Entries tagged with “Dan Stanca”.


Coperta ediției de la editura Humanitas din 2017 a romanului “Anii frigului” al lui Dan Stanca preia unul dintre autoportretele pictate de Egon Schiele în 1914, anul izbucnirii primului război mondial, doi ani după traumatica experiență a procesului și scurtei sale întemnițări în orășelul Neulengbach. Trupul este contorsionat, mâinile disproporționat uriașe față de restul corpului, fața intoasa spre el însuși, spre coșmarurile sale interioare. Portretul ar putea reprezenta și pe unul dintre personajele cheie ale cărții, sculptorul Domide Golgot, artist neadaptat unor vremuri și unei lumi care alunecă în coșmar. Împreună cu prietenul său publicistul Sandu Tudor, ei reprezintă două forme de rezistență față de vârtejul vremurilor care au cuprins România în a doua jumătate a secolului 20. Anii frigului.

Este al 24-lea roman semnat de acest autor solid și prolific, și al treilea pe care am avut ocazia să-l citesc. Caracteristicile scrisului său sunt foarte bine puse în evidență de această carte, poate și datorită fapului că este vorba despre un roman mai scurt, o carte mai concisă (cam 170 de pagini): o viziune pesimistă asupra lumii amestecând istoria cu fantasticul și morbidul, personaje înfrânte de soartă și vremuri, care își trăiesc disperarea prin artă sau prin sex fără a găsi vreo ușurare și cu atât mai puțîn mântuire în ele. Meșteșugul scriitorului este pus în evidență de forma mai condensată, el având talentul de a trasa portretul personajelor sale în câteva fraze. Iată-l de pildă descriind un personaj secundar, unul dintre tortionarii ‘mărunți’, unealtă a regimului comunist:

‘Trifon Apostoloiu a lucrat mulți ani în regimul penitenciar. A fost mutat de la un loc la altul, așa că fără voia lui s-a plimbat prin toată țară. A cunoscut celul[ar]e strâmte, întunecoase, sinistre. Bătea cu ochii închiși, fiindcă nu suporta să-l vadă pe cel în care dădea. Stropii de sânge îi pătau hainele, dar nu mai aveau semnificația celor dintâi. Îl consola gândul că și asta este o meserie ca oricare alta. Dacă unul e profesor și altul agricultor, el era bătăuș, plătit pentru munca sa de Republica Populară.’ (pag. 19)

Personajul principal al cărțîi este un fost ziarist, ratat profesional și eșuat într-o căsătorie de coșmar, cu un nume predestinat sarcasmului – Hector Noroaie. Soția sa, fiica paznicului torționar descris în paragraful de mai sus, pare a fi o continuatoare în contemporaneitate a sadismului tatălui, doar că spațiul experiențelor sale nu este închisoarea ci celula familială. În toată cartea de altfel am avut senzația că personajele nu numai că ispășesc păcatele părinților, dar le și continuă coșmarurile și le prelungesc traumele într-un prezent la fel de sordid și de sumbru, dar în alt fel, decât istoria care l-a precedat. Un personaj care joacă rolul unui combinator al intrigii, un fost colonel pe nume Platon Veleanu, îi face cunoștiință lui Noroaie cu un fel de partener feminin în eșec și disperare, fosta cântăreața și vedetă Daria Dima (Miss DD) a cărei carieră fusese brusc zdrobită de gafa interpretării în public a unei versiuni pornografice al unui șlagăr. Daria îl va lega pe eroul cărții cu cele două personaje istorice, publicistul și sculptorul,  vremelnicul soț și fratele bunicii ei, amândoi pieriți în închisoarea Aiudului din Gulagul românesc.

