Entries tagged with “Focsani”.


Un nou text semnat de Gica Manescu. Un nou si remarcabil fragment de amintiri.

————————————————————————————————–

 

In urma cu catva timp am scris despre gene, mosteniri, avantaje si cercetari. Norocul unora, ghinionul altora.

Deocamdata cunostintele sunt inca in faze inaintate de cercetari, dar limitate, insuficiente. Sunt agatate de cromozomii cunoscuti  in genetica, de mai multa vreme.

Nu intru in amanunte, dar voi scrie despre unele caracteristici ale mele, in  sanul familiei, comparandu-le intre ele, care mi-au dat  de gandit. Nu de azi, de ieri.

Se presupune ca acei din asa zisa “patura nobila“ a judaismului, cohanimii, din care fac parte, ar fi rude intre ei.

Dar in  cei 3000 de ani scursi, cu cine sunt sau am fost ruda? Nici nu cercetez, nu e foarte important, iau viata asa cum este si ma limitez la cele sigure si stiute.

Acum un an, find in  Bucuresti am plecat cu Dan, fiul meu, la Focsani, ca nu mai fusesem de cateva zeci de ani la mormantul tatei si al bunicilor. Pe mama, “o vizitasem“ la  Giurgiului, in Bucuresti.

Nu sunt om al religiei, dar sentimentele, amintirile si obligatiile morale pe care le-am avut si le am in memorie si inima parca ma imping s-o fac.

La mormantul bunicului Solomon, am citit ca e fiul lui Efraim Hacohen. Ca suntem cohanim stiam, dar nu ii stiam numele. De multe ori sedeam langa “granpa“ si el imi povestea ca dintre cei 3 nepoti eu eram cel mai curios si intrebam, voind sa stiu.

Prin astea m-am deosebit eu de sora si fratele meu.

Am aflat ca strabunicul meu era un evreu sarac, sot bun si devotat, linistit, om al religiei in comunitatea mica a evreilor din orasul muntean de la Milcov. Aducea fiecare banut sotiei care avea in grija 3 baieti si o fata. Era un functionar umil, la autoritatile oraseneti, ca un vames la trecerea spre si din Moldova. Uneltele lui de munca erau cele necesare scrisului si o stanga subtire din metal cu un carlig, sa poata agata eventuale foi de tutun, ascunse sub  coviltirul carutelor venite din Turcia. Ne-voind sa ia “bacsisul“ unui traficant, cinstea era mai presus decat multe, in  discutiile inflacarate, care au atras trecatori, turcul a scos un pistol si l-a ucis. Strabunica mea a aflat acasa si plangand a adunat copiii langa ea.

Ce s-a intamplat mai departe n-am aflat, ca nici bunicul nu-si mai amintea.

Mai tarziu, el a fost trimis la un unchi in Bucuresti care avea un atelier de reparat mobila. Era ca un chin, la cei 9–10 ani sa care pe umar un scaun, spre seara intunecoasa si cuprins de frica, la intoarcerea cu banii in buzunar. Fratele cel mare, avea 16 ani, era ca seful familiei si scotea o paine amara dintr-o pravalioara cu articole gospodaresti. Farfurii, linguri, candele, cani si alte mici ustensile. Celalat frate a fugit in Bulgaria de frica sa nu fie prins cu arcanul pentru militarie. I s-a pierdut urma.  Au ramas in mintea familiei doar numele si figura speriata.


sursa - http://postcards.delcampe.com/page/item/id,145777154,var,Focsani-Romania-Rathaus,language,E.html

 

In  1872 bunicul Solomon a deschis un magazin al lui, apoi s-a insurat cu o focseneanca  ceva mai instarita si a avut o fata si 2 baieti. Tatal meu a fost mezinul. Matusa n-a avut copii, iar unchiul meu, de care auzisem numai, a plecat in USA la inceputul secolului 20, dar dupa  2 ani a revenit acasa, bolnav de TBC, si cu toate ingrjirile posibile atunci, a parasit familia pentru o lume necunoscuta.

Dupa Primul Razboi Mondial bunicul a adaugat pe firma “& fiul”. Tata i-a devenit tovaras si au extins mult activitatile comerciale. Erau fruntasi in oras.

Fara scoala, doar Heiderul – scoala  cu caracter religios judaic – a invatat sa citeasca si sa scrie romaneste, a devenit un cetatean stimat si onorat de concetateni.

Activ in problemele de cult, a devenit ‘gabai’ – administrator – la Templul Coral. De Iom Kipur, ca un Cohen onorat, binecuvanta enoriasii.

