Entries tagged with “Eugene Ionesco”.


rin

—-
Cristian Raduta is a Romanian sculptor, born in 1982. His works feature rhinos as a recurrent theme. Rhinos were also used by Eugene Ionesco in a famous play which was once presented in Bucharest at a time of early and short liberalization of the Romanian culture under the Communist rule. The symbolism of Ionesco’s play and of Raduta’s sculptures is nowadays more actual than ever.
—-
4.jpeg.jpg-resized-Cristian-Raduta-Rhinos-2007-Fibreglass-epoxy-paint-sand-33-x2-x10-.-Installation-View.--300x199
—–
sources of photos:
http://www.theclayandglass.ca/exhibitions/past-exhibitions/perspectives-of-innocence/
https://contemporaryartineasteurope.wordpress.com/2014/01/16/cristian-raduta/
—–
art
raduta

IMG_6691

Multumita prietenilor care mi-au procurat bilete cele trei seri petrecute in Bucuresti la sfarsitul saptamanii trecute s-au transformat in trei seri de teatru. Am vazut trei spectacole bune, care chiar daca nu au fost toate ireprosabile, au oferit cel putin prilej de discutii si schimburi si diferente de opinii cu prietenii si chiar si cu criticile pe care le-am citit ulterior. Este si un prilej de comparatie intre starea actuala a spectacolelor teatrale din Romania si din Israel, un alt subiect de discutii pasionate cu amatorii de teatru care au ocazia sa vada reprezentatii in ambele tari.

 

(video source Teatrul Bulandra)

 

In prima seara am vazut la Teatrul Bulandra spectacolul ‘Conversatie dupa inmormantare’ al Yasminei Reza tradus de regretatul critic de cinema Alex Leo Serban, regizat de Alexandru Darie si acompaniat de muzica lui Adrian Enescu. Sala aleasa pentru aceasta reprezentatie a fost sala Studio din Gradina Icoanei, un spatiu la care ajungi dupa o plimbare scurta prin curtea teatrului, urcand niste scari spre un fel de pod. Scena este plasata in mijloc, oarecum in topologie elisabetana, dar la inaltime, ceea ce creaza in unele momente probleme spectatorilor caci actorii sau joaca cu spatele la jumatate din public, sau se mascheaza unii pe altii. Nu mi s-a parut solutia cea mai inteligenta, desi probabil ca scenografia (Octavian Neculai) face parte din concept. Aici apar in opinia mea alte probleme.

 

sursa http://yorick.ro/dupa-inmormantare-conversatie-despre-teatru-si-mormintele-lui/

sursa http://yorick.ro/dupa-inmormantare-conversatie-despre-teatru-si-mormintele-lui/

 

Plecat fiind din Romania din 1984 nu imi amintesc sa-l fi ‘prins’ pe Alexandru Darie ca regizor. Inteleg ca in timp a devenit unul dintre cei mai apreciati oameni de teatru din Romania, si ca regizor si ca director de teatru. Marturisesc insa ca viziunea sa in acest spectacol nu m-a entuziasmat. Este vorba despre piesa de debut a Yasminei Reza, pusa in scena in 1987, pe vremea cand era inca doar o ambitioasa actrita. Aveau sa treaca inca sapte ani pana cand ‘Arta’ avea sa o consacre drept una dintre cele mai spumoase si spirituale autoare de teatru ale Frantei si sa-i castige notorietate internationala. Textul are putin de a face cu ‘Arta’ sau cu ‘Doamne, ce macel’ – un alt succes international care a generat si un film (‘Carnage’) regizat de Polanski. Este o drama de familie, cu caractere si complicatii care aduc mai degraba cu piesele (bune) ale genului din dramaturgia americana de la mijlocul secolului trecut. Problema este ca Darie pare a fi dorit sa faca un spectacol Cehov pe textul lui Reza si in aceasta incercare cauta mult in subtext si construieste cu ajutorul actorilor trairi care nu au neaparat o baza in ceea ce sunt personajele. Pe drum devin vagi sau dispar cu totul alte aspecte ale textului initial – de exemplu conflictul intre generatii sau maturizarea personajului fratelui mai mic se pierd intr-o conceptie regizorala in care cam toate personajele au aceeasi varsta – asta explicit in contradictie cu indicatiile autoarei care diferentiaza personajele pana la 30 de ani ca varste. Jocul actorilor este excelent. Pentru mine sunt toti necunoscuti, asa incat le insir numele in ordinea din program – Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Camelia Maxim, Daniela Nane, Dan Astilean, Marius Chivu. Spectacolul insa ca ansamblu m-a nedumerit in multe momente.

