Entries tagged with “Amos Oz”.


Nu este uşor să traduci un scriitor de complexitatea lui Amos Oz din ebraică în română, două limbi foarte diferite ca origine, structură, evoluţie istorică şi contexte culturale. Dificultăţile întâmpinate de Marlena Braester în traducerea lui ‘Iuda’ apărută în 2016 în colecţia (excepţională) ‘Raftul Denisei’ la Humanitas Fiction încep de la titlu. Traducerea literală a titlului romanului cel mai recent al lui Amos Oz ar fi ‘Evanghelia după Iuda’. Marlena Braester a ales să pună pe coperta cărţii doar ‘Iuda’ ceea ce deschide discuţia din mai multe puncte de vedere. Ce a câştigat traducerea omiţând caracterul de ‘Evanghelie’ pe care l-a dorit autorul, cu conţinutul bogat de reflectare şi comentariu al evenimentelor din jurul morţii lui Iisus pe care îl conţine această noţiune? Problema este însă şi mai complexă, căci personajul biblic Iuda are o conotaţie extrem de diferită în interpretările evreieşti şi cele creştine ale dramei care s-a petrecut pe colinele Galileei şi ale Ierusalimului în anul 30 sau 33 (nu există unanimitate în estimările asupra datei exacte). Iuda este perceput de lumea creştină că un simbol al trădării mercantile şi al refuzului evreilor de al recunoaşte pe Iisus că Mântuitor. Istoricii şi comentatorii biblici evrei ignoră aproape complet personajul. Amos Oz propune în cartea sa nici mai mult nici mai puţin decât o reabilitare istorică a lui Iuda, şi pornind de aici propune o discuţie filozofică şi politică a noţiunii de trădare, a motivaţiei celor acuzaţi de ‘trădare’, şi a percepţiei ca ‘trădători’ a celor care gândesc altfel decât majoritatea la un moment dat în istorie.

‘Evreii nu au vorbit aproape niciodată despre Iuda. Nicăieri. Nici când au luat în derâdere crucificarea şi apoi învierea care a avut loc, conform Evangheliilor, după trei zile. Evreii din toate timpurile, inclusiv cei care au scris polemici împotriva creştinismului, s-au temut să se atingă de Iuda.’ (pag. 184)

Prin intermediul unuia dintre personajele centrale ale cărţii, studentul Shmuel Asch, a cărui dizertaţie întreruptă era dedicată imaginii lui Iisus şi Iuda în textele evreieşti, cititorii cărţii lui Oz primesc o perspectivă complet diferită de cea tradiţională creştină asupra lui Iuda:

‘… sunt convins că Iuda Iscariotul a fost cel mai fidel şi mai credincios dintre toţi discipolii lui şi că nu l-a trădat niciodată, ci dimpotrivă, a vrut să arate întregii lumi măreţia sa.’ (pag. 113)

‘Iuda Iscariotul e întemeietorul religiei creştine. Era un om înstărit din Iudeea, spre deosebire de majoritatea ucenicilor, care erau pescari sau simpli lucrători ai pământului, din îndepărtatele sate ale Galileii. Preoţii din Ierusalim auziseră zvonuri ciudate despre un excentric din Galileea, care făcea minuni atrăgându-şi simpatizanţi prin satele şi oraşele uitate de Dumnezeu pe malurile Tiberiadei, folosindu-se de tot felul de farmece, unul dintre zecile de falşi profeţi făcători de minuni, majoritatea lor şarlatani sau nebuni, sau şi şarlatani şi nebuni în acelaşi timp. Numai că galileeanul acesta atrăgea după sine ceva mai mulţi credincioşi decât alţii, şi faima lui creştea neîncetat. Drept care preoţimea din Ierusalim a hotărât să-l desemneze pe Iuda Iscariotul, om înstărit, educat, realist, cunoscător al Torei scrise şi al celei orale, apropriat al fariseilor şi al preoţilor, şi să-l trimită pe lângă grupul de credincioşi care-l urmau pe tânărul gaileean din sat în sat, să se deghizeze într-unul dintre ei şi să informeze preoţimea din Ierusalim cine era omul acela ciudat şi dacă prezenţa într-adevăr vreu pericol deosebit. … Dar iată că în acest punct are loc o schimbare surprinzătoare în firul poveştii. Trimisul preoţimii din Ierusalim cu scopul de a-l spiona pe galileean şi pe ucenicii lui şi de a le da în vileag faptele, a devenit un credincios înflăcărat. … Iuda Iscariotul a devenit Iuda creştinul. Cel mai înflăcărat dintre discipoli. … ‘(pag. 143-145)