A fost pentru mine, ca un intelept al trecutului. M-am atasat de el si atent, ascultam ce imi povestea

Ii erau dragi si ceilalti nepoti, si cadourile le primeam fara deosebire.

Si in familia noastra, am simtit caldura parintilor si bunatatea lor. Ne dadeau frau liber, dar sa fim harnici, sa stim ce e promisiunea care trebuie onorata, si intrebarile sa nu ramana fara raspuns. Punctualitatea era ce ne-a intrat in sange. In 17 ani de scoli, am intarziat o singura data, in  clasa II–a, ca am asteptat un prieten care voia sa ma insoteasca.

Nu i-am deziluzionat si am crescut in dragoste si stima reciproca. Parintii n-au precupetit nimic pentru noi.

Din copilarie deja, doream sa am niste trasaturi de comportare si apropiere de oameni, ca parintii si bunicii.

Intelegerea mai buna am avut-o in  adolescenta. Daca ar fi fost  posibile imagini, semne, indicii.etc. ale mele si ale fratilor mei, simultane, nu s-ar fi putut observa nici o deosebire. Identitate perfecta.

 

sursa http://info.e5.ro/poze/Vederi-vechi/Focsani-vechi/Focsani-Str.Unirii.jpg.html

 

Fata de familie, prieteni, colegi sau egali,  subalterni dar si superiori.

Dar pe de alta parte, intuiam ca eu am in firea mea ceva deosebit fata de ei. Nu puteam preciza ce si in ce directie sau gandire. Am fost uimit,  cand in copilarie si adolescenta, am fost  cu alti copii sau prieteni si fara sa stim,  intr-un  focar de boala contagioasa.  Singurul ramas sanatos am fost eu. Imunitatea imi este crescuta.

Cititul era o pasiune a familiei si cartile erau totdeauna la capatai.

In activitatile casnice, gospodaresti, sora mea era ambidextra, eu fara deosebire, dar primul nascut, cu 4 ani mai in varsta, atat in casa cat si la condusul ocazional al unui automobil (desi avea permis si pentru camioane, obtinut de vreme indelungata) avea “doua maini stangi“. Dar la jocul de bridge, le folosea bine pe ambele.

In scoala primara am terminat cele 4 clase, cu premiul intai. Se auzeau unele voci care sustineau ca gratie tatalui meu, membru in conducerea Comunitatii, de care depindea si invatamantul. Am fost jignit la cei 11 ani ai mei. Am rugat-o pe mama sa-mi dea cateva  notiuni de franceza si in septembrie, am intrat in clasa I-a  la Liceul  “Unirea“. Am invatat, am avut note bune si l-am invins pe Ionescu Gheorghe, concurent ambitios. Am terminat cu premiul intai, am simtit o multumire si am fost  mandru ca am facut dovada cinstei si a corectitudinei.

In clasa II-a am fost bolnav, o nefrita si am lipsit mult de la scoala. Cu tratamente si dieta, mie, copilului caruia ii placeau mancarurile bine preparate, indiferent care, predominand carnea. Aveam permisiunea o data pe saptamana, sa mananc un sfert de pasare si nu eram pe locul meu la masa familiei. Eram singur, inainte  celorlalti. Supe de legume, gris, cartofi, macaroane, fructe. Vointa a avut succes si m-am vindecat .

N-am mai luat premii, nici n-am cautat, dar am fost  printre primii si am absolvit bacalaureatul in iunie 1934, avand ca Presedinte al comisiei, pe profesorul de filozofie Tudor Vianu

In  toamna am intrat la Facultatea de medicina din Iasi.

Mi-am dat seama ca am o inclinatie spre a scrie si am inceput cu poezii mici, continuand apoi cu povestiri, amintiri, scenete de spectacole ocazionale, neprofesioniste.

Am devenit in Israel si la Toronto, colaborator al unor publicatii in limba romana.

Apoi pentru mine,  au aparut listele internetice si m-am inhamat in ele.

La inceputul adolescentei am inteles ca atat bunicul cat si tata erau  in  afara de treburile lor comerciale si familiale preocupati si de cele orasenesti si ale Comunitatii evreesti.