 

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

 

Pentru Hector Noroaie acești doi bărbați reprezintă repere ale trecutului, modele ale unor vremuri în care exista încă morală și verticalitate. Curiozitatea sa este poate jurnalistică, și poate și pornită din dorința de a înțelege un mod de a trăi care este antiteza propriei sale vieți:

‘… în sufletul lui, a cărui carne era încă tăiată de cicatrici, din fericire uscate, înflorea grădina a ceea ce aflase că a fost Rugul aprins. Și mai ales începuse să se gândească la marele animator al mișcării, un bărbat pe vremea aceea încă tânăr, pe numele adevărat Alexandru Teodorescu, dar care, aprig, acerb polemist și neînduplecat adversar al oricărei ambianțe molatece, își prescurtase numele și-l alesese pe acela de Sandu Tudor, pătrunzând astfel în lumea literelor cu un pas apăsat, care a atras de la început atenția.’ (pag. 59)

Dan Stanca – aici și în alte romane ale sale – stăpânește perfect tehnică alternanței istorice a planurilor epice. Personajele descoperă trecutul, în unele cazuri propriul trecut, și prin aceste întoarceri în timp se descoperă pe ele însele. În legătură cu personajul lui Sandu Tudor se impune o notă istorică. Dan Stanca evită capcana atribuirii exclusive a verticalității istorice mișcării extremiste legionare. O face fără a menționa greșelile istorice din care au rezultat crimele acesteia, atribuindu-i personajului său un pluralism ideologic care nu era caracteristic perioadei interbelice, și în special celei imediat premergătoare celui de-al doilea război mondial. Procedeul este discutabil, dar este totuși doar un detaliu disonant în arhitectura cărții.

Într-unul dintre momentele cheie ale întoarcerii în trecut, cele două personaje simbol, scriitorul și artistul, se întâlnesc și se confruntă, pe planurile ideologic-artistic, și pe cel personal. Iată cum îi apare ziaristului arta sculptorului, un avangardist diferit de toți ceilalți pe care îi cunoscuse:

‘Sandu Tudor a privit cu luare-aminte exponatele și a înțeles că nu are de-a face cu o artă obișnuită. Nu a spus nimic, fiorul de gheață care-l străbătea din creștet până în tălpi era însă dovada că descoperise ceva ce nu era în ordine. Ce face omul asta aici? s-a întrebat în sinea să. Vedea niște păsări ciudate, care probabil încercaseră să zboare, dar, intenția fiindu-le curmată, își vârâseră capul în stern într-un gest de auto-tortură, și așa cum arătau, incovoiate, exprimau o suferință fără seamăn, care nu avea nici o legătură cu regnul inaripatelor, ci era pur omenească. Ce fel de om poate să sufere într-un asemenea hal? a continuat el să se întrebe.’ (pag. 73-74)

Viziunile amestecând oniricul cu misticul domină lumea personajelor cărții. Acestora li se adaugă experiențele erotice, dar și acestea par în lumea lui Dan Stanca episoade de coșmar mai degrabă decât de fericire. Scena consumării căsătoriei dintre Sandu Tudor și Carolina, bunica Dariei este un exemplu, o întâmplare care se va regăsi oglindită peste două generații în relația dintre Hector și Daria. Apogeul sexual al relațiilor dintre personajele cărții reprezintă și momentul când începe ruptura ireversibilă, și pentru unele dintre personaje (cele masculine) drumul spre moarte.

Iată cum descrie artistul perioada războiului, acea prăpastie nu numai dintre două perioade istorice din istoria țării dar și dintre două lumi:

‘ Oamenii nu mai aveau timp de ei înșiși, ci se lăsau angajați într-un torent din care nu credeau că vor mai ieși vii. A plecat pe front cu gradul de sublocotenent, iar acolo nu a văzut decât un amestec de apă și foc, mocirlă și flăcări, carne și metal. Identitatea anterioară nu mai avea nici un sens. Nu mai știa cum îl cheamă, nici nu conta, era un atom spulberat, organele uriașului care se numea Țară erau sfartecate și apoi reintremate.’ (pag. 85) 

Mie aceste pasaje mi-au amintit picturile și gravurile anti-războinice ale lui Otto Dix.