În viziunea lui Oz şi a personajului său Shmuel Asch, Iuda a devenit nu numai cel mai înflăcărat discipol şi primul creştin convins, ci a fost cel care l-a convins pe Iisus să plece în Ierusalim şi să înfrunte capurile preoţimii corupte.

‘ Isus trebuia să părăsească Galileea şi să plece la Ierusalim. Trebuia să o cucerească pe regina la ea acasă. Trebuia să facă la Ierusalim, în faţa întregului popor şi în faţa întregii lumi, o minune cum nu se mai văzuse de când a creat Dumnezeu cerul şi pământul. … Isus, care transformase apa în vin, şi alungase spiritele rele, şi vindecase bolnavi prin simplă atingere a mâinii şi a hainelor lor, trebuia să fie crucificat în faţă întregului Ierusalim. Şi tot în faţa întregului Ierusalim urma să coboare viu de pe cruce şi să apară nevătămat la picioarele acesteia. ‘ (pag. 145)

Aici se întâmplă momentul de despărţire al intenţiilor divine şi a înţelegerii profane a lui Iuda de viziunea creştină. Dumnezeu are alte planuri cu Iisus şi îl lasă să moară pe cruce, pentru a-l aduce înapoi ca o parte din Divinitate. Unul dintre capitolele finale memorabile ale cărţii prezintă moartea lui Iisus şi ceea ce a urmat din perspectiva lui Iuda. Mărturia sa este plină de remuşcare, dar nu este vorba despre remuşcarea pentru o presupusă vânzare mercantilă aşa cum este descrierea din celelalte Evanghelii. În Evanghelia după Iuda păcatul este cel de a fi crezut prea mult în puterile divinităţii, şi de a nu fi înţeles nici planurile acesteia, şi nici intenţiile lui Iisus ca om:

‘Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită un nou cer şi un nou pământ. O împărăţie care nu e din lumea asta. Să promită mântuirea. Când, de fapt, el nu voia decât să continue să meargă pe pământ, să vindece bolnavi, să-i sature pe flămânzi şi să semene în inimi seminţele iubirii şi ale milei. Nimic mai mult.’ (pag. 260)

Fără a fi subiectul principal al cărţii, legătură dintre evrei şi creştinism îşi găseşte locul în carte în câteva pasaje bine punctuate. Preocuparea pentru persoană istorică a lui Iisus nu este o îndeletnicire prea agreată în lumea evreiască. Însuşi tatăl eroului principal îi atrage atenţia într-o scrisoare:

‘În oraşul în care m-am născut, Riga, aveam obiceiul să ne întoarcem privirile în altă parte de fiecare dată când treceam pe lângă imaginea crucificatului. Mi-ai scris cândva că, din punctul tău de vedere, Isus a fost carne din carnea noastră. Mi-e greu să accept asta: câte dezbinări, câte persecuţii, câtă suferinţă, cât sânge nevinovat au vărsat cei ce ne urăsc în numele acestui om! Iar tu, Shmuel, traversezi dintr-o dată limitele şi te situezi, nu ştiu de ce, tocmai de partea cealaltă! Tocmai de partea acelui om.’ (pag. 97-98)

 

 
 
sursa imaginii http://alchetron.com/Amos-Oz-307653-W

sursa imaginii http://alchetron.com/Amos-Oz-307653-W

 

Din perspectiva altuia dintre eroi:

‘ … cearta dintre noi şi arabii musulmani nu este decât un mic episod, scurt şi trecător, din lungul drum al istoriei. Peste cincizeci, sau o sută, sau două sute de ani nu va mai rămâne nici urmă din el, pe când ceea ce se întâmplă între noi şi creştini e ceva profund şi obscur, şi va dura încă o sută de generaţii. Cât timp fiecare copilaş e învăţat de la sânul mamei că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigaşii lui Dumnezeu, sau urmaşii ucigaşilor lui Dumnezeu, nu vom avea linişte.’ (pag. 244)