Am aflat ca in 1916, cand trupele romane s-au retras pe frontul de la Marasesti, nemtii se apropiau de Focsani. La Milcov 3 cetateni de frunte, unul era bunicul meu, care stia un pic de germana, dar mai mult idis, au intampinat pe generalul Mackenzen si armata lui cu paine si sare si i-au condus in oras. Repartizati in cazarmile goale. Nostim a fost in 1918, cand ei au plecat si generalul,  comandantul trupelor romanesti revenite de pe front, a intrat in cazarma. Nemtii luasera ce era a lor.  Ce nou veniti, nu aveau oale de gatit mancarea cazona. Generalul s-a dus la magazinul bunicului, s-au salutat, ca vechi cunostinte si a comandat oalele cele mai mari. Dar magazinul era aproape gol, doar unele obiecte simple, necesare.

A oferit doar niste oale de nevoile nocturne, dar de dimensiuni , rar de gasit o persoana potrivita. Comandantul i-a multumit, niste miltari le-au luat, a platit si au plecat.

De la Dr. Zvi ben Dov (Pincu Zilberman), fost elev de al meu si care a studiat arhiva orasului pentru documentarea in istoria lui, publicand si cartea respectiva, am aflat ceva nou. Prin 1908, tatal meu, avea 23 ani, cu inca 2 prieteni, au dat viata, unei cantine, cu o masa calda, petru evreii saraci.

La sfarsitul anlor 20, s-a luptat pentru buna organizare a Comunitatii evreesti si sub Landau, a devenit Secretarul general, fac-totum-ul. Mai tarziu, cu farm. Freier, a intarit sectia Lojei Bnei Brit si apoi a Societatii de ajutor “Fraterna”.  Comitetele respective l-au ales Secretar general. Era  ocupat pana peste cap. Mai fusese numit jurat la Tribunal si tutorele a 4 copii ramasi orfani de tata la varste mici. Nu se plangea si era multumit de cele ce facea.

Noi il admiram si trageam invataturi.

Ma framantam ca in mintea mea, in  afara de scoala, joaca si lectura, imi treceau niste idei deosebite. Va dau doua exemple.

Prin 1931, aparusera pe piata romaneasca , “ Ghetare“, dulapase din lemn vopsit,  captusite cu tabla si un loc pentru ghiata. Favorabile pentru unele gospodarii care nu aveau beciuri, pivnite adanci si racoroase pentru pastrarea alimentelor vara.

Tata comandase si astepta livrarea. In ziua respectiva l-am rugat sa ma lase sa aranjez eu vitrina cu geam mare, spre strada pricipala.

A acceptat, am  cumparat un carton mare alb si un creion cu negru puternic.

Cu rigla si creionul simplu, am desenat un ghetar, putin din profil si am scris cu litere mari, in relief negru – AVEM GHETARE.

Lumea se oprea si devenea interesata.

Nu mult dupa asta Uzina electrica a fost capabila sa extinda electrificarea majortatii caselor din oras. Trebuiau lampi, cantitati mari. Tata le-a comandat si aranjatul vitrinei a fost sarcina mea. Am golit tot ce era in ea, am  rugat pe unul dintre salariati sa ma ajute, sa fixam niste polite pe pereti. De jos in sus, am pus o candela, ca opait, o lumanare intr-un  sfesnic din lut ars, o lampa mica cu petrol, una mai mare cu abatjour alb. Pe plafonul magazinului erau atarnate tot felul de lampi. Am  apropiat una cu doua brate, becurile aprinse – cineva facuse legatura cu electricitatea si prin deschizatura  din magazin a vitrinei se lumina totul in jur. Alta reclama n-a mai trebuit. Doar ea e sufletul comertului.

Ai mei au fost incantati si bunicul mi-a facut un cadou. Niste bani, pe care i-am pus  pe carnetul de economii. Cand intrasem in liceu, mi-a cumparat un  ceas Omega, pe care nici nu mai stiu cati ani l-am purtat.

Credeam  ca memoria mea e una normala. Daca recitam o poezie sau explicam ceva dascalilor, era ca am invatat.

Devenind student,  am aflat ca tratate sau manuale pentru specialitatile ce le vom  invata,  erau in numar, poate cat degetele unei maini.

 

sursa http://www.flickr.com/photos/[email protected]/page5/

 

Majoritatea profesorilor cereau sa explicam din cele predate de ei. Deci cat mai multe de notat. Asa  am reusit sa scriu rapid, cu unele prescurtari ale cuvintelor, sa le inteleg la citire. Se adunau 2-3 caiete si inaintea unui examen le citeam. Am inteles ca am o iscusinta deosbita. Cu ochii, parca vedeam  paginile si unele schite. Cam  dupa doua lecturi, avem in minte, o buna parte din continut. Dupa a treia oara stiam totul pe din afara.

Am tras concluzia favorabila mie si am facut uz de ea.