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

 

Mi s-a părut excepțională descrierea scurtei perioade dintre sfârșitul războiului și preluarea completă a puterii de către comuniști. Cei doi bărbați încearcă să răspundă fiecare schimbărilor cursului istoriei prin gesturi și atitudini excepționale, care îi vor pune însă în conflict cu mersul vremurilor. Sandu Tudor începe să se intereseze de alchimie, înainte de a se înrola în ‘oastea Domnului’. Dacă de alchimiști nimeni nu are nevoie în comunism, apoi de preoți care să supraviețuiască sau să reziste prin credință, cu atât mai puțin. Domide Golgot va deschide încă o expoziție, ultima, care va fi mutată de noile autorități de la Ateneu la Morgă, și care se va auto-distruge într-un eveniment fantastic, ale căror explicații le-ar putea găsi cineva doar pe câmpurile de bătălie ale conflagratiei abia sfârșite, pustiite și populate de mașini de război distruse amestecate cu cadavre. De aici drumul spre închisorile comuniste este deschis și de fapt singurul posibil pentru cei doi, căci cam așa arătau vremurile:

‘În 1948 dubele gemeau deja de arestați și cine se ducea să se culce nu mai era sigur că soarele răsărind a două zi îl va găsi tot în pat. Arestările, ca de obicei, se făceau noaptea. Pe străzile înguste ale Bucureștiului era o forfotă ucigătoare. După ora 22, începeau să circule mașini negre având adrese precise. Se duceau direct la destinație și de acolo îl umflau pe cel vizat. Tentaculele partidului cu care cerșetorii se lăudau că le va da de pomană ceea ce boierii refuză se rășchirau în toate cartierele și scormoneau vilisoare nevinovate. În centrul orașului trona marea tarantulă care nu se mai sătura și voia să înfulece și ultima musculiță.’ (pag. 122-123)

Publicistul ajuns călugăr și artistul a cărui artă riscă să strice echilibrul lumii simpliste a conformistilor care se supusesera noii ordini își vor încrucișa destinele pentru ultima dată în închisoarea de la Aiud, ultima stație pentru amândoi. Destinele lor în eternitate vor fi însă diferite. Sandu Tudor va fi redescoperit și luat drept model de noile generații din perioada post-comunistă. Numele lui Domide Golgot însă va fi complet uitat și șters chiar și din istoriile artei:

‘Suprarealiștii, avangardiștii, chiar și cei cu patalama la mână de la stăpânire, au avut intervalul lor de libertate, dar tot li s-a pus botniță. Noroaie avea obiceiul să spună, când era cherchelit bine, că avangardiștii, în pofida zgomotului produs, au ajuns de fapt crema de ghete a dictatorilor. Revota lor a fost foc de paie și până la urmă au venit în genunchi la stăpân pentru un blid de mâncare. Acesta, ursuz, dar vigilent, abia îi aștepta. Cam asta a fost soarta unor teribiliști înfometați de senzații noi, dar care au sfârșit că niște conformiști sadea. Domide Golgot a dispărut tocmai fiindcă bănuia ce urmează. În pușcărie, și-a folosit propriul corp pentru a-și desăvârși opera.’ (pag. 128-129)

Și sfârșitul eroului din contemporaneitate al cărții aparține aceluiași domeniu al fantasticului. Dan Stanca reușește să combine în romanul sau sarcasmul macabru cu erotica (sau anti-erotica), reprezentând istoria ca un continuu oscilând între coșmar și metafore. Finalul cărții ne trimite spre viitor, și ultima frază (‘Era tot frig …’) ne dă a înțelege că suntem încă în ‘Anii frigului’.