Că şi în alte cărţi parabolă (‘Maestrul şi Margareta’ a lui Bulgakov este prima care îmi vine în minte) şi în ‘Iuda’ lui Amos Oz povestea biblică este relatată alternativ şi într-un spaţiu paralel cu o istorie contemporană. În aparenţă este vorba in aceasta despre un fel de triunghi de personaje, dar este departe de a fi vorba despre un ‘triunghi amoros’ clasic. În Ierusalimul iernii anului 1959 fostul student Shmuel Asch aflat într-o profundă criză personală (iubita îl părăsise şi se măritase cu un bărbat care ‘îi ghicea visurile’ şi le transforma în cadouri) şi materială (este nevoit să-şi întrerupă studiile deoarece tatăl sau, cartograf în Haifa, pierde procesul cu fostul sau partener de afaceri şi nu îl mai poate susţine) se angajează că îngrijitor şi partener de discuţii al bătrânului infirm Gershom Wald, şi se mută în casă în care locuieşte acesta împreună cu Atalia Abarbanel, o femeie cu aproape două decenii mai în vârstă, dar nu lipsită de frumuseţe şi farmec feminin în ochii lui Asch. Povestea avansează cu o tehnică aproape detectivistică, aflăm şi noi şi eroul cărţii că Atalia este nora lui Wald, văduva unicului său fiu ucis în împrejurări atroce în Războiul de Independenţa al Israelului. Tatăl Ataliei este însă personajul cel mai important, cel al cărui absenţă domină casă şi întreagă viaţă a celor care l-au cunoscut dar şi a celor care mai vor să afle despre el. Shaltiel Abarbanel apare pentru prima dată descris în aceste cuvinte de către Wald:

‘Shaltiel Abarbanel, tatăl Ataliei, a încercat în zadar să-l convingă pe Ben Gurion în ’48 că e încă posibil să se ajungă la o înţelegere cu arabii în privinţa alungării britanicilor şi a fondării unei comunităţi unice a arabilor şi evreilor, cu condiţia să se renunţe la ideea unui stat evreiesc. Hm. Din cauza această a fost înlăturat din Comitetul Executiv Sionist şi de la conducerea Sognutului, care era de fapt guvernul neoficial la sfârşitul Mandatului Britanic.’ (pag. 100)

Încercările lui Asch de a clarifica persoana şi ideile lui Abarbanel se izbesc de un zid de tăcere, uneori oficială (arhivele statului evreu păreau să fi făcut dispărute toate luările sale de poziţie neconforme cu linia istorică şi politică oficială) alteori personală (Atalia în principal, dar şi Ghershom Wald îngropaseră în uitare omul şi ideile celui care se opusese conflictului şi războiului în care aceştia îşi pierduseră soţul şi respectiv, fiul unic). Descifrate cu greu, fragmentele de mozaic puse unul lângă celălalt par a desena portretul unui idealist, un arhetip al pacifistului etern:

‘Shaltiel repeta mereu că războiul acela nu era decât nebunia lui Ben Gurion şi nebunia întregului popor. De fapt, nebunia a două popoare. După părerea lui, tinerii din ambele tabere trebuiau să arunce armele şi să refuze lupta. Shaltiel mergea, cel puţin de de două ori pe săptămâna, să le vorbească prietenilor lui arabi de la suflet la suflet. Nici măcar după ce începuse vărsarea de sânge, în toamna anului 1947, cu bariere şi lunetişti, nu renunţă să meargă la prietenii lui. Vecinii îl numeau iubitor de arabi. Îl porecliseră Muezinul. Îi spuneau Hagi Amin. Unii îl numiseră trădător, pentru că îndreptăţea într-o anumită măsură împotrivirea arabilor la sionism şi pentru că se încârdoşa cu ei. Şi cu toate astea se încăpăţâna întotdeauna să se declare sionist, şi chiar susţinea că face parte din micul grup de sionişti adevăraţi, care nu se lăsau îmbătaţi de naţionalism. Se considera ultimul discipol al lui Ehad Haam. Cunoştea limba arabă din copilărie şi îi plăcea mult să-şi petreacă timpul înconjurat de arabi, în cafenelele din oraşul vechi, şi să discute cu ei ore întregi. Avea prieteni de suflet şi printre arabii musulmani, şi printre arabii creştini. Ne arăta un altfel de drum. Propunea altceva.’ (pag. 171)

