Entries tagged with “books”.


Cativa dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt arhitecti. La ei m-am gandit si ei sunt primii carora le recomand lectura celei mai recente traduceri aparute in limba romana din opera lui Elif Shafak, una dintre cele mai cunoscute scriitoare din Turcia contemporana. ‘Ucenicul arhitectului’ a aparut in seria ‘Actual’ a Editurii Polirom in 2015, si a fost tradusa din engleza (limba in care a fost scrisa cartea) de Ada Tanasa. Traducerea este impecabila, nu i-am gasit vreun cusur, iar notele pregatite de aceeasi traducatoare sunt extrem de informative si de precise, demonstrand o buna cunoastere a vocabularului si istoriei otomane a epocii.

Eroul principal al cartii este un personaj imaginar, dar pana la un punct extrem de plauzibil, pe nume Jahan.Nascut in India se gaseste printr-un concurs de imprejurari la varsta de 12 ani pe o corabie care ancoreaza la Constantinopolul din vremea sultanului Soliman (Suleiman) Magnificul. Dragostea lui pentru elefantul Chopa cu care impartasise aventura calatoriei il va face sa ajunga la curtea sultanului ca ingrijitor al animalului si in acelasi timp ca ucenic al arhitectului principal al curtii otomane. Chopa devine nu numai o atractie si obiectul curiozitatii locuitorilor Istanbulului, de la sultan si fiica acestuia, pana la multimea de pe strada, dar si un personaj cheie al cartii, soldat, salahor si artist de circ, dar si confidentul si obiectul afectiunii eroului principal. Este si una dintre puntile intre lumea otomana si alte culturi – cea indiana in acest caz, punti care fac parte din temele centrale ale cartii.

 

sursa http://www.libris.ro/ucenicul-arhitectului-elif-shafak-POL978-973-46-5721-6--p947636.html

sursa http://www.libris.ro/ucenicul-arhitectului-elif-shafak-POL978-973-46-5721-6–p947636.html

 

Elif Shahak are un condei usor si precis cu care stie sa contruiasca povesti si sa insufleteasca personaje care chiar cand sunt extraordinare in fapte si puteri au intotdeauna o dimensiune umana. Lectura ‘Ucenicului arhitectului’ mi-a dat senzatia unei tesaturi in care se imbinau fire din povesti arabe ca ale Seherazadei cu legende balcanice cum este cea a Mesterului Manole.  Unele dintre personajele cartii sunt insa reale. Sultanul Soliman a fost contemporanul lui Henric al VIII-lea al Angliei, al lui Francisc I al Frantei si al lui Carol Quintul si la fel ca si acesti regi europeni a fost atins de suflul Renasterii protejand artele si construind monumente ramase in istorie. A administrat eficient, a judecat drept in interiorul Imperiului si a extins stapanirea otomana ajunsa la perioada de apogeu. Fiica sa Mihrimah, si ea un personaj istoric real, devenita in carte si idolul si obiectul iubirii fara speranta a ucenicului de arhitect, a avut soarta nefericita a femeilor musulmane (chiar si a celor din cele mai inalte straturi sociale) in viata particulara, dar a influentat prin intrigi si farmece evenimentele politice si a patronat si ea artele si constructiile. Personajul cel mai deosebit este insa fara indoiala, Arhitectul.  Mimar Sinan a fost probabil cel mai mare arhitect din istoria Imperiului Otoman si unul dintre cei mai mari arhitecti ai lumii. Intre constructiile sale cele mai faimoase se numara moscheile Süleymaniye si Şehzade din Istanbul si Selimiye din Edirne. Lui i se datoreaza renovarea si consolidarea bisericii Sfanta Sofia (devenita moscheea Hagia Sofia) construita cu un mileniu inaintea sa, podurile Büyükçekmece langa Istanbul si Mehmed Pasa din Bosnia, si proiectarea sistemului de aprovizionare cu apa al Istanbulului. A fost contemporan cu Michelangelo si se pare ca cei doi mari arhitecti ai Renasterii si-au cunoscut unul celalalt lucrarile si poate chiar au corespondat. Albanez sau poate armean la origine, si-a crescut si educat cu grija cei patru ucenici, de fapt discipoli si asistenti ai lui, caci in acea perioada ucenicia se incheia doar la moartea maestrului.

Iata un dialog intre arhitect si ucenic inspirat de cele Zece carti despre arhitectura ale lui Vitruviu:

‘Arhitectura e o stiinta, se spunea in carte, care se intemeiaza pe trei lucruri: forza, trainicie; utilita, pe care Jahan o talmaci prin trebuinta; si bellezza, frumusete.

- Spune-mi, pe care dintre cele trei ai sacrifica-o daca ai fi nevoit sa sacrifici una.

- Belezza, raspunse Jahan fara sovaiala. Nu putem renunta la trainicie sau la trebuinta. Dar la nevoie ne-am putea lipsi de frumusete.

Chipul lui Sinan spunea altceva.

- Nu putem renunta la frumusete.

- Atunci, pe care ar trebui s-o sacrificam?

- Pe nici una, raspunse Sinan cu un zambet bland. Daca renunti la una, pana la urma le pierzi pe toate.’ (pag. 341)

 

sursa http://www.telegraph.co.uk/culture/books/10075910/Elif-Shafaks-rules-for-writing.html

Elif Shafak sursa – http://www.telegraph.co.uk/culture/books/10075910/Elif-Shafaks-rules-for-writing.html

 

Cartea este presarata si cu descrieri ale operelor arhitecturale ale Maestrului si a Ucenicilor sai.

‘Isi vazura mai departe de treaba. Minaretele erau mai subtiri, mai gratioase si mai inalte decat oricare altele pe care le vazusera sau pe care le auzisera. Patru randuri de ferestre asezate de-a lungul a trei galerii lasau lumina sa intre din belsug, oglindindu-se in placutele de faianta, facand moscheea mai luminoasa si mai vesela, in ciuda posomorelii salahorilor. Fatadele din gresie de culoarea mierii erau calde si imbietoare. Spatiul dinauntru era urias, neintrerupt. Oriunde ai fi ingenuncheat puteai sa vezi mihrab-ul, unde imanul statea si indruma rugaciunea. Fiecare era la fel de aproape de Dumnezeu.’ (pag. 337)

‘… peretii de pe laturi eliberti de povara sa sprijine cupola, erau strapunsi de nenumarate ferestruici, asa incat lumina se revarsa inauntru calda precum laptele pe care o mama i-l da pruncului ei sa-l suga de la san. Si mai putini stiau ca fiecare piatra iesita dinafara din ziduri era asezata in asa fel incat sunetele dinauntrul moscheii sa rasune limpede si puternic pentru ca fiecare credincios sa auda slujba, oricat de aproape sau de departe s-ar fi aflat de imam.’ (pag. 182)

 

Mimar Sinan; sursa - http://www.worldbulletin.net/news/167412

Mimar Sinan – sursa http://www.worldbulletin.net/news/167412

 

Un alt personaj important al cartii este Istanbulul – orasul punte intre continente, rascruce de drumuri pe uscat si pe mari, si mozaic de civilizatii. Ne aflam in momentul de culme al Renasterii si cel de cumpana in care civilizatia islamica ajunsese la al doile apogeu al sau sub otomani. De aici va incepe in istorie pentru Islam declinul si vestul european va depasi economic, social si cultural orientul, dar in momenul istoric in care se petrece actiunea cartii cele doua culturi si religii se aflau inca la paritate.

Jahan este cucerit de Istanbul de la prima intalnire, atunci cand il zareste de pe corabia care il aduce din indepartata Indie:

‘… incetul cu incetul ceata se risipi, asa cum o mana trage o perdea. Orasul, ce se deslusea limpede acum, se deschise dinaintea lui, stralucind orbitor. Lumini si umbre, coame si povarnisuri. Sus-jos, colina dupa colina, toate presarate ici-colo cu cranguri de chiparosi, parea un ghem de lucruri potrivnice. Tagaduindu-se la fiecare pas, schimbandu-si starea sufleteasca in fiecare mahala, duios si aspru deopotriva, Istanbulul se daruia cu marinimie, si in acelasi timp, isi lua inapoi darul. Un oras atat de intins, in stanga si in dreapta si in sus, spre bolta cereasca, straduindu-se sa se inalte, tanjind intruna dupa mai mult, niciodata multumit. Si totusi incantator. Desi ii era strain, baiatul simti cat de usor puteai sa cazi sub vraja lui.’ (pag. 37)

 

Moscheea Suleymaniye; sursa - https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c8/Cour_mosquee_Suleymaniye_Istanbul.jpg

Moscheea Suleymaniye – sursa https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c8/Cour_mosquee_Suleymaniye_Istanbul.jpg

 

Pentru cititorul roman este interesanta si imaginea razboaielor duse de sultanii otomani in tarile romanesti din perspectiva turcilor. Unul dintre ele il duce pe eroul cartii si pe sultan impreuna cu armata sa pe malurile Prutului. Iata cum incepeau in Istanbul razboaiele:

‘Vineri dupa-amiaza, cand se incheie rugaciunea, sultanul dadu porunca sa se bata toba de razboi – o toba rotunda, uriasa, din bronz, in care se batea de sapte ori inainte de fiecare razboi. Bubuitul acela care iti dadea fiori pe sira spinarii trecu prin incaperile de marmura, prin gradinile de trandafiri si prin custile animalelor si strabatu tremurand mahalalele bogate si sarace deopotriva.

Sub ochii lui Jahan intregul oras se pregati sa porneasca la lupta. Fiecare mama avea un fiu ostean, fiecare cu rostul sau. Ienicerii iesira din baracile lor. Pasii isi inseuara caii. Mestesugarii si negustorii pusera mana pe arme, la fel si gradinarii, brutarii, bucatarii, croitorii, potcovarii, blanarii, cizmarii, olarii, tesatorii, marinarii, tabacarii, lumanararii, geamgiii, taietorii de lemne, pietrarii, tinichigiii, franghierii, prinzatorii de sobolani, calafatuitorii, sagetarii, vaslasii, negustorii de peste, pasararii, pana si prezicatorii. Fiecare isnaf avea treaba de nu-si vedea capul, pana si cel al tarfelor.’ (pag. 101)

 

Istanbului desenat de Melchior Lorck - sursa http://t24.com.tr/haber/kanuni-doneminde-bir-seyyah-ressam-melchior-lorck,125296

Istanbulul desenat de Melchior Lorck – sursa http://t24.com.tr/haber/kanuni-doneminde-bir-seyyah-ressam-melchior-lorck,125296

 

Personaje reale si imaginare se intalnesc in paginile cartii si Elif Shafak are talentul de a le face sa traiasca, sa-si dezvaluie caracterele si uneori chiar sa povesteasca istoriile lor personale in cateva paragrafe sau putine pagini. Pe langa personajele principale – Arhitectul, Ucenicul, Sultanii si frumoasa si inaccesibila printesa Mihrimah, ii mai intalnim in paginile romanului pe Michelangelo, pe pictorul Melchior Lorck – personaj real caruia ii datoram reprezentarile vizuale ale Istanbulului din vremea in care se petrece actiunea cartii, pe Balaban – seful tiganilor de care il leaga cu Jahan o prietenie deosebita si care va juca un rol de ‘deus ex machina’ in cateva momente cheie ale povestii si ceilalti trei ucenici ai Arhitectului – fiecare cu povestea, destinul, caracterul si talentul sau aparte. Cele patru parti ale cartii acopera perioadele principale ale vietii eroului: ‘Inainte de Mester’, ‘Mesterul’, ‘Cupola’ (perioada de maxima creatie) si ‘Dupa mester’. Mi-a placut mai putin sectiunea finala, in care scriitoarea pare sa-si fi pierdut rabdarea narativa dar nu a renuntat tentatiei de a duce la capat povestea vietii lui Jahan. Sunt inghesuite aici elemente de actiune care ar fi putut sa fie subiectul unei alte carti. Pacat ca Eli Shafak nu a scris-o, caci in ea ar fi fost continuata tema contactului dintre civilizatia islamica si cea europeana si ar fi fost deschisa o poarta spre India mogulilor, unde urmasii arhitectului din Istanbul au contribuit la construirea admirabilului mausoleu pe care Shah Jahan (banuiesc ca alegerea numelui eroului cartii nu este lipsita de legatura) l-a dedicat sotiei sale favorite Mumtaz Mahal. Mai ca imi vine sa cred ca a aplicat si ea un principiu enuntat in carte de Arhitect – o creatie artistica nu are voie sa fie perfecta, trebuie lasat intentionat in proiect si executie cel putin un element discutabil, caci perfectiunea este rezervata doar Divinitatii. Si asa insa ‘Uncenicul arhitectului’ este un roman istoric plin de farmec, o evocare a orasului de la intalnirea dintre continente si civilizatii intr-un moment de apogeu al istoriei sale, o reverenta facuta civilizatiei islamice, artei Renasterii si meseriei de arhitect. O carte bine scrisa, plina de culoare si magie.

