Entries tagged with “Bucuresti”.


Expozitiile de arhitectura reprezinta o calatorie in timp, in istorie, in viata unor oameni fascinanti asa cum au fost si sunt marii arhitecti. Nu este o exceptie expozitia dedicata arhitectului Horia Creanga pe care am vizitat-o in sfarsitul trecut de saptamana la Muzeul National de Arta al Romaniei din Bucuresti. Expozitia accesibila de la intrarea Kretzulescu a palatului ramane deschisa pana la mijlocul lunii iunie si o recomand cu caldura tuturor bucurestenilor si celor care vor trece prin Bucuresti in aceste luni.

 

sursa http://www.archi-web.com/uar/f_creanga.htm

 

Despre Horia Creanga – biografia si lucrarile sale puteti afla multe de la http://artboom.ro/wiki/arhitectura/arhitecti/creanga-horia. Daca este sa aduc o critica acestei expozitii este lipsa unui panou care sa includa o cronologie a vietii si operelor arhitectului, cum se obisnuieste mai la toate expozitiile dedicate unui artist sau arhitect in acest caz. Nepot al lui Ion Creanga, cu care de altfel pare sa fi semanat izbitor la fizionomie, Horia si-a facut studiile la Paris imediat dupa primul razboi mondial in care luptase pe front. Aici a absorbit principalele curente ale epocii de la Bauhaus, modernismul lui Le Corbusier si pana la conceptia organica a lui Frank Lloyd Wright.

 

sursa http://ocasapezi.wordpress.com/2009/02/24/arhitecti-romani-horia-creanga-1892-1943/

 

Reintors in tara Horia Creanga se gaseste in scurt timp in fruntea valului de arhitecti care inoiesc viziunea arhitecturala romaneasca, o sincronizeaza cu curentele moderne si de avangarda din lume si incep sa refaca Bucurestii propunand transformarea capitalei Romaniei intr-un oras european modern. Din pacate lipsa de conceptie sistemica si evenimentele politice care incep la sfarsitul anilor 30 aveau sa intrerupa in mod brutal acest proces, si din Bucurestii visati de aceasta generatie de arhitecti ne-au ramas fragmente disparate, ranite si acestea in zdruncinarile istoriei. Una dintre cladirile emblema ale epocii, proiectata de Creanga este blocul ARO din Bucuresti inagurat in 1930, care astazi gazduieste cinematograful Patria.

 

sursa http://www.daciccool.ro/timp-liber/evenimente/4427-horia-creanga-crezul-simplitatii

 

Horia Creanga se implica in proiecte publice si particulare, comerciale si industriale. Daca Marcel Iancu, colegul sau de generatie este influentat in special de stilul Bauhaus, la Creanga vedem o adaptare mult mai flexibila la specificul proiectelor, folosind tehnici inovatoare si elemente stilistice apartinand diferitelor scoli si curente. Dintre proiectele particulare am ilustrat aici vila Ion Miclescu, care este prezentata in starea sa initiala in fotografia de mai sus, si apoi, in fotografii in expozitie peste decenii si scurgere de istorie, in felul in care a supravietuit pana astazi. Juxtapunerile proiectelor initiale (fotografii, prea putine planuri) si a starii actuale a lucrarilor reprezinta punctul forte al expozitiei si merita sa fie examinate pe indelete. Recomand de asemenea vizionarea celor doua filme documentare din a doua sala care au o tematica asemanatoare.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Malaxa

 

Una dintre colaborarile cele mai roditoare ale arhitectului Creanga a fost cu industriasul Nicolae Malaxa pentru care a proiectat o parte din halele Malaxa (inclusiv uzina de tevi din fotografie), devenite in timp uzinele 23 August si apoi Faur. Dupa cate am aflat din textele care insoteau aceasta sectiune aceste pavilioane industriale se afla in decadere dupa privatizarea pe bucati urmata de inchiderea unitatilor industriale, si aceasta in pofida faptului ca halele au fost declarate ca apartinand patrimoniului national. Alte brazdari ale istoriei.

 

sursa http://www.blackrail.ro/forum/

 

Tot din colaborarea Creanga-Malaxa a rezultat design-ul a o parte din caroseriile automotoarelor produse de Malaxa, una dintre realizarile industriale cele mai remarcabile ale industriei romanesti interbelice.

 

sursa http://www.restograf.ro/restaurant-romanesc-pescarus-herastrau-bucuresti/

 

Prietenii mei arhitecti stiu desigur mult mai mult decat mine si ma vor completa si corecta daca doresc. Eu inchei repetand recomandarea de a vizita expozitia si mai mentionez inca o lucrare mai diferita in contextul celor create de Horia Creanga – restarantul Pescarus de la Herastrau din 1938, in care Creanga a proiectat interiorul si exteriorul din acelasi material lemnos aparent, reverenta stilului organic al lui Wright.

La Bucuresti are loc in aceasta saptamana prima editie a Festivalul Filmului Evreiesc – BJFF (http://www.bjff.ro/). Prietena mea Felicia Antip mi-a facut placerea de a-mi permite sa preiau pentru cititorii blogului notele ei de la vizionarea unuia din filmele prezentate la festival – ‘Das Kind’ al lui Yonathan Levy. Informatii despre film si regizor pot fi gasite la http://www.bjff.ro/the-child.html