 

 

 

 

“Ghetsimani ’51″ aparuta la Editura Cartea Romaneasca in acest an este al 22-lea roman al lui Dan Stanca de la debutul sau in 1992. Ma intreb de ce succesul si popularitatea par sa-l fi ocolit. Desi nu este un anonim, desi cel putin o parte a criticii l-a semnalat si receptat pozitiv, desi a fost nominalizat de cateva ori in ‘listele scurte’ ale unor premii importante, Stanca nu a reusit sa se impuna in aceeasi masura ca unii colegi de generatie. Dan Stanca este nu numai un scriitor prolific, dar si scrie bine, cartile sale au consistenta si abordeaza subiecte in care realitatea se confrunta cu fantasticul, iar personajele sale au de facut fata nu numai suferintelor personale si suferintelor vremurilor, dar si unor imprejurari care pun sub semnul intrebarii sistemele de referinta si stabilitatea lumii in care traiesc. Este si cazul lui “Ghetsimani ’51″ o carte unica din anumite puncte de vedere in peisajul literar romanesc actual.

Doua obsesii principale domina cartea. Prima dintre ele este raportul dintre realitate si miracole. Unul dintre personajele cartii spune:

‘Oameni buni, … sunt un idiot fiindca va spun asemenea porcarii, dar eu stiu si alte lucruri de care o sa va cruciti. In tara mea s-au intamplat minuni mari. si doar eu le cunosc fiindca sunt singurul care cred in ele.’ (pag. 20)

‘Tara mea’ este desigur Romania, sau in primul rand Romania, a carei istorie este presarata de Dan Stanca cu personaje si o poveste in care miraculosul incearca la un moment dat sa sparga peretele de sticla opaca al existentei.

A doua obsesie este cea a gravitatii. Cartea incepe cu o rememorare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001. Unul dintre personajele principale este un fotograf american care are nesansa sa surprinda pe pelicula caderea in vid a unuia dintre nefericitii care blocati la etajele de sus ale turnurilor gemene si-au cautat scaparea aruncandu-se in hau. Instantaneele ‘ne-patriotice’ pentru acele zile il ostraticeaza pe erou, (‘In asemenea momente grele pentru marele nostru popor nu ati putut alege ceva mai nimerit decat poza unui nefericit care se omoara?’ – pag. 10) si il determina in cele din urma sa plece in cautarea unor evenimente din trecutul familiei sale, care sunt si ele legate de gravitatie, sau de contrarul ei mai exact. Biografia tatalui sau, polonez la origine, fusese legata de un fenomen straniu petrecut in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, legat de persoana preotului Maximilian Kolbe, cel care avea sa aleaga nu mult dupa aceea o moarte de martir la Auschwitz, pentru a salva viata unui strain (tatal sau!). Intr-o biserica in Varsovia, in august 1939, se petrece un fenomen de levitatie, care pare a da o sansa interventiei divine si evitarii – poate – a ororii:

Iesisera toti din timp, fiindca erau atunci numai in spatiu, spatiul saturat de lumina, copt liturgic, aur spiritual care schimbase componenta atmosferei si modificase regimul de greutate al fiintelor. Atractia gravitationala nu mai functiona si tot ce era acolo intrase intr-un alt raport cu determinatiile cosmice sau nici nu mai putea fi vorba de vreo determinare, ceea ce inseamna ca nu numai corpurile de acolo levitau purtate de duh sau ghidate de harul supranatural, dar insasi cladirea de piatra, sticla si fier a catedralei suferise aceeasi desprindere si urcase in vazduh.’ (pag. 82)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/ghetsimani-vi-248078.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/ghetsimani-vi-248078.html

 

