul, in timp ce pentru Dora Mezdrea care a ingrijit publicarea bibliografiei, corespondentei si articolelor sale si a scris o ampla biografie, el este ‘perfect, fara pata’ (pag. 182). Miruna Lepus alege o cale inedita de a prezenta figura lui Nae Ionescu in contextul istoric al epocii. Prima parte a cartii este o expunere istorica a perioadei interbelice, un ‘cadru socio-politic-economic’. A doua parte prezinta ideile principale ale traseului politic si ideologic al lui Nae Ionescu. In a treia parte sunt discutati discipolii si cei care s-au ocupat de persoana si opera sa. Totul in mai putin de 190 de pagini – ceea ce face din carte o lectura concentrata, de multe ori pasionanta dar si discutabila prin multe dintre cele scrise sau nescrise.

‘Cuvantul inainte’ clarifica in oarecare masura intentiile si pune in relatie cartea dedicata lui Nae Ionescu cu cealalta preocupare principala a tinerei autoare, posteritatea politica a lui Mihai Eminescu, caruia ii este dedicata cealalta carte scrisa de Miruna Lepus si aparuta pana acum. Ce au in comun poetul national si carismaticul profesor si ideolog al dreptei in perioada interbelica? Multe, dupa Miruna Lepus:

‘Arestarile, domiciliile fortate, sicanarea si urmarirea profesorului seamana izbitor cu atmosfera ultimilor ani din viata lui Eminescu. La fel si suspiciunile legate de moartea sa. … Rolurile lor in redactiile ziarelor la care lucrau sunt comparabile, la fel importanta lor in epoca. Amandoi sunt acuzati de antisemitism, si pe acest motiv le este marginalizata o parte importanta a operei.’ (pag. 5)

 

sursa www.edituravremea.ro

sursa www.edituravremea.ro

 

Sectiunea intitulata ‘Cadrul socio-politico-economic intre 1914 si 1940′ descrie contextul istoric al epocii din perspectiva si filtrul evenimentelor care au marcat cursul vietii, cariera si influenta in epoca a lui Nae Ionescu. Aici apar primele semne de intrebare. Sursele folosite sunt in parte din istoriografia nationalista, pana la surse legionare (mult citata este ‘Istoria miscarii legionare’ a lui Horia Sima). Macar pentru echilibru si obiectivitate ar fi fost poate mai bine sa apara si alte surse si opinii. Miscarea legionara este descrisa in termeni idealisti in sase pagini aproape apologetice, fara a fi mentionate deloc violentele anti-evreiesti care au culminat cu pogromul de la Bucuresti din 27 noiembrie 1940 si rebeliunea legionara din ianuarie 1941. Presa interbelica de stanga este etichetata drept ‘presa evreiasca’ (pag. 52). Trecerea in revista a curentelor culturale ale epocii trece complet sub tacere dadaismul, suprarealismul si avangarda in general care au avut in Bucurestii interbelici o a doua capitala mondiala dupa Paris. Aceasta asumare a punctului de vedere naeionescian pare o metoda discutabila pentru o punere in context istoric si cultural. La partile bune as mentiona includerea folositoarei liste a primilor ministri si a rezultatelor alegerilor parlamentare din Romania acelei perioade – concisa, utila si exacta din cate mi-am putut da seama – desi parca locul ei ar fi fost mai degraba la sfarsitul cartii, intr-o anexa.

A doua sectiune a cartii ii da cuvantul in mare masura lui Nae Ionescu pentru a-si explica pozitiile politice si sociale prin extrase din articole publicate tinute in epoca. Metoda este originala, un fel de colaj ordonat dupa un fir conducator clar, si aici se imbina iscusinta autoarei in selectie si asamblare ca si claritatea ideilor exprimate de Nae Ionescu. Poti fi in dezacord cu multe dintre ele dar nu poti sa nu remarci calitatea argumentatiei si stilul raspicat al polemicii. Imaginea rezultata va fi desigur apreciata diferit in functie de opiniile cititorului. Pentru mine lectura acestor fragmente a fost in mare parte o confirmare a unei personalitati nationaliste si anti-democratice, cu inclinatii spre misticism si spre metode de rezolvare ale problemelor si crizelor epocii care se aproprie pana la contopire cu ideologiile fasciste din Europa vremii.

Exemple:

‘Nae Ionescu considera ca neamul romanesc se identifica cu ortodoxia – “Biserica si natiunea la noi, ortodocsii, se suprapun. Pentru individ, deci, adica in istorie, natiunea este un absolut.”‘ (pag. 74)

‘Nae Ionescu considera ca o lupta trebuie purtata si impotriva “individualismului liberal, a stientismului, a cartesianismului si kantianismului, a democratiei, a monarhiei constitutionale si republicanismului (cari structural sunt aproape acelasi lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, …’ (pag. 79)

‘Neincredera sa in proiectul european este absoluta: “Nu exista “Europa”. “Europa” este o fictiune. Sau in cazul cel mai bun … o abstractie.” “Europa nu exista. Nu exista unitate spirituala [...] Dar in Europa nu este nici unitate economica. [...] Dar o unitate economica formata din totalitatea statelor Europei – asta nici nu exista, nici nu se poate constitui.’ (pag. 80)

‘In 1937, profesorul scria chiar ca “miscarea aceasta [Miscarea Legionara] nu a gresit niciodata.’ (pag. 111)

‘… Nae Ionescu se declara “impotriva democratiei, deasupra partidelor politice” si marturiseste in mai multe randuri ca nu e democrat. In epoca insa sensul de democrat se apropria de cel de socialist. Nae Ionescu dorea sa inlocuiasca democratia printr-o dictatura a maselor, cu rege pe post de conducator al lor.’ (pag. 119)

‘Ideea conform careia “criza iudaismului e permanenta”, iar iudaismul nu are decat doua eventualitati: se chinuieste perpetuu sau moare” apare inca din 1926, cu opt ani inainte de celebra prefata a lui Nae Ionescu la romanul ‘De doua mii de ani’ al lui Mihail Sebastian.” (pag. 132)

Este bine si clar prezentata traiectoria opiniilor politice ale lui Nae Ionescu, de la sustinerea restauratiei carliste si sustinerea pana la adulare a lui Carol al II-lea in primii ani de domnie, urmata de dezamagirile fata de asocierea cu ‘camarila’ si alunecarea spre legionarism. Relatia intre Nae Ionescu si legionari pare a fi fost aproape simbiotica, el a fost fascinat de aspectele mistice si ‘puritatea morala’ a acestora, dar si legionarii isi gasisera in doctrinele sale nationaliste si antisemite multe puncte de inspiratie.

 

sursa www.bookblog.ro

sursa www.bookblog.ro

 

Ultima parte a cartii se numeste ‘DESPRE NAE IONESCU’ si este in mare parte dedicata receptarii in contemporaneitatea sa, cu cateva ecouri in posteritate. Majoritatea contemporanilor sunt fascinati de diferite aspecte ale ideologiei sale si ii urmeaza fidel calea. Intre ei, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu (printre putinii care ii pun sub semnul intrebarii consistenta si calitatea cursurilor universitare), Petru Tutea (care considera ca ‘a avut o atitudine justa fata de toate evenimentele din Romania’ - pag. 159), si neasteptat – George Calinescu si Petre Pandrea. Mai critici fata de anumite perioade ale vietii si carierei sale au fost Nicolae Iorga si Grigore Gafencu. Disonant de critica suna aprecierea intelectuala a lui Cioran:

‘In opinia lui Cioran, Nae Ionescu “nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formatie intelectuala perfecta sau vasta. Citise mult in tinerete, iar cursurile lui se bazau pe ce inmagazinase atunci.” (pag. 155)

Cartea se incheie cu o pagina de ‘Concluzii’ al carei final ‘implinirea sa a fost prin tineri’ ramane pentru mine doar partial demonstrata. Despre opera sa filozofica, si chiar despre secretele fascinatiei pe care a exercitat-o Nae Ionescu ca profesor si mentor al generatiilor tinere ale vremii sale nu am aflat prea multe. Mari rezerve am si fata de un alt paragraf al postfetei:

‘Criza care ne loveste dn 2009 incoace e foarte asemanatoare cu cea inceputa in ’29 – somaj, imprumuturi, curbe de sacrificiu, etc. Sistemul economic si politic, politicienii, institutiile, coruptia, totul e comparabil cu [ce] se intampla atunci; istoria se repeta, iar solutiile oferite de Nae Ionescu s-ar putea dovedi potrivite si astazi, asa cum ar fi putut sa fie potrivite si atunci.’ (pag. 185)

Istoria, imi pare, a dovedit altfel.

 

 

 

‘Privind lucrurile intr-o perspectiva mai larga si pornind de la ce ne-a rezervat soarta, care m-a facut nu doar participant la una dintre cele mai importante cotituri din istorie, ci si initiator si promotor al procesului de innoire a tarii mele, se poate spune ca am avut noroc. Am batut la portile istoriei si ele s-au deschis si pentru cei de dragul carora m-am straduit.’ (pag. 556-557)

Acest citat apare in epilogul cartii ‘Amintiri – Viata mea inainte si dupa perestroika’ semnata de Mihail Gorbaciov si aparuta in 2013 in colectia ‘bestseller’ a editurii Litera, in traducerea Justinei Bandol, cu o prefata de Adrian Cioroianu. Nu este citatul unui om prea modest, si unul dintre lucrurile pe care le aflam din lectura acestui volum este ca autorul cartii nu este un om modest, sau fals modest. Pentru un marxist prin formatie si convingere el pare sa fie convins de rolul personalitatii in istorie, in orice caz al propriei sale personalitati. Si nu a fost deloc un rol neglijabil.

Cine a fost Mihail Gorbaciov? Folosesc timpul trecut cu toate ca el este inca in viata, deoarece apreciez ca rolul sau pe scena politica este terminat si de mult a inceput vremea bilaturilor. O personalitate remarcabila pentru unii, un demon si un tradator pentru altii. Un politician stralucit sau poate un birocrat abil dar cenusiu, scolit la scoala de partid sovietica? Patriot rus si sovietic, sau dimpotriva, agent al CIA? Mai mult decat orice altceva, aceasta carte incearca sa dea un raspuns acestor intrebari. Raspunsul personal al lui Mihail Gorbaciov insusi. Un raspuns pe care cititorii de astazi si de maine il vor putea aprecia ca sinceritate si coerenta. Personal am fost destul de convins de autenticitatea opiniilor exprimate in legatura cu versiunea personala a lui Gorbaciov despre viata sa si felul in care aceasta s-a impletit cu istoria sfarsitului de secol si de epoca istorica. Este o carte cu multe lacune, inegala in stil si abordare, dezlanata uneori nu neaparat cronologic dar mai ales in expunerea ideilor. Tocmai defectele cartii si amestecul uneori stupefiant de dezvaluri si analize profunde cu platitudini de gandire nomemclaturista si limbaj de lemn ma fac sa cred in autenticitatea cel putin in parte a marturisirilor.