————-

Am vazut unul dintre cele 45 de filme din saptamana filmului evreiesc si am fost uluita de personalitatea protagonistei, Irma Rosenberg (Rottenstein, Miko), nascuta in 1916 la Cernauti, cea mai mica fiica a unei familii de intelectuali subtiri cu multi copii (drept care ei i s-a spus in familie ”das Kind”. Filmul, scris si produs in 2010 de fiul ei André Miko, (interlocutorul caruia ii povesteste viata ei) porneste din Paris (orasul ei de resedinta din 1937) trece prin Bucuresti si ajunge la Cernauti. Este vorbit in franceza, germana si romana. E uluitor ce romana vorbeste aceasta femeie care a avut ca limba materna germana,  a parasit definitiv Romania in 1937 si n-a mai avut de atunci cu cine sa vorbeasca romaneste. Este de necrezut si vigoarea cu care la 94 de ani canta la pian Beethoven, desi a renuntat inca din adolescenta la cariera de pianista. In Romania a fost comunista, a plecat pentru ca era mereu data afara din aceasta cauza din diversele facultati, s-a maritat in 1935, primul ei sot a plecat, la indemnul ei din Franta pentru a participa la razboiul din Spania, dupa care viata i-a despartit (el ajungand in Rusia si Romania, ea ramanand in Franta). A participat la Rezistenta intr-un grup de fete care aveau menirea de a slabi moralul militarilor germani convingandu-i ca lupta pentru o cauza gesita.. Apare in film si un neamt care facuse parte dintre ocupantii Parisului dar a fost convins de ea sa intre in Rezistenta si isi povesteste si el amintirile. Marturisesc ca asa ceva n-am mai vazut niciodata!

sursa http://www.bjff.ro/the-child.html

 

Evocarea nostalgica a Cernautiului austriac si post-austriac, intreaga reconstituire istorica, evolutia gandirii eii sunt desigur interesante. La Bucuresti apar interlocutorii nelipsiti din reconstituirile de acest gen Andrei Oisteanu si Lya Beniamin. Este prezenta si nepoata protagonistei, Sarah, fiica lui André, catre o reprezinta pe Irma in tinerete. Pentru Irma, “acasa” a ramas pentru totdeauna la Cernauti. Pentru cel putin unul dintre fiii ei, “acasa” este, ne-o spune chiar el, in Israel.

Nu totul este perfect. Sunt si lucruri discutabile. De exemplu, Irma compara Romania cu Rusia ca tari care (spre deosebire de Cehoslovacia) n-au cunoscut niciodata democatia, iar Lya Beniamin n-o contrazice

(video source ecufilmfestival)


Filmul este subtitrat in engleza si romana, dar ceva mai rusinos decat titlurile romanesti este greu de imaginat. La un moment dat, Irma spune ca francezii nu iubeau pe “les métèques”. In traducere: francezii nu-i iubeau pe Metics.Dupa vreo doua-trei asemenea gogomanii, m-am ferit sa citesc subtitrarea romaneasca, oricum foarte jos si cu litere mici .Nici n-am avut nevoie, sonorul este perfect si, pentru cei care nu inteleg totul exista onorabile subtitluri englezesti.

Oricum, initaitiva, care este originala si foarte bine gandita, face parte dintr-un grup de 130 de manifestari similare programate in intreaga lum. Dateaza din 1995, a fost gandita la Postdam si ajunge pentru prima oara si in Romania . Timp de o saptamana sunt prezentate in cateva mari cinematografe si muzee bucurestene 45 de filme artistice si documentare produse in Israel si in Romania si, de asemenea, in Germania, Statele Unite, Franta, Argentina, Suedia, Ucraina, Polonia, Canada, Argentina, Marea Britanie. Din pacate, fiecare ruleaza numai o data. Voi incerca sa vad cat mai multe, dar asta inseamna tot foarte putine.

Daca ar fi sa caut un titlu alternativ al acestui episod al notelor lui Gica Manescu el ar putea fi ‘Povestea a doua orase’ – titlu clasic care in acest caz se refera la cele doua orase intre care calatoreste de obicei Gica – Bat Yam-ul israelian in care locuieste si capitala Romaniei pe care o viziteaza des. De fapt in acest episod este mai mult vorba despre Bucuresti, unde Gica a petrecut recent cateva saptamani.
—————

M-am intors acum cateva zile, dela Bucuresti. Nu a fost concediu, nici vacanta, pe care le am in permanenta. Doar o schimbare de mediu si de cei cu care am venit in contact.

O umplere in buna masura, cu mai bine,  a sufletului, dorului si mai putina singuratate,  in care traiesc aici. Alte strazi, alte magazine, alte conditii de trai. Fara greutati de orientare si limba.

Cum medicul mi-a prescris doua actiuni importante pentru mentinere  in  stare fizica buna si necesare : bautul lichidelor in cantitati suficiente si mersul, cel putin  30 minute zilnic, l-am ascultat si depasesc cele 30 minute, cu inca altele similare.

Deci mergand si privind in  jur, indiferent unde, vad oameni, locuri, miscare, situatii diverse. Mintea le inregistreaza si le pot pune unele langa altele, scotandu-le  asemanarile sau deosebirile.  Avantaje sau nu, pentru mine, care ma bucura, ma necajesc, sau imi sunt indiferente. Am un  gand care se duce si la semenii mei, cei de fiecare zi, unde ma aflu, mai multa sau mai putina vreme.

sursa itp-mm.ro

Nu pot compara decat unde ma aflu, in bucati ale vietii : Bat Yam si Bucuresti. Cum e in  alte localitati stiu  sau presupun. Diferentele pot fi minore, ca oamenii sunt cam aceiasi. Ca Bucuresti este cam de 10 ori mai mare decat Bat Yam, ca suprafata, populatie si altele, se stie.

Incep cu o deosebire importanta  pentru mine, intre Israel si Romania si nu numai. Cum mare parte a vietii noastre, in tara stramosilor si intr-o democratie, recunoscuta, ne abatem de la regula de a suferi rigorile legilor religioase, pentru unii, printre care si eu. Nu se permit incinerari. Nu exiata crematorii  pentru oameni. Unuia care sufera de frig, i se refuza caldura postuma si toata “ceremonia“ nedorita.

Dar sa ma apropii de obisnuitele si nu  de  exceptii.

