Entries tagged with “Elif Shafak”.


Cativa dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt arhitecti. La ei m-am gandit si ei sunt primii carora le recomand lectura celei mai recente traduceri aparute in limba romana din opera lui Elif Shafak, una dintre cele mai cunoscute scriitoare din Turcia contemporana. ‘Ucenicul arhitectului’ a aparut in seria ‘Actual’ a Editurii Polirom in 2015, si a fost tradusa din engleza (limba in care a fost scrisa cartea) de Ada Tanasa. Traducerea este impecabila, nu i-am gasit vreun cusur, iar notele pregatite de aceeasi traducatoare sunt extrem de informative si de precise, demonstrand o buna cunoastere a vocabularului si istoriei otomane a epocii.

Eroul principal al cartii este un personaj imaginar, dar pana la un punct extrem de plauzibil, pe nume Jahan.Nascut in India se gaseste printr-un concurs de imprejurari la varsta de 12 ani pe o corabie care ancoreaza la Constantinopolul din vremea sultanului Soliman (Suleiman) Magnificul. Dragostea lui pentru elefantul Chopa cu care impartasise aventura calatoriei il va face sa ajunga la curtea sultanului ca ingrijitor al animalului si in acelasi timp ca ucenic al arhitectului principal al curtii otomane. Chopa devine nu numai o atractie si obiectul curiozitatii locuitorilor Istanbulului, de la sultan si fiica acestuia, pana la multimea de pe strada, dar si un personaj cheie al cartii, soldat, salahor si artist de circ, dar si confidentul si obiectul afectiunii eroului principal. Este si una dintre puntile intre lumea otomana si alte culturi – cea indiana in acest caz, punti care fac parte din temele centrale ale cartii.

 

sursa http://www.libris.ro/ucenicul-arhitectului-elif-shafak-POL978-973-46-5721-6--p947636.html

sursa http://www.libris.ro/ucenicul-arhitectului-elif-shafak-POL978-973-46-5721-6–p947636.html

 

Elif Shahak are un condei usor si precis cu care stie sa contruiasca povesti si sa insufleteasca personaje care chiar cand sunt extraordinare in fapte si puteri au intotdeauna o dimensiune umana. Lectura ‘Ucenicului arhitectului’ mi-a dat senzatia unei tesaturi in care se imbinau fire din povesti arabe ca ale Seherazadei cu legende balcanice cum este cea a Mesterului Manole.  Unele dintre personajele cartii sunt insa reale. Sultanul Soliman a fost contemporanul lui Henric al VIII-lea al Angliei, al lui Francisc I al Frantei si al lui Carol Quintul si la fel ca si acesti regi europeni a fost atins de suflul Renasterii protejand artele si construind monumente ramase in istorie. A administrat eficient, a judecat drept in interiorul Imperiului si a extins stapanirea otomana ajunsa la perioada de apogeu. Fiica sa Mihrimah, si ea un personaj istoric real, devenita in carte si idolul si obiectul iubirii fara speranta a ucenicului de arhitect, a avut soarta nefericita a femeilor musulmane (chiar si a celor din cele mai inalte straturi sociale) in viata particulara, dar a influentat prin intrigi si farmece evenimentele politice si a patronat si ea artele si constructiile. Personajul cel mai deosebit este insa fara indoiala, Arhitectul.  Mimar Sinan a fost probabil cel mai mare arhitect din istoria Imperiului Otoman si unul dintre cei mai mari arhitecti ai lumii. Intre constructiile sale cele mai faimoase se numara moscheile Süleymaniye si Şehzade din Istanbul si Selimiye din Edirne. Lui i se datoreaza renovarea si consolidarea bisericii Sfanta Sofia (devenita moscheea Hagia Sofia) construita cu un mileniu inaintea sa, podurile Büyükçekmece langa Istanbul si Mehmed Pasa din Bosnia, si proiectarea sistemului de aprovizionare cu apa al Istanbulului. A fost contemporan cu Michelangelo si se pare ca cei doi mari arhitecti ai Renasterii si-au cunoscut unul celalalt lucrarile si poate chiar au corespondat. Albanez sau poate armean la origine, si-a crescut si educat cu grija cei patru ucenici, de fapt discipoli si asistenti ai lui, caci in acea perioada ucenicia se incheia doar la moartea maestrului.