 

sursa www.litera.ro

sursa www.litera.ro

 

Exista un aspect personal care joaca un rol important in echilibrul cartii, mai ales in prima parte, si care se pierde spre sfarsit. El este legat de familia lui Gorbaciov si in special de relatia extraordinara cu sotia sa Raisa, a carei boala si moarte la care a asistat fara putinta de a ajuta l-au determinat in mare masura sa scrie cartea. Din cele trei parti ale cartii, prima care are si titlul (imprumutat de la Gorki) ‘Universitatile mele’ este de departe cea mai interesanta din punct de vedere uman, desi mai putin acuta si relevanta istoric si politic.

‘Generatia mea a fost cea a copiilor razboiului. Razboiul ne-a insemnat cu fierul rosu, si-a pus amprenta asupra caracterelor noastre, asupra intregii noastre conceptii de viata.’ (pag. 56)

Razboiul. ocupatia, foametea, refacerea economica au fost prima universitate a lui Gorbaciov, nascut intr-o familie taraneasca, de origine amestecata rusa si ucrainiana. Originea taraneasca il face sa perceapa destul de devreme contradictiile sistemului bolsevic si atitudinea dura fata de clasa taraneasca, tradusa in colectivizare fortata, deportari si foamete. Nu este clar cat din aceste revelatii timpurii s-au tradus in vreo atitudine de protest, probabil cam nimic, caci Gorbaciov incepe devreme cariera de activist si este trimis la studii la Moscova, unde ia cunostiinta cu mediile intelectuale, a doua (si adevarata) universitate si unde o cunoaste pe Raisa:

‘Sistemul de invatamant facea, s-ar fi zis, totul pentru a ne impiedica sa ne insusim o metoda critica de gandire. Si totusi, in ciuda lui, insusi acumularea de cunostiinte, ne aducea – undeva prin anul trei – la o etapa in care incepeam sa reflectam serios la ceea ce fusese deja studiat si asimilat … procesul de insusire al cunostiintelor, cu atat mai mult in universitatea moscovita, faimoasa pentru traditiile sale democratice, isi punea amprenta asupra mintilor noastre tinere.’  (pag. 81) ‘Fara acesti cinci ani de studentie politicianul Gorbaciov nu ar fi existat. Altitudinea intelectuala la care m-a inaltat universitatea m-a scapat pentru multa vreme de infumurare si de o prea mare incredere in sine, m-a ajutat sa rezist in cele mai grele perioade ale vietii.’ (pag. 115)

Perioada de dezghet in care Hrusciov s-a aflat la conducerea URSS coincide cu inceputul carierei politice a lui Gorbaciov ca marunt activist de partid nu departe de zona in care se nascuse. Din sirul de conducatori sovietici care l-au precedat Hrusciov este unul pe care Gorbaciov l-a apreciat in mod special, vazand in el un continuator al lui Lenin si un precursor al lui Andropov si al lui insusi, in antiteza absoluta cu Stalin:

‘… istoria nu va uita niciodata demascarea de catre Hrusciov a “cultului personalitatii lui Stalin”. Desigur, nu putem, asa cum a facut el, sa reducem chestiunea totalitarismului la cauzele externe si la caracterul nefericit al unui dictator. Este o abordare nu tocamai inteligenta, desi eficienta, a fenomenului, dar care din pacate, nu-i dezvaluie adevaratele radacini.’ (pag. 141)

Adevaratele radacini nu le dezvaluie nici Gorbaciov, tributar chiar si la multi ani de la caderea sistemului comunist limitelor gandirii si formatiei sale. Adevaratele radacini ale totalitarismului se afla in insasi teoria marxista fundamentala in sistemul sau de referinta si in scrisele idolilor sai ideologici Marx si Lenin, sustinatori si promotori ai luptei de clasa si ai utopiei de inginerie sociala pe care o reprezinta comunismul. Lui Gorbaciov nu ii lipseste curajul sau inteligenta, dar priveste lumea si istoria printr-o prisma deformata ideologic si o explica de multe ori intr-un limbaj tributar ‘Pravdei’.

 

sursa news.bbc.co.uk

sursa news.bbc.co.uk

 

A doua parte a cartii – cea care descrie anii ascensiunii de la pozitia unui marunt birocrat comunist de provincie spre elita puterii sovietice este si cea mai tributara in stil si continut (de)formatiei partinice. Psihologic este poate fascinanta combinatia intre descrierea ascensiunii care nu putea avea loc in sistemul sovietic fara compromisuri si intrigi de culise, intelegerea tarelor sistemului din ce in ce mai inchistat in doctrina si birocratie, si luciditatea omului de stat care incepe sa inteleaga necesitatea si inevitabilitatea reformelor. Multe pagini (si cand spun multe spun de fapt multe zeci) descriu in termeni aproape ziaristici (dar ziaristica de propaganda) planuri cincinale, masuri de imbunatatire a productivitatii, sedinte si masuri exceptionale. Am spus ‘Pravda’? Putea sa fie in aceeasi masura si ‘Scanteia’. Nimic insa despre dizidenti, despre represiunea care in anii 70 aparuse din nou sub regimul Brejnev, desi sub o forma mai atenuata decat in vremea lui Stalin.

Printre cele mai interesante pasaje se afla acelea in care Gorbaciobv analizeaza cauzele esecului sistemului sovietic centralizat si planificat in intrecerea cu economia libera practicata in tarile capitaliste in anii 80 ai secolului trecut:

‘Si doar era o perioada cand multe evolutii negative din viata tarii ar fi putut fi stopate, cand s-ar fi putut initia o serie de reforme. Dar vai! Timpul trecea fara de intoarcere. In toata lumea, sub impulsul revolutiei tehnico-stiintifice, aveau loc schimbari grandioase in sfera productiei, a comunicatiilor, a vietii de zi cu zi, schimbari care transformau radical functionarea societatii. Alte tari, trecand prin cautari dureroase, alesesera sa incerce sa raspunda la provocarile vremurilor, in timp ce sistemul nostru, care se baza, s-ar fi zis, pe o “teorie inaintata”, pe o abordare planificata, sistemica, si pe metode stiintifice de gestiune a economiei, repingea inovatiile, mergand impotriva cursului general al dezvoltarii civilizatiei.’ (pag. 294)

Gasim deci in incapacitatea de a dezvolta tehnici de comunicatii inca un factor hotaritor in caderea sistemului totalitar. Ajuns cu cativa ani mai tarziu in varful piramidei politice, Mihail Gorbaciov va incerca sa reformeze din interior sistemul pentru a-l salva, dar va fi prea tarziu. Inertia si rigiditatea structurilor unui sistem care a pus industria grea in centrul prioritatilor nu a mai permis adaptarea acestuia la cerintele economiei globale moderne. Expuse transparentei (glasnost) realitatile terne ale economiei si vietii de zi cu zi a cetatenilor Uniunii nu au mai fost acceptate si dupa cativa ani de agonie sistemul s-a prabusit. Dictatorii mai pe fata sau mai rafinati incearca sa evite si astazi difuzarea si accesul liber la informatie. Apar si vedem asta din Turcia pana in China, din Rusia pana in Burma, incercari de a construi ziduri informatice care sa rupa cetatenii de restul lumii si de a taia informarea libera in ambele directii. Mai devreme si mai tarziu aceste incercari sunt sortite esecului.

Capitolele finale ale celei de-a doua parti contin multe informatii fascinante legate de fazele finale ale ascensiunii lui Gorbaciov, relatiile dintre membrii de varf ai nomenclaturii sovietice, si anii de agonie ai sistemului in care trei conducatori varstnici si bolnavi (Brejnev, Andropov si Cernenko) au murit in decurs de doi ani. Nevoia de schimbare devenise evidenta chiar la acest nivel, si Gorbaciov pare a crede ca un amestec de conjunctura si de convingere a unora dintre colegii sai de generatie in legatura cu necesitatea innoirii sunt cele care l-au propulsat la putere. Ramane insa tributar formatiei sale, si credintei in leninism, descriindu-l de exemplu in cateva randuri pe Lenin ca pe un fel de ‘good guy’ pus in umbra istoriei de ‘bad guy’ – Stalin, si al carui urmas ar fi el pe linia Hrusciov-Andropov-Gorbaciov:

‘Reflectiile mele personale ca si discutiile cu Andropov, m-au dus la concluzia ca “mai multa democratie” va insemna si “mai mult socialism”. Aceasta formula vine de la Lenin, din acea ultima perioada a vietii lui cand el a inteles ca lucrurile in tara nu mersesera pe drumul cel bun.’  (pag. 382)

Prima propozitie din citatul de mai sus contine o lozinca fara acoperire. A doua este contrazisa de multe documente si interpretari istorice foarte diferite de cea a lui Gorbaciov, care arata ca Lenin – ranit intr-un atentat si incapacitat in ultimii sai ani de viata – nu a fost in modul de gandire mai ‘democrat’ si mai putin dogmatic decat Stalin.

 

sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev     sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev     sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev

sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev

 

Ultima parte a cartii contine cele mai multe promisiuni, dar este din anumite puncte de vedere si cea mai dezamagitoare. Ea se ocupa cu perioada in care Gorbaciov s-a aflat in fruntea Uniunii Sovietice, de la declansarea politicilor de ‘perestroika’ si ‘glasnost’ si pana la finalul dezamagitor din punctul sau de vedere al destramarii Uniunii Sovietice. In perspectiva istorica poate surprinde insasi credinta profunda pe care Gorbaciov si o parte dintre ceilalti conducatori sovietici o aveau il legatura cu posibilitatea de supravietuire a sistemului prin reforme, dar nu trebuie sa uitam ca lucrurile aratau cu totul altfel in 1985 sau 1986 decat le vedem noi acum. Si apoi, in definitiv, sistemul politic chinezesc supravietuieste pana astazi, ba chiar a devenit un succes la scara globala, insa el a sacrificat aproape complet sistemul economic – ori conducatorii sovietici, din relatarile din aceasta carte, nu par sa fi fost gata de un asemenea compromis, ei militand spre deosbire de Deng in China nu pentru o trecere la capitalism, economie de piata si globalizare, ci pentru o introducere treptata si limitata a unor mecanisme de piata, in paralel cu pastrarea planificarii centralizate. Cartea este plina pana spre sfarsit de analize in stil economic socialist.