A viziona un  film  si a  asista la o piesa de teatru, pe care in urma cu ani  le “inghiteam “ cu bucurie si placere nu imi sunt tabu, dar nu pot ajunge la ele, sau semi-alfabetizarea care ma impiedica. Totusi cateva cuvinte importante, le-am prins de la inceput si mi-au usurat intelegera uneori . Dau cateva exemple : situatia, alternativa ,pompa s.a.

Am fost la o versiune  a “Scrisorii pierdute“ la sala “Radu Beligan “,  fostul teatru Alhambra, al anilor ante-belici. Este strada  care se numea (poate si azi)   Stavropoleos. Cu biserica si “ Carul cu bere”. In orasul vechi al Bucurestiului, refacut, reconstruit, unde, in  special seara, e un du-te vino, tineret si maturi, restaurante cu mese pe trotuare, anunturi in limbi diferite,  fara a mai gasi un loc, si de toate felurile.

source travelblog.org

In piesa respectiva, cum stim cu totii, Catavencu spune ca“ Industria Romaniei, e buna, productiva,  dar.. ea nu exista. Scriu eu : Salile de spectacole, concerte, adunari festive sunt frumoase, incapatoare, comode, aerul conditionat bine venit, dar … el nu exista.

Asa a fost anul trecut la Sala Palatului, anul asta la teatre. Specatorii isi mai fac vant in fata, miscand  ca un evantai, caietul-program.  N-a fost o placere pentru mine, avand din cand in cand, in fata ochilor,  miscarea ritimca stanga-dreapta, “a aducatorului de aer rece “

Parca Ben Gurion s-a inspirat de aici, cand tot Catavencu declara patetic “ La noi, negustorii sunt evrei. Falitii , tot evrei. Toate tarile, Franta, Italia,au falitii lor. Noi nu avem falitii nostri “.

Primul nostru Premier,  declarase  ca: ”trebuie sa ajungem sa avem prostituatele si hotii nostri“. Si s-a indeplinit. Doar suntem un popor deosebit.

source panoramio.com

La cinematografgul “ARO “- sala splendida, scaune confortabile, ecran urias, la ora 8 seara, aproape  20 de spectatori. la comedia americana , din mediul TV “ Morning glory “tradusa cu “ Matinal  cu scandal“. Protagonisti Diane Keaton, Rachel Mc Adams si Harrison Ford. Jocul minunat al actorilor si atmosfera americana.

A  plouat puternic, intr-o zi frumoasa.

Strazi pline cu apa, treceri de pe un  trotuar pe altul, cu ocolire, baltoace  in infundaturile de pe trotuare. Ca pe Balfour, in centrul Bat Yam-ului si in alte parti. Soarele cand vine, la noi mai repede,le usuca. Aici, se spune de “munca arabeasca“ a terasamentelor si strazilor. Acolo e a autohtonilor, dar facuta prost, platita pentru buna. Spaga a fost prea mica.

source gabrielursan.ro

Am vizitat o cunostinta in Drumul Taberii dar  in straduta ei pana la blocurile de apartamete era o mica Venetie pe care am ocolit-o.

Tinerii socotesc  simplitatea de a traversa strada pe unde nu e permis, de pe o parte pe alta. Pe Blv.LascarCatargiu (fost Ana Ipatescu), asa scrie si pe tablitele de strada, circulatie foarte mare si deasa. Autobuze si  automobile. Doi tineri – in jur de 20, s-au strecurat cu ochii la stanga, o pauza la mijloc si apoi cu ochii spre dreapta, pana au ajuns la tinta.

In Bat Yam, pe strada Ioseftal, de acum 2 ani, s-au facut pregatiri pentru viitorul tren. S-au micsorat trotuarele, s-au facut locuri libere pentru pietoni, iarba si flori, de o parte si alta a unui  gard metalic, despartitor, cam   de un metru inaltime. Trecerile de pietoni, la distante nu mari, dar cu semafoare. Nu odata, am vazut tineri, elevi si altii, fugind pana la gard, sarindu-l si ajungand dincolo. Tablii cu “Nu calcati pe iarba“ nu sunt. Sau chiar daca erau, tot nu le citeste nimeni.

source imemc.org

Un mod  de a matura unele strazi in Bucuresti, parca eram acasa. Muncitorul municipal, prost platit si plictisit, mai face curatenie “de ochii soacrei“. Daca poate, impinge cu matura depe trotuar,intr-o curte cu poarta deschisa,  tot  ce  aduna,  fara a le  lua cu lopata si azvarlite in carucior. Asa e pe Dorobanti, asa am vazut de cateva ori, pe strada Hashmonaim, cu multa circulatie, dar si porti deschse  la casele de acolo. Nimeni nu  a vorbit cu  celalalat, in legatura cu situatia asta. Am folosit, “situatia “ – un cuvant din limba ebraica.

Drumurile mele, in afara de plimbari, in 5 zile din saptamana, au fost cu taxiurile. La comanda, sosesc in  cateva minute pana la adresa data. Conducatori auto foarte buni, civilizati cu clientii si te duc la locul cerut, fara ocolisuri si fara vorbarie. Doar necesarele : pozitia scaunului, taria aerului conditionat, deschisul sau inchisul geamului.

Din Bat Yam , Tel Aviv, Natania, s.a. conducatorul auto devine “prietenul“ tau . Mai ales daca te asezi pe scaunul de langa el. Daca n-are o convorbire la celular cu cineva de acasa sau sa povesteasca unui prieten, ce a patit, te abordeaza. Unde pleci, daca esti spre aeroport cu un bagaj, daca ai mai fost, pe cine ai acolo?

source wikimania2011.wikimedia.org

Intr-un rand, m-a intrebat unul, ce profesie am si plictisit i-am spus “medic pensionar “,  si am facut-o cu mana mea, gasindu-mi beleaua. Obraznicia lui, fara margini. A sunat-o pe  mama lui, i-a cerut amanunte despre boala ei, si apoi m-a mitraliat pe mine cu intrebari, pe care le intelegeam pe jumatate si raspunsuri tot asa. Mama ramasese pe linie, si-i raporta, cat se putea. La coborare, am rasuflat usurat.