I s-ar putea reprosa lui Dan Stanca folosirea exagerata a coincidentelor in construirea naratiunii si a relatiilor dintre personaje. Tocmai fiul celui salvat de Kolbe se va intalni dupa o jumatate de secol cu fiul celui care il asistase si ii fusese un fel de discipol acestuia, luat de valurile istoriei si aruncat tocmai pe tarmurile Romaniei, pentru a retrai acolo o alta versiune a evenimentelor. In logica romanului lui Stanca insa, coincidentele par firesti. O zicere des atribuita pe Facebook lui Einstein dar de fapt apartinand lui Theophile Gautier suna cam asa ‘Coincidentele sunt felul in care Dumnezeu ramane anonim’  (‘Norocul este pseudonimul lui Dumnezeu atunci cand nu vrea sa semneze’ in varianta originala a lui Gautier). Cartea aceasta repeta in doua secvente succesive ale istoriei despartite in timp de numai cateva decenii miracolul petrecut in gradina Gat Shmanim (‘presa de ulei’ in ebraica – Gethsemane sau Ghetsinami in variante in alte limbi) aflata pe Muntele Maslinilor din Ierusalim, locul in care Iisus s-a rugat si a ales calea scrificiului in noaptea arestarii sale.

‘Gandul ma conduce totusi spre acea gradina inserata din Evanghelie, Ghetsimani e numele ei, si care asa va ramane pana la sfarsitul vremurilor, unde Domnul s-a rugat cel mai fierbinte, o rugaciune nesfarsita care a urcat la cer pana la auzul Tatalui si apoi s-a intors pe pamant. … Aceasta inseamna Ghetsimani, trecerea de la omul cel mai suferind la Domnul cel mai suav, o alchimie a suferintei pana cand cerurile se deschid si coboara de acolo duhul imperceptibil.’   (pag. 160)

 

sursa http://www.bible-history.com/jerusalem/firstcenturyjerusalem_mount_of_olives.html

sursa http://www.bible-history.com/jerusalem/firstcenturyjerusalem_mount_of_olives.html

 

Dan Stanca preia tema sacrificiului evanghelic dar ii acorda o dimensiune contemporana si il combina cu unul dintre miturile culturale cele mai populare ale romanilor – cel al Mesterului Manole. Doar ca in naratiunea lui Stanca sacrificiul pare a se impotrivi mai degraba decat de a da soliditate constructiei, ceea ce nu este de mirare tinand cant ca edificiul din naratiune este monstruoasa si lipsita de suflet cladire a Casei Scanteii. Max Kolbe si alter-ego-ul sau Michal Kaminsky se confrunta cu falii ale istoriei reale in care magicul pare sa incerce sa se impotriveasca regresiunii istorice spre haos si razboi (in cazul lui Kolbe) sau spre pustierea sufleteasca adusa de comunism (in cazul lui Kaminsky).

‘Am plecat spre granita si am rugat-o din nou pe fecioara. O rugam sa nu mai rasara soarele atunci, in dimineata zilei de 1 septembrie 1939, sau dimpotriva, o imploram sa nu se intample nimic deosebit? Dar soarele a rasarit si am asistat la o invazie crancena. Catedralele nu mai dansau in aer, venise randul avioanelor sa inegreasca cerul …’ (pag. 123)

Dan Stanca a creat in ‘Ghetsimani ’51′ o colectie de personaje care se confrunta intr-un fel sau altul si din perspective deosebite nu numai cu o istorie comuna presarata de episoade greu de crezut sau de explicat, ci si de permanenta relatie dintre cunoasterea sacra si cea stiintifica. Este aceasta relatie antagonica, sau mai degraba intre metode elementare? Ramane ca fiecare cititor sa judece. Iata intrebarile reflectate in gandurile preotului Emilian Pena (care se si confrunta cu ierarhia birocratica a Bisericii Ortodoxe Romane) si fizicianul Gabriel Urseanu:

‘Slujea liturghia si-si dadea seama ca toate au loc aievea. Nu era pic de repetitie si de uzura in ce facea. Ritualul aducea cerul pe pamant si cu cat era credinta mai puternica, cu atat si venireaa celor de sus mai persuasiva. Cerul prin coborarea sa nu siluia pamantul ci il modela, modelul li se arata tuturor celor care deschideau ochii fiindca stiau ca sub ochii lor si nu sub cei ai stramosilor se petrece minunea.’  (pag. 57)