Si in privinta relatiilor externe cititorul va gasi putine informatii inedite, care sa arunce lumina asupra evenimentelor cruciale care au avut loc in anii 80 si inceputul anilor 90. Gorbaciov scrie destul de mult despre intalnirile sale cu Reagan, dar o face dintr-o pozitie defensiva, incercand sa prezinte tratatele de dezarmare ca pe o realizare aproape exclusiva a sa, si chiar incercand sa argumenteze cu teza general acceptata ca Uniunea Sovietica si ‘lagarul socialist’ pierdusera razboiul rece. Iar cand vine vorba despre drepturile omului se intoarce limba de lemn si conceptia dogmatica:

‘In centrul dezbaterilor de a doua zi s-a aflat tema drepturilor omului – unul dintre caii de bataie ai lui Reagan: vezi Doamne, daca vrea sa-si imbunatateasca relatiile cu America, Uniunea Sovietica trebuie sa-si amelioreze reputatia in privinta libertatilor individuale. Eu mi-am spus parerile in legatura cu aceasta problema foarte importanta, dar am subliniat: Statele Unite nu trebuie sa impuna altora propriile standarde. Fiecare popor are dreptul la propria alegere.’ (pag. 431)

Propria alegere? Cand o avusesera poporul rus si celelalte popoare subjugate sistemului sovietic? Propriile standarde? Dar atunci cum ramane cu drepturile UNIVERSALE ale omului? Justificarea aceasta nu pare sa apartina celui creditat cu demontarea sistemului totalitar, ci mai degraba unuia dintre precursorii sai la carma sistemului.

Ultimele capitole ale cartii descriu fazele finale ale descompunerii Uniunii Sovietice. Ele par in mare masura o auto-justificare in fata istoriei, si o rafuiala personala cu Boris Eltin, descris ca principalul factor al destramarii Uniunii. Nu am destule informatii pentru a judeca unde se afla adevarul istoric, dar Gorbaciov este evident iritat si implicat cand scrie despre aceasta perioada, trecand uneori la referire la persoana a treia cand scrie despre el insusi (‘In februarie, Eltin a aparut la televiziune cu o noua afirmatie, de data asta o declaratie directa de razboi la adresa lui Gorbaciov’ - pag. 513). Cat de diferit este tonul in aceasta sectiune finala de stilul mult mai calm si mai elaborat al primei parti.

In pofida subtitlului ‘Viata mea inainte si dupa perestroika’ ‘Amintirile’ se sfarsesc odata cu destramarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991, si foarte putine pasaje inainte de sfarsitul cronologic se ocupa de perioada de dupa perestroika. Ar fi desigur extrem de interesanta o carte despre cele peste doua decenii scurse de atunci, despre viata lui Gorbaciov dupa ce a parasit Kremlinul, dar si analizele sale despre ceea ce se intampla in Rusia si in lume. Este bine totusi ca acest volum este intitulat ‘Amintiri’ si nu ‘Memorii’ caci lipsesc multe detalii, unele foarte importante. Gorbaciov nu scrie mai nimic despre rolul KGB-ului in istoria sovietica la care a participat, cu exceptia a vreo doua aluzii, din care una naucitoare prin sinceritate – in dimineata in care urma sa fie numit Secretar General al PCUS, Mihail Gorbaciov a scos-o pe Raisa in gradina pentru a se consulta cu ea, deoarece el, membru al Biroului Politic, era constient ca este urmarit si ascultat de propriile servicii de securitate si se temea de ele! Cititorul roman sau est-european nu va gasi nimic in aceasta carte despre caderea comunismului in Romania si restul Europei de est, despre evenimentele anului 1989, nici macar despre caderea zidului Berlinului!

Scriam la inceputul cronici ca a venit vremea bilanturilor pentru Gorbaciov. Ar mai fi de adaugat ca bilanturile sunt departe de a fi terminate, si aceasta carte – interesanta in multe detalii, si in special in dezvaluirile despre omul Gorbaciov si personalitatea lui – este departe de a fi cartea definitiva despre el, cel mult una dintre sursele de informatii pentru studii mai complete in viitor.

 

‘Aceasta carte n-a fost scrisa pentru romani. A fost scrisa pentru occidentali, care, in general – chiar in sferele cele mai culte -, nu stiu aproape nimic despre trecutul tarii noastre.’ (pag. 7)

Aceasta fraza cu care incepe prefata la cea mai recenta editie (a VIII-a, ilustrata) in limba romana a cartii lui Neagu Djuvara ‘Intre Orient si Occident – Tarile romane la inceputul epocii moderne (1800 – 1848)’ tradusa din franceza de Maria Carpov si aparuta in 2013 la Editura Humanitas este o foarte necesara punere in context. Este si o explicatie despre structura cartii care evita abordarea cronologica si didactica universitara, desi face recurs si transmite o bogatie de informatii – insa aici as dori sa inserez una dintre putinele obiectiuni care mi-au trecut prin gand in timpul lecturii. O cronologie mai detaliata decat cea (si ea partiala) furnizata in anexe ar fi fost extrem de utila. Chiar si unui cititor relativ familiar cu istoria tarilor romanesti  ceva mai multe informatii biografice despre succesiunea de domnitori care s-au perindat pe tronurile Valahiei si Moldovei ar fi fost cred utila, si la fel o cronologie a evenimentelor importante din Europa acelor timpuri, sau macar a razboaielor ruso-turcesti a caror actiune s-a desfasurat in mare parte pe teritoriul tarilor romanesti si le-au influentat soarta. Merita cred mentionat de asemenea ca acest volum – dintre cele mai importante din bibliografia de istoric a lui Neagu Djuvara – a fost scris in perioada exilului, si deci se bazeaza pe documente din arhivele si bibliotecile straine – un avantaj si totodata un handicap fata de cercetatorii din Romania acelor vremuri, si (inca) o explicatie a originalitatii si diferentelor de perspective.

Cartea incepe si se incheie cu doua capitole care se aproprie de genul istoriografiei clasice. In primul este descrisa perioada de inceput a domniilor fanariote dupa sfarsitul tragic al incercarilor de desprindere de sub influenta otomana a lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu. In final va fi descrisa perioada de tranzitie care incepe cu un secol mai tarziu, in care este eliminata mai intai influenta fanariota, apar Regulamentele Organice si se formeaza si isi incepe cariera generatia care avea sa conduca revolutia de la 1848 si apoi sa duca la unirea principatelor, crearea statului national si intrarea Romaniei in modernitate. Intre aceste prim si ultime capitole organizarea informatiei este diferita – este descrisa piramida sociala care ii avea in frunte pe Domnitori, urmati de Boieri, Biserica, Oras, Tarani. Un capitol special este dedicat Tiganilor si aceasta decizie mi se pare complet justificata deoarece Romania si alte tari ale Europei i-au separat pe acestia intr-o clasa complet distincta si i-au tinut in robie in conditii economice si sociale diferite (si net dezavantajoase) fata de cele mai sarace paturi ale ‘pamantenilor’.

Cateva cuvinte despre stil. In multe momente – si sper ca aceasta comparatie imi va fi luata in sens pozitiv – cartea lui Neagu Djuvara mi-a amintit de ‘Princepele’ lui Eugen Barbu. Isi mai aminteste cineva despre scandalul monstru starnit in lumea literara romaneasca a anilor 70 de publicarea romanului – care apoi avea sa fie deconspirat de Fanus Neagu si de altii ca fiind in mare parte un maret colaj de texte istorice foarte putin prelucrate? Nu stiu cati din cei care isi amintesc au si citit cartea, eu am citit-o si pot depune marturie ca a fost o lectura plina de farmec, caci Eugen Barbu era si un stilist de calitate si stapanea si arta colajului literar. Pacatul lui (in acest caz) a fost ca nu a dezvaluit tehnica. Ei bine – si cartea lui Djuvara citeaza copios dar o face desigur cu rigoarea si integritatea istoricului de profesie, si anexa de NOTE merita sa fie citita in sine pentru bogatia de informatii suplimentare pe care le aduce. Cand adauga comentarii ale sale Djuvara o face cu iscusinta si uneori cu pasiune, si cateva din fragmentele din carte par a fi in continuarea directa a scriselor marilor nostri cronicari:

‘Cu umilinta si patima, cu pensula lui neindemanatica, pe scandura sau pe tencuiala proaspata de pe peretii afumati ai bisericilor, pictorul de icoane povestea, dupa canoane, istoria sfanta. Bucuria lumina rareori chipul sfintilor, caci viata este suferinta. Imaginea nu se dorea frumoasa: nu voia sa fie decat invatatura pioasa, rugaciune muta, marturie limpede a Adevarului. Dar, cateodata, din mila Cerului, icoana era daruita, pe deasupra, si cu frumusete.’ (pag. 181)

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Djuvara foloseste cu iscusinta dar si cu masura talentul de povestitor si anectodica atunci cand considera ca acestea isi au locul firesc in a explica si a da culoare relatarii istorice. Capitolul despre ‘Tigani’ de exemplu cuprinde cateva asemenea povestiri – sa le zicem romantic-orientaliste – care isi gasesc loc firesc in logica scrierii.

Desi scrie despre o perioada care se intinde in cea mai mare parte a secolului 18 si prima jumatate a secolului 19, Neagu Djuvara vorbeste mult despre contemporaneitate, fara a o face mai niciodata in mod explicit. Intre Orient si Occident se afla nu numai principatele romane care isi pierdusera in secolul al 18-lea dreptul de a alege domni pamanteni, ci si Romania din totdeauna si o buna parte din Europa. Frontiera intre imperiile de rasarit – cel turcesc si cel tarist – si Europa regilor catolici si a Reformei este vazuta de istoric ca o prima Cortina de Fier si una dintre sursele diferentelor in organizare politica, economie, cultura si mentalitate care dainuie pana astazi. Metehnele politice si de comportament ale Romaniei de astazi isi au originea in mare parte in regimul corupt si aviditatea claselor de sus (straine si autohtone) din perioada fanariota.

‘Din doi in doi ani, cel mult la trei ani, Poarta ii da un nou domnitor; acesta, secatuit de cheltuielile facute ca sa-si tina rangul si de pretul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decat platindu-l, vine in aceasta provincie nu doar ca sa domneasca, sa-si plateasca datoriile si sa adune alta avere, ci si ca sa-si imbogateasca neamurile, prietenii si pe toti cei ce-l slujesc.