Biciclistii, au pe unele trotuare, in capitala Romaniei,  un  coridor al lor. Ele sunt bune, marcate, dar nu pot fi folosite decat partial si uneori de loc. Multi isi parcheaza masinile pe trotuar, chiar in miezul zilei si in special duminica sau sarbatori. Aici avem un punct in plus, ca la noi se face doar vineri seara pana sambata seara, sau de sarbatori. Biciclistii nu au nevoie de coridoare speciale. Ei  circula pe trotuare, fara a fi stingheriti decat de pietoni. Unii evita, in  felul asta, sensul unic al strazii.

Am  tras o spaima intr-o zi, cand am simtit o atingere a cotului stang . A trecut ca fulgerul, un biciclist care m-a atins cu cotul lui drept. Nu s-a imtamplat nimic. Doar spaima mea. Noroc de “prietenul“ nedespartit la drum, bastonul.

Suntem codasi la spatii verzi si adunatul deseurilor menajere.

Inteleg, tara mica, pustiu mare, secete, calduri, nu ploua. Plantarea unor padurici sau nasterea unor parculete cu jocuri de copii si cativa arbori e dificila, prost intretinute si din puietii plantati candva, se vad mai tarziu patrate de pamant unde fusesera locuri pentru  viitorii arbori  falnici.  Acum au devenit   scrumiere pentru fumatorii care au terminat tigara sau se azvarle bonuruile de la  case, nefolositoare dupa diverse targueli facute in drum.  Umbra e rara dar des cautata.

La noi, de curand s-au amplasat pe strazi colectoare de hartii. Pentru sticla si obiecte din  plastic, sunt doar pentru flacoane. Putine si rare.

In Bucuresti le vezi pretutindeni si locutorii le folosesc. Un merit de mentionat.

Tot aici, si nu numai a fost din totdeauna in programul orasenesc, dechiderea unor spatii verzi, cu o  flora variata si le admiram si  azi.

Am vizitat si  m-am plimbat prin Cismigiu, Parcul Carol, (fost temporar al “Libertatii“), al Circului. Mai sunt si altele – Tei, Lia Manoliu, etc.

source celendo.eu

Curatenia e de admirat, pe langa ingrijirea cu meticulozitate a plantatiilor, lacurilor, fantanilor arteziene si ale locurilor de destindere pentru adulti si copii.

O idee minunata a acelora ce au conceput si dat viata Parcului Circului, a fost ridicarea unor coline mici, artificiale si cu gazon de un verde incantator. Aleele parcurse, sunt la niveluri diferite si au cateva trepte largi, din piatra, intre ele. A te aseza la umbra unui arbore cu frunzis bogat, a citi sau a admira imprejurul, e o destindere si bine facere.

Pentru calatoria in autobuz, s-au  desfintat cozile de la soferul – taxator. Modelul, israelian, cu dexteritatea respectivului e de admirat, prin felul cum o face si porneste vehicului.

La Bucuresti , coada s-a mutat la niste ghisee prin oras, unde se cumpara biletele de autobuz si metrou. Ce stiam de pe vremuri, un  casier, langa usa din fund a autobuzului sau tramvaiului si iesirea prin  fata (unii spuneau “pe branci”), e amintire. Soferul tine volanul, picioarele pe pedale si cu mana dreapta deschide si inchide usile. N-are cu  cine si ce a vorbi. Doar un raspuns la o intrebare.

source bucuresti.tourneo.ro

Nu asculta muzica pe un ton obositor pentru multi si nedorit, nu-l intereseza ultimele stiri. Nimeni n-o cere pe Maria Tanase sau manele.

In Israel, indiferent unde, orice calator, e supus dorintei si placerilor soferului. Multora le place muzica arabeasca, numita “mediteraneana “ sau sunt interesati sa auda ce s-a intamplat in ultima ora. Cum in ultima vreme nu prea folosesc  mijloacele de calatorie in comun, sunt scutit.

Pentru sufletul meu, pentru memoria ce o pastrez si veneratia celor dragi, disparuti, am fost la Cimitirul Giurgiului, la mormantul mamei. De la  un functionar al Federatiei am primit – Parcela 1 A, randul 32, locul 12. Eram cu fiul meu, cu masina. Distante lungi, soare nimicitor. Am gasit parcela si am inceput sa numar randurile. La 32, nici un nume  cautat. Portarul,  pentru 5 lei, ne-a descurcat. Cine facuse numaratoarea,acum atatia ani, a procedat ca in scrierea ebraica.De la dreapta la stanga. Mormantul  cautat, era in   randul al treilea de la inceput. Multumiti, ne-am recules, mi-am sters lacrimile, am lasat florile si  am pus  pietricele, conform  traditiei. Cu bagare de seama, am calcat peste si intre buruienele, care ni se incolaceau, peste  incaltaminte.

Aici termin  ce am adunat pe niste notite si in minte. Pentru unii, sunt probabil cunoscute, fie acolo, fie aici. Ii plictisesc. Sa ma scuze si sa ramana pentru necunoscatori sau de  cei care nu au dat atentie sau sunt obisnuiti.

Gica,

Mai 2011.