 

Modului in care a fost predata si prezentata istoria Rusiei in Romania comunista merita sa ii fie dedicata o carte. Poate cineva a scris-o sau o va scrie. Cartea ar prezenta evolutia istoriografiei romanesti de la adulatia neconditionata la perceptele staliniste din primii ani dupa preluarea puterii de catre comunisti, trecand prin relativul echilbru al deceniului de dupa dezghetul cauzat de destalinizare, pana la un amestec ciudat de ortodoxism ideologic de suprafata datorat faptului ca regimul comunist al lui Ceausescu era in multe privinte mai sovietic decat cel din Uniunea Sovietica, insa dublat intotdeauna de doza de antisovietism mocnit (uneori prezentat unora in ‘sedinte inchise’ sau in materiale cu ‘circulatie controlata’) care a caracterizat politica national-comunista a lui Ceausescu. Din aceste motive am luat in mana si am citit cu mare interes cartea dedicata istoriei Rusiei in secolul XX de catre istoricul David R. Marples, profesor la Universitatea Alberta, din Edmonton, Canada. Este un fel de manual universitar, care incepe traversarea istoriei recente a Rusiei cu perioada ultimului tar si continua pana la sfarsitul primelor doua mandate prezidentiale ale lui Vladimir Putin. Publicata in versiune originala in 2011, tradusa in romaneste de Miha-Dan Pavelescu si aparuta in 2014 la editura Meteor Press, cartea are si subtitlul ‘In cautarea stabilitatii’. Voi reveni asupra acestui subtitlu care isi are importanta sa in modul de abordare si felul in care sunt descrise si interpretate anumite aspecte ale istoriei ruse si sovietice a secolului care a trecut. Remarc si exceptionala bibliografie cu zeci de titluri de referinta care mai de care mai interesante la fiecare capitol. Cateva casete bine plasate completeaza cu informatii despre personalitati ale culturii, artei, vietii politice a tarii. Ilustratiile sunt insa mult prea putine, si referirile la ilustratii sunt cateodata surprinzator de inexacte.

Primul capitol al cartii acopera perioada de evolutie de la tarism la revolutie, expunand slabiciunea regimului tarist si in special slabiciunea personala a ultimului tar al Rusiei intr-o maniera care ma face sa ma intreb de ce este acesta atat de adulat de unele sectoare ale societatii rusesti de astazi. Sunt prezentate in destul de multe amanunte situatia economica, conflictele sociale si lipsa de traditie politica democratica. Cand in anii 90 Rusia avea sa incerce sa ia calea democratiei liberale occidentale ea nu avea aproape nimic in ce sa se sprijine in istoria pre-comunista. In schimb erau deja bine inradacinate traditii negative cum ar fi gasirea de tapi ispasitori in dusmanii interni si in special in populatia evreiasca, politica diversiunilor antisemite fiind o politica de stat incurajata de tari si de politicienii aserviti lor. Apar surprinzator de putine detalii despre cultura rusa a acelei perioade – nici cultura clasica (cu exceptia notabila a lui Lev Tosltoi) si nici avangarda care a produs in conditii infernale lucrari de referinta in special in al doilea deceniu al secolului nu sunt trecute in revista.

Urmeaza capitolul despre revolutia zisa din Octombrie si preluarea puterii de catre bolsevici. Pentru cei care au fost indoctrinati cu versiunea sovietica a istoriei lectura acestui capitol constituie un punct de vedere proaspat si inedit. Este demitizata contributia lui Lenin si readusa in prim plan cea a lui Trotki si a altor ‘tovarasi’ din conducerea bolsevica eliminati pe rand de catre Lenin si apoi de Stalin. Sunt prezentate in adevarata lor lumina persoanele si personalitatile care au devenit mai tarziu fie statui idealizate, fie ne-nume in cartile de istorie continuu rescrise pana spre sfarsitul istoriei Uniunii. Este prezentata si adevarata esenta a sovietelor care au simulat puterea populara inlocuind parlamentele alese democratic, dar nu au reprezentat niciodata altceva decat unelte de manipulare si justificare a totalitarismului.

 

sursa http://www.meteorpress.ro/carti-1191-Rusia_in_secolul_XX.php

sursa http://www.meteorpress.ro/carti-1191-Rusia_in_secolul_XX.php

 

Cele doua capitole care urmeaza descriu procesul de tranzitie dintre leninism si stalinism, instaurarea dictaturii si a terorii, colectivizarea fortata, si cultul personalitatii care au decimat intreaga societate sovietica inclusiv clasa conducatoare de la varful piramidei. Sunt prezentate luptele interne si eliminarea treptata a tuturor tovarasilor de drum care ar fi putut prezenta vreun pericol pentru dictatorul Stalin. Istoria incepe sa fie rescrisa:

‘Numele lui Trotki avea sa devina o anatema in propaganda sovietica, iar rolul sau in cadrul Revolutiei nu a fost doar uitat, ci sters din paginile de istorie, odata cu fotografiile sale. Diferenta dintre Stalin si Trotki rezida mai mult in personalitate decat in program: ba chiar, in scurt timp, Stalin avea sa adopte politici sustinute multa vreme de Trotki. Cei doi contemporani au intruchipat versiuni diferite ale revolutionarului bolsevic; unul dintre ei a fost un intelectual elocvent, un vizionar pe care vointa lui Lenin l-a convins sa se alature cauzei bolsevice, pe cand celalalt a fost un ins cu radacini in imperiul rus, care a privit lumea in termenii luptei pentru putere, dar rareori din perspectiva internationala. Pentru Stalin destinul comunismului si destinul Rusiei erau strans legate.’ (pag. 108)

In afara de rescrierea istoriei gasim in aceasta epoca multe dintre caracteristicile care cu cateva decenii mai tarziu aveau sa fie ‘exportate’ in statele din Estul Europei cazute sub dominatie comunista: teroarea organizata la nivel generalizat cu dubele care opresc in miez de noapte si ii ridica pe cetateni in mod aparent arbitrar spre destinatii necunoscute, cincinalele indeplinite inainte de termen cu raportari minicinoase caci altfel urmau imediat acuzari de defetism sau sabotaj economic, proletcultismul cu formalismul conservator dominand cultura si arta angajata, nevoia de a gasi si daca nu sunt gasiti de a crea in permanenta dusmani interni a caror demascare sa semene teroare intre oamenii nevinovati prevenind orice tentativa de impotrivire. Politica aceasta impreuna cu pactizarea (tactica probabil) cu Germania nazista a dus la slabirea capacitatii de aparare a Uniunii Sovietice in pragul celui de-al doilea razboi mondial si la pierderile uriase din prima parte a razboiului. Si aceste pierderi insa aveau sa fie folosite de abilul Stalin in scopuri de propaganda, numai ca de aceasta data este vorba despre mobilizarea pentru apararea patriei atacata si aflata in razboi.

Capitolul al 5-lea acopera perioada dintre 1941 (atacarea URSS de catre Germania nazista si intrarea in razboi) si 1953 (moartea lui Stalin). Este cel mai amplu capitol al cartii acoperind ceea ce rusii inca numesc Marele Razboi pentru Apararea Patriei, tratativele intre aliati de la sfarsitul razboiului, impartirea Germaniei si a Europei si primii ani ai razboiului rece. Aceastei perioade ar fi meritat probabil sa ii fie dedicate doua capitole separate. Analiza sfarsitului de razboi pune in evidenta cresterea rolului Rusiei in ansamblul Uniunii Soviectice:

‘… dupa 1945 identificarea rusilor cu sovieticii a devenit obisnuita. Rusii erau considerati forta conducatoare in societatea sovietica si li s-a recunoscut rolul principal. Realizarile lor au fost amplificate si exagerate, iar altor nationalitati li s-a cerut sa manifeste recunostiinta fata de rusi pentru ca le eliberasera de ocupantii fascisti … Rolul aliatilor occidentali a fost in general ignorat. Victimele Holocaustului evreiesc pe teritoriul sovietic n-au fost niciodata identificate ci incluse anonim printre mortii sovietici.’  (pag. 234)

 

sursa http://www.ciuspress.com/authors/138/david-r-marples

sursa http://www.ciuspress.com/authors/138/david-r-marples

 

Prima jumatate a secolului XX acopera cam 60% din carte si pe masura ce ne apropiem de perioada contemporana stilul pare ca devine mai accelerat. Capitolul urmator este dedicat perioadei Hrusciov si aici judecata este pentru mine surprinzator de aspra. Aportul lui Hrusciov in procesul de de-stalinizare, relaxarea regimului si disparitia terorii politice extreme par a fi minimalizate in raport cu tarele personale ale lui Hrusciov, manierelor sale grosolane si modului sau de comportament care a produs ‘mai multe anecdote decat despre toti ceilalti lideri sovietici’ (pag. 257) Mi s-a parut si inadecvat pusa in evidenta cresterea Uniunii Sovietice la statutul de putere mondiala si nu exista nicio referinta in acest capitol ca aceasta s-a datorat si spolierii resurselor interne ale tarilor satelite est-europene cazute sub influenta comunista de la demontarea si transportul in URSS al unor fabrici germane pana la ‘exportul’ fortat de cereale din Romania obligata la plata ‘datoriilor de razboi’. Razboiul din Coreea este descris in amanunte, dar lipseste o analiza si o descriere clara a surselor conflictului dintre URSS si China lui Mao (si dintre partidele comuniste sovietic si chinez), conflict declansat tot in perioada Hrusciov.

Brejnev si cele doua decenii de stagnare care au urmat isi au capitolul lor, urmat de cel dedicat perioadei Gorbaciov cu glasnost, perestroika si destramarea Uniunii Sovietice. In 1984 Uniunea Sovietica este descrisa de catre Gorbaciov insusi ca o tara in criza si inglodata intr-un razboi fara iesire (cel din Afganistan):

‘… tara isi pierduse calea. Partidul nu mai constituia marea forta calauzitoare a societatii, ci era tot mai indepartat de cetateni. Societatea isi pierduse solidaritatea faurita in momentele marete ale istoriei sovietice, asa cum fusese Revolutia, planurile cincinale, si Marele Razboi de Aparare a Patriei. … Gorbaciov nu-si pierduse incredera in sistemul sovietic, dar simtea ca unele atribute si fostul spirit trebuiau reinviate si restabilite.’ (pag. 364)

Judecata lui Gorbaciov de catre David R. Marples este mult mai putin pozitiva decat a multor altor istorici si exegeti, desigur diferita de cea pe care Gorbaciov insusi incearca sa o promoveze in memoriile sale. In viziunea istoricului, Gorbaciov a intrat in programul de reforme cu intentia clara de a salva sistemul si a fost pur si simplu depasit de evenimente. Cele scrise la un moment dat despre politica externa sunt valabile in general pentru apreciera politicii lui Gorbaciov pe toate planurile.

‘… la un moment dat, Gorbaciov a pierdut controlul politicii externe; fortele descatusate de pozitia lui moderata au capatat o forma proprie.’ (pag. 402)

Partidul comunist a constituit in viziunea lui Marples forta care a asigurat coeziunea Uniunii Sovietice. Incercarea de trecere la un sistem democrat a insemnat cedarea ‘rolului conducator’ al partidului si disparitia factorului de stabilitate. In plus Rusia insasi condusa de Eltin (care are parte de o judecata dintre cele mai aspre) a fost un factor destabilizator, acesta punand rolul Rusiei pe primul plan in detrimentul Uniunii care inceteaza sa existe la sfarsitul anului 1991, cand Eltin preia puterea in Rusia si rolul lui Gorbaciov se incheie.

Venirea la putere a lui Putin este prezentata ca o revenire la stabilitate obtinuta cu pretul renuntarii la modelul democratic occidental. Renasc incet si treptat ambitiile imperiale ale Rusiei. Se incearca regasirea legaturii cu trecutul. In capitolul final, David R. Marples enumera patru constante, elemente de continuitate in istoria Rusiei care au supravietuit peste cei peste 70 de ani de putere comunista: dragostea pentru pamant si natura, biserica ortodoxa, venerarea trecutului mai ales sub forma ceremoniilor patriotice, si cultura rusa.

Spre deosebire de multe alte studii istorice publicate in ultimele decenii David R. Marples refuza sa judece istoria Uniunii Sovietice din perspectiva analizarii unui regim totalitar, unul dintre cele doua cele mai odioase regimuri pe care le-a produs secolul XX. In niciun moment nu apare o astfel de analiza sau judecata, in schimb sunt subliniate aspecte pozitive ale vietii de zi cu zi, succese economice (cate au fost), ridicarea statutului politic al Uniunii Sovietice la rang de supra-putere mai ales in anii 60 si 70. Lipseste (si asta este destul de frustant) pentru cititorul din Europa de Rasarit o analiza a politicii externe duse nu numai de statul si guvernul sovietic dar si de partidul comunist prin intermediul Cominternului. Nu se mentioneaza nimic despre procesele staliniste care au decapitat conducerea unor tari ca Cehoslovacia in perioada lui Stalin, despre deportarile populatiei de origine germana din Europa, despre rolul ‘consilierilor’ sovietici in tarile ocupate (desi acestia sunt mentionati in mod oarecum ‘neutru’). Paginile care incheie cartea produc si o explicatie asupra perspectivei istorice pe care a dorit sa o puna in evidenta autorul:

‘… pentru majoritatea rusilor, asa cum o verifica sondajele de opinie din ultimii ani, situatia curenta este preferabila atat incertitudinii si schimbarilor perestroikai, cat si haosului economic din anii Eltin. Pierderea democratiei este mult mai putin importanta decat imbunatatirea standardelor de viata, garantarii salariilor si pensiilor. Un secol de experimente n-a condus decat la consolidarea acestei nevoi de stabilitate si securitate.’  (pag. 463)
 

Este prima carte pe care o citesc dintre multele scrise si publicate in ultimii ani de istoricul Lucian Boia. Cateva dintre cartile sale despre istoria moderna si contemporana a Romaniei, despre relatiile dintre Romania si restul lumii, si despre actualitatea politica contemporana ma asteapta in rafturile bibliotecii mele personale. A trebuit sa vina aceasta carte pentru a da prioritatea (meritata zic eu acum, dupa lectura) prolificului autor. De vina este desigur subiectul cartii ‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ (cartea a aparut la Humanitas, in 2014) – aparent istoria unui orasel la Marea Neagra intr-o perioada istorica de mai putin de trei decenii ale secolului 20. Aparent, scriu, caci este vorba despre mai mult despre atat. Este vorba despre povestea fascinatiei fata de acest loc, este vorba despre o poveste de dragoste a catorva oameni fata de acest loc, dragoste care ii amplifica legenda si vraja. Vraja careia greu sa ii scapi, vraja in mrejele careia am cazut si eu.