Iata un dialog intre arhitect si ucenic inspirat de cele Zece carti despre arhitectura ale lui Vitruviu:

‘Arhitectura e o stiinta, se spunea in carte, care se intemeiaza pe trei lucruri: forza, trainicie; utilita, pe care Jahan o talmaci prin trebuinta; si bellezza, frumusete.

- Spune-mi, pe care dintre cele trei ai sacrifica-o daca ai fi nevoit sa sacrifici una.

- Belezza, raspunse Jahan fara sovaiala. Nu putem renunta la trainicie sau la trebuinta. Dar la nevoie ne-am putea lipsi de frumusete.

Chipul lui Sinan spunea altceva.

- Nu putem renunta la frumusete.

- Atunci, pe care ar trebui s-o sacrificam?

- Pe nici una, raspunse Sinan cu un zambet bland. Daca renunti la una, pana la urma le pierzi pe toate.’ (pag. 341)

 

sursa http://www.telegraph.co.uk/culture/books/10075910/Elif-Shafaks-rules-for-writing.html

Elif Shafak sursa – http://www.telegraph.co.uk/culture/books/10075910/Elif-Shafaks-rules-for-writing.html

 

Cartea este presarata si cu descrieri ale operelor arhitecturale ale Maestrului si a Ucenicilor sai.

‘Isi vazura mai departe de treaba. Minaretele erau mai subtiri, mai gratioase si mai inalte decat oricare altele pe care le vazusera sau pe care le auzisera. Patru randuri de ferestre asezate de-a lungul a trei galerii lasau lumina sa intre din belsug, oglindindu-se in placutele de faianta, facand moscheea mai luminoasa si mai vesela, in ciuda posomorelii salahorilor. Fatadele din gresie de culoarea mierii erau calde si imbietoare. Spatiul dinauntru era urias, neintrerupt. Oriunde ai fi ingenuncheat puteai sa vezi mihrab-ul, unde imanul statea si indruma rugaciunea. Fiecare era la fel de aproape de Dumnezeu.’ (pag. 337)

‘… peretii de pe laturi eliberti de povara sa sprijine cupola, erau strapunsi de nenumarate ferestruici, asa incat lumina se revarsa inauntru calda precum laptele pe care o mama i-l da pruncului ei sa-l suga de la san. Si mai putini stiau ca fiecare piatra iesita dinafara din ziduri era asezata in asa fel incat sunetele dinauntrul moscheii sa rasune limpede si puternic pentru ca fiecare credincios sa auda slujba, oricat de aproape sau de departe s-ar fi aflat de imam.’ (pag. 182)

 

Mimar Sinan; sursa - http://www.worldbulletin.net/news/167412

Mimar Sinan – sursa http://www.worldbulletin.net/news/167412

 

Un alt personaj important al cartii este Istanbulul – orasul punte intre continente, rascruce de drumuri pe uscat si pe mari, si mozaic de civilizatii. Ne aflam in momentul de culme al Renasterii si cel de cumpana in care civilizatia islamica ajunsese la al doile apogeu al sau sub otomani. De aici va incepe in istorie pentru Islam declinul si vestul european va depasi economic, social si cultural orientul, dar in momenul istoric in care se petrece actiunea cartii cele doua culturi si religii se aflau inca la paritate.

Jahan este cucerit de Istanbul de la prima intalnire, atunci cand il zareste de pe corabia care il aduce din indepartata Indie:

‘… incetul cu incetul ceata se risipi, asa cum o mana trage o perdea. Orasul, ce se deslusea limpede acum, se deschise dinaintea lui, stralucind orbitor. Lumini si umbre, coame si povarnisuri. Sus-jos, colina dupa colina, toate presarate ici-colo cu cranguri de chiparosi, parea un ghem de lucruri potrivnice. Tagaduindu-se la fiecare pas, schimbandu-si starea sufleteasca in fiecare mahala, duios si aspru deopotriva, Istanbulul se daruia cu marinimie, si in acelasi timp, isi lua inapoi darul. Un oras atat de intins, in stanga si in dreapta si in sus, spre bolta cereasca, straduindu-se sa se inalte, tanjind intruna dupa mai mult, niciodata multumit. Si totusi incantator. Desi ii era strain, baiatul simti cat de usor puteai sa cazi sub vraja lui.’ (pag. 37)

 

Moscheea Suleymaniye; sursa - https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c8/Cour_mosquee_Suleymaniye_Istanbul.jpg