‘Mai bine să nu înfiinţăm aici nici stat arab, şi nici stat evreu, susţinea el: haideţi să trăim aici unii lângă alţii, şi unii împreună cu alţii, evrei şi arabi, creştini şi musulmani, druzi şi cerchezi, greci şi catolici şi armeni, mai multe comunităţi vecine grupate împreună, pe care nici o barieră să nu le separe. Poate caa încet, încet se va stinge teama arabilor faţă de ce li se pare a fi uneltirea ambiţioasă a sionistilor de a converti toată ţară la iudaism. În şcolile noastre, elevii vor învaţă arabă, şi în şcolile lor, copiii vor învaţă ebraică. Sau, şi mai bine, spunea, hai să dezvoltăm împreună şcoli pentru toţi. … În fond, aceste două popoare au atâtea lucruri în comun: evreii şi arabii, sub forme diferite, au fost de-a lungul istoriei victimele Europei creştine. Arabii au fost umiliţi de către puterile coloniale, suferind abuzurile opresiunii şi exploatării, pe când evreii au suferit, generaţie după generaţie, umilinţe, ostracizare, persecuţii, expulzări, masacre, iar în cele din urmă un Holocaust cum nu s-a mai văzut în lume. Două victime ale Europei creştine, spunea Shaltiel, oare nu au o baza istorică profundă pentru dezvoltarea unei relaţii de simpatie şi înţelegere reciprocă?’ (pag. 216-217)

Nu sunt sigur în ce măsură cititorul care nu este foarte familiar cu istoria şi prezentul conflictului dintre evrei şi arabi în Palestina apreciază cât de radicale sunt poziţiile lui Shaltiel Abarbanel. În ziua de astăzi ele ar fi etichetate drept post-sioniste, dar Amos Oz, punându-le în seama unui militant sonist autentic în omentul istoric al formării statului Israel, arată că asemenea poziţii îşi au originea în însăşi adâncurile istoriei sioniste. Cuvintele lui Shlatiel, redate peste ani de Wald, par a avea o forţă premonitorie:

‘Odată sau de două ori a rupt tăcerea că să-mi spună că întemeietorii sionismului s-au folosit în mod intenţionat de energiile religioase şi mesianice din inimile evreilor, din generaţie în generaţie, servindu-se de ele în folosul unei mişcări politice care era în mod fundamental laică, pragmatică şi modernă. Dar într-o zi spuse: Golemul se va trezi la un moment dat; energiile religioase şi mesianice, energiile iraţionale pe care fondatorii sionismului au încercat să le pună în slujba luptei lor laice actuale riscă să izbucnească şi să ia cu ele tot ceea ce strămoşii sionismului intentionasera să construiască aici.’ (pag. 195-196)

‘Dacă evreii se vor încăpăţâna, la încheierea Mandatului Britanic, să declare un stat independent al evreilor, a atenţionat Abarbanel, în aceeaşi zi va izbucni un război sângeros între ei şi toată lumea arabă, poate între ei şi toată populaţia musulmană. În acel război, a prezis Abarbanel, evreii nu vor ieşi învingători. Nici dacă se va întâmplă o minune şi vor câştigă o lupta, două, trei, patru, în cele din urmă islamul va învinge. Va fi un război care va dura generaţii, pentru că fiecare victorie a evreilor va adânci şi va dubla frică arabilor în faţă înzestrărilor satanice ale evreilor şi a aspiraţiilor lor de cruciaţi.’ (pag. 218)

Judecată lui Shaltiel Abarbanel asupra lui Ben Gurion este complet opusă celei admise atunci şi până astăzi de marea majoritate a evreilor israelieni.