 

sursa http://www.libris.ro/balcic-micul-paradis-al-rom-226-niei-mari-HUM978-973-50-4300-0--p777590.html

sursa http://www.libris.ro/balcic-micul-paradis-al-rom-226-niei-mari-HUM978-973-50-4300-0–p777590.html

 

Balcic se afla in Cadrilater, zona geografica a Romaniei Mari pierduta in anul de catastrofe care a fost 1940. zona care este cea mai putin mentionata de manualele de istorie. Motivele sunt diverse si unele sunt sa le zicem istoric obiective (pe cat de obiectiva poate fi istoria). Cadrilaterul a fost cea mai putin romaneasca (in istorie si in populatie) din regiunile alipite Romaniei in al doilea deceniu al secolului trecut. In fapt niciodata, nici macar in perioada interbelica nu a existat o majoritate de populatie romaneasca in Cadrilater sau Balcic. Alipirea la Romania este prezentata de istoricul Lucian Boia mai mult ca un rezultat al scurtelor vise de dominatie regionala dupa victoria din primul razboi balcanic:

‘Justificarea declarata a actiunii romanesti a fost mentinerea echilibrului balcanic. Nici un stat din Balcani nu trebuia sa se intareasca peste masura in detrimentul celorlalte. … O Bulgarie extinsa pana la limitele visate de nationalistii bulgari risca sa capete proportii egale cu ale Romaniei, daca nu cumva si mai mari. S-ar fi reactivat atunci si problema Dobrogei romanesti, teritoriul care revenise Romaniei dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, considerat insa de bulgari ca parte a Bulgariei istorice. Si atunci, daca Bulgaria isi dorea Dobrogea, de ce nu si-ar fi dorit si Romania Cadrilaterul?’ (pag. 15-16)

Consecintele nu au fost insa cele mai pozitive, desigur, nu in perspectiva istorica.

‘Cadrilaterul nu a fost pentru romani o experienta prea fericita. Cert este ca a intretinul o tensiune permanenta intre Romania si Bulgaria … a adus romanilor mai multe griji decat motive de satisfactie. Cu o exceptie: o unica si splendida exceptie. Un dar neasteptat: Balcicul.’ (pag. 17-19)

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

 

Dupa capitolul introductiv, in care parca as fi vrut sa aflu ceva mai multe amanunte despre primii ani ai regimului romanesc in Cadrilater, urmeaza un capitol despre ‘Romanii si marea’ (nu prea suntem un popor cu traditie maritima, dupa Lucian Boia) si doua altele care descriu ambianta geografica si social-economica a locului si istoria primilor ani de dupa Marea Unire. Balcic oferea un peisaj de litoral, spectaculos si diferit de cel al restului litoralului romaneasc, dar si cai de acces dificile. Lipseau dotarile elementare ale vietii moderne (electricitate, apa curenta) si instalatii portuare care sa dea locului putere econimica. Pe de o parte aceste aspecte au determinat si protejat poate intr-o masura caracterul locului, dar pe de alta parte ele limitau si atractia acestuia in contextul dezvoltarii Romaniei interbelice. Balcic ar fi ramas mult mai in anonimat daca nu ar fi existat pictorii care au descoperit formele, culorile si personajele unui orientalism tarziu pentru arta europeana dar unic pentru arta romaneasca, dar mai ales daca nu ar fi fost cativa oameni deosebiti care si-au legat numele de dezvoltarea acestor locuri si in special doi primari – George Fotino si Octavian Mosescu – si o regina – regia Maria a Romaniei. Fiecaruia dintre ei Lucian Boia ii dedica un capitol al cartii sale.

Portretul fascinant si compex al reginei este unul dintre aspectele memorabile ale cartii. Ajunsa aici pentru prima data in anii de dupa alipire, sotia regelui Marii Uniri se indragosteste de acest loc abia la a doua vizita, cea din 1924, si decide sa-si construiasca aici o resedinta. Ramasa vaduva si indepartata formal din centrul atentiei Romaniei oficiale, regina Maria va petrece aici multe luni (cu exceptia perioadelor de iarna) intre 1927 si 1938. Lucian Boia descrie multe dintre intrigile politice ale vremii care sunt legate si de perioadele in care regina s-a aflat la Balcic, personajele politice din istoria Romaniei interbelice care s-au perindat aici, dar si interesul activ si influenta pe care Maria l-a adus dezvoltarii locului. Portretul este respectuos, dar riguros istoric si ne-idealizat:

‘… care sunt pana la urma raporturile reginei cu cultura romaneasca? Sa spunem mai intai ca invatase bine romaneste, nu “foarte bine”, fiindca foarte bine, chiar dupa spusele ei, tot amestecandu-le (engleza, romana, franceza, germana), nu se mai exprima acum in nici o limba, nici macar in limba ei materna … Citea mult (memorii, istorie …), dar nu in romaneste. Desi era solicitata sa prezideze jurii literare, nu pare sa fi avut o idee cat de conturata asupra literelor romanesti din epoca – o perioada literara totusi exceptionala …’  (pag. 75)

Dar si, sau mai ales:

‘De acum inainte, aceasta va fi marea opera a reginei. In mersul general al tarii nu mai avea de jucat un rol pe masura pasiunii care clocotea in ea. Avea, de fapt, treptat, sa fie data la o parte. Toata energia, toata imaginatia si le-a cncentrat atunci asupra domeniului sau de la Balcic. A fost a doua legenda pe care a creat-o, dupa cea a razboiului.’ (pag. 56)

 

sursa http://www.catchy.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea/7800

sursa http://www.catchy.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea/7800

 

Constructia palatului reginei schitat initial de pictorul Alexandru Szatmary, proiectat de arhitectul Emil Gunes si construit cu contributia armatei, introduce in Balcic elementele unei arhitecturi diferite si totusi integrate cu geografia si traditia locului, cu nuante moderne in stilurile Art Deco si Bauhaus, si elemente mediteraneene. In deceniul care a urmat s-au adaugat multe vile si cateva cladiri publice, arhitecta cea mai cunoscuta care si-a lasat amprenta asupra locului fiind Henrieta Devavrancea-Gilbory (una dintre fiicele scriitorului si dramaturgului Barbu Stefanescu Delavrancea).

‘… in cursul anului 1934, “mica Gilbory” (avea totusi patruzeci de ani) pune, in felul ei, stapanire pe Balcic. Nu chiar un monopol dar aproape … Stilul ei si contructiile ei izbucnesc deodata, concentrandu-se intr-o scurta perioada care corespunde aproape perfect cu intervalul mandatului lui Fotino: din 1934 pana in 1937.  A gasit din prima incercare stilul potrivit, care a consacrat-o. Constructii albe, precum piatra Balcicului, de dimensiuni potrivite, pentru a nu sparge armonia vechilor cartiere, respectand configuratia balcanica traditionala, transpusa insa intr-un spirit modern, geometrizaant.’ (pag. 122-123)

‘Balcicul a devenit … singurul loc din Romania anilor 1930 unde o femeie arhitect s-a impus cu autoritate si a creat un stil.’ (pag. 150)

Cum s-ar spune in franceza in original: ‘Chercez la reine!’

O comparatie istorica oarecum surprinzatoare pentru mine este:

‘Colectia de case a Henrietei Delavrancea ilustreaza un fenomen: tot mai multe persoane cu pozitii sociale semnificative ajunsesera sa priveasca cu interes spre Balcic. Era desigur si o chestiune de snobism, de imitatie. S-ar mai fi ridicat atatea case daca n-ar fi fost resedinta reginei? Se repeta, intr-un alt fel, in alt decor, povestea Pelesului: Sinaia aparuse ca o consecinta a castelului lui Carol I. Spre deosebire de Sinaia, Balcicul exista mai dinainte; dar un nou Balcic, pe urmele reginei Maria, era pe cale sa se instaleze in inima vechiului oras.’ (pag. 131)

Artisti ca Iosif Iser, Nicolae Darascu, Gheorghe Petrascu, Victor Brauner, Nicolae Tonitza si altii scriu cu pensula si sevaletul un intreg capitol in culori si forme al istoriei picturii romanesti dedicat Balcicului. Lor si lucrarilor lor le dedica si Lucian Boia cateva capitole – dintre cele mai reusite – din carte, si o sectiune intreaga de reproduceri in culori este si ea inclusa.

Ajung aici si scriitori, desi literarura dedicata Balcicului nu da opere majore precum pictura. Locuiesc aici Ion Pillat, Jean Bart, Camil Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sebastian. In locul acesta se scrie, dar despre el nu se scrie nimic remarcaabil. Este infiintata si o universitate locala, se tin cursuri de vara, conferinte:

‘Intelectualii, scriitorii vorbeau la Balcic despre propriile lor subiecte, cum ar fi vorbit in orice oras de provincie, in fata unui modest public local, sporit prin prezenta vilegiaturistilor. Atrasi, fireste, si de peisaj, si de intreaga legenda care – prin pictori, prin regina Maria – se tesuse in jurul localitatii, Dar asta nu presupunea neaparat o legatura sufleteasca cu Balcicul. Pentru cei mai multi, locurile acestea nu se integrau in preocuparile lor, in creatia lor.’ (pag. 91)

Si o observatie oarecum intuitiva:

‘Ma bate gandul ca tocmai Mihail Sebastian ar fi putut sa scrie marele roman al Balcicului!’ (pag. 101)

Destinul, istoria, au hotarit cu totul altceva si pentru Sebastian si pentru Balcic.

 

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Tonitza_-_Farul_din_Balcic.jpg

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Tonitza_-_Farul_din_Balcic.jpg

 

In Balcic, ca si in intregul Cadrilater s-a incercat a se aplica o politica de ‘romanizare’ accelerata, care ignora sansa unui multiculturalism balcanic, astazi firesc, dar atunci probabil greu de conceput.

‘Cele doua comunitati ramaneau destul de rigid separate. Insusi Octavian Mosescu, casatorit cu o bulgaroaica, nu invatase limba sotiei (dupa cum foarte multi bulgari din Cadrilater nu vorbeau romaneste). Nici cand a schimbat nomencltorul strazilor, primarul nu s-a gandit sa inscrie undeva vreun nume bulgaresc. … Multiculturalismul ramanea o idee de avandarda, impartasita de o mana de vizionari. Problema preocupanta a Romaniei nu era promovarea celorlalte culturi, ci consolidarea elementului romanesc si a amprentei culturale romanesti, intr-o tara cu (in logica vremii) prea multi “neromani”.’ (pag. 147)

Visul Balcicului a avut un sfarsit, ca orice vis, in anul de cosmar al istoriei romanesti 1940. In decursul a cateva luni aliatii istorici ai Romaniei pierd batalii semnificative in al doilea razboi mondial in care Romania nu era (inca) implicata, si sistemul de aliante care garanta integritatea teritoriala a tarii se prabuseste.

‘Romania Mare isi incheie istoria; odata cu ea, se destram si visul micului paradis de la Balcic.’ (pag. 166)

Ultimele capitole ale cartii urmaresc destinul Balcicului si al personalitatilor sale dupa spulberarea visului. Regina Maria murise, inima ei inmormantata in bisericuta pictata de pictorul Demian (care avea sa picteze peste cativa ani catedrala din Timisoara) pleaca in exil. Primarii orasului vremelnic romanesc de la malul marii vor trece prin iadul inchisorilor comuniste. Palatul si alte constructii ale perioadei interbelice cad in paragina. Este incercata stergerea din istorie si a amintirii:

‘Pe langa cedarea “materiala” a tot ce fusese romanesc in Balcic, regimul comunist, mergand mai departe, isi propune stergerea Balcicului si de pe harta spirituala a Romaniei, eliminarea lui din memoria colectiva a oamenilor. Nu era o exceptie. Asa s-a intamplat cu toate teritoriile pierdute: Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul … Au fost izgonite si din istorie, iar cuvintele respective au devenit tabu (abia in anii ’80 odata cu accentuarea tendintelor nationaliste, aveau sa revina, partial, in vocabular si in istorie).’ (pag. 175)

Perioada de dupa 1990 si mai ales intrarea simultana a Romaniei si Bulgariei in Comunitatea Europeana au permis repararea amneziilor istorice, reconstituirea pe cat posibil a imaginii trecutului pe ruinele prezentului. Turistii romani invadeaza astazi Balcicul, precum intregul litoral bulgar. Expozitii in muzee readuc in circuit picturile care au pastrat imaginea locului, am vizitat si eu o splendida expozitie a lui Iser la Muzeul Cotroceni acum cativa ani, in care capitolul Balcic juca un rol important. Aceasta carte – scrisa cursiv, informat si cu empatie fata de subiect – face parte din acelasi proces de recuperare. Singurul lucru pe care l-as fi dorit adaugat cartii ar fi fost o harta a orasului care sa permita cititorului sa vizualizeze in spatiu locurile si cladirile descrise in relatari. Geografia si istoria sunt discipline complementare.

‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ nu este numai despre Balcic ci si sau mai ales despre fascinatia si vraja acestui loc pentru romanii de atunci si de astazi, si despre cei cativa oameni deosebiti din istoria locului si a tarii care au creat legenda. Paradisul Balcicului este pierdut pentru totdeauna, dar citind aceasta carte putem intelege inflacararea celor care l-au trait.

 

Aparuta in colectia EGOgrafii a editurii Polirom ‘Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism’ este a doua incercare a lui Dan Lungu (prima fusese in colaborare cu Radu Pavel Gheo, aceasta este realizata in colaborare cu Amelia Gheorghita) de a documenta cele cateva decenii pe care Romania le-a trecut prin comunism din puncte de vedere inedite care nu sunt de obicei descrise in manualele de istorie si nici in cartile memorialistice apartinand personalitatilor culturale sau istorice ale epocii. Este vorba despre perspectiva omului de rand, a cetateanului anonim care si-a petrecut copilaria, tineretea, prima parte a maturitatii sub niste vremuri din cele mai ciudate si mai atipice pentru istoria romaneasca. Daca vreti este vorba despre istoria la nivelul microcelulelor familiei, prietenilor si micilor comunitati (scoala, sat, bloc, loc de munca) sau al indivizilor care au fost nevoiti sa supravietuiasca perioadei in care omul era pus de propaganda in centrul societatii, dar in realitate era supus unui program de inginerie sociala si ideologica in care spre sfarsitul perioadei comuniste nu mai credea nimeni. Si totusi oamenii au trait, iubit, citit, ascultat muzica si in aceasta perioada, si aceasta este tema comuna a cartii.