Moscheea Suleymaniye – sursa https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c8/Cour_mosquee_Suleymaniye_Istanbul.jpg

 

Pentru cititorul roman este interesanta si imaginea razboaielor duse de sultanii otomani in tarile romanesti din perspectiva turcilor. Unul dintre ele il duce pe eroul cartii si pe sultan impreuna cu armata sa pe malurile Prutului. Iata cum incepeau in Istanbul razboaiele:

‘Vineri dupa-amiaza, cand se incheie rugaciunea, sultanul dadu porunca sa se bata toba de razboi – o toba rotunda, uriasa, din bronz, in care se batea de sapte ori inainte de fiecare razboi. Bubuitul acela care iti dadea fiori pe sira spinarii trecu prin incaperile de marmura, prin gradinile de trandafiri si prin custile animalelor si strabatu tremurand mahalalele bogate si sarace deopotriva.

Sub ochii lui Jahan intregul oras se pregati sa porneasca la lupta. Fiecare mama avea un fiu ostean, fiecare cu rostul sau. Ienicerii iesira din baracile lor. Pasii isi inseuara caii. Mestesugarii si negustorii pusera mana pe arme, la fel si gradinarii, brutarii, bucatarii, croitorii, potcovarii, blanarii, cizmarii, olarii, tesatorii, marinarii, tabacarii, lumanararii, geamgiii, taietorii de lemne, pietrarii, tinichigiii, franghierii, prinzatorii de sobolani, calafatuitorii, sagetarii, vaslasii, negustorii de peste, pasararii, pana si prezicatorii. Fiecare isnaf avea treaba de nu-si vedea capul, pana si cel al tarfelor.’ (pag. 101)

 

Istanbului desenat de Melchior Lorck - sursa http://t24.com.tr/haber/kanuni-doneminde-bir-seyyah-ressam-melchior-lorck,125296

Istanbulul desenat de Melchior Lorck – sursa http://t24.com.tr/haber/kanuni-doneminde-bir-seyyah-ressam-melchior-lorck,125296

 

Personaje reale si imaginare se intalnesc in paginile cartii si Elif Shafak are talentul de a le face sa traiasca, sa-si dezvaluie caracterele si uneori chiar sa povesteasca istoriile lor personale in cateva paragrafe sau putine pagini. Pe langa personajele principale – Arhitectul, Ucenicul, Sultanii si frumoasa si inaccesibila printesa Mihrimah, ii mai intalnim in paginile romanului pe Michelangelo, pe pictorul Melchior Lorck – personaj real caruia ii datoram reprezentarile vizuale ale Istanbulului din vremea in care se petrece actiunea cartii, pe Balaban – seful tiganilor de care il leaga cu Jahan o prietenie deosebita si care va juca un rol de ‘deus ex machina’ in cateva momente cheie ale povestii si ceilalti trei ucenici ai Arhitectului – fiecare cu povestea, destinul, caracterul si talentul sau aparte. Cele patru parti ale cartii acopera perioadele principale ale vietii eroului: ‘Inainte de Mester’, ‘Mesterul’, ‘Cupola’ (perioada de maxima creatie) si ‘Dupa mester’. Mi-a placut mai putin sectiunea finala, in care scriitoarea pare sa-si fi pierdut rabdarea narativa dar nu a renuntat tentatiei de a duce la capat povestea vietii lui Jahan. Sunt inghesuite aici elemente de actiune care ar fi putut sa fie subiectul unei alte carti. Pacat ca Eli Shafak nu a scris-o, caci in ea ar fi fost continuata tema contactului dintre civilizatia islamica si cea europeana si ar fi fost deschisa o poarta spre India mogulilor, unde urmasii arhitectului din Istanbul au contribuit la construirea admirabilului mausoleu pe care Shah Jahan (banuiesc ca alegerea numelui eroului cartii nu este lipsita de legatura) l-a dedicat sotiei sale favorite Mumtaz Mahal. Mai ca imi vine sa cred ca a aplicat si ea un principiu enuntat in carte de Arhitect – o creatie artistica nu are voie sa fie perfecta, trebuie lasat intentionat in proiect si executie cel putin un element discutabil, caci perfectiunea este rezervata doar Divinitatii. Si asa insa ‘Uncenicul arhitectului’ este un roman istoric plin de farmec, o evocare a orasului de la intalnirea dintre continente si civilizatii intr-un moment de apogeu al istoriei sale, o reverenta facuta civilizatiei islamice, artei Renasterii si meseriei de arhitect. O carte bine scrisa, plina de culoare si magie.