Din recentul nostru periplu bucurestean nu puteau sa lipseasca vizitele in muzee si salile de expozitii. Din pacate am ratat la milimetru doua expozitii care s-au inchis exact in ziua sosirii noastre. Si totusi am reusit sa vedem cateva lucruri interesante chiar si in aceasta saptamana inainte de Paste, cand unele dintre spatiile de expunere se pregateau de vacanta sau de schimbarea expozitiilor.

sursa http://www.muzeulcotroceni.ro/

Descoperirea numarul unu a acestei vizite a fost fara indoiala Muzeul National Cotroceni institutie despre a carei existenta nu stiam mai nimic si cred ca ar trebui sa fiu cam rusinat din acest motiv. Spatiul de pe Dealul Cotrocenilor pe care in copilarie il cunosteam ca Palatul Pionierilor devenise inaccesibil majoritatii romanilor dupa cutremurul din 1977 cand Ceausescu a hotarit renovarea sa pentru a deveni rezidenta oficiala pentru oaspetii presedintelui. In cursul renovarii au fost recuperate si renovate cea mai mare parte a incaperilor noului palat construit in 1895 pentru a servi ca resedinta a printului mostenitor si viitorului rege Ferdinand, dar au fost si distruse urme mai vechi ale cladirilor din zona si in special biserica Cotroceni cu hramul Adormirii Maicii Domnului (reconstruita dupa 1990). Arhitectura palatului completeaza si complementeaza seria de palate construite de casa regala a Romaniei din care fac parte si Pelesul si Pelisorul din Sinaia. Pentru a vedea o parte din incaperile palatului puteti sa alegeti ‘Tur Virtual’ la http://www.muzeulcotroceni.ro/.

sursa http://www.muzeulcotroceni.ro/expo_prezent/elenacuza.html

In pretul de baza al biletului intra si vizitarea expozitiei istorice dedicata doamnei Elena Cuza, cea dintai Prima Doamna a Romaniei.

sursa http://www.muzeulcotroceni.ro/expo_prezent/iser.html

Expozitiile de arta (cu plata suplimentara) sunt cele care ne-au atras in mod deosebit atentia. Superba este retrospectiva Iosif Iser care sub titlul modest ‘Univers cromatic Iosif Iser’ aduna creatii ale artistului din muzeele de arta centrale si regionale din tara. Expozitia acopera toate etapele importante ale creatiei artistului si temele principale ale picturii sale. Un catalog excelent insoteste expozitia care ar merita un spatiu mai central chiar si la Muzeul National de Arta, sau macar mai multa publicitate.

sursa http://www.muzeulcotroceni.ro/expo_prezent/elenacuza.html

‘Theodor Aman pictor si gravor’ este o alta expozitie de pictura care merita sa fie vizitata. Cum muzeul Aman din spatele Bibliotecii Centrale Universitare este inchis de mai multi ani (renovarea pare terminata, cel putin la exterior dar …) vizitarea acestei expozitii este probabil singura alternativa de a vedea reunite cele mai importante opere ale unuia dintre pictorii romani nationali impreuna cu lucrari mai putin cunoscute, care lumineaza perioade si aspecte mai putin cunoscute ale creatiei sale. Cunoastem cu totii tablourile aproape ‘oficiale’ ale lui Tudor Vladimirescu sau scena Unirii sau portrete cum este cel al lui Ioan Heliade-Radulescu. Ceea ce poate mai putini stiu este ca Aman a creat si multe peisaje si portrete de mici dimensiuni, a cunoscut si a fost influentat si de academismul francez dar si de inceputurile impresionismului, si tocmai aceste lucrari mai putin cunoscute mie, dar radiind frumusete si expresivitate mi-au placut cel mai mult. Si aceasta expozitie are un catalog excelent. Expozitiile Iser si Aman sunt deschise pana la sfarsitul lui mai.

sursa http://www.muzeulcotroceni.ro/expo_prezent/pallady.html

Tripticul expozitiilor de arta este completat de o expozitie a lucrarilor lui Theodor Pallady din colectia Muzeului de Arta din Craiova, cu glosse pe tema ‘boieriei’ sale – noblete de spita si de atitudine. Cu toate ca sunt in expozitie cateva lucrari remarcabile expozitia pare (poate si in comparatie cu celelalte doua) mai ‘subtire’.

sursa http://www.mnar.arts.ro/Home

La Muzeul National de Arta al Romaniei singura expozitie care atrage atentia este cea intitulata ‘Marianne, muza a creatorilor’. Este o combinatie interesanta care porneste de la costumele create de creatorii de moda si costume Alfred Choubrac şi Minon pentru filmele franceze de la inceputul secolului trecut care aveau ca personaj principal pe Marianne – simbolul feminin al Frantei, al valorilor si al frumusetii galice. In completarea litografiilor de epoca sunt aduse creatii ale unui sir de designeri si creatori de moda francezi si romani care dezvolta si ei subiectul Marianne si creaza cate o rochie sau costum in interpretarea proprie a fiecaruia.

Palatul Shutzu

Un alt muzeu redescoperit in aceasta vizita a fost Muzeul Municipiului Bucuresti. Il vizitasem poate ca elev, dar il uitasem in timp si acum multumita colegilor de liste internetice l-am redescoperit.

Palatul Shutzu - scarile interioare

Splendida cladire care il adaposteste este Palatul Shutzu din piata Universitatii construit de arhitectii vienezi Johann Veit si Conrad Schwinck in 1833-1844 si cu interioarele proiectate de sculptorul si decoratorul Karl Storck pe la 1862. De atunci dateaza holul de intrare, elegantele scari interioare si ceasul propectat sa fie vazut de la intrare in oglinda, de fapt mergand invers sensului acelor de ceasornic obisnuite.

ceasul in oglinda

In secolul 20 cladirea si-a schimbat de mai multe ori destinatia. In timpul primului razboi mondial a fost sediul guvernatorului german al Bucurestilor sub ocupatie, pentru ca in perioada interbelica sa gazduiasca pentru o vreme sediul Primariei. Dupa ce a mai fost sediu de banca si al CEC, din 1959 a devenit muzeu.