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Culegerea marturiilor despre distractiile perioadei comuniste a inceput de la un anunt postat si propagat pe Facebook. Au raspuns dupa marturia autorilor multi repondenti din toate regiunile tarii, din Capitala si centrele urbane, dar si de la sate, cateva nume cunoscute si multi anonimi, care au avut bunavointa si interesul sa dea curs cererii autorilor. Rezultatul (desigur dupa triere, flitrare, editare) este un volum de vreo 220 de pagini care include peste 30 de astfel de relatari, impartite in capitole care descriu ceea ce este promis in titlu – relatari despre cartile, muzicile, filmele, si celelalte distractii ale perioadei comunismului. Majoritatea apartin anilor 70 si 80, cu cateva exceptii care se refera la deceniile precedente.

Era de asteptat poate, dar nivelul relatarilor este destul de inegal. Cateva dintre contributii sunt povestiri foarte interesante in continut si unele si foarte bine scrise. Cele mai bune dintre ele mi-au amintit si in ton si in abordare colectia de filme de scurt-mediu metraj pe care Cristian Mungiu le-a adunat sub titlul ‘Amintiri din epoca de aur’ (in doua serii). Multe altele sunt destul de banale si de scolaresti, iar cele mai rele par ca doresc sa demonstreze ca autorii nu s-au dezbarat complet nu numai de amintiri ci si de limbajul si stilul compunerilor invatate in epoca ‘democratiei populare’. Personal cred ca nu toate meritau sa vada lumina tiparului, chiar cu riscul de a face si mai subtirel acest volum deja destul de aerisit.

 

sursa facebook.com

sursa facebook.com

 

Sa mentionez totusi cateva dintre contributiile pentru care aceasta carte merita sa fie cautata si citita. Volumul se deschide cu o poveste tragic-comica semnata de Mihaela Biliovschi despre pasiunea pentru carte a unei fete dintr-un sat sarman. O alta autoare sau autor (numele pare a fi un pseudonim) isi aminteste despre fascinatia pe care o produceau cartile de bucate in epoca lipsurilor crunte in aprovizionarea cu alimente:

‘… in mintea noastra se inradacinase convingerea ca retetele din acele cartulii reprezinta pesemne echivalentul SF-ului din literatura, comparat cu romanele despre-oameni-reali-din-lumea-noastra.’ (pag. 31)

Pasiunea pentru carti a epocii prilejuieste cateva dintre reusitele volumului. Relatarea lui Laurian Marian despre librara care se confrunta cu cele 25 de volume masive si scumpe ale istoriei literaturii lui Calinescu si povestea lui Aurelian Stipiuc despre posternarea aproape religioasa a copilului in fata primei reviste ‘Pif’ sosite din Franta au un farmec amar.

Nu mai mica a fost pasiunea romanilor sub comunism pentru filme, dar aici majoritatea relatarilor apartin anilor 80, cand invazia de casete video si proiectii ilegale incepuse sa domine gustul public prevazand intr-un fel ceea ce avea sa se intample in anii imediat de dupa 89, cand nicio cenzura nu a mai stat in calea invaziei de violenta si vulgaritate. Ca amator de film ma asteptam la ceva consistent despre cinematecile anilor 60 si 70, care cel putin in Bucuresti erau focare de lumina in noaptea culturala a vremii.

‘Cum puteam eu sa prevad ca peste ani voi avea video si DVD, televizor HD si LCD, mp3, psp si Nintendo, wii si ebook reader? Si ca toate ma vor plicitisi si le voi lasa sa se umple de praf, intr-un colt al casei.’ (pag. 79)

In general ca bucuresteam am regasit in carte prea putine dintre distractiile noastre din acea vreme, dar poate ca viziunea mea este cea prea capitalo-centrica.

 

    sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

 

In capitolul despre ‘muzici’ Sorin Dinco ne poarta in lumea petrecerilor ilegale ale tinerilor dornici sa asculte altfel de muzica decat cea aprobata de foruri si dornici sa se socializeze. Scena in care tinerii cara ‘sculele’ (muzicale) in orasul pustiu mi-a amintit imediat despre un film vazut recent despre Parisul sub ocupatia nazista. Si totusi asa era, greu sau imposibil de explicat tinerilor crescuti in lumea cluburilor si a accesului imediat si necenzurat la orice muzica doresc. Duioasa este relatarea Ancai Goja care recupereaza amintirea bunicilor melomani. In incheierea sectiunii gasim povestea lui Iulian Sirbu inspirata de un spectacol al Cenaclului Flacara la Iasi, si ce a urmat dupa aceea:

‘Spectacolul a durat pana la ora patru dimineata, cand Adrian Paunescu ne-a propus sa plecam intr-un pelerinaj la Teiul lui Eminescu din Copou. S-a format o coloana lunga si am strabatut orasul sub supravegherea atenta a militienilor. Sunt convins ca printre noi erau destui securisti care observau ce se intampla. La Teiul lui Eminescu s-au mai cantat cateva cantece, dupa care spectacolul s-a incheiat. Era aproape sase dimineata si lumea pleca deja la serviciu. Totul durase circa douasprezece ore. Si era poate singurul loc in care aveai iluzia de libertate. Din pacate, doar iluzia …’ (pag. 140)

Gruparea finala, cea a ‘altor distractii’ aduce si povestirea cea mai impresionanta in opinia mea. ‘Groapa de gunoi’ semnata de Calin Ciobotari este o bucatica de proza atat de maiastra incat justifica ea singura intreg volumul – o parabola a vietii inchistate, a tanjelii dupa libertate, a oprimarii si cenusiului care fac din groapa de gunoi a orasului singurul spatiu colorat si autentic.

‘Cineva, naiba mai stie cine, insa probabil hatru si subversiv din fire, numise locul acela spre care duceau toate drumurile noastre “Epoca de Aur”. Nu intelegeam atunci ironia si nici nu aveam nevoie sa intelegem ceva, dar ne placuse atat de mult asocierea aceasta incat, din momentul in care am aflat-o, batuta in cuie a ramas. Cu atat mai mult cu cat se zvonea ca cine rascolea atent, rabdator, prin gunoaie, avea sansa sa descopere si aur. Iata de ce una dintre expeditiile noastre obisnuite era in Epoca de Aur, din care reveneam in oras duhnind ingrozitor si murdari din cap pana in picioare. “Focarul de infectii” ne pria, ne facea sa traim la alte cote, ne furniza adrenalina subtila pe care nu ne-o furnizau stupidele excursii la Fabrica de sticla sau la Combinatul de prelucrat neant si plictiseala.’ (pag. 155)

Pe Calin Ciobotari il astept intre scriitorii romani de succes. Iar volumul acesta, in pofida inegalitatilor sale in recomand ca un fel de cura anti-nostalgica.

 

 

 

 

‘… ii vad inhamati impreuna, pe viata, la carul totdeauna incarcat peste masura cu carti. Intorcind pe-o parte si pe alta terfeloage legate in piele de porc, stivuind foliante, luind urma unor mituri, legende, manuscrise pierdute – si asta inca de la Marburg, din vremea studentiei, iar mai apoi si prin alte locuri, oriunde s-ar putea depozita lucruri uitate. Niste romantici in drum spre Biedermeier, prefirind – impatimiti de limba – vorbe, numarind silabe, interogind limba asupra originilor ei, degustind pe cerul gurii mutatii consonantice, dind la iveala ambiguitati ascunse, retrezind la viata cu un sarut cele adormite, scuturind praful de pe venerabile monumente ale limbii, iar mai apoi, tot iscodind cuvinte, ajungind sa poarte de grija fiecarei litere si, mai cu seama cu migala deosebita, vocalelor de la inceput de cuvint.’  (pag. 9-10)

Eroii descrisi in acest pasaj sunt fratii Jacob si Wilhelm Grimm, pe care cei care traim in afara culturii germane ii cunoastem ca autori ai culegerii de basme care ne-a fermecat si inspaimantat copilariile. In lumea germana insa cei doi frati sunt si figuri dominante in formarea si consolidarea limbii germane, fiind autorii primelor volume ale monumentalului ‘Dictionar al limbii germane’, lucrare continuata, completata si sfarsita doar un secol mai tarziu, dar a carui insasi existenta si evolutie a marcat profund cultura si istoria Germaniei aflata in devenire in timpul vietilor lor. Ei sunt si eroii alesi de Gunter Grass ca pretext si structura de rezistenta pentru volumul final (poate) al memoriilor sale, un ciclu nu lipsit el insusi de controverse, la fel ca si autorul. Cartea a aparut in 2013 in colectia Biblioteca POLIROM, in traducerea lui Alexandru Al. Sahighian.

As vrea aici sa ma opresc pentru a mentiona in mod deosebit traducerea si traducatorul. ‘Cuvintele fratilor Grimm’ este o carte scrisa in limba germana despre un dictionar al limbii germane si autorii sai. Structura sa urmareste structura dictionarului, primele capitole au ca eroi primele litere ale alfabetului, cele patru articole corespunzand capitolelor A,B,C,D – cele pe care fratii Grimm le-au vazut aparute in timpul cand au trait. Limba germana devine ea insasi un personaj central al cartii, impreuna cu Jacob si Wilhelm Grimm si cu autorul insusi, cuvintele devin eroii si materia din care este plamaduit fiecare capitol. O asemenea carte pare aproape imposibil de tradus, dar atunci cand aproape imposibilul devine realitate ca in acest caz, rezultatul apartine aproape in egala masura autorului si traducatorului. Alexandru Al. Sahighian a tradus ‘Cuvintele fratilor Grimm’ in asa maniera incat aproape imi vine sa ma intorc pe bancile Universitatii Populare si sa reiau lectiile de limba germana intrerupte de peste trei decenii, o carte care ma face nu numai sa doresc sa cunosc dar sa si iubesc o limba pe care nu am iubit-o niciodata, ba chiar as avea ceva motive istorice si personale sa o detest.

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixixix-gunter-grass/cuvintele-fratilor-grimm-216538.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixixix-gunter-grass/cuvintele-fratilor-grimm-216538.html

 

Obstacolele in calea acestei intreprinderi nu au fost putine. Unul dintre ele, vizibil mai ales in prima parte a cartii este legat de gasirea echivalentelor in limba romana a arhaismelor germane pe care fratii Grimm le-au dezgropat si cercetat, le-au explicat si uneori le-au readus in circuitul limbii germane. In multe cazuri Alexandru Al. Sahighian a facut o cercerare si explorare similara in romana veche, redescoperind multe cuvinte pentru care cititorul contemporan ar avea el insusi nevoie de un dictionar. Cu mana pe inima, cate dintre cuvintele urmatoare va sunt familiare: abagiu, azbuche, biriiecii, basbuzuca besleaga, casub, etc.

In fiecare dintre capitolele dedicate literelor Grass creeaza variatii poetic-muzicale in jurul literei respective din alfabet. Iata de pilda poemul in F:

‘facerea de rau, felonia, fetisuri in loc de Dumnezeu ori problema deseurilor ori a incalzirii globale, fir-ar ele sa fie – fiecare din ele-i ca funia in casa spinzuratului!

Despre falsitate si fraude la politicieni

doar farfaralele de ziaristi fac mare caz – ei, si?

In biserica si in instanta nu se fluiera,

Iar rufele sa spala in familie!

Pilat se tot frasuia fara rost, fiindu-i cam frica sa decida si vrand sa se fofileze, dar fariseii, fierbind de furie, i-au fortat mina, la care el a zis: “Fie si pe-a voastra!” (pag. 223)

Literele limbii germane au si ele personalitatea lor, si descrierea acestei personalitati da caracterul si unitatea tematica a fiecarui capitol al cartii. A este legat de introducere si de legatura cu trecutul, B de comunicare (Brief = scrisoare), rotunjitul C se afla in permanent conflict cu militaristul K dominant in germana, D caruia i-a dedicat o mare parte din viata si activitate mai tanarul Wilhelm incepe cu degetelul lui Tom pentru a ajunge la notiuni fundamentale ca Democratie sau Deutsch (German – limba, popor), etc. Amestecul intre romana (cat se poate echivala) si germana este aproape perfect omogen in traducere, tranzitiile sunt line, cartea este fara indoiala scrisa intr-o romaneasca aleasa, dar pastreaza logica si aderenta la substratul germanic.

Din lectura cartii ramanem cu o imagine bine conturata a personalitatii fratilor Grimm si a locului lor in epoca. ‘Cuvintele fratilor Grimm’ este si o meditatie despre rolul intelectualilor si impactul pe care acestia il pot avea in vremurile in care traiesc si in posteritate. Concluzia este aproape tezista. Iacob si Wilhelm Grimm nu au fost revolutionari care sa iasa in strada, au fost liberali insa au preferat si proferat moderatia, si in anumite momente ale biografiilor lor au fost mai aproape de linia conservatoare decat de cea revolutionara. Cele doua celebre luari de pozitie publica – refuzul de a schimba sau reafirma juramantul de credinta depus fata de regele Hanovrei, care i-a costat posturile universitare si i-a dus in exil in 1837, si participarea lui Jacob ca membru al Adunari Nationale la Frankfurt in revolutionarul an 1848 – au fost actiuni chibzuite si dictate de aderenta la principii fundamentale. Contributia lor hotaritoare in cristalizarea identitatii nationale germane care are ca rezultat dupa sfarsitul vietilor lor formarea primului stat unitar german a fost in scrisele lor – in colectiile de basme, folclor si mitologie si mai ales in punerea bazelor si publicarea primelor capitole ale dictionarului.