 

sursa http://www.simoneciel.ro/2011/06/12/hai-spune-mi-povestea/

sursa http://www.simoneciel.ro/2011/06/12/hai-spune-mi-povestea/

 

Am revenit in a doua seara la Gradina Icoanei pentru a vedea in sala mare ‘Scaunele’ lui Eugene Ionesco. In perioada ‘dezghetului’ anilor 60, perioada care a coincis si cu afirmarea unor extraordinare generatii de actori si regizori, Ionesco fusese adus pe scenele romanesti intr-o incercare de a-l adopta, poate – cine stie – de a-l repatria macar spiritual pe fostul rebel al anilor 30, devenit unul dintre marii dramaturgi ai lumii si creatorul ‘teatrului absurdului’, concept cu nu putine filoane culturale romanesti. ‘Scaunele’ a fost una dintre piesele cele mai putin jucate – nu imi amintesc sa fi vazut-o pe scena in acea vreme, si versiunea cea mai cunoscuta (poate singura?) despre care doar am auzit a fost cea a lui Vlad Mugur la Teatrul Maghiar din Targu Mures. Nu este de mirare, caci piesa scrisa in 1952 este o combinatie de existentialism, dialog caragialesc-urmuzian care transmite imposibilitatea comunicatii reale, satira si protest care produce insomnii oricarei dictaturi si functionarilor ei.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/daca-nu-as-lucra-si-trai-cu-maxima-intensitate-m-as-simti-mort-202671/

sursa http://www.cotidianul.ro/daca-nu-as-lucra-si-trai-cu-maxima-intensitate-m-as-simti-mort-202671/

 

Pe scena de la Bulandra am asistat la un spectacol pe care nu il consider cu nimic mai prejos decat marile momente de varf ale teatrului romanesc din totdeauna pe care am avut fericirea sa le vad pe aceeasi scena in anii lui Ciulei si Pintilie. Regia ii apartine lui Felix Alexa si spectacolul se afla de mai mult de un deceniu in repertoriu, devenind un fel de punct de reper stabil.  Jocul actorilor este exceptional, Oana Pellea si Razvan Vasilescu sunt un cuplu ionescian de cea mai inalta clasa aducand pe scena trairile, sperantele, amintirile, disperarile, iluziile si spaimele personajelor lor. Viziunea regizorala creaza in spatiul scenei vidul care se umple treptat cu fantasmele create de mintea personajelor si transmise de ele publicului, si mai ales cu cuvintele cu vraja vorbei rostite de mari actori. Cred ca Ionesco ar fi iesit fericit de la vizionarea acestui spectacol.

 

sursa http://www.tnb.ro/ro/nebun-din-dragoste

sursa http://www.tnb.ro/ro/nebun-din-dragoste

 

In a treia si ultima seara de teatru bucurestean din aceasta scurta calatorie am vazut ‘Nebun din dragoste’ scrisa de dramaturgul, scenaristul (‘Zabriskie Point’, ‘Paris, Texas’) si regizorul de film si actorul Sam Shepard. Spectacolul acesta a reinaugurat sala Atelier din complexul Teatrului National din Bucuresti – deschis publicului dupa multi ani de renovare cu cateva saptamani in urma. Un spatiu foarte generos din cat am putut vedea nu numai cu teatrul ci si cu alte arte, in holurile teatrului fiind expuse doua expozitii de arta plastica din care am retinut mini-retrospectiva cu lucrarile lui Ion Alin Georghiu.

 

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/nebun-din-dragoste-suntem-legati-unul-de-altul-si-asa-vom-fi-mereu/

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/nebun-din-dragoste-suntem-legati-unul-de-altul-si-asa-vom-fi-mereu/

 

Spectacolul regizat de Claudiu Goga a demarat putin cam greoi pe gustul meu. Unul dintre motive este poate faptul ca dramele sentimentale din sudul pauper american nu sunt neaparat ceea ce ma intereseaza cu prioritate in viata, si cam asta pare sa fie ‘Nebun din dragoste’ in prima sa parte. Treptat insa relatiile dintre Eddie (Gavril Patru) si May (Diana Cavallioti) evolueaza si capata complexitate si tensiune, personajul ‘batranului’ (Mihai Calin) prezent in scena (si poate si in realitate, sau poate nu) capata semnificatie si da contur unei drame puternice si unui spectacol inchegat si articulat. Jocul actorilor, si aici, impecabil, Diana Cavallioti in special avand toate datele fizice si talentul de a deveni o stea in teatrul romanesc si nu numai.