Viziunea acceptată:

El e singurul care a observat la timp o mică fisură în istorie şi a reuşit să ne facă să trecem, la momentul potrivit, prin acea fisură.‘ (pag. 99)

Viziunea lui Shaltiel:

Odată s-a întors tulburat, după o conversaţie între şase ochi, de o jumătate de ora, cu David Ben Gurion şi David Remez, în biroul lui Ben Gurion din clădirile Sohnutului, şi îmi spuse – îmi amintesc cum îi tremură vocea – că omul acela scund, a cărui voce seamănă uneori cu vocea unei femei isterice, a devenit un fals Mesia. Shabbatai Zvi. Jacob Frank, Şi va aduce nenoricire asupra noastră, a tuturor, evrei şi arabi, condamnând lumea întreagă la vărsare de sânge fără sfârşit. Şi mi-a mai spus apoi: Posibil că Ben Gurion va avea şansă să devină regele evreilor. Rege pentru o zi. Rege sărac. Mesia calicilor. Dar generaţiile viitoare s-ar putea să-l blesteme. I-a tras de mâna pe tovarăşii lui, care erau mai prudenţi decât el. Le-a trezit o dorinţa care le era străină. Esenţa nenorocirii omeneşti, spunea Shahtiel, nu constă în faptul că cei persecutaţi şi înrobiţi visează să se elibereze din robie. Nu. Esenţa răului e că cei înrobiţi visează de fapt, în adâncul sufletelor lor, să devină stăpânii stăpânilor lor. Persecutaţii tânjesc să fie persecutatori. Sclavii visează să fie stăpâni. Că în cartea Esterei.’ (pag. 219).

Pentru această poziţie a sa, poate înainte de vremuri, poate după vremuri, poate în afară vremurilor istorice, Abarbanel a plătit cu excluderea din politică, izolarea personală, etichetarea de trădător. Shmuel Asch este cel care spre finalul cărţii trasează liniile principale ale personajului, un altfel de Iuda al istorie moderne:

‘... cine are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare şi se tem de schimbare că de moarte, şi nu înţeleg ideea de schimbare, pe care o urăsc.‘ (pag. 241)

 

 

sursa imaginii http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/iuda-de-amos-oz-15218869

sursa imaginii http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/iuda-de-amos-oz-15218869

 

Deşi cartea este plină de istorie şi de politică, este departe de a fi o carte aridă. Dimpotrivă. Amos Oz are un talent remarcabil de a povesti în mod captivant, de a crea personaje memorabile care reprezintă simboluri dar sunt şi personaje din carne şi oase, oameni cu pasiuni şi cu slăbiciuni, cu vise, dorinţe şi dezamăgiri. În timp le aflăm nu numai ideile şi amintirile, ci îi percepem în felul lor de a fi, cum arată, cum se îmbracă, ce mănâncă. Cartea poate fi dramatizată cu uşurinţă, şi cred că asta nu va întârzia să se întâmple. Cele trei personaje principale ale cărţii petrec câteva luni într-un spaţiu închis dominat de consecinţele evenimentelor care au trecut, şi de fantomele oamenilor care nu mai sunt. Şi Atalia şi Gershom vor rămâne claustraţi în acest domeniu al umbrelor, şi doar Shmuel va reuşi să spargă zidul amintirilor şi să se întoarcă în viaţă reală, nu înainte de a se fi consumat o poveste de dragoste fără orizont şi speranţa. Relaţia dintre Shmuel şi Atalia poate părea uşor ridicolă dacă este să o judecăm doar prin prisma unei poveşti romantice, dar îşi are locul în logică romanului. Dacă ea acaparase imaginaţia tânărului aflat la maximul puterii tinereţii, în perspectiva mai largă nu este vorba decât despre una dintre relaţiile pe care Atalia – marcată pe viaţă de evenimentele legate de pierderea soţului ei în război – le poartă cu tinerii angajaţi unul după celălalt să fie îngrijitori şi tovarăşi de conversaţie pentru Gershom.