Mihaela Stan - icoana

Radu Dinca - icoana in fereastra

In holul de la intrare am putut vizita o frumoasa expozitie de icoane – dovada ca aceasta forma de arta plastica traditionala, dintre cele mai vechi practicate pe teritoriul Romaniei este continuata astazi, in atmosfera de libertate si de renastere religioasa de dupa 1990. Sunt foarte multe lucrari frumoase ale unor artisti ale caror nume din pacate mie nu imi spun prea multe, si care lucreaza in tehnici diferite, de la pictura traditionala pe lemn, gravura in metal, pictura pe sticla, sau tehnici mixte si compozitii mai sofisticate.

biblia lui Serban Cantacuzino in sala de istorie a secolelor 17-18

biroul primarului Capitalei

strazi si numere

Este interesanta si merita un ragaz de vizitare si expozitia permanenta a muzeului. Salile sunt putin cam aglomerate si tehnicile de expunere cam desuete, dar multe dintre exponate, fotografii, documente sunt interesante pentru cei interesati de istoria Bucurestilor sau de istorie in general.

sursa http://www.mnir.ro/ro/ExpozitiiTemporare/FotoExpozitieTemporara.aspx?IDObiect=910

Muzeul National de Istorie al Romaniei se afla intr-o permanenta renovare. Cred ca nu a fost ocazie cand am ajuns aici in ultimul deceniu sa nu gasesc cel putin o parte din muzeu inchisa si colectiile principale macar in parte inaccesibile. Stiind acest lucru am dedicat doar vreo ora vizitarii expozitiei temporare ’70/80 – Tineretea noastra’ – o expozitie documentara care prezinta metodele de recrutare a informatorilor si modul in care era supravegheata de catre Securitate viata cetatenilor Romaniei si in special a tinerilor in vremea comunismului. Recomand vizitarea expozitiei si celor care au trait epoca si celor care au avut sansa de a se naste destul de tarziu pentru a nu cunoaste ce inseamna cu adevarat o dictatura.

Relu si Marijana Bitulescu - stairway to heaven

Relu si Marijana Bitulescu - inger

Relu si Marijana Bitulescu - eva

Sunt multe galerii noi in Bucuresti, dar doua dintre ele situate pe bulevardul Magheru au existat si pe vremea cand locuiam in oras si continua sa fie active si reprezentative. La galeria Simeza expun pana la sfarsitul acestei saptamani artistii de origine din Craiova Relu si Marijana Bitulescu. Am fost atras initial de numele expozitiei - ‘Stairways to Heaven’ – titlul piesei celei mai indragite din repertoriul lui Led Zeppelin, si am parasit galeria dupa ce am cunoscut arta unei perechi de artisti care mi-au placut. O parte din lucrarile lor din aceasta expozitie se ocupa de teme inspirate din Biblie, de relatia dintre personajele principale si simbolistica religioasa in dialog cu materia si modul de exprimare al artistilor. Sunt lucrari interesante, incitante, niciuna dintre ele aproape nu lasa observatorul indiferent, invitand la meditatie si dialog.

Georgeta Grabobschi - Dans - sursa http://www.galeria-orizont.ro/includes/showpic.php?picid=3751

La galeria Orizont expune Georgeta Grabovschi – pictorita interesanta ale caror jocuri geometrice de forma si culoare mi-au atras atentia, in ciuda modului cam neglijent de expunere (lucrarile pictoritei nu sunt grupate, ci expuse fara o delimitare clara pe registrul superior al peretilor galeriei).

sursa http://artofpetry.blogspot.com/2010/09/atelierul-de-caricatura-horatiu-malaele.html

Atelierul de Caricatura

Inchei cu semnalarea unui spatiu de expunere al lucrarilor caricaturistilor bucuresteni creat si patronat de Horatiu Malaele pe strada Smardan, in inima a ceea ce a devenit in ultimii ani zona cea mai fierbinte de divertisment al Bucurestilor. Deschis in toamna trecuta ‘Atelierul de Caricatura’ prezinta un aspect care mie imi era necunoscut al artistului complex care este Malaele si din nou trebuie sa multumesc bunilor prieteni bucuresteni care mi-au revelat si acest detaliu. Despre Malaele si alte fatete ale creatiei sale sper sa gasesc ragaz sa scriu mai in detaliu in curand.

Una dintre amintirile copilariei si adolescentei este legata de pasiunea mea pentru film. Locuind aproape de ceea ce era si nu mai este ‘bulevardul cinematografelor’ adica portiunea din bulevardul cu multe nume pe care la un moment dat erau sase cinematografe si inca cel putin ateata prin jur, in multe din vacantele ‘mici’ de iarna sau de primavara vedeam cate un film pe zi. Am incercat o performanta asemanatoare in vacanta noastra bucuresteana din saptamana trecuta programandu-ne sase spectacole de teatru pentru cele sase seri pe care le-am petrecut in Bucuresti si am fi reusit sa o realizam dar la unul dintre ele s-a imbolnavit un actor si spectacolul a fost contramandat, asa incat seara de teatru s-a transformat in … seara de film … la televizor. In realizarea aproape-recordului am fost desigur ajutati de bunii nostri prieteni din Bucuresti care ne-au comandat biletele si s-au dus sa le ridice pe cele comandate de noi prin telefon. Din pacate teatrele bucurestene (cu exceptia cred a teatrului Bulandra) nu au adoptat inca sistemele de comanda a biletelor prin Internet sau macar prin telefon care sa garanteze ca biletele pot fi ridicate la casa in seara spectacolului – ceea ce face dificila daca nu imposibila comandarea de bilete si asigurarea locurilor in avans din strainatate.