 

IMG_6693

 

Cum se compara teatrul romanesc cu cel israelian? In trei zile am vazut la Bucuresti trei spectacole care fiecare depaseste sau este egal cu nivelul celui mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta stagiune in Israel (‘Gorodish’ la Cameri). Nivelul actorilor in fiecare dintre cele trei spectacole este atins doar in rare cazuri de actorii din Israel. Ca regie si conceptie artistica teatrul romanesc pare sa evolueze in continuarea traditiei de inovatie a anilor 60-70 cu accent pe puterea de exprimare si personalitatea actorilor, in vreme ce teatrul israelian se desprinde cu greu de traditia bulevardiera si de divertisment ‘usurel’. Abordarea repertoriului international pare sa fie destul de sincrona. ‘Ivanov’ de pilda este unul dintre spectacolele cele mai apreciate si mai de succes si in Bucuresti la ‘Bulandra’ si in Tel Aviv la ‘Cameri’. Cateva alte succese internationale sunt preluate mai mult sau mai putin simultan in Romania si in Israel. Ceea ce pare a fi oarecum de mirare cel putin in acest moment si in aceasta stagiune este lipsa aproape completa a dramaturgiei originale contemporane de pe scenele principale din Bucuresti. Oare nu mai exista in Romania de astazi dramaturgi de talia lui Baiesu sau Mazilu care umpleau salile cu teatru semnificativ chiar si in anii dictaturii? Din acest punct de vedere (al abordarii contemporaneitatii) teatrul israelian pare sa indrazneasca mai mult. Ar mai fi de spus ca ceea ce am comparat sunt varfurile teatrelor de repertoriu din cele doua locuri, in conditiile in care in ambele tari se face si teatru experimental, in sali mai mici, teatre cu mai putine pretentii si fara ‘nume sonore’, teatru care este de multe ori mai interesant decat cel de ‘mainstream’ si o indicatie buna despre viitor. Despre acesta insa, poate cu alta ocazie.

 

 

 

We spent five out of the eight evenings of our Parisian vacation at the theater. Paris is of course a city of great tradition on this respect, with tens of options every evening and the problem for the occasional visitor is to find the good performances and then to find tickets. We tried to see plays both in larger and smaller theaters, and mix commercial with more experimental shows, drama and comedy. One common trait that I can identify from start – all five performances were extremely well acted. It may be chance or it may be a trend or a school of theater issue, but acting seems to be on the focus of French theater and to a large extent all the performances we saw relied on fine acting.

 

The first performance was an experience at one of the established comedy theaters on Champs Elysees. La Comedie des Champs Elysees is located at 15 avenue Montaigne and is directed since 1994 by Bucharest-born director Michel Fagadau. The theater itself will celebrate its centenary in 2013 and the hall is quite impressing if you survive the climbing of the three levels.

 

(video source TeleramaVidcast)

 

The performance was of Jean Anhouil’s last play Le Nombril (The Umbilicus) – the story of an egocentric aging writer who is assaulted by all his family and by his friends who try to use his money and influence. It was a nice and well paced comedy performance with a great comedian named Francis Perrin in the main role. Michel Fagadau was the director.

 

The second evening led us to a very different kind of experience, although at best quality as well. Espace Marais is one of the several theaters in Paris who continue the tradition and the name of the commediens du roi at the Theatre du Marais founded in 1634. Located at the extremity of the Marais district close to Place de la Bastille, the 80 seats hall hosts nowadays two companies with impressing repertories.  It’s a small theater, the director is also selling tickets and there were no more than 15 people in the small theater, but it was again a good performance.

 

The company of Sissia Buggy was in charge with the performance that evening, and they played with respect and sensitivity an adaptation of the novella The Chess Player by Stefan Zweig – a study in sanity and madness under a repressive regime.

 

The next theater event was exaggerated by our friends in Paris. Despite living a couple of kilometers from Le Theatre de la Huchette they had never seen the legendary performances of Ionesco’s plays, on the repertory for more than 50 years. To our surprise the theater was full to the last seat, with the combination of tourists (it is located in the heart of the Cartier Latin) and the high-school students (for which Ionesco is a subject in the French literature program) making most if not all the audience.

 

(video source cap24paris)


La Cantatrice Chauve which we saw that evening keeps the original direction of Nicolas Bataille. 17000 performances were acted since the 50s, generations of actors took over and passed the torch to other generations and Ionesco’s line still sound as absurd, as comical, as fresh and sharp as at the night of the premiere.

 

Our next theater experience in Paris took place at the theater that inherited the Theatre de Marais name on rue Volta.

source http://www.theatre-du-marais.com/theatre-du-marais-programmation--FRANCAIS,m,210

 

Russian authors seem to be one of the preferences of this troupe and the performance of the evening was an adaptation after Anton Tchekhov’s stories titled Sourpriz Kakoi! Director Delphine Piard understood well the mix of sarcasm and tenderness of Tchekhov towards his characters and what resulted was an excellent comedy evening. Acting was against perfect with a young actress named Sophie Staub shining even more than her two colleagues.

 

We did not have any booking for the last evening, so we decided at the last moment to go to Le Theatre du Splendid located on rue Faubourg Saint Martin, an area that looks more like a banlieu although it is not that remotely located from the center of Paris.

 

(video source camilleazzoug)

The play we saw that night was Mission Florimont, kind of  Monty Pyton medieval comedy a la francaise – taken over at this more peripheral theater from a successful run at Theatre Tristan Bernard. It was probably the one performance we could have given up, yet the theater was full on a Friday evening and the attendance (many of them young) was enjoying the show and the genre, so we ended by entering the atmosphere having a good time as well.