Importanta mare a acestei insusiri am gasit-o cand m-am propus profesor de Stinte naturale la Liceul evreesc din  Focsani. Ultima data cand am invatat materia asta a fost in anii scolarizaraii liceale.

Am cumparat cele 8 manuale si dupa progamul scolar,  stiam zilele si clasele unde aveam orele mele. Seara de inainte, invatam materiile respective,   exersam cele 2-3 schite pentru desenul pe tabla si asta era. Creta si buretele umed cadeau in  sarcina elevilor.

Vorbeam curgator, fara sa ma uit pe vreo notita. Inainte ascultasem 2-3 elevi nu numai din predarea precedenta ci si din cea anterioara.

In cei 4 ani, cel mai greu a fost primul. Apoi aveam deja inmagazinate in memorie, multe din cele invatate pentru a doua oara in  viata mea.

Ce fel de dascal am fost? se pare ca bun. Eram prieten cu scolarii si ne stimam, la nivelurile respective.

Aici pun punct la povestirea lunga si detailata. Ma cunoasteti mai bine, si in adancime si va puneti poate aceiasi intrebare : Cum a fost posibil ?

Eu nu stiu si nici nu pot afla. Genele mele sunt cu mai multe radacini in cei 3000 de ani. Cu cine ma inrudesc?

Cate generatii au fost sarite sau active in transmiterea insusirilor deosebite? Ce forte m-au adus sa fiu cum sunt,  la cei  peste 95 ani.

Inchei cu ce a scris poetul:  “Nu cerceta aceste legi / Ca esti nebun de  le-ntelegi.”

Asa  ma comport.

 

Gica Manescu – Decembrie 2011

Prietenul meu din Bat Yam, dr. Gica Manescu mi-a dat permisiunea sa preiau pe blog inca un episod din amintirile sale. Ii multumesc din nou pentru osteneala de a-si asterne pe hartie amintirile si intamplarile prin care a trecut si pentru placerea pe care ne-o face de a le impartasi.
———–

Daca am inceput sa scriu cate ceva despre “ lumea inconjuratoare “ care ne ajuta sa traim mai bine si poate mai usor, am gasit, de mai mult timp, intr-o sradutza ce uneste doua strazi paralele, tot un emigrant rus, un cizmar. Trecand acum catva timp prin ea, mi-au venit in minte amintiri, din anii copilariei . Ce frumos a fost!

sursa: www.geschichteinchronologie.ch

Parca eram in orasul meu natal, Focsani, in care candva, Milcovul facea granitza intre Muntenia si Moldova. Acolo a fost strabunicul meu, un fel de vames. Dar amarat, cu 4 copii si fara “ ciubuc “ Nici n-ar fi luat. A fi “Cohen “ era o cinste, in Comuntatea evreiasca, cat de mica era. Pentruca n-a vrut sa ia bacsis de la un turc, traficant de tutun (bacsisul era introdus de ei de peste 100 ani), a urmat o  tragedie. Sub coviltirul carutei, Efraim ,strabunicul meu, a gasit foi de tutun, interzise, fara unele taxe. Nevoind sa plateasca, turcul“ l-a achitat” pe vames cu un glontz mortal.  Asa a ramas strabunica, vaduva tanara, saraca si cu casa grea. Parca-l vedeam pe domnul Schwartz, care repara incaltzamintea, doar cu materialul clientului. Intr-o camera la un  demi-sol, cu un bec atarnand deasupra mesei de lucru, pe un scaunel cu trei picioare,cu ochelarii pe varful nasului si un zambet in coltzul gurii. Scuipa din gura cateva cuie, din lemn sau fier, si-mi raspundea la salut. Trebuiau pingelite ghetele mele. Lua in mana bucata de crupon, cumparata de tata la domnul Zilberman, si incepeea prima operatzie. Punea o foaie de ziar pe o talpa si cu o pila speciala – rashpel- lua modelul si marimile. Avea tiparul cu care taia din crupon, ce ii era necesar,imi dadea restul si sa vin  dupa patru zile. Nu intrebam de pretz si nici el nu-mi spunea. Eu ridicam ghetele talpuite si tata ii trimitea banii.Acum aveam o reparatie mica, la pantofi. Se tocisera   putzin, marginile tocurilor. Trebuiau indreptate, sa pot calca bine. Am ntrat in strada de trecere. Acum, in  fatza mea, la umbra unui pom, sedea el, pe un  scaunel, in  spatele unei mesutze cu unelte de cizmarie. Un barbat de vreo 60 ani, cu ochelari cu rame de metal, cu o sapca pe cap, un pulover in carouri . Potrivea niste flecuri, dintr-o foaie groasa de cauciuc, la niste pantofi scalciatzi. S-a oprit si m-a privit. Shalom – shalom. I-am dat sa intzeleaga ca nu vorbesc limba lui. Am trecut la ebraica si ne-am intzeles, cu ce stiam fiecare. Surpriza mea,a  fost cand l-am intrebat de unde vine. N-a intzeles. Cu aratatorul spre el am spus: Kiev ? Moskva ? Leningrad ? A raspuns: Bender. Deci Cetatea Alba, in Moldova – Basarabia. Ciupea ceva pe romaneste. Venise de 3 ani, cu sotzie si 3 copii. Tatal lui  fusese   responsabil la o cooperativa de reparat incaltaminte, in locul unde bunicii, au avut-o inainte de revolutzie. El a  invatat si a ajuns institutor la o scoala din  oras. Nu le este usor,  locuintza gasita, mica, dar spera la mai bine.  Una din  fete,pianista, este “ozeret “ – ajutoare- la o famile si mai are cateva lectii de pian. El cu cizmaria, mai aduce un ban. Ia pretzuri modeste. Lucru de maestrie, nu face. Stie ce a mai apucat sa vada si chiar sa incerce, pe langa tatal lui.Mici reparatii si el are tot de ce e de nevoie. Tot ca domnul Schwartz, tzine in  gura cateva cuie, cu o sula face gaurile si cu un ciocan special, bate cuiele. Are si o solutzie de lipit, cam indoelnica.