Conu Iancu ne priveste

Daca tot vorbim despre bilete, pretul acestora se ridica la cel mult 30-32 de lei noi pentru locurile cele mai bune, ceea ce echivaleaza cu vreo 11 dolari americani – a zecea parte din pretul unor bilete pe Broadway, intre o treime si a cincea parte din pretul biletelor off-Broadway sau la spectacole similare in Israel. Daca pentru spectatorul roman biletele sunt destul de scumpe, raportul de preturi este greu explicabil intr-o tara in care preturile au ajuns comparabile ca nivel cu cele vest-europeene in majoritatea domeniilor. Impactul acestor preturi reduse relativ se resimte si in bine si in rau. Pe de o parte salile sunt pline, toate spectacolele bune se joaca cu casa inchisa si biletele la ele se epuizeaza in dimineata zilei in care sunt puse in vanzare. In sali majoritatea spectatorilor sunt tineri, lucru firesc daca ne gandim la faptul ca un bilet de teatru costa cel mult dublu fata de un bilet de film (in Israel raportul este cam 6 la 1). Pe de alta parte actorii sunt prost platiti si te doare sufletul auzind despre maestri ai scenei romanesti care iesiti la pensie abia isi duc zilele daca nu reusesc sa fie distribuiti in roluri pe scena sau in filme (si in Romania cele mai bine platite fiind telenovelele).

personajele lui Caragiale in viziunea lui Ioan Bolborea in fata Nationalului din Bucuresti

Doua decenii si jumatate si transformarile sociale si politice prin care a trecut Romania in aceasta vreme nu puteau sa nu-si puna amprenta asupra teatrului bucurestean. Si totusi parca elementele de continuitate sunt cele care predomina. Nucleul de teatre de valoare a ramas exact acelasi si apropriata a ramas si ierarhia dintre ele. Teatrul Bulandra continua sa fie in frunte, Nationalul si Comedia il urmeaza de aproape, apoi Nottara si Odeon. Putine teatre noi, Metropolis (pe care il vazusem cu ‘Podu’ in Israel cu cateva saptamani in urma) fiind unul dintre putinele nume care nu existau si acum 30 de ani. Au disparut in eternitate multe dintre fiintele actorilor romani pe care ii indragisem in anii 70 si 80, unii la varsta fireasca, altii (George Constantin, Stefan Iordache) prea devreme, consumati de intensitatea vietii pe care au trait-o si artei pe care au creat-o. Au ramas dupa ei amintirile si traditia. Si totusi i-am mai putut prinde pe scena chiar si in aceste numai cinci seri pe Mircea Albulescu, pe Ion Lucian si pe Ileana Stana Ionescu (in rol secundar). Regizorii de marca sunt unii dintre cei pe care ii cunosteam din anii tineretii – am vazut un spectacol al lui Giurchescu, am aflat (si vazut la gala UNITER care a avut loc in acele zile) ca David Esrig sau Andrei Serban s-au intors macar temporar din exilurile lor pentru a monta din nou intr-o Romanie fara cenzura si presiunile politice care i-au indepartat de tara. Desigur lista de monstri sacri ai scenei romanesti de astazi arata altfel dar ii regasim aici pe cativa dintre cei care se aflau deja in galeria de onoare (Albulescu, Rebengiuc) si pe cei pe care puteam paria de atunci ca ii vom afla astazi pe podium – Mircea Diaconu, Ion Caramitru, George Mihaita, Horatiu Malaele. Nu intamplator toti acestia mentionati de mine sunt astazi si directori de teatre si este reconfortant sa vedem marile personalitati actoricesti ale generatiei mature la conducerea teatrelor in functiile de mare raspundere pentru destinul teatrelor care devenisera conditionate politic in perioada de dupa revolutia culturala ceausista. Ceea ce este insa cel mai important este ca au aparut generatii noi care includ nume pe care eu nu le-am cunoscut – actori excelenti si regizori cu talent si viziune care nu sunt cu nimic mai prejos decat cei din marile generatii care i-au precedat.

(video source SensoTvRO)

Cel mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta scurta stagiune personala a fost ‘Arta’ al Yasminei Reza la sala Studio a Teatrului Bulandra. Piesa se ocupa de felul in care clasa mijlocie din lumea occidentala de astazi se raporteaza la arta si de modul in care arta influenteaza relatiile de prietenie intre cele trei personaje ale piesei. Serge (Serban Pavlu) plateste 35 de mii de euro pentru un tablou … perfect alb. Marc (Vlad Zamfirescu) incearca sa-i explice absurditatea alegerii sale. Yvan (Gheorghe Ifrim) incearca sa intervina si sa aplaneze conflictul escaland dintre cei doi prieteni. Urmeaza o discutie despre arta, despre prietenie, despre modul in care ne raportam la obiectul de arta, despre valoarea artei si valoarea prieteniei. Primele 30 de minute ale piesei au fost poate cea mai buna jumatate de ora de teatru pe care am vazut-o in ultimii ani, dar toata reprezentatia in general se mentine la un nivel inalt, captiveaza si absoarbe in pofida temei aparent abstracte. Regizorul este Cristi Juncu, regizor relativ tanar, fost student al Catalinei Buzoianu, care intr-o cariera care se intinde pe doar 16 ani pare sa fi realizat multe spectacole interesante pe scene romanesti in special in provincie, acesta fiind debutul sau la ‘Bulandra’.

Doamne, ce macel! - sursa http://www.ziarulring.ro/stiri/15367/doamne-ce-macel-la-teatrul-de-comedie

Dramaturga franceza Yasmina Reza pare a fi o autoare foarte in voga in acest moment in Bucuresti, cu trei spectacole la trei teatre diferite din Capitala. Am mai vazut un spectacol al ei in ultima mea seara teatrala in Bucuresti la sala Studio (sala mica) a  Teatrului de Comedie. Titlul romanesc al piesei este ‘Doamne, ce macel!’ si regia ii apartine lui Lucian Giurchescu. Intriga piesei aduce in scena doua cupluri din aceeasi clasa mijlocie franceza a caror copii avusesera o altercatie pe o strada a unui oras de provincie. Situatiile care urmeaza se refera ca si in ‘Arta’ la doua planuri – cel al relatiilor dintre personaje in permanenta dinamica pe toata durata spectacolului si cel al relatiei intre personaje si o Cauza externa majora – in acest caz situatia Africii despre care unul dintre personaje scrie carti. Derizoriul si vulgarul cotidianului va inunda scena si va determina evolutia personajelor intr-un spectacol in care experimentatul Giurchescu pare sa fi dorit sa puna accentul pe partea de divertisment si pe constructia migaloasa a unei  tensiuni comice care explodeaza spre final. Spectacolul place desi in amintire ramane mai ales tipologia si burlescul. Il ajuta excelent echipa de actori formata din Tania Popa, Marius Drogeanu, Delia Nartea si Alexandru Conovaru.