‘Drumul de la materie la antimaterie era tot ce putea fi mai fascinant si mai halucinant, creandu-i o excitatie intelectuala cum numai marea poezie si muzica le ofereau celor cu adevarat sensibili. … toate marile descoperiri care fragilizasera ideea de timp si de spatiu fusesera mai intai fulgerante intuitii, aidoma unor metafore, dar care nu esuasera in poezie, ci-si gasisera limbajul stiintific adecvat, de unde putea sa plece orice.’ (pag. 62)

Confruntarea cu miracolul, incercarea de a-l intelegere, sau chiar simpla expunere care nu poate fi stearsa din memorie au un impact enorm si tragic in destinele personajelor. In general personajele lui Dan Stanca, atunci cand supravietuiesc nu termina prea bine povestile din cartile acestuia. In cazul lui Getsimani ’51 originea nefericirii sau a neimplinirilor se afla clar in intalnirea cu manifestarile miraculoase ale sacrului. Acesta pare a esua si in misiunea sa globala – de a pune stavilar alunecarii universului in haos -  si in misiunea personala – de a salva macar destinele celor care sunt expusi lui.

 

 

sursa http://filme-carti.ro/carti/craii-si-mortii-de-dan-stanca-37094/

sursa http://filme-carti.ro/carti/craii-si-mortii-de-dan-stanca-37094/

 

Cele aproximativ 220 de pagini ale romanului sunt completate in editia de la Cartea Romaneasca de o ‘ADDENDA” care include un amplu interviu luat scriitorului de mai tanarul confrate in ale scrisului si ziaristicii Constantin Pistea, de cateva pagini de referinte critice, si de o ‘Nota biobibliografica’ incluzand lista tuturor romanelor sale. Interviul este foarte interesant si poate fi privit nu numai ca o completare a cartii care ne ajuta sa cunoastem mai de aproape un autor nemeritat de putin cunoscut, ci si ca o lansare tarzie, dar sper, recuperatorie a autorului in ochii cititorilor sai. Ghetsemani ’51 dovedeste ca in Dan Stanca literatura romana are unul dintre cei mai interesanti, profunzi si originali romancieri ai momentului.

Inceputul romanului lui Dan Stanca ‘A doua zi dupa moarte’ (editia a II-a revazuta, Curtea Veche, 2011) mi-a amintit de serialul in gen ‘horror’ ‘Regatul’ (Kingdom) creat de Lars von Trier in anii 90. ‘Spitalul se inalta mohorat pe fundalul acelui cer dogoritor de iulie. Desi vremea frumoasa ar fi trebuit s-o absoarba in norul de lumina si astfel s-o purifice, masiva cetatuie arata mai hidoasa si mai jupuita decat intr-o zi inchisa de toamna. La urma urmei, chiar si numele de Fundeni, care strainilor nu le spunea nimic, dar romanilor le evoca mereu fundatura, un fund gros si ntunecos de unde, daca intri, nu mai iesi, accentua imaginea sumbra a unui spital subdezvoltat, fara dotari, dar in care suferinta e aceeasi dintotdeauna, oamenii injura, blestema, medicii sunt la fel de rai si de abrutizati, fiindca tot ce vad e carnea pacientilor inecata in putreziciune.’ (pag. 7) Spitalul ruinat si bolnav el insusi in care se intalnesc pe paturi alaturate de suferinta doi bolnavi cu numele simbolice de Petru si Pavel, trecuti in mod foarte diferit prin incercarile vietii si vremurilor, este punctul de plecare al unei carti despre o lume ruinata si bolnava, asa cum percepe Dan Stanca Romania post-comunista. Ceea mai mare parte a actiunii cartii se petrece in anii 90, cu flashback-uri ale perioadei dinainte de 89 dar si flashforward-uri pana in 2026. Perspectiva este insa aceeasi, sansele vindecarii societatii sunt nule, iar cele ale salvarii personale se afla – poate – in cautarile cailor ascunse ale spiritualitatii si misticii diferitelor credinte.