sursa judaica-art.com

Langa el pe banci, concetateni isi povestec intre ei ( parca e ceva specific rusilor, de a se aduna prin parcuri, gradini si a sta de vorba ) .

Am scris titlul dupa cum ati vazut. De fapt, omul meu, ca sa spun asa, nu e cizmar adevarat cu calificarile necesare. As fi scris “ sandalar “ termen folosit in ebraica, dar in romaneste, n-ar fi fost corect. Exact ar fi fost poate “ carpaciul “,dar m-am oprit. E o expresie prea pejorativa si nu vreau sa jignesc pe nimeni.

Cand ploua si trec prin gradinitza, nimeni sub  copac, nimeni pe banci.E rece, e umed, pe jos, baltoace. Sunt trist.Eroul meu din povestire, sta prin casa si nu-si poate imbunatati traiul zilnic. Noroc insa, ca suntem in Israel si nu in Republica Moldova, ca aici, soarele e mai mult pe cer, decat dupa nori.

Dr.G.Manescu

Iulie 2010

“Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem ci prin mortii pe care ii plangem” este motto-ul impresionantei carti a lui Varujan Vosganian, motto care pune de la inceput aceasta cronica a comunitatii armene din Romania sub semnul unei istorii traumatizante marcata de prezenta neintrerupta a mortii. Mai incolo in carte aflam despre ce fel de soapte este vorba: “In copilarie am trait intr-o lume a soaptelor. Ele se rosteau cu bagare de seama. Abia mai tarziu am aflat ca soapta are si alte intelesuri, cum ar fi tandretea sau rugaciunea.” Soaptele copilariei lui Vosganian sunt soaptele fricii de urechile vecinilor sau ale informatorilor, sunt soaptele care transmit o istorie prea cumplita pentru a fi povestita cu voce tare, sunt soaptele pe care mortii le trimit marturie de pe celelalte taramuri. Scriitorul care este la o generatie sau doua dupa majoritatea eroilor cartii aduna informatiile ca un cronicar predestinat (in capitolele finale aflam si care este simbolul acestei predestinari) se considera a fi un cronicar al unor timpuri si a unui popor care nu a avut o modalitate de expresie a suferintelor sale istorice.

Nu stiu nimic despre literatura armeana si despre reflectarea in ea a genocidului impotriva armenilor petrecut in timpul primului razboi mondial. Am convingerea ca romanul lui Vosganian desi scris in romaneste va deveni una dintre piesele de rezistenta, daca nu piesa de rezistenta a acestei literaturi. Cititorii familiari cu literaturile Holocaustului si a Gulagului vor regasi structuri narative familiare, evenimente mult prea cunoscute, vai, in istoria ororilor comise de oameni impotriva oamenilor, si elementele psihologice determinante comune ale victimelor – incredulitatea in fata rautatii umane si a destinului, disperare, revolta impotriva Dumnezeului absent, resemnare, dorinta oarba de supravietuire, razbunare. Capitolul opt al cartii este zguduitor in detalii si aduce nenumarate informatii care localizeaza exact cele sapte cercuri ale infernului pe care deportatii armeni le-au trecut in ceea ce pentru majoritatea a devenit drumul spre moarte.