Asadar, din trei in trei ani, o noua legiune de astfel de vampiri ajunge in Moldova, saraci cu totii, amariti, si din trei in trei ani, pleaca de aici incarcati de aur si de bunuri, lasand dupa ei doar amintirea necazurilor si gustul pentru o nepotolita lacomie pe care vrednicii lor urmasi o vor arata negresit. ‘ (pag. 39)

Desi din context judecata paturii fanariotilor este aspra, Djuvara da cuvantul si unor opinii alternative. Dependenta fata Inalta Poarta era un fapt inca inainte de curmarea domniilor principilor pamanteni. Unii dintre fanarioti au adus cu ei o cultura rafinata care imbina orientalismul cu traditia greceasca si cu legaturi pana la sincronicitate cu gandirea occidentala a vremurilor. Cativa dintre ei au introdus reforme care au imbunatatit (local, temporar, limitat) starea claselor de jos. In ansamblu insa fanariotismul a fost o frana in evolutia istorica si un moment de ruptura si izolare fata de pregatirea ideologica si izbucnirea pe strazi a revolutiei burgheze de la sfarsitul secolului 18.Rezultatul este un moment de abis in nivelul de trai al majoritatii populatiei din clasele putin privilegiate, o intarziere care avea sa se perpetueze pana in a doua jumatate a secolului 19 in crearea unor clase autohtone de meseriasi si a unei burghezii industriale si financiare stabile, precum si depopularea tarilor romanesti (aspect care mie imi era necunoscut) in pofida unui influx permanent de exilati dintre romanii de dincolo de munti si dupa caderea rasaritului Moldovei sub stapanire rusa si de dincolo de Prut.

 

sursa www.badpolitics.ro

sursa www.badpolitics.ro

 

Nu neaparat structura sociala si de proprietate este pusa pe banca acuzarii ci mai degraba moravurile aduse de fanarioti si preluate si de boierimea locala:

‘Se vede deci foarte limpede din toate aceste exemple, ca nenorocirea taranului roman nu se trage numai de la un regim funciar nedrept – dimpotriva, acest regim era, de foarte departe, cel mai liberal din toata Europa Centrala si de Rasarit -, ci de la cererile nesabuite ale fiscului, de la rechizitionarile necontenite si arbitrare ale puterii si de la metodele inumane de strangere a darilor …’ (pag. 304)

Neagu Djuvara semnaleaza insa si o trasatura de caracter eminamente pozitiva atribuita romanilor din toate clasele si aceasta este desigur si ea in parte o conditionare a istoriei, dar una care explica multe – refuzul de a colabora cu puterea straina (in acest caz turceasca):

‘Putem spune in jargonul nostru contemporan, ca, vreme de patru secole de stapanire otomana, romanul a indurat multe dar n-a “colaborat”. Este o trasatura de caracter la care se cuvine sa meditam.’ (pag. 178)

In alte cuvinte (si se va intampla asta si in perioade si imprejurari de dupa timpurile acoperita de carte) – romanii au acceptat cand nu au avut incotro vasalitate ideologica si uneori aliante militare care s-au dovedit a fi nefaste, ba chiar si numirea de conducatori impusi, dar nu prezenta ocupantilor, si nici nu au existat practic ‘colaborationisti’ co-optati in conducerea imperiilor.

Evreilor nu le este dedicat un capitol separat, dar sunt incluse cateva pagini ci informatii consistente in capitolul despre Orase. La fel si armenilor a caror prezenta activa in economia si viata sociala a principatelor incepe tot in aceasta perioada. Datele statistice despre numarul si indeletnicirile evreilor din Muntenia si Moldova dau o imagine a preocuparilor si ocupatiilor diverse ca si a rolului jucat de ei in economie in conditiile deja explicate ale intarzierii dezvoltarii unor paturi autohtone de burghezie industriala sau comerciala. Un aspect anecdotic care imi era necunoscut era cel legat de originea in parte evreiasca a lui Vasile Alecsandri, un fel de confirmare ca evreii convertiti sau descendentii acestora furnizeaza uneori o plamada excelenta pentru antisemitism.

Recomand lectura acestei carti pasionatilor de istorie in primul rand, care vor gasi in ea o multitudine de informatii care sa le satisfaca interesul si o viziune originala, clara si echilibrata in cea mai mare parte a cazurilor fara insa a fugi sau ingropa controversele. Este si o carte frumos scrisa si editata, plansele de ilustratii adaugate dupa cate inteleg in ultimele editii nu sunt legate direct, dar la fel ca si anexele ofera o completare utila textului din centrul cartii. Orice iubitor de cultura romaneasca cred ca va gasi multe motive de interes in acest volum, care se incheie intr-o nota apreciativa fata de generatia care a condus Romania spre unire si independenta, si a intors din nou fata tarii spre Europa:

‘Asa s-a intamplat la noi cu barbatii nascuti, sa spunem, intre 1800 si 1830, si pe care-i putem numi “generatia de la 1848″. Erau doar o mana de oameni, insa luptau manati de o credinta netarmurita in destinele tarii lor. Au lepadat, ca pe niste vechituri, obiceiurile, institutiile, pana si vocabularul impuse de o putere straina. Au sorbit cu nesat din izvoarele culturii apusene; au adoptat institutii noi, au innoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatura de valoare universala, au inceput, in liniste, un proces democratic, intr-un ritm nemaicunoscut de vreo alta tara din Europa; au fixat, pentru generatii, cu indrazneala si realism, marile obiective politice ale neamului si au determinat Europa sa tina seama de ele. Ei au facut toate acestea. Au facut chiar mai mult: au faurit Romania.’  (pag. 392)

Cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi ‘Asa s-a nascut omul nou – In Romania anilor ’50′ (Editura compania, 2012) vine sa ocupe un loc important intr-un spatiu neasteptat de rarefiat – cel al cartilor care se ocupa de istoria Romaniei in primul deceniu al celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Prin anii 70 acest deceniu capatase in lumea literara calificativul de ‘obsedant’. Obsedant pentru ca in conditiile politice ale venirii la putere a Partidului Comunist fusese complet imposibila reflectarea realitatii in arta epocii, numita ‘realist-socialista’ dar in fapt fantastic-propagandistica. Obsedant pentru ca multe dintre realitatile anilor ’50 se prelungeau in viata anilor ’70. De fapt, daca in literatura vremii a existat un moment de relaxare ideologica care a permis aparitia cartilor unor Ivasiuc, Breban, Goma in mult mai controlata si complet politizata istoriografie nu a aparut nimic semnificativ pana la re-inghetul declansat de Tezele din Iulie 1971 care au readus Romania la un stadiu mult mai asemanator anilor ’50 din multe puncte de vedere. Una dintre impresiile personale cele mai puternice lasate de aceasta carte este legata de faptul ca am recunoscut in multe dintre paginile si capitolele sale descrieri caracteristice nu numai Romaniei anilor ’50 si si celei a anilor ’70 si ’80 pe care i-am cunoscut si trait din plin: supravegherea permanenta, ideologizarea creatiei artistice si a presei, ineficienta economica, muncile voluntare, si mai ales minciuna ‘democratiei populare’ si a ‘socialismului’ care incerca sa poleieasca realitatea acapararii puterii de un grup de parveniti si incopententi care pastrau puterea prin demagogie si teroare, ignorand complet interesele populatiei si drepturile umane fundamentale. Dupa 1990 istoriografia romaneasca s-a ocupat cu predilectie de perioada sfertului de veac in care Romania a fost condusa de Ceausescu si de clanul sau, si numarul cartilor dedicate primei perioade a dictaturii comuniste este cu mult mai redus. Practic, cu exceptia cartilor lui Tismaneanu, acest volum al lui Dorin-Liviu Bitfoi este prima incercare consistenta si documentata de a scrie istoria deceniului obsedant. O incercare reusita.

Titlul cartii este oarecum modest in raport cu continutul ei, care poate fi descris in cateva cuvinte ca fiind cea mai completa reconstituire a realitatilor romanesti ale epocii aparuta pana acum. Pe de alta parte insa el reflecta atentia permanenta pe care autorul a acordat-o vietilor cetatenilor de rand ai Romaniei din acea perioada ca si a impactului de durata al terorii comuniste nu numai asupra generatiilor care au indurat-o ci si pentru generatiile care au urmat. ‘Omul nou’, adica omul care traieste permanent in foame si si miniciuna, care se teme de a nu fi victima delatiunii si pentru a se proteja devine de multe ori el insusi delator nu a fost creat de Ceausescu. Ceausescu insusi a fost intr-o mare masura un produs al anilor ’50 si un continuator al politicilor acelor ani. Romania ocupata si umilita de dupa razboi a iesit din matca normalitatii istorice.

Nu sunt putini cei care identifica in liniile de forta ale prezentului nostru traumele venite din matricea anilor ’50 – acest “miez radioactiv” al comunismului romaanesc. Ar fi fost oare posibil ca din ultragiul de un asemenea calibru la normalitate, la umanitate, la morala sa nu se iveasca o specie “noua”? Ar putea fi acest “om nou” reversibil?’   (pag. 10)

Deceniul anilor ’50 este descris in volum in doua ‘carti’ despre ale caror structura voi discuta imediat. Ele sunt precedate de un prolog (anii 44-49) si un epilog (anii 61-65). Notele bibliografice ocupa peste 100 de pagini la sfarsitul volumului si sunt extrem de necesare pentru a repera sursele informatiei de dimensiuni enciclopedice cuprinse in cele peste 500 de pagini de text de format destul de mare. Urmeaza o utila cronologie istorica (care repeta insa informatii cuprinse in carte, deci este redondanta pentru cititorii intregului volum, si o bibliografie grupata in sectiuni dedicate cartilor, periodicelor, surselor internetice, filmelor.

 

 

sursa www.centralapsi.ro

sursa www.centralapsi.ro

 

Prologul intitulat ‘Asa incepe lumea noua (anul 1950)’ acopera in realitate o perioada ceva mai extinsa – cea a celor cativa ani postbelici care au reprezentat alunecarea de la o sovaielnica revenire la democratie dupa dictaturile precedente si perioada razboiului, spre dictatura comunista. Sunt descrise inchiderea frontierelor, lichidarea partidelor democrate ‘istorice’, destramarea institutiilor statului de drept, acapararea puterii politice si a conducerii armatei, epurarea acestor institutii de elementele ‘reactionare’ adica neaservite noului regim, si primele campanii ale noii politici externe romanesti – cea indreptata contra Iugoslaviei lui Tito si campania ‘pentru pace’ – prima dintr-un sir de campanii de diversiune ideologica care vor fi reluate si de Ceausescu.