 

Cu cativa ani intarziere am urmat recomandarea unui prieten in al carui gust ma incred si am citit una dintre cartile lui Elif Shafak. Nu este exact cartea pe care mi-o recomandase el (povata lui fiind sa incep cu Bastarda Istanbulului care ma asteapta inca in biblioteca) ci traducerea celui mai recent roman al scriitoarei turce Onoare, tradus dupa editia engleza de Ada Tanasa si aparut in colectia ACTUAL a Bibliotecii Polirom. Din nou avem din pacate de a face cu traducerea unei traduceri, titlul original al editiei originale in limba turc, titlu care imprumuta numele unuia dintre personajele principale fiind Iskender.

Alaturi de Orhan Pamuk, Elif Shafak este una dintre scriitoarele contemporane cele mai publicate astazi in lume din literatura turca. Ca si Pamuk ea se afla in centrul nu numai al dezbaterilor literare ci si al dezbaterilor politice si sociale care incearca se defineasca locul Turciei intre Europa si Asia, intre cultura islamica si cea occidentala, intre religios si laic. Dezbaterea nu are loc numai in carti, ci si in tribunalele unei Turcii al carei sistem juridic nu este inca complet stabilizat in favoarea libertatii de exprimare si pe strazile Istanbulului si ale oraselor Turciei in care ‘primavara araba’ cu partile sale luminoase si cele intunecate au avut un ecou care nu este sigur ca s-a stins complet. Pe langa temele specifice Turciei, Elif Shafak abordeaza in cartile ei si tema emigrarii si a relatiei intre majoritati si minoritatile etnice in mare parte compuse din imigranti din lumea occidentala de astazi Spectaculoasa tema din ‘Onoare’ este legata de odioasele ‘crime de onoare’ prin care unii dintre musulmani incearca sa pedepseasca ceea ce este considerat ca imoralitate in interpretarile stricte ale Islamului si sa spele onoarea ‘intinata’ de cei care practica sau sunt suspectati ca practica adulterul.

‘Nu oricine ar intelege asta, insa onoarea este singurul lucru pe care unii barbati il aveau in lume. Bogatii isi puteau permite sa-si piarda si sa-si recastige reputatia, sa cumpere influenta cu aceeasi nonsalanta cu care ar fi comandat o noua masina sau si-ar fi remobilat casele, dar pentru restul lumii lucrurile stateau altfel. Cu cat omul era mai sarac cu atat onoarea lui valora mai mult.’ (pag. 177)

 

sursa www.bookblog.ro

sursa www.bookblog.ro

 

Eroul principal al cartii, Iskander, se afla la sfarsitul ispasirii unei pedepse de 14 ani pentru uciderea mamei sale, Pembe, ca pedeapsa ca aceasta – abandonata de sotul sau si cu trei copii in responsabilitatea ei – isi gasise in ‘chef’ul Elias un suflet pereche, imigrant si singuratic in Londra anilor 70, cu care intretinea o relatie platonica. In logica stramba si nedreapta a ‘onoarei’ nu conteaza ca adulterul si responsabilitatea destramarii casniciei se datoreaza barbatului – femeia este cea suspectata intodeauna prima si de cele mai multe ori singura purtand responsabilitatea.

‘Asa se face ca in tinuturile unde se nascusera Soarta Trandafirie si Destula Frumusete “onoare” era mai mult decat un cuvant. Era si un nume. Puteai sa-ti si botezi copilul “Onoare” atata timp cat era barbat. Barbatii aveau Onoare. Barbatii in etate si intre doua varste, chiar si baietii de scoala care inca miroseau a lapte de mama. Femeile nu aveau onoare. In schimb aveau rusine.   (pag. 24)

Lumea imigrantilor cu regulile ei bizare si nedrepte fata de femei nu isi gaseste un contrapunct valoric in principiile societatii occidentale, ca sa nu vorbim despre empatie din partea reprezentantilor acestora. Pentru eroii carti, majoritatea apartinand mozaicului etnic de minoritati din care este plamadita Londra in ultimele decenii, lumea cealalta, a englezilor este obiect de fascinatie si imitatie, cu sanse minime de a ajunge la ea in realitate. Sunt putine persoane ‘etnic engleze’ in carte si ele fie sunt schematizate, fie apartin si ele prin idei sau compatiment vreunei ideologii minoritare.