“De la convoaiele duse in locuri izolate si usor de impresurat pentru a fi macelarite, si de la lagarele de concentrare pana la moartea prin impuscare, infometare, scufundare in apa inghetata, ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol si pana la Deir-ez-Zor si Mosul, au fost utilizate mai tarziu de nazisti impotriva evreilor. Atata doar ca in lagarele naziste detinutii purtau numere, iar aceasta numaratoare macabra a sporit grozavenia crimelor comise impotriva poporului evreu. Mortii ramasi in urma actiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai multi, daca intre crime de asemenea amploare se pot face comparatii de acest fel, dar sunt mai nenumarati. “

Structura cartii este fals memorialistica. Desi povestita la persoana intaia aflam prea putin si conteaza prea putin personalitatea autorului, care devine mai mult un medium prin care vorbesc personajele care au trait de-a lungul primelor doua treimi ale secolului. Mai degraba este vorba despre o colectie de povesti ale vietii acestor personaje, multe dintre ele fabuloase in dimensiuni, de la bunicul Garabet adunator si arhivar al memoriei comunitare, trecand pe la exaltati si victime, intreprinzatori, eroi si tradatori, cu totii purtand insa povara trecutului, a fugii si refugiului, a traiului ca apatrizi. Impreuna povestile lor compun istoria unei comunitati care isi poarta patria pierduta nu numai in memorie, dar si in harti pastrate ca un secret sacru, si in carti scrise cu semne ininteligibile pentru cei din jur, si in insemnele consulare ale unei tari care nu mai exista decat in sperante si vise.

Scriind cronica comunitatii armenesti din Romania, Varujan Vosganian creaza in ‘Cartea Soaptelor’ si o reflexie a societatii si istoriei romanesti din jur, care in perioda in care se petrec povestile eroilor sai trece prin prea scurta perioada de relativa democratie si prosperitate de dupa intregirea frontierelor, prin convulsiile extremismului nationalist, dictaturile succesive si razboiul, ocupatia si caderea sub controlul celei mai indelungate dictaturi din istoria Romaniei – cea comunista. Din nou au loc scene simbolice:

“In 1949, personajele nu sunt ale Cartii soaptelor, traiesc in afara ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut impotriva cartilor si indeamna multimile sa le arunce in foc. In Cartea soaptelor se povesteste despre ziua in care au ars cartile. Asa cum ziua taierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot asa ziua arderii cartilor nu a putut distruge toate cartile In razboiul dintre stapaniri si carti, desi numai cartile mor, stapanirile nu castiga niciodata. Pentru ca oamenii au scris mai mult decat au puterea sa uite.”

Pasajul este superb, si este intarit vizual de descrierea scenei in care cenusa cartilor arse ale comunitatii este dusa spre cimitir intr-o procesiune funebra pe strazile orasului, in sunetele muzicii catate de fanfara tiganilor.

La peste 500 de pagini Cartea soaptelor este neasteptat de usor de citit. Secretul consta in puterea de evocare a autorului, in minutiozitatea si veridicitatea descrierilor care readuc la viata Bucurestii sau Focsanii perioadei interbelice, sau personaje mai mari si mai adevarate decat viata, cum ar fi Hartin Fringhian, industriasul rege al zaharului, purtator al unei demnitati si credinte in valorile timpului sau care transcende si biruieste intr-un fel vicisitudinile istoriei. Egal lui in literatura romana a ultimelor decenii este poate doar Ozias din Caietele lui Ozias a lui Ion Vianu.  Contructia epica se bazeaza pe acumularea povestirilor si varietatea personajelor ca si introducerea si dezvaluirea gradata a elementelor istorice functioneaza bine, cu putine exceptii – capitolul penultim este una dintre ele, unde un alt episod memorabil al adunarii amintirilor materiale ale comunitaii intr-un chivot ce va fi ingropat spre inchiderea cel putin aparenta a unui ciclu este alipit unor episoade biografice intr-o alaturare in care imi pare a lipsi cursivitatea.

Capitolul final sugereaza insa ca inchiderea cercului a fost doar aparenta – aluzie la un conflict neincheiat, la o rana istorica inca nevindecata. Daca drama va avea insa si alte acte ele se vor desfasura in alta parte, si limba in care vor fi scrise cronicile va fi alta decat limba romana. Cartea soaptelor ramane insa o emotionanta cronica de referinta scrisa intr-o frumoasa limba romaneasca si apartinand de aceea si acestui spatiu cultural comun.