Fermecatoare este si relatia dintre autor si eroii sai. In imaginatia sa Gunter Grass se include precum o faceau vechii maestrii in opera, devine un personaj al cartii, ii spioneaza pe cei doi frati in bibliotecile si camerele de studiu, le asculta convorbirile, ii urmareste in plimbarile lor in Tiergarten in Berlin. Gradina din centrul Berlinului devine in a doua parte a vietii celor doi scriitori si a doua parte a cartii un spatiu pe care il cunoastem din ce in ce mai bine, spatiu de plimbari, explorari si intalniri reale si imaginare. Grass incearca sa intre in vorba cu cei doi, sa le povesteasca despre ce s-a mai intamplat dupa disparitie lor fizica, sa ii intrebe un amanunt sau altul, ba chiar sa le faca vreo observatie impertinenta, dar de cele mai multe ori cei doi – oare dece? – il ignora.

 

sursa http://www.bookandborrow.com/AuthorDetails.asp?autID=1014

sursa http://www.bookandborrow.com/AuthorDetails.asp?autID=1014

 

De aici ajungem la relatia dintre biografia fratilor Grimm si (auto)-briografia lui Grass. Caci ‘Cuvintele fratilor Grimm’ nu este numai o carte biografica despre doi titani ai limbii si culturii germane, si nu numai un fermecator eseu si poema de dragoste fata de limba germana, ci si un volum de memorii, in care Grass foloseste si extinde jocurile lingvistice si amanuntele biografiei lui Jacob si Wilhelm Grimm pentru a se prezenta si explica pe el insusi. Senzatia cu care am ramas din lectura a fost cea de colaj si de inconsistenta. Cand se ocupa de fratii Grimm, Gunter Grass explora. Cand se ocupa de el insusi se auto-explica. Exemplul cel mai bun este pasajul in care aduce vorba despre episodul inrolarii, la 17 ani, in SS. Pornind de la refuzul principial al fratilor Grimm de a depune un al doilea juramant fata de regele Hanovrei, juramant care l-ar fi anulat in ochilor pe primul, depus in fata unui rege mai liberal, Grass aduce in discutie episodul:

‘Imi vine aici in minte incercarea mea de a a-mi aduce aminte in timp ce “descojeam ceapa”: ceea ce ramine si nu poate fi relatat decit sovaitor.

S-a intimplat intr-un luminis de padure iernatic inghetat. Aveam sapteseprezece ani atunci cind, asezati in careu sub un cer de noapte de-o limpezime geroasas, ne-au pus sa juram pe fuhrer, patrie si popor, precum si pe reichsfuhrerul Waffen-SS. Am rostit una dupa alta propozitie: “Jur” Eram cu totii patrunsi, si eu, de solemnitatea clipei. Dupa depunerea juramintului am inceput sa cintam: “Chiar de-ar ajunge toti sperjuri, noi tot loiali vom fi… ”

N-a mai fost cazul. Sfirsitul razboiului m-a eliberat de obedienta oarba ce-o jurasem, fara sa devin totusi pe data vazator si sa pricep ce crime enorme poate tainui un juramint rostit intr-o nopate geroasa. N-as mai depune nici un juramint in veci.’  (pag. 76-77)

Acest exercitiu concis si maestru de auto-purificare este un exercitiu ratat. Pentru mine problema lui Gunther Grass nu este juramantul rostit intr-o noapte geroasa de baiatul de 17 ani abia iesit sau poate ne-iesit din adolescenta fata de o forta a raului aproape absolut (Grass sustine ca a fost recrutat fara voia lui in SS). Problema este presupusa amnezie publica care vreme de mai mult de jumatate de secol i-a permis sa ascunda acest detaliu si sa se prezinte in fata publicului german si international ca o constiinta a noii Germanii. Aceasta perspectiva arunca semne de intrebare asupra episoadelor biografice – altfel interesante – relatate de Grass in carte, cum ar fi asocierea cu Willy Brandt si Partidul Social-Democrat, a criticilor politice aduse globalizarii, cenzurii, sau conformismului intelectual, sau a judecatilor din perspectiva istorica despre soarta celor doua Germanii, in care din nou sunt combinate experienta personala cu judecatile unei persoane cu o constiinta nu tocmai ne-intinata:

‘ Lectie cu lectie cuvantul “democratie”, cu regulile lui de comportament, a trebuit sa-mi fie bagat in cap si mie, baiatului de saptesprezece ani pe care razboiul si opiniile dictate il prostisera … Si asa, ca elevi-model ai patronilor invingatori, au trait germanii patruzeci de ani unii impotriva celorlalti. Considerandu-se, de fiecare parte, a fi democratii mai buni.’ (pag. 177)

Elocinta si talentul sunt prezente fara niciun dubiu. Metafora Germaniei postbelice ca o Frumoasa Adormita trezita din somnul  adanc de un secol al experientelor totalitare este splendida. Liantul moral al edificiului este insa indoielnic.

Capitolele finale se ocupa de literele la care Jacob si Wilhelm nu au ajuns niciodata, de evenimentele care avut loc in cei aproape o suta de ani de la plecarea celor doi frati dintre cei vii si de terminarea dictionarului. Sunt timpurile in care editorii si continuatorii (unii controversati ca antisemitul Weigand) ai celor doi frati au preluat stafeta, regimurile politice s-au succedat intr-o goana accelerata, alternand imperii si republici, democratii sovaielnice si dictaturi barbare, pentru a finaliza lucrarea ca pe un rar exemplu de cooperare intre intelectualii si institutiile Germaniilor divizate. Ca orice lucrare de acest fel si ‘Dictionarul limbii germane’ inceput de fratii Grimm se sfarseste cu litera Z, litera care in limba germana se afla si la inceputul substantivului Zeit = Timp. Ultimul capitol al cartii se ocupa si de acest substantiv. Timpul este cel care poate va da perspectiva si care va permite sa-l plasam pe Gunter Grass mai bine decat o putem face noi azi in contextul perioadei in care a trait. Detasarea dintre opera si om este dificila pentru multi in acest moment, si poate este inutil sa o incercam acum. Pana atunci insa cred ca nu trebuie sa ne refuzam placerea intelectuala de a citi cartile unuia dintre scriitorii importanti ai vremii. ‘Cuvintele fratilor Grimm’ face parte cred dintre cartile bune ale scriitorului, fiind in partile sale cele mai bune o lectura pasionanta, un omagiu respectuos al partilor luminoase ale culturii si limbii germane, fara a le ascunde si a eluda tenebrele.

 

 

 

 

Limba romana pare sa fi precedat engleza in a descoperi sau inventa o expresie care asociaza fluieratul cu ireverenta, si lipsa de frica fata de autoritatea si disciplina consacrata incorporata in notiunea de ‘whistleblower’. ‘A fluiera in biserica’ spuneau romanii cu un secol sau chiar doua in urma si chiar daca expresia romaneasca nu are claritatea definitiei englezesti (o persoana care expune fapte ilegale sau imorale care se petrec intr-o organizatie si le aduce ,de obicei dintr-o pozitie interna organizatiei, la cunostiinta autoritatilor sau a publicului larg, este clar totusi ca majoritatea ‘suflatorilor in fluiere’ sunt si ‘fluieratori in biserica’. Biserica fiind lumea noastra cu marile ei corporatii sau cu organizatiile guvernamentale care de multe ori intrec corporatiile in dimensiuni, bugete, dar mai ales in pierderea din vedere a scopurilor in care au fost create si odata cu aceasta a busolei morale.

John Le Carre este unul dintre autorii mei preferati. Astept cu nerabdare aparitia fiecarei carti noi semnata de el si imi doresc si ii doresc multi ani inainte dincolo de cei 83 pe care ii va implini peste cateva saptamani, si mai ales multe carti inainte, cel putin la fel de bune ca cea despre care scriu acum. Cand am ajuns in lumea libera acum 30 de ani unul dintre primele drumuri pe care mi le amintesc si acum a fost la o biblioteca publica unde am experimentat nesatul alegerii libere din rafturile unei colectii de carti necenzurate. Prima carte pe care am citit-o in calitatea mea de om renascut liber a fost ‘Oamenii lui Smiley’ (‘Smiley’s People’) despre care doar auzisem dar pe care nu putusem pune mana in Romania lui Ceausescu. Citisem insa cumva, nu stiu cum ajunsese la mine un exemplar al cartii ‘Spionul care venea din frig’ (‘The Spy Who Came in from the Cold’). Am fost captivat, am jurat fidelitate, si nu mi-am incalcat juramantul de atunci incoace. Unii stau la coada noaptea dinaintea lansarii unui produs nou Apple. Eu daca as face un gest similar ar fi pentru o noua carte semnata John Le Carre. Din fericire, cartile lui imi sunt astazi accesibile la o distanta de cateva apasari pe taste, in ziua lansarii.

 

sursa http://www.csmonitor.com/Books/Book-Reviews/2013/0509/A-Delicate-Truth

sursa http://www.csmonitor.com/Books/Book-Reviews/2013/0509/A-Delicate-Truth

 

Le Carre scrie in genul ‘carti de spionaj’ si o face cu aplomb de o jumatate de secol. Lumea pe care o descrie, lumea care ne inconjoara, s-a schimbat enorm in acest rastimp. Perioada de varf a razboiului rece in care si-a facut Le Carre debutul a fost urmata de perioada ‘destinderii’, de fisurarea si descompunerea treptata a blocului sovietic, de caderea Zidului si tranzitiile de tot felul din zona fosta comunista. Precum serviciile de spionaj occidentatale si in special cel britanic aveau nevoie de noi amenintari pentru a-si justifica existenta, si personajele negative din cartile lui Le Carre si-au schimbat in anii 90 nationalitatea si locurile de munca. Au aparut traficantii din marile retele internationale de comert de droguri si arme, dictatorii republicilor asiatice si ‘rechinii’ de la carma corporatiilor globale, dar mai ales teroristii, islamici mai convinsi sau mai putin convinsi. De cealalta parte a baricadei par insa a se afla cam acelasi gen de ‘luptatori din umbra’ – functionari publici sau intelectuali recrutati vreunei cauze, oameni de birou sau agenti de teren, cinici sau idealisti – toti par in esenta a fi croiti din aceeasi stofa ca si ‘oamenii lui Smiley’ cu decenii in urma. Si Londra ca decor pare a fi aproape neschimbata, doar telefoanele mobile si mesageria internetica au inlocuit ireversibil cutiile postale parasite la margini de drumuri de tara.

Ca multe alte romane ale lui Le Carre. ‘A Delicate Truth’ (pe care eu l-am citit in limba engleza, in editia aparuta la Penguin Books in 2013) cuprinde un joc de identitati si nume false (cine isi foloseste numele real in profesia de spion?) care il lasa pe cititor usor derutat, si care se va lamuri mult mai tarziu in carte. In primul capitol facem cunostiinta cu un ‘Paul Anderson’ – functionar al ministerului de externe, recrutat pentru a fi omul de legatura al unui inalt functionar guvernamental intr-o misiune de lichidare a unui terorist cunoscut la Gibraltar, in colaborare cu eternii semi-rai, agentii unei companii americane de ‘misiuni speciale’. Nu este clar daca misiunea reuseste sau esueaza, iar rezultatul il vom sti doar dupa cativa ani, cand ‘Paul’ care fusese promovat pe neasteptate pe post de consul de lux in Caraibe se retrage la pensie in Cornwall si este contatctat pentru a ajuta in ancheta pe care un tanar si onest functionar o face in legatura cu faptele petrecute cu ani in urma.

 

sursa http://www.telegraph.co.uk/culture/tvandradio/5388581/John-Le-Carre-why-le-Carre-beats-Fleming-hands-down.html

sursa http://www.telegraph.co.uk/culture/tvandradio/5388581/John-Le-Carre-why-le-Carre-beats-Fleming-hands-down.html

 

John Le Carre insusi a fost agent guvernamental prin anii 50, la fel ca si autorul ciclului ‘James Bond’ Ian Fleming, si in doua dintre personajele cartii pot fi considerate dupa marturisile scriitorului insusi intr-un interviu pentru Daily Telegraph, ca fiind alter-ego-uri la varste diferite ale scriitorului. Tanarul Toby Bell care va initia ancheta pentru aflarea adevarului este ceea ce tanarul David John Moore Cromwell (numele adevarat al scriitorului) va fi fost in anii 50 sau inceputul anilor 60 cand lucra pentru MI5 si MI6 (contra-spionajul si spionajul britanic). Sir Christopher Probyn (a.k.a. Paul Anderson) este ceea ce tanarul spion ar fi putut deveni daca si-ar fi continuat cariera in serviciul Maiestatii Sale. Sunt desigur alter-egouri idealizate, care se lupta cu ambiguitatea morala a meseriei, si care se intalnesc la un moment dat si colaboreaza, caci fara initiativa unuia si informatiile furnizate de celalalt adevarul nu ar avea nicio sansa sa fie degropat.

Va iesi pana la urma adevarul la lumina? Cartea trebuie citita pana la ultima pagina, ceea ce nu este dificil deloc, fiind la fel de bine scrisa ca cele mai bune romane ale scriitorului, pentru a afla un raspuns. Poate. Dilema nu este usoara, viata ‘fluieratorului’ intr-un sistem in care se unesc in complicitate interesele marilor corporatii si ambitiile politicienilor de toate culorile devine riscanta in momentul in care se hotaraste sa dezvaluie adevarul. Sistemul va incerca sa-l cumpere, sa-l ameninte, sa-i gaseasca punctele slabe si santajabile, sa-i lovesca pe cei dragi, si in extrem chiar sa-l lichideze fizic. Intr-o lume stramba a ramane drept si in picioare este o aventura care rareori se termina cu bine.