 

sursa http://www.curteaveche.ro/A_doua_zi_dupa_moarte_Editia_a_II_a_revazuta-3-1207

Doua personaje principale are aceasta carte, un barbat si o femeie. Numele barbatului este Petru Bota, un singuratic si un supravietuitor reprezentativ pentru un anume tip de supravietuire a perioadei comuniste: ‘Fusese mereu singur si la adapost de grijile curente ale vietii. Nu plecase pe front, nu facuse prietenii riscante, nu se lasase impresionat nici de propaganda comunista care cerea tinerilor specialisti sa se inroleze pe frontul transformarilor revolutionare, dar nici nu raspunsese chemarilor subversive de-a scrie si de-a vorbi impotriva regimului oficial. Ii dispretuise de la bun inceput pe comunisti, dar nu-si tradase gandurile, cum facusera atatia, firi tumultoase avand vocatia contestarii. El ramasese retras, izolat, inconjurat doar de cativa oameni care-i semanau si in al caror fel de-a fi se oglindea.’ (pag. 36) Cercul de prieteni intelectuali ai lui Petru Bota alcatuiesc unul dintre acele mini-cenacluri prin care nu fara anumite riscuri intelectualii romani au supravietuit deceniilor dictaturii pastrand cu grija o flacara ascunsa de spiritualitate. Condus initial de un maestru simbolic despre care (cu intentie probabil) nu aflam prea multe, cercul lui Bota caruia ii revine sarcina indrumarii discipolilor dupa ce maestrul dispare este dedicat studiului a ceea ce in mod foarte inspirat este numita ‘ariergarda’ spirituala – nume generic al atasamentului fata de trecut, traditie, continuitate mai ales pe plan religios.

Personajul feminin poarta numele de Sabina. ‘Sabinei, anul ei’ este de altfel si dedicatia cartii. Premizele personajului dotat cu frumusete si inteligenta parca de dincolo de marginea acestei lumi ar putea prezice un destin extraordinar: ‘intruchipa imaginea odraslei curate si cuminti, recipient nefisurat al spiritului, pamant reavan, abia modelat de mainile bune ale creatorului’ (pag. 47) Destinul Sabinei este departe de a fi liniar, el incepe cu un viol brutal in pragul adolescentei. Cautarea echilibrului in studiu o aduce pe Sabina in cercul lui Petru Bota, pe care il paraseste subit in anii 80, intr-o casatorie de convenienta, iesita din tiparul personajului dar caracteristica acelor vremi, care ii permite emigrarea in Germania. ‘… se casatorise fara sa iubeasca, si pleca din tara, prefacandu-se ca admira Occidentul, cand ea nu visa decat Putna, Agapia si Tismana, visa Romania contemplatiei si sihastriilor, in niciun caz Romania concreta, murdara, a gunoaielor si molozului, a functionarilor de la ICRAL, a securistilor si a activistilor de partid, care cantau la betie cu gura larg deschisa “si noi suntem romani” (pag. 121). Gasim aici poate motivatia pentru reintoarcerea Sabinei in Romania anilor 90 care se afla in miezul actiunii romanului, dar aceasta este departe de a fi o reintoarcere la matca ci mai degraba o coborire in infern, urmata de o inaltare in ceruri. Traiectoria destinului Sabinei atinge abjectul, si pentru a o descrie Dan Stanca recurge la relatari care imbina monstruozitatea cu extazul, mistica cu erosul vulgar frizand pornografia. Cititorii mai sensibili este bine sa fie avertizati, caci cateva dintre pagini nu sunt usoare la citire. Pentru personajul Sabinei destinul personal este o inchidere a unui ciclu, inaltarea spre ceruri descrisa in buna traditie a misticii crestine avand loc in prezenta celui care o propulsase cu violenta pe traiectoria vietii cu ani in urma. Fraza cheie a cartii este rostita de Petru Bota, plecat in cautarea Sabinei si a intelegerii sensului ridicarii ei: ‘Oricand se deschide o poarta sau o trapa…