Prima ‘carte’ dedicata anilor 50 este impartita in sapte parti, descriind aspecte diferite ale vietii Romaniei din acea perioada. ‘Legalitatea populara’ descrie aservirea justitiei scopurilor noului regim, teroarea instaurata de Securitate in randurile populatiei si cumplitul sistem penitenciar in care Romania acelor ani a excelat prin inventivitatea si cruzimea cu care comunistii si-au pedepsit dusmanii de clasa in actiuni ca ‘exprimentul Pitesti’, inchisori ca Aiud sau Gherla, sau lagare de munca cum au fost cele de la Canal. A doua parte se ocupa de ‘Transformarea socialista a agriculturii’ si in special de colectivizarea fortata insotita si ea de represiuni si suferinte in special in randul taranilor mai instariti si a celor care refuzau sa se incadreze in Gospodarile Colective. ‘Economie planificata’ este capitolul in care aflam despre dezastrul economic in care a fost adusa tara dupa nationalizari si introducerea metodelor sovietice in industrie, inclusiv a planificarii centralizate a economiei aflate in mana unor impostori incompetenti. Partea a patra ‘Pe frontul ideologic’ este dintre cele mai cuprinzatoare incluzand detalii despre sovietizarea culturii in primii ani ai deceniului, aservirea presei, coruperea limbii, activitatea cenzurii si inlocuirea calendarului traditional cu noile sarbatori comuniste. ‘Realismul socialist’ descrie aservirea literaturii (initial tot dupa model sovietic), evolutia unora dintre scriitorii si artistii cunoscuti sub noul regim, precum si fenomenele caracteristice celorlalte arte (teatrul, cinematografia, artele plastice). Evolutiei invatamantului ii este dedicat capitolul al saselea ‘Educarea omului nou’ in timp ce capitolul sapte ‘Viata oamenilor muncii’ are in centru problema nivelului de trai (lipsurile in aprovizionare in toate domeniile, cozile) in contrast cu viata micii paturi privilegiate ajunse la conducerea tarii.

Cartea a doua priveste deceniul dintr-o perspectiva diferita – una cronologica. Este impartita in trei sectiuni, forcare ocupand cam o treime din anii 50. In prima este reluata perioada inceputului anilor 50 dar apar acum mult mai bine conturate portretele conducatorilor Romaniei din acea vreme si in special cel al lui Gheorghiu-Dej si sunt descrise luptele interne intre cei aflati la conducerea partidului si a tarii si felul in care vicleanul dictator comunist a reusit sa-si infranga toti adversarii, pe unii trimitandu-i la inchisoare sau chiar la moarte in urma unor procese inscenate folosind aceleasi metode ale Securitatii utilizate inainte impotriva ‘dusmanilor de clasa’. O parte semnificativa este dedicata Festivalului Tineretului organizat la Bucuresti in 1953, moment de relativa relaxare si deschidere prin participarea unor delegati straini, dar care a costat tara si pe romani multe luni de privatiuni pentru a da lumii ‘din afara’ o impresie de relativa bunastare si normalitate. Capitolul care se ocupa de anii de la mijlocul deceniului are in centrul sau anul 1956 cu revolta anti-comunista maghiara care a insemnat o scurta perioada de speranta si solidaritate, repede reprimata, in asa fel incat capitolul final descrie din multe puncte de vedere o reintoarcere la anii cei mai grei ai dicaturii, cu demascari si procese publice, cu arestari abuzive si reincarcerarea celor eliberati in scurta perioada de ‘dezghet’ de dupa citirea raportului lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS.

Epilogul volumului se ocupa de perioada finala a dictaturii lui Gheorghiu-Dej, acum consolidata si fara niciun fel de competie interna. Romania se redreseaza oarecum economic, apar semne de destindere in special ca urmare a re-orientarii partiale a politicii externe fata de occident cauzata de distantarea fata de o Uniune Sovietica care incercase sa preia prin intermediul CAER-ului controlul asupra planificiarii economice. Acum sunt puse bazele liniei national-comuniste care va fi continuata si extinsa de Nicolae Ceausescu, care preia puterea in martie 1965, la moartea lui Gheorghiu-Dej.

 

sursa www.compania.ro

sursa www.compania.ro

 

In pofida dimensiunilor cartea se citeste cu sufletul la gura. Aproape ca as folosi cliseul ‘ca un roman politist’ daca nu as fi citit destule romane politiste care nu m-au captivat in aceeasi masura. Dorin-Liviu Bitfoi foloseste o tehnica a colajului care preia informatii din presa vremii sau din volumele de memorii (cu sursele indicate in permanenta, la fiecare subcapitol si uneori la fiecare paragraf prin trimiteri la bibliografie dar fara insertii de subsol). Cateodata limba de lemn a documentelor si a presei vremii vorbeste de la sine, alteori sunt necesare clarificari, majoritatea scrise la timpul prezent ceea ce intareste senzatia de participare a cititorilor. O singura data este intrerupta naratiunea pentru un scurt capitol personal (pag. 461) care relateaza stramutarea de la sat la oras a tatalui scriitorului, ceea ce ne reaminteste ca daca nu noi, parintii nostri au fost printre ‘actorii’ istoriei care este desfasurata in fata ochilor nostri. Desi cartea este extrem de bine informata si exacta in masura in care am putut eu sa imi dau seama, pozitia autorului nu este cea a unui istoric obiectiv cu tot dinadinsul. O marturiseste si ironia unora dintre titlurile capitolelor: ‘Aflam din ziare ca suntem fericiti’ sau ‘Somnul popular-democratic’.

Lipseste ceva din carte? Exista cateva aspecte care sunt amintite doar in treacat sau lipsesc cu desavarsire. De exemplu repatrierea prizonierilor romani din Uniunea Sovietica, relatiile cu minoritatea maghiara sau soarta in prizonierat si intoarcerea deportatilor germani nu sunt amintite de loc. Emigrarea evreilor este amintita in prolog dar nu si in textul cartii, si nici inceputul procesului de vanzare a acestora descris in cartea lui Radu Ioanid ‘Ransom of the Jews’ ca avandu-si originea tot in anii ’50. Este mentionata in treacat eliberarea unora dintre detinutii din procesele sionistilor dar nu exista nicio ralatare a acestor procese. Cateva dintre personalitatile istorice sunt descrise incomplet. Sunt de exemplu trei (cel putin) referinte la Rady Gyr ca la ‘intemnitatul mai multor dictaturi’ (de exemplu la pag. 400) dar nicio referinta la faptul ca a fost si poetul oficial al uneia si poate cea mai cruda din istoria Romaniei – dictatura legionara. Este descrisa in mod emotionant iesirea din inchisoare a lui Horia Cosmovici (pag. 399) pe baza insemnarilor din jurnalul sotiei sale, dar nu exista nicio mentiune despre cine a fost acest personaj destul de putin cunoscut (avocatul lui Zelea Codreanu si subsecretar de stat in timpul guvernarii legionare). Este folosita expresia ‘decimarea elitelor romanesti’ – dar ceea ce s-a petrecut cu elitele Romaniei pre-comuniste a fost mult mai rau decat o decimare – a fost o lichidare fizica si spirituala de proportii mult mai mari care a schimbat cursul istoriei.

M-am nascut si eu in Romania  deceniului care este subiectul acestei carti. Copil fiind am putine amintiri din acea perioada pe care o cunosc din relatarile directe dar si din traumele pe care le-am simtit mai tarziu si pe care le reconstitui azi in amintirile mele despre parintii mei pentru care anii ’50 ar fi trebuit sa fie anii cei mai frumosi si mai productivi ai vietii dupa ce supravietuisera perioadei Holocaustului. In locul unei tinereti normale ei au trait aceasta perioada de lipsuri, de frica, de minciuna. Intr-un fel cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi m-a ajutat sa-i inteleg si pe ei mai bine, poate chiar sa ma inteleg mai bine pe mine insumi.

Recomand tuturor citirea acestei carti, cea mai completa si mai detaliata despre acea perioada aparuta pana acum in Romania. Sper ca vor urma si alte editii, poate cu ilustratii. Aceasta prima editie a cartii se bazeaza numai pe text, si textul este puternic, documentat, sugestiv in cea mai mare parte – dar adaugand ilustratii, corectand unele erori si adaugand unele amanunte, si poate re-editiand in doua volume mai lesne de tinut in mana la lectura va rezulta una dintre cartile de referinta ale istoriografiei romanesti, si o carte de succes la publicul interesat de istoria recenta a Romaniei.

 

 

‘Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei’ aparuta in 2013 la editura compania este una dintre cele mai interesante carti de istorie pe care le-am citit in ultima vreme, si marturisesc ca am citit-o cu mare interes. Mihai Dimitrie Sturdza, autorul cartii este descendent al uneia dintre familiile cu nume in istoria Romaniei, si devenit  istoric imbina – daca este sa judec dupa aceasta carte – curiozitatea si rigoarea cercetatorului cu talentul asternerii pe hartie a unor episoade istorice care sub condeiul sau nu numai ca devin mai clare in detaliile lor, ci sunt si prezentate dintr-o perspectiva de multe ori noua si surprinzatoare. Nascut in 1934, Sturdza a avut sansa sa paraseasca Romania in 1963 si sa-si continue in libertate o cariera de istoric imbinata cu activitate publicistica, jurnalist la Europa Libera si translator oficial al presedintilor Frantei in intalnirile lor ‘istorice’ cu dictatorul Romaniei din anii 70 si 80. ‘Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei’ este o culegere de articole si studii istorice, unele publicate initial cu cateva decenii in urma, altele recente, toate revazute. Desi cartea nu are un fir unitar – in episoadele ei ii intalnim si pe rusi, si pe masoni, si pe maresalul Antonescu dar niciodata pe toti impreuna – ceea ce este comun este abordarea inedita bazata pe descoperirile facute de istoric in arhivele, bibliotecile, colectiile de ziare ale lumii. Spre deosebire de colegii sai de breasla ramasi in Romania, Sturdza a putut cerceta si scrie in libertate, si asta i-a permis sa abordeze subiecte – inclusiv unele tabu-uri – din puncte de vedere originale si de multe ori contrare opiniilor istoricilor formati si influentati de cerintele istoriografiei comuniste, sau care au perpetuat tarele acesteia si dupa redobandirea libertatii dupa anul 1989. Explicit sau implicit cartea contine polemici cu istoriogrfia oficiala sau consacrata a Romaniei de ieri si de astazi, ceea ce face si mai interesanta lectura volumului.