 

 

‘Stalin murise neplanificat, fara directive emanand de la organele de conducere. Stalin murise fara indicatia personala a insusi tovarasului Stalin. Aceasta libertate a mortii, acest capriciu al ei dinamitau, veneau in contradictie cu insasi esenta sacra a statului. Si deruta cuprinsese inimile si mintile oamenilor.’ (pag. 128)

‘Pantha rei’ a lui Vasili Grossman (aparuta in 2014 in colectia Top 10+’ a editurii Polirom, in traducerea Janinei Ianosi si insotita de competentele si foarte utilele note ale lui Ion Ianosi) incepe sub semnul mortii lui Stalin, care ar fi trebuit sa insemne un sfarsit de epoca si inceputul unei noi ere, dezbarate de tirania a ceea ce peste putini ani avea sa fie numit ‘cultul personalitatii’. In primul capitol facem cunostiinta cu personajul principal al cartii, Ivan Grigorievici, unul dintre milioanele de supravietuitori ai Gulagului care se intorc intre cei care supravietuisera in afara gardurilor de sarma ghimpata si departe de pustiurile inghetate ale Siberiei. Pe masura ce inaintam in lectura cartii incepem sa intelegem ca deosebirea intre cei dinafara si cei dinauntrul sistemului concentrationar consta in viziunea lui Grossman doar in modul de supravietuire, si ca trairea in compromis si minciuna necesara adaptarii la sistem a celor ‘de afara’ nu este echivalenta cu libertatea. In istoria de nelibertate a Uniunii Sovietice moartea lui Stalin a marcat doar o trecere intre etapa a doua si a treia a evolutiei dictaturii. Eliberarea adevarata a venit doar cu decenii mai tarziu, odata cu implozia sistemului sovietic, si cei care traim contemporaneitatea stim ca semnul intrebarii planeaza si in legatura cu adevarul si viitorul acestei eliberari.

Vasili Grossman s-a nascut in anul primei revolutii ruse a secolului trecut si a murit in anul in care se incheie perioada de relativ dezghet a lui Nikita Hrusciov la conducerea URSS. Erou al Uniunii Sovietice, reporter de razboi, autorul unora dintre primele relatari despre lagarele de exterminare naziste din rasaritul Europei si al unui solid roman despre batalia de la Stalingrad, Grossman a cazut dupa razboi victima turnurii antisemite a politicii lui Stalin si a continuitatii dogmatismului ideologic chiar si in perioada lui Hrusciov care au facut ca monumentalul sau roman ‘Viata si destin’ sa nu poate fi publicat niciodata in cursul vietii sale.  La fel ca si opera lui Soljenitin, cu care se afla la acelasi nivel de profunzime si dramatism si ca talent scriitoricesc, si ca acuitate a criticii anticomuniste, cartea lui Grossman a vazut lumina tiparului intai in Occident. Asta se intampla insa abia in 1980, si aveau sa treaca inca opt ani pana la publicarea cartii in Uniunea Sovietica a Glasnostului. ‘Panta rhei’ (‘Totul curge’) avea sa vada lumina tiparului un an mai tarziu, dar chiar si in 1989 critica acerba a sistemului sovietic si privirea dura si demascatoare, lipsita de orice idealism si incercare de scuza fata de istoria Rusiei au starnit uriase controverse si critici virulente.

Cartea aceasta a fost pentru mine o revelatie. Nu am citit (inca) ‘Viata si destin’ dar daca este sa compar ‘Panta rhei’ cu ceea ce am citit din Soljenitin, as putea spune ca in doar ceva mai mult decat 200 de pagini Grossman reuseste sa concentreze istoria Rusiei si a perioadei sovietice de pana la mijlocul anilor 50 in aceeasi masura in care o face laureatul Premiului Nobel in cateva carti. Gasim in aceasta carte caractere excelent conturate, povesti ale unor destine umane in majoritate frante de sistem, relatari istorice care pun in evidenta talentul reporterului de geniu care a fost Grossman, si o analiza istorica acuta, exacta si originala.

Prima parte a cartii descrie intoarcerea in lumea aparent normala a detinutului Ivan Grigorievici. Reintegrarea se dovedeste a fi in scurta vreme imposibila. Intemnitat fara vina in urma denuntului unui coleg, eroul cartii se gaseste in imposibilitate de a-si gasi locul in lumea celor care au trebuit sa se preteze la compromisuri mai mici sau mai mari, la taceri lase in cel mai bun caz, la denunturi in multe alte situatii pentru a supravietui, si mai ales la traiul in permanenta frica – frica de zgomotul masinii care opreste in fata casei in miez de noapte, de sunetul bocancilor pe scari, de bataia fatidica tocmai in usa apartamentului lor. Ivan Grigorievici nu-i poate judeca pe cei care l-au tradat si au incercat sa-l uite, se intalneste cu rudele, cu fostii prieteni, pe iubita care l-a parasit o evita, pe denuntatorul care l-a trimis in Gulag il intalneste pe strada si se abtine de a-l judeca. Sistemul sovietic impartise lumea intre denuntatori si denuntati, si a fi denuntator nici macar nu asigura pe cineva ca intr-o zi nu va ajunge in randul denuntatilor:

‘La unul din capetele lantului doi oameni discutau la masa sorbindu-si ceaiul, apoi la lumina intima a unei lampi cu abajur se scria o marturisire inteligenta sau, la vreo sedinta de colhoz, tinea o cuvantare simpla cate un activist; la celalalt capat al lantului erau ochi inebuniti de spaima, lovituri in rinichi, teasta sparta de glont, cadavre scorbutice in morgile de barne si pamant ale lagarelor, degete de la picioare purulente, degerate in taiga.’ (pag. 62)

 

sursa www.evobook.ro

sursa www.evobook.ro

 

A doua parte a cartii cuprinde relatari ale unor episoade si destine dintre cele mai tragice din istoria anilor 30 ai Uniunii Sovietice. Sunt amintirile lui Ivan Grigorievici si ale Annei Serghievna, femeia alaturi de care, pentru o scurta vreme, Ivan pare a-si gasi limanul linistii si aparenta unei umbre de speranta. Anna este si ea o supravietuitoare, a unui alt episod al istoriei crude a Rusiei bolsevice, cel al foametei care a decimat Ucraina in perioada imediat urmatoare colectivizarii. Este pentru prima data cand aflu si amanunte istorice despre acest episod declansat in mod intentionat si crimimal de Stalin pentru a pedepsi taranimea ucraineana care se opunea colectivizarii fortate, episod descris in pagini de carte cu tonuri apocaliptice, greu de citit, iar dupa lectura – imposibil de uitat:

Era groaznic. Mamele isi priveau copiii si de groaza incepeau sa boceasca. Tipau ca muscate de sarpe. Iar sarpele asta era moartea, foametea. Ce sa faca? Iar satenii un singur lucru aveau in cap – sa manance, isi sugeau gura, strangeau din falci, adunau saliva si o inghiteau, dar din saliva nu te saturi. Te trezeai noaptea, de jur imprejur liniste; nici o vorba, nici o amornica. Un mormant; numai foamea haladuia fara somn. Copiii incepeau dimineata sa planga, cereau paine. Si ce puteau mamele sa le dea? Si nici un ajutor de nicaieri. Si de la partid un singur raspuns: trebuia sa munciti, nu sa trandaviti. Si mai spuneau: cautati pe la voi prin sat, ca sigur mai aveti voi grau ingropat, inca pentru trei ani.’  (pag. 131)

‘Cat timp au mai avut ceva puteri, oamenii se mai duceau peste camp pana la calea ferata; nu la gara, la gara nu-i lasa paza, ci direct la calea ferata. Cand trecea acceleratul Kiev-Odessa se asezau in genunchi si strigau: paine, paine!’  (pag. 137)

‘Gemea satul vazandu-si moartea cu ochii. Gemea tot satul, nu cu mintea, nu cu sufletul, ci asa cum fosnesc frunzele in bataia vantului, sau paiele.’   (pag. 138)

‘In sat izbucnise molima. Mai intai i-a lovit pe copii si pe batrani, pe urma pe cei de varsta mijlocie. La inceput ii ingropau, pe urma nu i-au mai ingropat. Asa ca zaceau mortii pe ulite, prin ograzi, iar ultimii au ramas sa zaca prin izbe. Se facuse liniste. Murise tot satul. ‘ (pag. 139)

Mai sunt cateva capitole memorabile in aceasta parte a cartii, portrete si povestiri tragice ale unor oameni striviti de rotile gigantice si nemiloase ale unei istorii absurde. Capitolul 13 de exemplu poate fi citit ca o povestire de sine statatoare despre destinul unei femei – si poate a mii sau milioane de alte femei – a carei singura vina este ca era sotia unui condamnat politic, pedeapsa fiind despartirea de copil, condamnarea, exilul, moartea care se iveste atunci cand moare si ultima bruma de speranta. Detinutii politici cu vina sau fara vina, tovarasii de drum si bolsevicii convinsi cazuti in dizgratia tiranului, victimele denunturilor false si membrii familiilor lor, culacii (de ce nu este folosit termenul romanesc ‘chiabur’? – ar fi singura intrebare pe care o am pentru traducatoarea impecabila care este Janina Ianosi) si oricine cartea impotriva colectivizatii, minoritatile care Stalin hotarise ca trebuie sa fie dezradacinata – toti se regasesc in universul concentrationar pe care celalalt mare scriitor rus al temei si al epocii il numeste ‘Arhipelagul Gulag’.

 

sursa fotografiei quarterlyconversation.com

sursa fotografiei quarterlyconversation.com

 

Capitolele finale folosesc acumularea de destine personale pentru o meditatie profunda si critica despre istoria Rusiei si cauzele caderii sale intr-un totalitarism care a produs atata suferinta omeneasca. Grossman nu este un anti-marxist, dimpotriva. Unul dintre pilonii raului in viziunea sa consta in inversarea prioritatilor doctrinei sociale intre Marx si Lenin:

‘… nici unul dintre constructorii lumii noi nu se gandea ca, faurind uzine uriase, inutile oamenilor si adesea si statului, ei incalca de fapt teza lui Marx. La temelia statului intemeiat de Lenin si construit de Stalin, se afla politicul si nu economicul.’ (pag. 156)

‘Aceste constructii uriase nu-i serveau cu nimic omului, tot asa cum nu-i trebuiau lui Dumnezeu uriasele catedrale si geamii.’  (pag. 199)

Portretul lui Lenin este desenat in tonuri sumbre, uneori chiar mai sumbre decat cele in care este descris Stalin. Cu toate aceastea nu este un portret simplist, lipsit de complexitate si contradictii. Lenin este vazut ca fiind cel care a tradat avantul revolutiilor rusesti, care incercau la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 sa intr0duca in istoria Rusiei elementul care a lipsit intotdeauna – democratia. Era manat de o sete nemasurata de putere, dar nu pentru scopuri personale.

‘… acest politician orgolios, capabil de orice in nazuita lui spre putere, era un om neobisnuit de modest, iar puterea o cucerea nu pentru sine … Omul de pe arena mondiala era cu desavarsire opus omului din viata personala… Asprimea neiertatoare si dispretul fata de sfanta sfintelor revolutiei ruse – libertatea – si, alaturi, in pieptul aceluiasi om, entuziasmul pur, tineresc, pentru o muzica minunata, pentru o carte buna.’ (pag. 174-175)

Daca aceste remarci explica de ce cartea era nepublicabila in Uniunea Sovietica, in capitolul urmator gasim si cauzele controverselor pe care textul lui Grossman le-a starnit si dupa Glasnost, si poate le starneste si astazi. Iata ce scrie el despre sufletul rus:

‘… prorocii Rusiei au recunoscut si puritatea, profunzimea, transparenta, forta spirituala intru Hristos a sufletului rusesc, necunoscute lumii occidentale… dar n-au vazut ca trasaturile specifice sufletului rusesc s-au nascut in nelibertate, ca sufletul rusesc este un rob milenar.’  (pag. 178)

‘Unde mai e speranta Rusiei daca cel mai mare reformator al ei, Lenin, n-a distrus, ci dimpotriva a consolidat legatura dintre dezvoltarea ruseasca si nelibertate, iobagie.’ (pag. 189)

In viziunea lui Grossman istoria veche si moderna a Rusiei este impletirea complexitatii sufletului rusesc, cu calitatile si defectele sale, si a nelibertatii.

‘Partidului bolsevic i-a revenit rolul de partid al unui stat national. Contopirea partidului si a statului si-a gasit expresia in personalitatea lui Stalin.’  (pag. 194)

Dar …

‘Acolo unde nu exista libertate umana, nu poate exista nici libertate nationala, caci libertatea nationala este, inainte de orice, libertatea omului.’ (pag. 196)

Cartea are doua finaluri – unul pe plan filozofic, celalalt pe plan personal. Nu-l voi dezvalui pe cel de-al doilea, pentru a lasa cititorilor acestei carti pe care o recomand cu mare caldura, ba chiar cu insistenta, trairea inchiderii ciclului de evolutie al personajului principal creat de Grossman. Voi cita insa cateva cuvinte profetice din ‘finalul filozofic’ scrise in anii 60!

‘Cauza lui Stalin n-a murit odata cu moartea lui Stalin. Asa cum la timpul ei n-a murit cauza lui Lenin. Statul fara libertate construit de Stalin traieste.’   (pag. 202)
 
 

‘Bucuresti, Praf si sange’ cartea scriitoarei si ziaristei poloneze Malgorzata Rejmer aparuta in 2014 in colectia EGOgrafii a Editurii Polirom in traducerea Luizei Savescu ofera cititorului roman o ocazie de a-si vedea contemporaneitatea si istoria apropiata, ca si orasul capitala care pare sa intruchipeze bunele si relele, frumosurile si urateniilor noastre, din perspectiva vizitatorului si a rezidentului temporar strain. Strain si totusi nu complet strain, caci autoarea fiind poloneza, in biografia si experientele ei de viata pot fi regasite multe dintre trasaturile tranzitiei de la societatea inchistata a blocului comunist sub dominatie sovietica, ca si sentimente specifice generatiei care a trait destul de devreme rasturnarea politica si valorica a penultimului deceniu al secolului trecut, si a ramas sa se confrunte pentru o mare parte din anii vietii cu lumea veche-noua nascuta in convulsiile si praful cauzat de prabusirea Zidului care despartea cele doua Europe.