Comedia norilor - sursa http://www.tnb.ro/admin/galerii/1109_big.jpg

Al doilea spectacol ca nivel calitativ (dupa ‘Arta’) pe care l-am vazut in aceste zile a fost ‘Comedia Norilor’ dupa Aristofan la Teatrul National. Acest ‘dupa’ din titlul spectacolului indica din start ca avem de a face cu unul dintre acele spectacole care plecand de la un text clasic (‘Norii’ in acest caz) il adapteaza si ca forma de exprimare si in multe cazuri si ca tema si mesaj. Asa se face ca textul antic care in contextul sau original era o pledoarie pentru judecata dreapta si aderenta la traditie amenintate de retorica si elucubratiile filozofilor sofisti intr-o Atena abia iesita din ciclul razboaielor cu Sparta devine in prelucrarea moderna si adaptarea lui Dan Tudor (care semneaza si regia) si Andrei Marinescu o parabola care vorbeste mai mult despre societatea romaneasca, politica si moravurile ciocoilor si neo-parvenitilor contemporani. Dan Tudor care trebuie sa fie cam coleg de generatie cu Cristi Juncu creaza un spectacol dinamic si antrenant, care imbina jocul teatral cu miscarea si dansul, cu muzica si cu efectele speciale. Mircea Albulescu straluceste in rolul unui Socrate cu casca de motociclist, din restul unei distributii excelente i-as mai mentiona si pe Alexandru Bindea (in rolul lui Strepsiade), Monica Davidescu si Ilinca Goia (Rationamentul Drept si Nedrept).

escu - sursa http://www.comedie.ro/index.php?pagina=spectacol-poza&id=166&id_spectacol=21

Tot despre politica romaneasca se vorbeste si in piesa ‘…escu’ a lui Tudor Musatescu pusa in scena de Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. In perioada comunista se reprezenta mai ales ‘Titanic Vals’ si mai putin sau deloc aceasta urmare care include o acerba satira a pestritei politici romanesti interbelice, inclusiv a celei socialiste, motiv suficient pentru a fi pusa la index sau macar tinuta strans sub vizor. Am spus politica interbelica, dar probabil mai exact ar fi al eternei politici romanesti si nu numai romanesti. ‘…escu’ este dupa parerea mea o constructie dramatica solida, are dialoguri spumoase si se aproprie in multe momente de piesele marelui precursor Caragiale. Spectacolul de la Comedie este conceput la modul solid si cu respect fata de text, bazandu-se in mare masura pe jocul unei excelente echipe de actori care isi fac cu prisosinta datoria. In rolul cameleonului politic Decebal Necsulescu devenit senator, devenit (aproape) ministru straluceste Vladimir Gaitan, actor ajuns in maxima forma si capacitate de expresie a carerei sale. Ion Lucian este Iorgu Langada si la varsta sa acest veteran al scenei face fata cu brio rolului si cerintelor a doua ore si 50 de minute de spectacol. L-am vazut acum cativa ani in ‘Comedia rosie’ la National, poate cel mai bun rol al carierei sale, si nu ma pot opri sa nu admir din nou evolutia la senectute a acestui actor pe care marturisesc ca nu l-am apreciat destul in tineretea lui (si a mea). Din restul distributiei ii voi mai mentiona pe Marius Florea Vizante (mi s-a spus ca este actor de mare suces, cred ca este prima data cand il vad pe scena) si pe Delia Nartea.

Filarmonica de comedie - sursa http://www.comedie.ro/index.php?pagina=spectacol-poza&id=810&id_spectacol=87

Ultimul spectacol despre care am de relatat este ‘Filarmonica de comedie’ din nou al Teatrului de Comedie. Este vorba despre un proiect care aduce pe scena o colectie de sketchuri inspirate din actualitatea moderna romaneasca, desi din nou multe dintre situatiile comice ar avea rezonanta cam in orice loc in lume. Echipa de actori din care fac parte Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim şi Radu Gabriel reusesc sa anime in unele momente de comedie buna scena, dar totusi nivelul general al spectacolului nu mi s-a parut ca atinge cerintele uneia dintre primele scene ale Bucurestiului. Ceea ce se potriveste bine intr-un spectacol de revista sau intr-un show de televiziune are nevoie de o scanteie sau de un element de culoare deosebit pe scena de teatru profesionist pentru a se transforma intr-un spectacol. Acestea mi s-au parut a lipsi in acest caz.

Nu stiu cat de reprezentativa a fost selectia pe care am facut-o din spectacolele stagiunii bucurestene. Nu a fost de fapt chiar o selectie, ci mai mult o colectie instantanee, un ‘snapshot’ determinat si de date si de accesul la bilete. Fata de anii precedenti teatrul romanesc mi se pare a fi intr-o forma buna, salile sunt din ce in ce mai pline, spectacolele mai rotunde si mai profesioniste, cu momente de nivel excelent. Daca ceva mi-a lipsit a fost piesa de actualitate, satira sau analiza politica, raportarea la prezentul pe care romanii il traiesc cu intensitate si cu o atitudine extrem de critica. Se poate discuta despre prezent pe scena folosind texte clasice cum a fost in ‘Comedia norilor’ sau in ‘…escu’ dar parca nu este suficient, parca lipsesc echivalentele scenice ale filmelor romanesti de succes din ultimii ani care sunt multe dintre ele foarte ancorate in realitate sau in trecutul imediat. Poate le-am ratat eu in selectia neselectie, sau poate ele ma vor astepta la intalnire in vizitele viitoare in Bucuresti.