Cele 13 episoade istorice ale cartii acopera 170 de ani de istorie romaneasca, de la perioada Scolii Ardelene si pana la inscaunarea dictarii comuniste. Diferite in amploare ele nu sunt diferite si in profunzime, si merita citite cu atentie, inclusiv notele care in unele locuri intrec in dimensiuni si consistenta insasi textul paginilor respective, completandu-l cu informatii bibliografice si mini-biografii ale personalitatilor mentionate in pagina.

 

sursa www.observatorcultural.ro

sursa www.observatorcultural.ro

 

Cele sase capitole din prima sectiune a cartii acopera perioada de la 1780 pana la primul razboi mondial. Titlul acestei sectiuni este ‘Romania intre Occident si Rusia’ indemnand la reflectie despre cat de constante sunt dilemele politicii si istoriei Romaniei moderne si de astazi. O tema comuna a acestor capitole sunt insa societatile secrete care au jucat un rol important in istoria Romaniei, un rol cateodata uitat – cum este cazul apartenentei boierului reformator bucovinean la societatea secreta infiintata de insusi imparatul Austriei Iosif al II-lea ca instrument de aplicare a politicii sale iluministe – si alteori exagerat de alti istorici romani. Sturdza a cautat si gasit in arhive documente care arata cat de putin semnificativa a fost participarea junilor romani precum Rosetti sau Bratianu in societatile masonice si miscarile revolutionare franceze dinainte de 1848, pentru ca apoi sa sparga in tandari mitul contributiei masonice la Unirea Principatelor si urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza. In mod explicit:

‘Arhivele masonice de la Paris probeaza si faptul ca nimic din ce s-a scris pana acum despre Steaua Dunarii nu este conform adevarului.’ (pag. 50)

In realitate aceasta loja infiintata la inititiva imparatului Napoleon al III-lea in 1858 cu scopul de a pune pe tronul Principatelor pe un var al imparatului a fost mai mult o sursa de romane foileton (‘Misterele Bucurestilor’) sau mai rau de vodevil, si din cauza neseriozitatii participantilor (unul dintre ei fiind actorul Constantin Mille) si datorita faptului ca ajuns la putere Cuza a suprimat-o in 1860 impreuna cu alte focare de potential pericol pentru puterea sa politica.

Doua dintre cele mai interesante capitole ale cartii au in centrul lor Iasii anilor domniei lui Cuza, ai rasturnarii acestuia si venirii la putere a principelui Carol, si apoi deceniul Junimii. Este prima carte serioasa si documentata in care am gasit informatii concrete despre puterea economica si financiara a comunitatii evreiesti din acea vreme. Evreii instariti au facut de altfel parte si din loja  masonica  ‘Steaua Romaniei’ care a jucat un rol extrem de important in istoria Iasilor si a Romaniei acelor ani. Complet inedit pentru mine a fost episodul loviturii de stat separatiste incercate de partida boierilor Roznovanu dupa caderea lui Cuza in 1867 la instigarea Rusiei. Acum abia am inteles mai bine originile fictiunii istorice a ‘poporului moldovean’ care se perpetueaza pana in ziua de astazi. Capitolul destinat Junimii si relatiei acesteia cu lojele masonice este si el extrem de interesant si complet inedit pentru mine. Functionand o vreme ca o aripa intelectuala a lojii ‘Steaua Romaniei’ Junimea s-a despartit de aceasta gasindu-si menirea culturala si nationala care i-a castigat locul in istoria Romaniei:

‘Purtatori de idei – si in aceasta consta insemnatatea lor in istoria culturii romane – fanariotii au introdus Iluminismul in Principate. Tot ei, inainte de a disparea au adus la Iasi Iluminismul masonic. Aspectul definitiv, stilul romanesc al Junimii a fost insa dat de romani cu iubire de tara – Pogor, Maiorescu, Negruzzi – pentru care prioritatea consta in constituirea unei culturi demne de a figura alaturi de celelalte culturi ale Europei.’  (pag. 127)

 

sursa cotidianul.ro

sursa cotidianul.ro

 

Relatia intre romani si straini, intrigile imperiilor vecine si influentele nationalitatilor minoritare stabilite de-a lungul istoriei pe teritoriul Romaniei constituie o preocupare continua a istoricului Mihai Dimitrie Sturdza. A doua parte a cartii se deschide cu un capitol  dedicat lui Zamfir Arbore – personaj astazi aproape complet uitat de istorie, dar care a avut o viata destul de indelungata si de interesanta pentru a cuprinde doua biografii aproape complet diferite – o tinerete traita in Rusia si Elvetia petrecuta in cercurile violent-revolutionare si anarhiste, urmata de stabilirea in Romania si o cariera de inalt functionar al lui Carol I, profesor la Academia Militara si mentor al regelui Ferdinand. La inmormantarea sa in 1933 i-au adus elogii personalitati cat se poate de diferite, de la Nicolae Iorga la conducatori socialisti, de la patrioti basarabeni la ziaristii (in mare parte evrei) din presa de stanga bucuresteana. In acea perioada fiica sa Ecaterina Arbore era de multa vreme exilata in Uniunea Sovietica, activista in Comintern, si probabil ca daca nu ar fi cazut victima represiunilor staliniste canibale de la sfarsitul anilor 30 ar fi avut sansa sa devina in vremuri o rivala a Anei Pauker.

Unul dintre capitolele cele mai surprinzatoare ale cartii este cel dedicat episodului scrierii romanului Kaputt de catre Curzio Malaparte, roman considerat multa vreme drept una dintre marturiile nu numai literare dar si cu valoare documentara ale pogromului de la Iasi din iunie 1941. Desi se pare ca a trecut prin Iasi in perioada de la inceputul razboiului majoritatea informatiilor lui Malaparte nu erau marturii directe ci informatii culese mai tarziu de la terte persoane, iar reportajele publicate in acei ani de presa italiana departe de a fi scrise de pe front cum dadeau a intelege textele erau scrise din linistea si confortul unei vile la Capri.

‘… groaznicele corespondente de pe frontul inghetat erau compuse sub soarele Mediteranei cu ajutorul telegramelor de presa germane, ale memoriilor scrise de ofiterii care fusesera in Rusia in campania lui Napoleon Bonaparte si ale relatarilor datorate participantilor la diferite expeditii polare. Totodata, pe masura ce se profila victoria Aliatilor asupra Axei, pronazistul God Shave the King se metamorfoza in antinazistul Kaputt.’ (pag. 190)

‘Astfel incat s-a putut spune despre Kaputt ca este o carte inventata aproape pe de-a intregul dar verosimila pana la tragism, o “abilissima fantasia” a unui oportunist neconformist.’ (pag. 192)

Urmatoarele trei capitole sunt dedicate unor episoade diplomatice legate de incercarile diferitelor cercuri politice romanesti de a se rupe de alianta cu Germania si de a negocia conditii mai avantajoase de armistitiu, pentru iesirea Romaniei din razboi si pentru ce avea sa urmeze dupa aceea. Masonii par sa fi disparut complet de pe scena istorica, apare insa in rol principal Maresalul cu a carui incercari de reabilitare Mihai Dimitrie Sturdza nu se impaca nici istoric si nici politic. Capitolul dedicat negocierilor care au avut loc in anii 1943-1944 in capitala Suediei in incercarea de a scoate Romania din alianta cu Axa demonstreaza ca soarta Romaniei era in acel moment deja pecetluita de intelegerile dintre Churchill si Stalin la conferintele de la Yalta si Teheran. Politicienii romani cautau o alianta cu puterile occidentale care insa deja abandonasera Romania in soarta vointei viitorilor ocupanti sovietici. Lipsiti de realism se refugiau in iluzii:

‘Oamenii politici romani ignorau toate acestea si se apropiau treptat de impas, crezand in salvarea tarii lor de anglo-americani – o salvare pe care realitatile politice si starea de pe teren a operatiunilor militare ale celor trei Aliati nu o permiteau deloc. La orice indiciu contrar sperantelor lor se aratau surprinsi si neincrezatori.’ (pag. 280)

Personal mi-a placut mult si capitolul dedicat teatrului diplomatic din capitala Mexicului unde era refugiat fostul rege Carol al II-lea tinut ca o posibila carte de schimb si presiune fata de regele Mihai, capitala in care ambasador sovietic era un personaj fascinant pe nume Constantin Umanski nascut la Chisinau care a pus bazele politicii sovietice de creare in America Latina a unei sfere de influenta anti-americane ca intr-un fel de preludiu al razboiului rece. Ultimele doua capitole se refera la procesul lui Antonescu cu cateva documente noi care nu aduc insa vrei noutate senzationala, si la un ridicol proces de calomnie din Parisul anilor 50 in care colaboratorii comunisti locali au chemat in ajutor cativa propagandisti din tarile ‘socialiste’ printre care si Romania, reusind doar sa expuna ridicolul propagandei comuniste in primul deceniu al razboiului rece.

In paginile sale cele mai interesante cartea lui Mihai Dimitrie Sturza contesta in multe locuri linia adoptata de multi istorici romani in ceea ce priveste momente cheie ale istoriei Romaniei moderne. Plina de informatii interesante si pentru mine inedite, scrisa cu talent si seriozitate, este una dintre cele mai pasionante lecturi istorice pe care le-am parcurs in ultimii ani. O recomand cu caldura.

 
 
 

Marturisesc ca am fost socat in multe momente ale lecturii cartii istoricului clujean Horia Bozdoghina ‘Antisemitismul lui A.C.Cuza in politica romaneasca’ aparuta la Editura Curtea Veche in colectia ‘Istorie si politica’. Istoria antisemitismului romanesc este departe de a-mi fi straina, am invatat-o si in mare masura am trait-o din experienta si povestirile familiei mele, iar in ultimele decenii am avut ocazia sa citesc cateva carti de referinta in domeniu si in primul rand ‘Imaginea evreului in cultura romana’, de fapt o adevarata istorie a antisemitismului romanesc scrisa de Andrei Oisteanu. Horia Bozdoghina se ocupa in aceasta carte de una dintre figurile marcante ale antisemitismului politic si cultural romanesc din ultimul deceniu al secolului 19 si primele decenii ale secolului 20 – A.C.Cuza – si tocmai restrangerea si focalizarea cercetarii asupra unui singur personaj face si mai flagranta virulenta activitatii sale politice, nocivitatea conceptiilor si consecintele nefaste ale actiunilor sale. Volumul – prefatat de Radu Ioanid – apare sub egida Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel” si autorul are in bibliografie inca doua studii dedicate personalitatilor dreptei nationaliste romanesti – unul despre Nicolae Iorga si altul (scris in colaborare) despre polemica din jurul ‘cazului Paulescu’.