Ajunsa in Bucuresti printr-un concurs de imprejurari legat de schimburile culturale, Magorzata Rejmer cade repede sub farmecul otravit al celei mai levantine metropole europene (poate cu exceptia Istanbulului, daca consideram Istanbulul ca apartinand Europei):

‘Pentru mine Bucurestiul este visceral, instinctiv si ilogic. Este ca o apa ce fierbe sau ca un talaz, agitat si tulburat. Pe arterele principale se scurge un suvoi de masini, cativa pasi mai incolo, pe stradutele laturalnice, dorm vile vechi cu gradini moarte, si tacerea se petrifica. Atributele orasului: ghemele negre ale cablurilor de pe stalpi ca niste cuiburi abandonate de pasari, o atmosfera de excavari si provizorat langa banchetele din vitrinele magazinelor, mirosul patrunzator de tei si de struguri zdrobiti. Eleganta unei arhitecturi dintr-o lume apusa. Bataia tramvaielor leganabdu-se, claxoanele taxiurilor infuriate cu o secunda inainte de a se ciocni. Cantecul vioi al puradeilor si al batranicilor hoinarand in apropierea nenumaratelor florarii, tinute de mamele acelor copii si fiicele acelor batrane. Pretutideni caini, ca niste baloti negri si cenusii aruncati de cineva aflat in mare graba. Simt Bucurestiul ca o parte subconstienta a firii mele, dar vreau mai mult, vreau sa-l si inteleg.’  (pag. 6)

In mare parte aceasta carte este despre felul in care autoarea intelege Bucurestii (ca bucurestean nascut prefer pluralul recomandat candva de Alexandru Graur). Si intelege orasul mai bine decat multi dintre localnici si decat cei care au scris unele dintre multele carti deja dedicate hidosului si fermecatorului, sublimului dar infestatului Bucuresti si istoriei sale:

‘Riscul si vremelnicia sunt inscrise in existenta acestui oras. O data la cateva zeci de ani, vreun cutremur il curata de cladirile subrede si de oamenii fara noroc. Dar praful, pulberea si sangele pot fi spalate, murdaria se poate curata si apoi se poate aseza un strat nou, o noua masca, poti sa-ti schimbi hainele si sa iti asumi, sa imprumuti o identiate. In Bucurestiul de alta data se amesteca influente romanesti, evreiesti, armenesti si turcesti. Din secolul al XVII-lea, domnitorii valahi pot guverna numai in lesa tinuta din scurt de sultanii turci, iar mai tarziu, cand incearca sa lupte pentru mai multa libertate, coducerea Moldovei si Tarii Romanesti este preluata de fanariotii umili, guvernatorii greci ai sultanilor.’ (pag. 10)

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Etichetata carte de reportaje (gen in care a si primit premii si nominalizari in Polonia unde s-a bucurat de un neasteptat succes), ‘Bucuresti, Praf si sange’ mi se pare greu de clasificat in granitele genurilor literare. Este un amestec de reportaje cu jurnal intim si de portrete cu povestiri care au fluenta fictiunii, dar care redau toate intamplari care s-au petrecut cu adevarat, si aduc in scena personaje care au existat sau exista in realitatea romaneasca a ultimei jumatati de secol. Daca de multe ori proportiile relatarilor frizeaza frontierele imposibilului sau ale monstruosului este deoarece asa sunt istoria apropiata si realitatea romaneasca, si cei traiti in Romania acestor vremuri o stiu la fel de bine ca si autoarea.

Cartea este impartita in doua sectiuni – una (cea mai buna in opinia mea) cu relatari din Romania ‘Epocii de Aur’ , cealalta contemporaneitatii stricte, cu un inteludiu care ne poarta in Romania interbelica, vizitata pentru ca multe dintre cheile prezentului se afla in acea vreme de cumpana, in care istoria parea sca ar fi putut sa o ia in orice directie, pentru ca pana la urma sa o apuce pe una dintre cele mai nefaste.

‘Comunismul. Aur si noroi’ include cateva schite dedicate obsesivei figuri a lui Nicolae Ceausescu si a sotiei sale, subiect de perplexitate si fascinatie macabra pentru multi dintre cei care privesc dinafara istoria recenta a Romaniei. ‘Basm romanesc’ este o biografie a copilului frustrat care avea sa isi extinda nesiguranta si obsesiile asupra intregii tari. ‘Cavoul dumnezeului romanesc’ se ocupa de istoria monstruoasei cladiri care avea ca tel sa eternizeze figura conducatorului, si care a reusit sa hadoseasca orasul (cel putin) pentru generatii. ‘Revolutie’ prezinta evenimentele din decembrie 1989 ca pe o farsa groteasca a carei semnificatie scapa insa majoritatii martorilor contemporani. Cele mai cutremuratoare segmente ale sectiunii si ale cartii sunt insa cele dedicate crimelor comunismului, sistemului concentrationar cu eroii si martirii sai, sau avorturilor fortate si interzicerii anticonceptionalelor care au avut consecinte dramatice la nivel individual si demografic. In mare parte relatarile sunt bazate pe marturii personale, caci documentele care sa atesteze si eventual sa ii aduca pe responsabili sa raspunda judiciar sunt de mult disparute, si asta se intampla in anii de dupa 1989.

‘Tuturor estimarilor lw raspunde golul din arhive. Nu exista documente care sa poata raspunde la aceasta intrebare. La fel au disparut si cele din timpul revolutiei. Cineva imi povesteste despre camioanele cu care au fost transportate dosarele. Altcineva vorbeste despre Mercedesuri cu portbagaje pline de hartie. Un altul a vazut la marginea Bucurestiului focuri in care ardea vechiul regim. In noua Romanie, adevarul ese o marfa deficitara si vanduta pe ascuns, pentru care nu prea exista cerere.’ (pag. 63)

Compactul interludiu se intoarce in istorie pentru a descoperi originile invalmaselii si confuziilor istorice, urbane, omenesti care se impreuneaza in oras. Gasim aici de exemplu observatii acute despre nesiguranta identitara a romanilor, paradoxala dupa momentul Marii Uniri, generatoarea nationalismului si prelungita in vremi pana astazi:

‘Cine sunt? intreaba Romania. In acelasi timp se teme teribil si terorizeaza cu cruzime, ca este periferica si pastorala, ca e imprumutata si ca s-ar putea sa nu mai fie deloc. Ca o sa vina un ungur, un rus, un bulgar si iar o s-o imparta. Un evreu o s-o prade, o sa ia putinul agonisit cu truda. In adancul fricii incolteste furia, slabiciunea isi pune penele mandriei. In anii 20, Romania inca isi canta cantecul de slava, cu un glas puternic, ca de bas. Apoi, ragusita de turbare si de ura fata de straini, nu va mai face decat sa urle.’  (pag. 125)

Iata si excelenta caracterizare psihologica a regilor Hohenzolern care au facut bine si mai putin bine Romaniei:

‘Peluarea puterii de catre Carol I de Hohenzollern la jumatatea secolului al XIX-lea a reprezentat pentru romani inceputul unei noi ere. In sfarsit aparea cineva care nu avea sa fie un vizionar, ci un functionar scrupulos cu misiunea de a tine in frau haosul. Romania se mentinea in picioare cata vreme regii erau oameni echilibrati si disciplinati. Dar, dupa moartea lui Fersinand I, in 1927, puterea ii revine nepotului sau in varsta de sase ani, Mihai I, intrucat tatal, Carol al II-lea se distra in bratele Magdei Lupescu.’  (pag. 128-129)

Si totusi:

‘… in orasul a carui dominanta este haosul, in tara a carei istorie este o lunga lista de paradoxuri, s-a nascut avangarda care a cucerit Europa.’ (pag. 128)

 

sursa http://www.ziardecluj.ro/taguri/bukareszt-kurz-i-krew-bucuresti-praf-si-sange

sursa http://www.ziardecluj.ro/taguri/bukareszt-kurz-i-krew-bucuresti-praf-si-sange

 

Sectiunea finala a cartii reuseste mai putin decat promite superbul sau titlu ‘Contemporaneitatea. Orient si nebunie’. Cauza este probabil amestecul eclectic de subiecte si genuri care lasa impresia ca sub presiunea vreunui termen contractual editorial autoarea nu a mai avut timp sa selecteze, sa ‘pieptene’, sa ordoneze materialul. Incepe bine cu o analiza a fatalismului ‘Mioritei’ care incearca sa demonteze prejudecata ca balada ar fi reprezentativa istoriei sau spiritualitatii romanesti, si continua cu o prezentare a mitului dacic care poate ca este inedita cititorului polonez dar nu si celui roman. Urmeaza instantanee ale contemporaneitatii bucurestene care includ temele maidanezilor si ale taximetristilor. Relatia intre proprietarul de galerie Dan Popescu si artistul vagabond Ion Barladeanu este informativ ca reportaj, dar din nou, pentru cititorul roman nu aduce nici informatii si nici vreun unghi inedit, deosebit de cele cunoscute din presa noastra. ‘Voi muri ca o piatra’ este un excelent reportaj ancheta despre cazul Claudiu Crulic, dar nu are nimic comun cu Bucurestii. Cand analizeaza insa in ‘Sfinti pe gheata’ acre are ca tema sursele si impactul injuraturilor romanesti, Malgorzata Rejmer scrie nu numai cateva dintre paginile cele mai suculente ale cartii ci si surprinde printr-o perspectiva pe care o poate avea numai un strain sau poate si un roman dintre cei traiti in mediul lingvistic antiseptic al restului lumii.

In limba injuraturilor romanesti tabuul se sinucide, spanzurandu-se de sireturi.’  (pag. 225).

Trebuie sa fii si strain sau macar sa fi trait o parte din viata in strainatate, si sa si cunosti bine si mentalitatea si colturile eclectice ale limbii romane pentru a scrie o asemenea propozitie.

Finalul cartii relateaza o despartire care insa este departe de a fi un definitiv ‘Adio’. Odata cazut in farmecul hipnotic al magiei Bucurestilor, fie ca esti nascut in urbe, fie ca este vorba despre o tarzie cadere in mreje ca in cazul scritoarei poloneze, orice despartire contine promisiunea intoarcerii:

‘Am petrecut la Bucuresti doi ani cu intreruperi si nu odata m-am intors in Polonia cu usurare. Dar apoi, a inceput sa incolteasca dorul, care a crescut atat de mult ca nu-l puteam ignora. In curand voi pleca din nou.’ (pag. 248)

Cine a invatat cuvantul ‘dor’ a devenit ‘de-al nostru’.

 

 

‘Pentru ca un priveghi sa-l cinsteasca asa cum se cuvine pe cel mort, facandu-i astfel mai usoara prima noapte a mortii sale, care este cea mai zbuciumata, trebuie sa fie planuit cu mare grija, cu toata atentia cuvenita atat mortului, cat si poftei de mancare.

Cand ar trebui servite gustarile?

Toata noaptea, de la inceput pana la sfarsit. Cafeaua trebuie servita tot timpul, si aici vorbim de cafea simpla – cafezinho – sa fie clar. Un mic dejun in toata regula, cu cafea cu lapte, paine, unt, branza, biscuiti, prajituri de manioc, cuscus cu oua ochiuri, este servit doar spre dimineata si doar acelora care au ramas sa vegheze pana la ziua.’  (pag. 11)

Romanul ‘Dona Flor si cei doi soti ai ei’ scris in anii 60 ai secolului trecut de scriitorul brazilian Jorge Amado si aparut in colectia ‘Romanul secolului XX’ al Editurii Univers in traducerea Laurei Badescu incepe cu o moarte – cea a primului sot al frumoasei si temperamentalei dona Flor, impatimitul jucator de carti, viciosul si afemeiatul Valdinho. Curand cititorul constata ca desi mort Valdinho va fi unul dintre cele mai prezente personaje ale romanului al carui prima parte va descrie povestea primei tinereti a lui Flor care pe langa frumusete este dotata cu un deosebit talent in arta culinara si cu un spirit intreprinzator care ii permite sa-si dobandeasca independenta financiara, sa iasa de sub tutela dictatoriala a mamei sale, dona Rozalinda, si sa-l aleaga ca sot pe alesul inimii sale. Doar ca alegerea pare cel putin in aparenta a nu fi dintre cele mai fericite, infidelul Valdinho este departe de a fi un sot model, isi pierde noptile si banii in cazinouri si relatii extra-conjugale si pare a avea un singur talent – acela de amant super-dotat care trezeste in dona Flor toata instinctele feminitatii si sfasaie in alcov orice voal de pudoare.

 

sursa www.librariaeminescu.ro

sursa www.librariaeminescu.ro

 

Moartea in conditii destul de ridicole (costumat in femeie in timpul carnavalului) a lui Valdinho pare a pune capat primului capitol semnificativ al vietii donei Flor. Desi independenta financiar impacarea ei cu situatia de vaduva este doar aparenta. Amado construieste in dona Flor un personaj feminin fascinant, complex si contradictoriu, in care temperamentul se afla in lupta cu convenientele sociale, simtul onoarei cu senzualitatea si dorul fata de sotul infidel dar si amantul inegalabil si de neuitat.