Despre carte, istorie, memorie – http://carteasoaptelor.ro/

Strada Centrala din Focsani - sursa www.artline.ro

Ramasesem pe culoarul vagonului, sa tin usa deschisa intre ploestenii. Nu erau de statura inalta, cel putzin ca mine 175 cm. ci mai marunti si doamna mai rotofee.Se misca mai greoi. El reuseste sa urce (prima treapta era destul de sus) si mai veneau doua, pana la culoar. Domnul intinde mana spre sotie, dar nenorocire. Mecanicul, face semnul de plecare, trage sirena, si in suieratul ei, trenul porneste lent. Doamna cauta mana sotului, o prinde, fara putere. Ei disperati, ca si mine. Trenul mareste viteza, lumea de la ferestre si cea de pe peron, vede   scena, se trage semnalul de alarma. Trenul se opreste. Se aduna toti spre noi. Seful garii, oameni straini si un sergent al politiei. Ne inhata  si ne duce in birou. Se telefoneaza imediat la Politia orasului si se  vorbeste cu cineva de la biroul Sefului  Sigurantei, un Comisar Sef . Cei trei  “acuzati “  sed ingandurati pe o banca. Cam dupa 20 de minute,se deschide brusc  usa si cu gura cat o sura, intra tipand Seful Sigurantei. Am zambit  si m-am calmat. Era domnul Lapusneanu. In  urma cu un an, transferat cu sotia (evreica) de la Timisoara li s-a rechizitionat  una din cele mai bune camere si anexe de pe lista Primariei. Era in casa noastra. Oameni linistiti, Ea, o femeie tanara, s-a lasat, chiar cu multumire si respect in a asculta sfaturile  gospodaresti date de mama mea. El linistit. Nu ne-au deranjat, chiar la folosirea salii de baie cu anexele si in bucatarie. L-a ajutat pe tata, sa plece cu mama, la consult la Prof. Parhon, in  Bucuresti, in al carui tratament endocrinologic se afla. Aveau nevoie de autorizatie  speciala. Pe un ton categoric, a ordonat Sefului garii, sa faca un Proces Verbal scurt, sa fie semnat si restul e treaba si grija lui. Am iesit, cu capetele plecate, ploiestenii ingandurati. Ne-am suit in  trasura cu care venise, si intreaba :” Domnule Doctor, va duc intai pe Dvs. acasa?

Liceul 'Unirea' din Focsani - sursa www.viatadeliceu.ro

Insotitorii mei, n-au stiut ce sa creada. Au inteles ca ei trebuie sa-i faca un dar banesc. La revedere, in fatza casei noastre. Nici n-am povestit imediat, toata aventura. Era joi. Sambata dimineata la ora 8, trebuia sa ma prezint  la un regiment din garnizoana Focsani, la capatul orasului. Am fost punctual. Mai erau, cred  inca numerosi concentrati, poatespre 100. Evrei puri. Un plutonier ne-a ordonat sa facem un care si in mijlocul lui,cu vocea baritonala, ne-a anuntat ca vom avea de pregatit un aerodrom, cu doua benzi – decolare, aterizare, de dimensiunile….Trebuia sa curatam iarba si balariile si apoi sapaturile, sub supravegherea lui si a doi tehnicieni, unul neamt si un roman. Cum Armata Rosie, venea ca un tavalug, spre apus si nu era departe de granitele Romaniei, Statele majore ale armatelor, au decis sa construiasca o linie de  aparare cu transee si intarituri in cotul Carpatilor (ca in 1916, cu lozinca ” Pe aici nu se trece “), probabil cu alte forte de munca judaice, gratuite. Aerodromul era pentru aviatia germana, aproape de front si puteau veni – pleca, aproviziona cu benzina si munitii (erau prevazute). Am primit unelte – lopeti, sape, harlete, seceri – pe care le-am depozitat intr-o magazie, urmand ca luni, la 7,30 sa fim preszenti. Duminica am cautat sa-mi pregatesc un echpament de munca (nu  prea  aveam ceva deosebit), dar am rezolvat “costumul si incaltamintea” adecvate.Deodata, in jurul orei 10, sirenele de alarma suna fara pauza. Adapostul, ca la multe case era un sant in gradina, cu o banca din lemn, rudimnentara si ca acoperis, o rogojina.Am coborat cum am putut (se facuse in pamant o mica treapta, Am sustinut parintii) si s-a auzit zgomotul unui bombardament. Pe cer, nori negri de fum. Terenul viitorului aerodorm era de nefolosit. Legaturile telefonice intrerupte, n-am  putut vorbi cu sotia si sa-i spun ca in 2 - 3  zile ne revedem.  Asa s-a terminat concentrarea si eu termin povestirea.