Din primele pagini ale cartii poate fi remarcata puterea de caracterizare a personajelor specifica scriitoarei, care creaza eroi distincti si articulati, care nu-i pot lasa indiferenti pe cititori. Iata cum sunt descrisi cei trei copii ai lui Pembe:

‘Pe cand Iskender tanjea sa stapaneasca lumea, iar Esma sa o schimbe odata pentru intotdeauna, Yunus voia sa o inteleaga. Atata tot.’ (pag. 74)
 

 Iscusinta caracterizarii psihologice este egalata in cartea lui Elif Shafak doar de talentul de a povesti si siguranta scheletului epic pe care este construita actiunea. Trei momente principale marcheaza destimul personajelor: Nasterea in 1945 a celor doua surori gemene Pembe si Jamila intr-un sat din zona curda a Turciei. Sfarsitul anului 1977 si anul 1978 care familia intemeiata de Pembe impreuna cu sotul ei (afemeiat si cazut in patima jocurilor de noroc clandestine) si transmutata la Londra se destrama, in care multe dintre personaje par a-si gasi iubirea sau macar relatii semnificative, curmate si spulberate de actul violent al lui Iskander. In fine, 1992 – anul eliberarii lui Iskander, al reunirii cu familia, al unor surprize epice care conclud in mod elegant si asertiv intreaga actiune. Flashback-uri adauga in mod treptat si consistent alte detalii si dimensiuni destinelor personajelor, iar jurnalul tinut de Iskander in inchisoare deseneaza evolutia acestui personaj in anii finali ai detentiei.

 

sursa www.bookblog.ro

sursa bookmark.eu

 

‘Iubirea este o boala, revigoranta si inaltatoare, totusi o boala’ (pag. 300) reflecta unul dintre personaje. O boala care se intoarce in cele trei generatii de curzi si turci descrise in carte, proveniti din familii adepte ale unei traditii in care dragostea, daca nu se intampla sa se potriveasca exact convenientelor sociale poate deveni un enorm blestem ce-si striveste eroii si mai ales eroinele generatie dupa generatie. Pozitia scriitoarei fata de traditie este departe insa de a fi exclusiv critica, si ea provine dintr-o adanca intelegere a valorii ei ca liant social, si din cunoastere si respect (ceea ce nu inseamna si acord). Una dintre surorile gemene ii scrie celeilalte:

‘Draga mea, nu ne putem sterge trecutul. Nu ne sta in puteri. Nu sunt – si n-am fost niciodata – suparata pe tine sau pe Adem. Poti sa opresti un vant vijelios sa bata? Poti sa faci zapada sa nu mai fie alba? Acceptam cu usurinta ca nu avem nicio putere asupra naturii. De ce sa nu admitem ca nu ne putem schimba destinele? Nu e ceva atat de diferit. Daca Allah ne-a calauzit pe doua drumuri separate, trebuie sa fi existat un motiv pentru asta. Tu ai viata ta acolo; eu am viata mea aici. Trebuie sa acceptam asta.’  (pag. 109-110)

Admirabila mi s-a parut in aceasta carte descrierea Londrei anilor 70, un ‘melting pot’ inca neacceptat de localnici, o lume in neliniste si criza care abia avea sa intre in anii Thatcher ai caror conflicte sociale aveau poate sa o stratifice si mai clar, dar la sfarsitul carora acceptarea pluralismului cultural avea sa fie mult inlesnita. In pofida conflictelor este o lume plina de culoare si de omenie, un mozaic uman in care este loc si pentru gusturile si mirosurile care amintesc eroilor bucataria tarilor din care provin, este loc pentru idei si traditii multiple (care uneori intra in coliziune unele cu altele), dar si pentru solidaritate, prietenie, dragoste. Portretul lui Elias, bucatarul cu bunici din patru tari si traditii diferite si povestea de dragoste dintre el si Pembe prilejuiesc lectura catorva dintre paginile cele mai emotionante ale cartii.

Este putin riscant sa incepi cunosterea unui scriitor cu cea mai recenta carte, ignorand recomandarile prietenilor pentru lecturi mai sigure ale cartilor sale de mare succesc. Cu ‘Onoare’ am senzatia ca am facut si am castigat un pariu.