Ceea ce imi lipsea din cunostinte, in afara de virulenta limbajului si extremismul dus pana la absurd al conceptiilor pe care le dezvaluie aceasta carte este caracterul de precursor al antisemitismului romanesc.

‘Acuzat ca ar fi fost influentat de nazisti si ca ar fi imitat politica nazistilor in Romania, A.C.Cuza a negat vehement aceste invinuiri. El declara, la 28 noiembrie 1936, urmatoarele: “S-a spus ca noi am imitat pe Hitler. Un singur fapt am sa relev, anume ca eu am scris primul meu studiu, <Generatia de la 48 si Era Noua> in februarie 1889, iar Hitler s-a nascut in acelasi an, dar la 20 aprilie; presupun ca nu aveam ce sa luam de la dansul ca doctrina. Nu, domnilor, noi suntem premergatorii lui Adolf Hitler, pentru ca am venit cum am aratat, de la 1889, cand el abia se nascuse.” (pag. 199)

Adeptii protocronismului mai pot adauga o realizare romaneasca listelor lor! Studiul lui Horia Bozdoghina scoate in evidenta inceputurile socialiste si junimiste ale tanarului doctor in drept si in stiinte politice la prestigioase universitati franceze si belgiene, intors in ultimele decenii ale secolului 19 in Iasi, si alunecat in scurta vreme pe panta explicatiilor simpliste si aberante pe care antisemitismul le furniza problemelor reale ale Romaniei in constructie. In 1895 A.C.Cuza pune chiar bazele unei Aliante Antisemite Internationale impreuna cu Nicolae Iorga, dand o dimensiune internationala activitatii sale politice antisemite. Pe plan national colaborarea cu Nicolae Iorga va dura pana la primul razboi mondial, cei doi constituind si conducand Partidul National-Democrat, care il aduce pentru prima data pe A.C.Cuza si in Parlamentul Romaniei. Drumurile politice ale lui Cuza si Iorga se vor desparti dupa Marea Unire si dupa razboi, Iorga moderandu-si pozitiile antisemite si pledand pentru asocierea Romaniei cu puterile democrate occidentale, care in viziunea sa erau mai probabil sa sustina cauza integritatii frontierelor Romaniei Mari. Sirul asocierilor lui A.C.Cuza nu se va opri insa aici, printre tovarasii sai de drum se vor afla de-a lungul timpului generalul Averescu, Corneliu Zelea Codreanu, Nechifor Crainc, si in partea finala a carierei sale politice Octavian Goga. A.C.Cuza a fost profesor universitar, membru al Academiei Romane, iar la implinirea varstei de 80 de ani, majoritatea intelectualitatii romanesti si conducerea bisericii ortodoxe i-au adus elogii pentru o activitate si o ‘opera’ compusa in cea mai mare parte din manifestari si scrieri antisemite.

 

sursa http://www.curteaveche.ro/antisemitismul-lui-a-c-cuza-in-politica-romaneasca.html

sursa http://www.curteaveche.ro/antisemitismul-lui-a-c-cuza-in-politica-romaneasca.html

 

Inca un element de surpriza pentru mine: Daca in zilele noastre – de fapt in perioada de dupa Holocaust – insusi cuvintele ‘antisemitism’ sau ‘antisemit’ sunt considerate incriminante nu asa stateau lucrurile in perioada in care a activat A.C.Cuza.

“El isi definea antisemitismul ca pe o misiune stiintifica si politica. Pentru el, evreii devenisera problema esentiala a civilizatiei romanesti. Ca profesor la catedra de Economie Politica a Universitatii din Iasi, cursurile sale erau imbacsite de antisemitism.”
(pag. 50)

Limbajul folosit de A.C.Cuza folosea in mod curent termenul ‘jidan’. Programele sale politice s-au ocupat in mod consecvent de-a lungul a mai multor decenii de ‘problema jidaneasca’. Fie ca este vorba despre Partidul National-Democrat de dinaintea primului razboi mondial, despre Liga Apararii National Crestine din perioada interbelica sau despre Partidul National-Crestin format impreuna cu Goga la sfarsitul acestei perioade, programele politice cuprindeau prevederi cum ar fi “expulzarea evreilor din sate, unde nu au dreptul sa locuiasca, excluderea evreilor din armata, eliminarea evreilor din presa romaneasca, exluderea evreilor din toate functiile, …’ (pag. 39) si asta intr-o prima faza. Faza urmatoare includea expulzarea evreilor din Romania in … Madagascar “pentru ca Madagascarul este o insula. Si-i vom putea supraveghea mai usor pe jidani sa nu mai iasa din hotarele ei.” (pag. 219)

Cartea lui Horia Bozdoghina dedica doua capitole pretentiilor de teorie stiintifica ale antisemitismului lui Cuza si componentei sale religioase. In prezentarea antisemitismului ca pe o stiinta A.C.Cuza l-a avut partener pe savantul Nicolae C. Paulescu, atins si el de virusul antisemitismului. ‘Stiinta antisemitismului’ incropita de acestia nu este altceva decat un amestec de aberatii rasiale, statistici deformate, interpretari de tipologie si istorice rauvoitoare si lipsite de baza. Componenta religioasa este si mai ridicola negand originile istorice evreiesti ale crestinismului si identitatea evreiasca a lui Iisus si propunand nici mai mult nici mai putin decat o reforma a crestinismului care sa scoata Vechiul Testament (‘jidanesc’) din randul cartilor sfinte, precum si invataturile apostolilor care amintesc originea iudaica a lui Iisus. Iudaismul este ‘analizat’ si rastamacit de A.C.Cuza, i se neaga esenta monoteista si i se atribuie elemente satanice. Trebuie mentionat ca o parte din clerul ortodox al vremii a combatut aceste aberatii cu tenta de erezie, dar au fost si destui care le-au sustinut sau le-au tolerat, nu intre cei din urma patriarhul Miron Cristea, ajuns prim-ministru in perioada dictaturii regale.

Sunt urmarite in mod detaliat in carte activitatile politice ale lui A.C.Cuza atat in perioada de dinainte de Marea Unire cat si in cea interbelica. Sunt descrise programele diferitelor formatii politice pe care acesta le-a intemeiat si le-a condus, ceea ce doar pune in evidenta consecventa virulenta a antisemitismului care a stat la baza tuturor. Negarea drepturilor politice si economice ale evreilor, refuzul acordarii cetateniei inainte de razboi si anularea cetateniei evreilor dupa razboi, adoptarea de masuri discriminatorii anti-evreiesti in toate domeniile vietii economice, sociale, culturale, si in final cererea de expulzare a evreilor din Romania revin in mod obsesiv in toate aceste programe politice. Sunt descrise in detaliu si rezultatele obtinute de aceste partide in alegerile din cele doua perioade. Este dupa parerea mea o nota de onoare pentru electoratul romanesc faptul ca in niciuna dintre cele doua perioade partidele extremiste nationaliste si antisemite conduse de A.C.Cuza nu au obtinut un procentaj semnificativ in alegeri democratice. Daca ne uitam la simpatia si colaborarea de care s-a bucurat A.C.Cuza in cercuri largi ale intelectualitatii romanesti putem spune ca electoratul a reactionat in mod mai sanatos decat varfurile intelectualitatii la virusul antisemitismului. Partidele lui Cuza au obtinut sub 5% din voturi in majoritatea alegerilor din Romania burgheza-democrata, ceea ce a dus ca in unele perioade sa fie chiar excluse de la reprezentarea parlamentara.

Chiar si cand au fost adusi la putere de catre Carol al II-lea in decembrie 1937 adeptii lui Cuza uniti cu cei ai lui Goga nu obtinusera nici macar 10% din voturile electoratului, asta in perioada ascensiunii fasciste si naziste in Europa, si in conditiile unei crize politice in care actiunile violente ale legionarilor si ‘lancerilor’ lui Cuza aveau darul sa intimideze si sa influenteze opinia publica din Romania. Un element informativ extrem de interesant este dezvaluirea legaturilor dintre partidul lui Cuza si partidul nazist german, care vedea in el un aliat si un agent in Romania. Venirea la putere a guvernului Goga-Cuza a durat numai 44 de zile dar a avut o influenta nefasta in toata evolutia politica a situatiei din Romania. Primele legi adoptate au pus imediat in aplicare programul antisemit al lui Cuza – au fost exclusi ziaristii evrei din presa si au fost inchise cateva dintre ziarele opuse guvernului, a fost revocata cetatenia romana evreilor care o primisera dupa primul razboi mondial. Antisemitismul a devenit in Romania politica de stat, si aceasta situatie avea sa continue pana la 23 august 1944. Pe drum Romania isi va reorienta politica externa de la statele democrate europene spre Axa, va pierde o parte din teritoriile Romaniei Mari si va fi angrenata in al doilea razboi mondial alaturi de Germania nazista. Odata cu instaurarea completa a dictaturii regale si apoi a celei antonesciene se incheie si cariera politica a lui A.C.Cuza, construita in mod paradoxal pe democratia pluralista pe care a facut atata in practica pentru a o submina.

Am citit cartea lui Horia Bozdoghina pe nerasuflate. Este o lectura pasionanta care traseaza portretul si cariera unui politician cu idei brutale si nefaste care a avut o influenta negativa asupra istoriei romanesti. In acelasi timp cartea este bine documentata, cu citate si referinte permanente care sustin majoritatea afirmatiilor. Unele repetitii puteau fi evitate, si poate ca ar fi ajutat si cateva ilustratii. O editie ulterioara, poate accesibila unui public mai larg, poate va contine unele imbunatatiri. Inainte de toate este insa o lectura necesara pe care o recomand tuturor celor care doresc sa cunoasca evenimentele istoriei romanesti din prima parte a veacului trecut, evenimente care au implicatii si repercusiuni pana in zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

 

‘Lumea secreta a nomenclaturii – Amintiri, dezvaluiri, portrete’ de Vladimir Tismaneanu, aparuta la editura Humanitas in 2012 poate fi citita in mai multe feluri. Pe coperta a IV-a gasim o caracterizare semnata de autor:

‘Cititorul, pe care il invit sa ma insoteasca in acest voiaj intr-o lume stinsa, dar ale carei ramificatii raman atat de prezente, va gasi in carte deopotriva recuperari istorice, demitizari politologice, secvente portretistice, un efort de explicatie si o marturisire.’