Gica.

Prietenul meu doctorul Gica Manescu mi-a permis sa preiau o prima parte dintr-un exceptional text memorial care relateaza din experientele sale din perioada celui de-al doilea razboi Mondial. ‘The Catcher in the Sand’ este onorat sa ii gazduiasca scrierile

Focsani, gara veche - sursa www.railwayfan.ro/

Era la inceputul lui iunie 1944. Intrasem in vacanta scolara, cu speranta de pace, liniste si timpuri noi (filmul cu Chaplin, il vazusem de mult). Plecasem cu sotia la Bucuresti, unde era familia ei, refugiata din Iasi. N-aveam deptul la calatorii, fara autorizatii speciale. De unde ? Locuiam in  Focsani, eu ocupandu-mi timpul ca profesor de stinte-naturale la Liceul evreiesc, Sotia, cu lectii de engleza, particulare (avea o licenta valabila de la Londra ). Prin tatal meu, am gasit un bun cunoscut al lui, podgorean, capitan in rezerva, mobilizat la un birou al armatei, in Focasni (imi  amintesc  numele lui – Hainarosie). El isi imbunatatea contul bancar cu curse in masina lui, spre Capitala, cu solicitanti evrei..Legatura mi-a facut-o un cunoscut, un tanar, care avea o pravalioara cu de toate. Pentru suma de…. pleca noaptea la Bucuresti, dimineata se aproviziona cu ce nu se gasea (sapunuri bune, pasta de dinti, lame de ras, socolata, biscuiti, smochine, curmale, lamai, cafea, si cate alte maruntisuri.) Avea distribuitorii lui si dupa pranz, intoarcerea. La controlul; pe sosea, soldatii il salutau pe capitan si ridicau bariera. Asa am plecat si noi,contra cost.   La scurta vreme, am primit un  telefon de la mama (tatal meu era grav bolnav, avea doar 59 ani , la 60 l-am pierdut) ca mi-a sosit un ordin de concentrare la munca obligatorie  si in caz de neprezentare, dat disparut,  ma va inlocui tata. Era o formula de neacceptat. Am decis sa plec singur (aveam, Buletin pentru Focsani). Am telefonat ca sosesc a doua zi. Hainarosie nu era. In zori, cu tramvaiul am ajuns la garaB aneasa, de acolo plecau trenurile, deoarece gara de Nord fusese bombardata la 4 august. Am luat un bilet de clasa I – a si  in compartiment, am scos ceva de citit. Pana la Ploesti am fost singur. Acolo a urcat o pereche – in jur de 35-40 ani. I-am recunoscut. Ploiesteni, el dentist, care ca si altii, au fost nevoiti sa se mute in Focsani. Tot  fara autorizatie de drum. Ca ei, si multi altii, a devenit focseneana familia avocatului Librescu, al carui fiu,Liviu, de vreo 11 – 12 ani, mi-a fost elev, ca atatia altii. El este acela, care ca Profesor Universitar in USA,  a impiedicat cu corpul sau, sacrificandu-se, stand in usa inchisa, ca  sa nu patrunda in sala de curs, un criminal, un apucat de amok. Pe viitoarea lui sotie, fica unui stomatolog, am cunoscut -o ca fetita (a devenit si ea medic stomatolog)  si am condolat-o la aflarea vestei triste. Locuia in Israel.

A urmat oprirea trenului, in gara Buzau. Prin geam am vazut, ca in ultimul vagon s-a suit o echipa de comtrol. Militari si 2 civili. Noi am pornit-o spre capatul de inceput al trenului, din vagon, in vagon. Am coborat si am mers in mod normal, de-a lungul trenului, spre ultimul vagon, inainte ca echipa de control sa coboare din primul. A fost o tactica bine judecata. Dar, spre ghinionul nostru, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Trenul fiind lung, peronul cu ciment n-a mai cotrinuat si o bucata de drum, am pasit pe pamant cu iarba. Nu era nici o greutate. M-am cocotat repede pe scari si am tinut usa deschisa sa urce si ceilalti.
Ma opresc aici. N-a fost usor pentru mine  sa scriu   si  poate nici pentru cititorii interesati. Cum maine e Purim, si imi amintesc si istoria, voi  scrie in continuare . E ca un film cu intrerupere, cand vine esentialul  si raul e invins. Deci

Va urma