 

sursa http://www.rightwords.eu/author-details/dan-stanca

 

Dan Stanca este un scriitor cu real talent in  compunerea atmosferei si constructia atenta a structurii personajelor sale. Prima parte a cartii mi s-a parut interesanta, pasionanta in unele momente. Am inceput insa sa pierd contactul cu ceea ce doreste autorul sa transmita in momentele in care pe marginea celor intamplate – reale si fantastice – apar glossele, cele mai multe puse pe seama unui personaj numit Horia Giugaru,  conceput ca un fel de alter-ego al scriitorului. Analiza profund pesimista a istoriei si a starii actuale a societatii romanesti o poti accepta sau nu: ‘Apele, crangurile, toata vegetatia oglindeau sufletul indiferent al poporului, care nu reactioneaza la niciun stimul si din care nu pleaca nicio dorinta, rarele sale zvacniri fiind doar proteste vagi fata de politica de imbacsire generala. 1848, dar mai inainte 1821, Tudor Vladimirescu, fala marlanilor, gata, i-am belit pe turci, pe fanarioti, cand in realitate doar narghileaua isi mai putea lasa umbra protectoare asupra unor pamanturi adormite in ceara si mierea lor, lasandu-se jefuite fara sa le pese, doar narghileaua, salvarii si semiluna puteau sa ocroteasca o tara de jafuri si mai mari, o tara in care crucea era beata, mitropolitii si mai beti, iar domnitorii cu intestinele pline de mancare ivatau deja versetele demagogiei. N-a fost nimic eroic in aceasta tara, numai ca eroismul e si mai jalnic decat lasitatea si noi am stiut sa fim lasi ca sa nu fim ridicoli, avand un pumn de revoltati pe care i-am aruncat ca spuza din foc in ochii lumii.‘ (pag. 242-243) Idealizarea problematica a momentului legionar din istoria Romaniei pus pe seama personajului Horia Giugariu poate fi pusa si ea pe seama degringoladei ideologice si morale pe care o simt dureros toate personajele romanului lui Stanca. Daca solutia sau alternativa marasmului pamantesc este spiritualitatea mistica simbolizata prin ridicarea spre ceruri a Sabinei, firul epic care ar putea duce la aceasta concluzie este incalcit in verbozitate si neclar pe planul ideilor. Ultima suta de pagini a cartii mi s-a parut greoaie la lectura si nu a adaugat mai nimic nici povestirii si nici dezvoltarii personajelor, accentuand doar idei deja prezente in primele parti ale romanului. Doar critica adusa institutiei bisericesti in actuala sa intruchipare din Romania apare ca tema noua in partea finala a cartii dar ea nu mi s-a parut suficienta pentru a sustine lungul si complicatul sir de comentarii din finalul cartii.

In multe privinte ‘A doua zi dupa moarte’ este o carte caracteristica nu numai epocii post-comuniste pe care o descrie ci si stadiului in care se afla literatura romana de astazi care descrie aceasta perioada. Scriitorul a hotarit ca la structura narativa a cartii sa adauge cateva zeci de pagini de prolog, o parte petrecandu-se in viitor, dupa disparitia personajelor principale. Daca stilistic si artistic aceste pagini nu adauga dupa parerea mea prea mult, ele creaza insa sentimentul de continuitate a atmosferei si viziunii pesimiste, nelasand loc niciunei raze de speranta. Confuzia valorilor, incertitudinea in fata viitorului, prezentului si chiar si a trecutului, amestecul cotodian intre plictiseala si hidosenie, ezitarile stilistice si golul existential cu riscurile umplerii sale de catre gazul cu arome ademenitoare dar si ascuns-otravitoare al misticismului, toate acestea sunt prezente in cartea lui Dan Stanca si fac din ea un produs reprezentativ al perioadei.