Carui gen apartine deci cartea? Nu pot sa o caracterizez exact nici macar la sfarsitul lecturii si nici dupa o partiala a doua lectura a unora dintre capitolele care mi s-au parut cele mai interesante. Am gasit in carte prea putine pasaje de analiza istorica sau politiologica pe masura numelui si reputatiei autorului. Am gasit multe secvente portretistice inegale in consistenta si in abordare. Am gasit multe marturisiri, unele interesante, altele mai putin. Am gasit multe explicatii si justificari ale biografiei personale. Stiu ca Tismaneanu este o persoana controversata pe scena publicistica si politica romaneasca, implicat in polemici si dezbateri trecute si actuale. Pentru tismaneanologi cartea aceasta este este de interes prin detaliile despre biografia personala a sa si a familiei, dar marturisesc sincer ca nu exact asta am cautat eu in ea.

Si totusi sa incep de aici, caci Tismaneanu nu numai ca nu ascunde ci prezinta deschis originea sa in lumea nomenclaturii mijlocii, discuta in carte in detalii despre biografia parintilor, rolul lor in formarea ideilor sale, in viata si cariera sa.

‘Problema nu este in ce familie te-ai nascut, ci cum te raportezi la trecut, cum il valorizezi, cat de dispus esti sa accepti ca persoane de care ai fost extrem de atasat au fost implicate in experimentul totalitar. Unii o fac explicit, altii implicit, iar altii deloc. Nimeni nu poate impune copiilor departajari transante de biografia propriei familii, dar cand acestia devin persoane publice, indeosebi intr-o democratie nascuta dintr-o revolutie anticomunista, propria lor credibilitate reclama sustinerea adevarului istoric, nu ocultarea ori chiar falsificarea sa.’  (pag. 153).

Randurile nu sunt scrise despre el insusi, dar au destula generalitate pentru a fi aplicabile.

 

source www.actualitati.net

source www.actualitati.net

 

In ce masura reuseste Tismaneanu insusi sa ramana fidel adevarului istoric in aceasta carte? Problema este din nou amestecul de genuri si de stiluri. Titlul promite revelatii senzationale sau cel putin inedite din ‘lumea secreta’ a clasei de parveniti, impostori, calai si demagogi mai mici sau mai mari, mai rai sau mai ridicoli adusi de istorie vreme de jumatate de secol la conducerea Romaniei. In realitate putine sunt lucrurile de esenta pe care un bucurestean de rand, contemporan si aproximativ din aceeasi generatie cu Tismaneanu nu le stia inca din ‘epoca de aur’. Una dintre putinele informatii inedite cel putin pentru mine a fost ca departajarea de clasa a nomenclaturii a inceput inca din vremea ilegalitatii, a sederii conducatorilor comunisti trecuti si viitori in inchisori si lagare:

‘Am cunoscut personal fosti detinuti de la Vapniarka, mi-au povestit cum trebuiau sa cedeze mancarea din pachetele primite de acasa”tovarasilor din conducere”, timp in care ei erau hraniti cu mazare furajera. Cu alte cuvinte nomenclatura nu s-a nascut in momentul preluarii puterii, ci exista inca din ilegalitate.’ (pag. 203-204).

In prea putine pagini rasuna vocea politologului si a istoricului. Cand se aude ea este clara, la obiect, si cu referinte precise:

‘Politologul Ken Jowitt a scris despre modelul de castel medieval baricadat al comunismului de tip sovietic. Mentalul stainist, ca si cel fascist, era de fortareata asediata. In Romania, fostul cartier Jianu din Bucuresti a devenit, in 1948, o asemenea fortareata, cu securisti in civil circuland pe strazile din zona, ca sa vada cu cine se intalneste, cu militieni plasati in gherete in fata vilelor in care salajuiau magnatii totalitari cu familiile lor, cu doctori aflati zi si noapte la dispozitia mai-marilor puterii.’ (pag. 20)

Greu de vorbit despre obiectivitate cand este vorba despre familia apropiata, despre prieteni sau profesori care i-au format autorului gandirea si l-au sustinut in cariera (Ovidiu Trasnea de exemplu). Personaje istorice care au avut cariere similare sunt judecate diferit si difera nu numai aprecierea activitatii lor dar si limbajul folosit – a se vedea si a se compara de exemplu portretele lui Leonte Rautu si Miron Constantinescu.

Cand este vorba despre cineva din familie sau un personaj simpatizat de autor prezentarea este idealizata, lecturile, muzica, cultura sunt apreciate:

‘Punea muzica clasica la un patefon Telefunken (il cumparase cum se spunea pe atunci “de ocazie”). Ea mi-a vorbit pentru prima oara despre Arturo Toscanini, despre David Oistrah, despre Yehudi Menuhin, despre Emil Ghilels, despre Sviatoslav Richter. Am ascultat la ea, de pe la cinci ani, de obicei sambata seara, simfoniile lui Beethoven dirijate de Toscanini.’  (pag. 105)

In schimb, despre un personaj mult mai aspru judecat cum era Nicolae Moraru, este scris:

‘Citea cu pasiune ‘Roman Gazeta’, ‘Literaturnaia Gazeta’, si alte publicatii sovietice. N-a acceptat niciodata destalinizarea. Avea in biblioteca personala cartea filozofului francez Henri Lefebvre ‘La somme qui reste’, am inprumutat-o de la el, avea paginile neatinse.’  (pag. 263)

Dincolo de anecdotica sunt puse si intrebari mult mai dure legate de angajarea parintilor sai in miscarea comunista, si de continuarea timp de decenii a acestei colaborari (sau mai mult decat colaborari). Referindu-se la mama sa:

‘Mai tarziu am intrebat-o in repetare randuri, mai ales cand mama a citit ‘Primul cerc’ de Soljenitin, cand a citit Vasili Grossman: Dar cum se poate sa nu fi stiut, nu erati acolo? Exact intrebarea pe care o pun si copiii nazistilor: Voi n-ati vazut nimic? N-ati stiut? Intrebarea mea era, mai exact: N-ati vazut pentru ca nu puteati sa vedeti, sau n-ati vazut pentru ca nu voiati sa vedeti? Cred ca nici nu puteau, nici nu voiau sa vada. Si cred ca raspunsul cinstit este ca lucrurile nu erau evidente.’  (pag. 53)

Nu la fel de intelegator este insa Tismaneanu cand se refera la Ion Gheorghe Maurer, si in orice caz nu pune aceleasi intrebari:

‘M-am intrebat adeseori ce-a cautat Maurer, in anii clandestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii fanatici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitorese de provincie gen Ghizela Vass sau Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar si incuraja egocentrismul vindicativ si antiintelectualismul visceral al lui Gheorghiu-Dej?’ (pag. 141)

Daca a pus intrebari similare parintilor sai si care vor fi fost raspunsurile – nu este dezvaluit in aceasta carte.

 

source http://www.agenda.ro/lumea-secreta-a-nomenclaturii/274031

source http://www.agenda.ro/lumea-secreta-a-nomenclaturii/274031

 

Cred ca pana la urma in ceea ce priveste obiectivitatea este aplicabil un paragraf scris de Tismaneanu in contextul mentionarii memoriilor lui Popescu-Dumnezeu:

‘Pretentia obiectivitatii ne este nici o secunda atenuata de recunoasterea faptului ca autorul nu are cum sa fie un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra valtorii.’ (pag. 222)

Cei care se vor aventura in citirea cartii trebuie atentionati in legatura cu inca un aspect. O mare parte din sectiunea memorialista mai ales este ocupata de insiruirea relatiilor de familie, cu liste de nume ale unor persoane si personaje cu care Tismaneanu sau familia sa au fost candva in relatii, si care au foarte putina importanta si zero interes pentru cititorii care nu au trait sau nu au avut relatii in lumea protipendatei comuniste. Un exemplu (din multe):

‘Cel mai des ai mei faceau mese cu Grigore si Maria Cotovschi, la ei, la parter, ori la noi. Veneau Francisc (Feri) si Aurel (Riva) Mihai: el lucra la arhivele CC, ea era aistenta universitara de rusa, mica de statura, cu o voce mereu ragusita. Riva, nascuta Malcik, facuse parte in anii 30 din CC al UTC, se cunostea de atunci cu Ceausescu. Mai veneau doctorul Cornel Kaplan, si sotia sa, Tea, el a fost vreme de un deceniu seful Sectorului Special (medical) din cadrul Gospodariei de Partid. Era nepoata de frate a lui Chisinevschi, a lucrat in Ministerul de Interne, cred ca a fost chiar secretara comitetului de partid in anii ’50. Era profesoara de sport.’ (pag. 50)

Memorialistica se imbina cu portretistica in cartea lui Tismaneanu. Un capitol special ii este dedicat lui Nicu Ceausescu, de fapt in acelasi capitol este inserat si un portret al lui Petre Roman, si sincer sa fiu nu stiu daca acesta din urma nu este chiar mai negativ decat cel al fiului dictatorului. Ultima treime a cartii cuprinde o galerie de 17 portrete de cateva pagini fiecare ale diferitelor personaje apartinand sau cu legaturi oarecare cu nomenclatura. Este foarte inegala in nivel, stil, continut aceasta galerie care pare sa adune articole de presa sau de blog scrise in momente diferite de timp, cu interesul focalizat pe aspecte diferite. Ea cuprinde portrete ale unor membri ai Birourilor Politice, dar sunt inclusi si profesori ai autorului si scriitorul Alexandru Ivasiuc. Unele dintre aceste portrete sunt bine schitate si dau o imagine exacta si informatii esentiale (Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu, Alexandru Draghici, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Ionescu-Giulian), altele par a suferi de subiectivitate excesiva intr-un sens sau altul (Eugen Florescu, Gizela Vass, Ovidiu Trasnea). As fi fost foarte interesat sa aflu mai multe detalii despre refugiatii politici greci care s-au aflat in Romania anilor 50, 60 si inceputul anilor 70, dar capitolul care le este dedicat este extrem de dezlanat si scris la modul anecdotic. La fel, despre personaje ca Mihai Roller sau Pantiusa Bodnarenko va trebui sa astept alte carti (poate tot ale lui Tismaneanu) pentru a afla informatii mai complete si mai consistente.

‘Lumea secreta a nomenclaturii’ este mult mai putin decat promite si decat ma asteptam, si altceva decat ii spune titlul.