‘Acum Valdinho nu avea sa mai vina niciodata, vai, niciodata! Disparute erau vocea lui, rasul smecher, mana indiscreta, parul blond de pe pieptul lui, mustacioara impertinenta, somnul lui tulburat de jetoane si de mize. Donei Flor nu-i mai ramasese nici asteptarea chinuitoare. Ce n-ar fi dat pentru a avea privilegiul de a suferi asteptandu-l. pentru angoasa de a astepta linistea nocturna a strazii, sperand sa auda pasii sotului ei, adesea impleticiti dupa ce bause prea multe pahare de cachaca!’  (pag. 153)

In orasul capitala de provincie (dar totusi de provincie) in care are loc actiunea, singura modalitate onorabila de a-si reimplini viata este pentru o vaduva o a doua casatorie, si dupa cateva tribulatii apare si al doilea sot, linistitul si ordonatul farmacist Teodoro, un fel de antiteza a lui Valdinho cam din toate punctele de vedere, inclusiv talentele amoroase. Flor isi gaseste locul onorabil in societate dar isi pierde linistea in viata intima. Doar ca suntem in spatiul latino-american, acolo unde frontierele realitatii si ale magiei se intalnesc si cateodata se sterg, si dorintele si visele unei neveste iubind onorabil dar plicticos un al doilea sot linistit, dar tanjind dupa primul disparut in neantul mortii, pot din cand in cand duce la rezultate dintre cele mai neasteptate. Pentru cei care nu ati citit cartea si nu ati vazut nici filmul realizat prin anii 70 cu Sonia Braga in rolul principal nu voi spune mai mult, decat ca zeii substratelor africane ale traditiei braziliene apar si ei in scena actiunii luptandu-se intre ei si jucand la zaruri soarta muritorilor, precum intr-o Iliada amoroasa in ritm de samba:

Nici macar Yansa, cea care alunga sufletele, care nu se teme de spirite si de insulte, care porunceste celor morti, razboinica al carei strigat face sa putrezeasca fructele si distruge armate intregi, nici macar ea nu a reusit sa-si impuna indrazneala si autoritatea; vrajitorul lui Exu ii luase coasa si impletitura din fire de par din coada unui cal. Totul se rasturnase, lumea era pe dos, pranzul la miezul noptii, soarele pe cer inainte de a aparea zorii.’ (pag. 459)

 

sursa www.southernperspectives.net

sursa www.southernperspectives.net

 

‘Dona Flor si cei doi soti ai ei’ este prima carte a unui scriitor brazilian pe care o citesc. Se incadreaza excelent in spatiul literar latino-american asa cum il cunosc, cu un amestec de realism social si de elemente folclorice cu tenta magica, cu personaje complexe pline de pasiune si culoare, cu un erotism puternic si plin de farmec, dar niciodata vulgar sau gratuit.

Este si o carte care se adreseaza mai multor simturi si arte, care cheama in ajutorul cuvantului arta culinara – cartea este presarata cu retete pe care dona Flor le pregateste in diferite ocazii, potrivite actiunii si starilor ei sufletesti – si muzica. Cei doi soti ai donei Flor cu temperamentele si caracterele lor contradictorii fac amandoi muzica in onoarea sotiei si iubitei lor. Valdinho canta muzica de carnaval, tangouri si romante infocate si se intovaraseste cu cantareti dintre cei mai populari ai epocii – nu stiu daca muzicienii numiti in carte sunt personaje istorice, dar mai important mi se pare ca ei par a fi autentici. Doctorul Teodoro face muzica ‘culta’, canta la fagot intr-o orchestra, nu este nici el lipsit de talent dar muzica este precum lumea sa – ordonata si cu un compartiment rezervat pentru fiecare sunet si fiecare instrument.

Daca nu ati citit inca romanul va recomand aceasta lectura. Dona Flor merita sa fie cunoscuta si iubita, iar lumea creata de Jorge Amado merita sa fie citita si traita.

 

 

 

 

Istoriile spaniolilor si evreilor sunt strans legate. Nu exista, poate,  un alt popor care sa fi influentat mai mult istoria Spaniei, caracterul si cultura spaniola decat evreii. Nu exista, poate, un alt popor al carui caracter, istorie si nume sa fi influentat mai mult istoria evreilor decat spaniolii. Si sunt multi concurenti la acest titlu! Jumatate din evreimea lumii se considera a fi ceea ce in limba ebraica se numeste ‘sfaradim’, ceea ce se traduce simplu – spanioli! Jumatate din evreii lumii se auto-definesc drept spanioli. Adica, originari din Spania – Sfarad – Sefarad precum in transcrierea in romana a titlului culegerii de povestiri a lui Antonio Munoz Molina, tradusa impecabil de Eugenia Alexe Munteanu si aparuta la Curtea Veche, in Bucurestii anului 2008.

1492 este un an cheie in istoria ambelor popoare, dar nu cred ca este posibila o prapastie mai mare in semnificatiile acestei date, interpretarile istorice ale acelorasi evenimente, si felul in care aceasta borna istorica a ramas, s-a transmis si este amintita dupa mai bine de jumatate de mileniu in memoriile colective ale spaniolilor si evreilor. Pentru spanioli 1492 reprezinta un moment de triumf in care dupa secole de razboaie sangeroase ultimii ocupanti mauri au fost izgoniti din Peninsula Iberica. Este si anul in care Cristofor Columb pleaca in prima sa expeditie spre Indiile care se vor dovedi a fi Lumea Noua, punand bazele imperiului spaniol. Pentru evrei 1492 reprezinta insa anul groaznicului edict prin care evreii spanioli care traisera in Peninsula Iberica vreme de peste un mileniu erau fortati sa-si piarda identitatea prin convertire, sau sa aleaga calea exilului – un eveniment traumatic de o intensitate cum putine au fost in istoria bogata in tragedii a evreilor. In cuvintele lui Isaac Salama, evreul ajuns in Tanger, pe care cumplitul an 1944 il gaseste nu in alta parte decat in ochiul infernului, Budapesta lui Eichman, si a carui viata este salvata de pasaportul sau spaniol:

‘Sefarad era numele adevaratei noastre patrii, desi fuseseram expulzati de acolo acum mai bine de patru veacuri. Imi povestea ca familia noastra pastrase timp de generatii cheia casei noastre din Toledo, imi povestea despre toate calatoriile pe care le-au facut de cand au plecat din Spania, ca si cum mi-ar fi spus povestea unei vieti care a durat aproape cinci sute de ani. ‘ (pag. 123)

 

sursa www.observatorcultural.ro

sursa www.observatorcultural.ro

 

In pofida titlului (si a copertii editiei romanesti) cele 17 nuvele care alcatuiesc colectia Sefarad nu se ocupa numai de exil si de trauma istorica a evreilor spanioli (sefarzi) ci de spatiul spaniol in general. Sefarad = Espana s-ar putea spune si Munoz Molina gaseste multe paralelisme intre destinul celor doua popoare ale caror istorie comuna a creat o legatura simbiotica, si al caror divort istoric violent la mijlocul mileniului trecut a creat o senzatie de vid cutural, de lipsa a unei parti esentiale a culturii si personalitatii. Unele dintre casele vechi din orasele cetate spaniole inca poarta insemnele prezentei evreiesti si a absentei care a urmat. Evreii sefarzi poarta in ei nu numai amintirea locului in care au trait, prosperat si contribuit la crearea unei culturi comune intr-o perioada ramasa in istorie ca ‘Perioada de Aur’, ci au si luat cu ei in exil si limba spaniola si au creat un dialect (judeo-espanol) care pastreaza probabil cea mai curata si apropiata forma de spaniola vorbita in prima jumatate a mileniului. Comune sunt si experientele fracturilor istorice, ale traumelor de mari dimensiuni care au distrus generatii intregi in prima jumatate a secolului 20 si au lasat sechele adanci in istoria celor doua popoare – Holocaustul si razboiul civil.

Intreaga carte se afla insa sub tutela unui personaj care desi a fost evreu nu a fost sefard – Franz Kafka. Un citat din ‘Procesul’ serveste de motto intregii carti, si premonitiile lui Kafka par a desemna traseele absurdului sub semnul caruia s-a desfasurat istoria restului de secol de dupa disparitia fizica a scriitorului evreu din Praga. Lui Franz Kafka ii supravietuieste o femeie, o iubita careia ii fusesera adresate scrisorile sale de dragoste, cu care traise o aventura posibila sau poate imposibila la o frontiera europeana de inceput de secol. Milena Jesenska este numele ei, si destinul va face sa ii supravietuieasca mai bine de doua decenii lui Kafka pentru a-si sfarsi viata intr-un lagar din sistemul concentrationist nazist.

Cateva dintre cele mai impresionante nuvele din carte se ocupa de Holocaust si perspectiva pare oarecum recuperatorie. Spaniolii care si-au trait propriile traume istorice in secolul trecut stiu foarte putine despre acest popor care nu numai ca a lasat o decisiva amprenta istorica, dar care se regaseste si in genele culturale, daca nu chiar in ADN-ul la propriu al multora dintre spanioli. In ‘Copenhaga’ este vorba despre gari si trenuri, transformate in statii ale cosmarului si visele rele care le leaga intre ele:

‘Cum ar fi sa ajungi intr-o gara germana sau poloneza intr-un tren pentru vite, sa asculti la megafoane ordinele strigate in germana si sa nu intelegi nimic, sa vezi in departare lumini, garduri de sarma ghimpata, cosuri foarte inalte ce scot fum negru. Timp de cinci zile, in februarie 1944, Primo Levi a mers intr-un tren spre Auschwitz.’ (pag. 37)

… si in continuare legatura cu realitatile de astazi:

‘Cum ar fi sa ajungi noaptea pe tarmul unei tari necunoscute, sa sari in apa din barca in care ai traversat marea pe intuneric, sa vrei sa te indepartezi cit mai repede spre interior, in timp ce picioarele ti se afunda in nisip; un barbat singur, fara acte, fara bani, ce vine din oroarea bolilor si masacrelor din Africa, din strafundul iadului, care nu stie limba tarii in care a ajuns, ce se arunca la panant si se ascunde in sant cand vede pe sosea farurule unei masini ce se aproprie, poate cea a politiei.’ (pag. 41)

 

sursa www.escritores.org

sursa www.escritores.org

 

Nuvelele din ‘Sefarad’ creaza un mozaic divers si impresionant al spatiului spaniol si european al secolului 20. Unele dintre ele pun fata in fata tragediile Holocaustului si ale Gulagului. ‘Munzenberg’ de exemplu traseaza portretul si biografia unui personaj fascinant pe nume Wili Munzenberg, creatorul programelor de atragere a intelectualilor ‘tovarasi de drum’ in masina de propaganda sovietica intre cele doua razboaie mondiale. Tovaras si complice al lui Lenin cade el insusi in dizgratie in perioada proceselor staliniste din anii 30 si are parte de o trezire tarzie la realitate care il pune in mod incomod pe lista de dusmani de moarte ai stalinismului si nazismului in anii in care cei doi dictatori isi disputau Europa. Sfarseste tragic si in imprejurari neclare, nici pana astazi nu se stie care dintre serviciile secrete – NKDV-ul sau Gestapo-ul) a sfarsit prin al lichida intr-o padure din Franta sub ocupatie. ‘Seherazada’ este povestea unei ‘babe comuniste’, poate fiica fanaticei conducatoare comuniste Dolores Ibarruri (prietena a lui Ceausescu pentru cine isi aminteste) care la anii pensiei (in Spania desigur) isi aminteste de copilaria in exilul sovietic si de fascinatia niciodata disparuta si nestearsa de nicio realitate a secolului 20 pentru comunism in general si Stalin in special.

Alte cateva povestiri se ocupa de perioada de tranzitie a Spaniei dupa descotorisirea de dictatura. Pentru cititorul roman cel putin unele aspecte vor suna foarte familiare, caci spaniolii si Spania lui Munoz Molina par sa fi trecut in anii 70 prin aceleasi fenomene de dezorientare, pierdere a busolei morale si incertitudine economica si personala prin care au trecut romanii si Romania anilor 90. ‘Oriunde te-ai duce’ schiteaza tabloul unui cartier din Madrid in care dupa somnolenta dictaturii apar contrastele si excesele libertatii economice si individuale, dar si tragediile cauzate de lipsa de securitate sociala. Si totusi in acest infern al tuturor pacatelor se naste o incredibila poveste de dragoste. Tot o poveste de dragoste, sau poate doar de atractie si fascinatie este redata in ‘America’ in combinatie cu o alta tema importanta scriitorului – cea a rolului religiei institutionalizate in Spania din timpul dictaturii si dupa caderea acesteia. In fine, in ‘Spune-mi numele tau’ scriitorul surprinde cu remarcabila exactitate psihologia refugiatului politic din Europa de Est care pentru prima data in viata sa trece o frontiera sub pavaza unui pasaport al unei tari de drept, care ii garanteaza dreptul elementar la libera circulatie:

‘… jandarmul, fara sa se uite macar la pasaport, fara sa-i priveasca chipul i-a facut un gest grabit cu mana, i-a spus sa treaca cu oarecare mitocanie spanioleasca, si acest gest cu mana si cele doua vorbe grosolane i s-au parut primirea cea mai frumoasa ce i s-a facut vreodata, semnalul neindoielnic al cetateniei sale.’ (pag. 385)

In final voi mentiona insa inca una dintre povestirile legate de Holocaust – ‘Nerva’. Este povestea unui ofiter spaniol care in timpul razboiului ajunge pe frontul de Est si se confrunta pentru prima data nu numai cu existenta sau mai bine zis cu disparitia prin exterminare a evreilor ci si cu felul in care germanii abordeaza soarta acestora. Ofiterul german cu care spaniolul se imprietenise, cei doi fiind reuniti de pasiunea pentru muzica lui Brahms si a lui Gershwin ii descrie cu un singur cuvant scrasnit – Juden! - ceata de suboameni purtand cu ei barele de sarma ghimpata care ii desparteau de omenire si de omenie in marsul lor spre moarte. Este una dintre cele mai expresive relatari pe care le-am citit ale confruntarii oamenilor de rand cu Holocaustul, a asumarii sau neasumarii responsabilitatii fata de ororile secolului 20.