Remarcabilă este şi descrierea Ierusalimului în iarnă anului 1959, o imagine foarte diferită de cea pe care o poate avea vizitatorul ocazional de astăzi, dar chiar şi localnicii care nu au cunoscut acea perioada. Acţiunea romanului se petrece iarna, şi vremea este aproape ‘europeană’ dar nu acesta este punctul cel mai special şi mai diferit. Amos Oz construieşte pentru personajele sale fundalul unui Ierusalim divizat în perioada în care jumătate din oraş era ocupat de iordanieni, şi între cele două sectoare ale oraşului există o permanentă stare de tensiune, rezultatul unui război care cel puţin în această parte a ţării se încheiase cu un armistiţiu fragil şi neconcludent. Un Ierusalim traversat de frontieră şi de sârmă ghimpată, în care şuieră gloanţele în nopţile reci de iarnă, un Ierusalim care pare mă degrabă asemănător cu imaginea Berlinului din timpul războiului rece.

Cu ‘Iuda’ Amos Oz a scris încă o carte de excepţie, complexa şi pasionantă, cu personaje vii şi care rămân în amintirea cititorilor, o meditaţie asupra istoriei, religiei şi relatiior între acestea, o carte semnificativă pentru Israelul de ieri şi de azi şi de mâine.

 

Cititorii de limba romana se bucura de cativa ani de posibilitatea citirii cartilor lui Amos Oz in traducerile aparute in seria de autor publicata de editura ‘Humanitas fiction’ in coordonarea Denisei Comanescu. Este o ocazie de a cunoaste opera unuia dintre cei mai importanti scriitori isralieni de astazi, si unul dintre candidatii pereni la Premiul Nobel pentru Literatura. ‘Evreii si cuvintele’ aparuta in 2015 in traducerea Ioanei Petridean este o carte diferita de precedentele din serie. In primul rand nu este vorba despre o carte de fictiune ci despre un eseu avand ca tema aventura spirituala care este istoria evreilor si problema extrem de complexa a identitatii evreiesti. Apoi cartea este scrisa in original in limba engleza si nu in ebraica contemporana in care sunt scrise majoritatea cartilor lui Amos Oz, si este rezultatul colaborarii intre scriitor si fiica sa, Fania Oz-Salzberger, de profesie istoric.

Introducerea cartii ii defineste descendenta din dialogurile intre generatii caracteristice istoriei intelectuale evreiesti (dar nu numai evreiesti) – dialogurile intre tata si fiu (sau fiica in acest caz), intre dascal si elev, intre rabin si invatacel. Nu este insa o carte de ‘dialoguri’ sau Q&A, ci mai degraba o constructie unitara cu o logica interna si o dezvoltare care isi dezvaluie structura pe masura ce cititorul avanseaza in lectura. Stilul este si el unitar si talentul de povestitor (si conferentiar – Oz este exceptional si in dialogurile cu publicul) nu lasa prea multe indoieli in legatura cu identitatea co-autorului care a finisat lucrarea. Referintele la ‘scriitorul dintre noi’ si ‘istoricul dintre noi’ care puncteaza din cand in cand textul sunt si ele trepte in constructia logica a eseului istoric.

 

sursa http://www.lapunkt.ro/2015/10/20/lansare-evreii-si-cuvintele/

sursa http://www.lapunkt.ro/2015/10/20/lansare-evreii-si-cuvintele/

 

Primul din cele patru capitole ale cartii se intituleaza ‘Continuitatea’. Unicitatea istoriei poporului evreu este greu de negat chiar si de catre cei mai inversunati dusmani. Secretul supravietuirii acestui popor care niciodata nu a fost foarte numeros, care nu a cucerit teritorii intinse si nu a construit imperii, care a fost discriminat, alungat, exterminat in atatea momente ale istoriei, si totusi si-a pastrat identitatea si unicitatea este disputat astazi si explicatiile sunt multiple – de la teorii etnice si rasiale, pana la religie si coeziune comunitara. Toate sunt disputate si contestate nu numai din exterior dar si din interiorul unei culturi care incurajeaza dezbaterea. Amos Oz gaseste ca liantul comun si esenta continuitatii evreiesti sta in Cuvant si scriu substantivul de data aceasta intentionat cu majuscule. Existenta unei culturi bazate pe transmiterea informatiei prin cuvinte – scrise si povestite, rostite ca rugaciuni sau soptite in taina de parinti copiilor din generatie in generatie – acesta este secretul supravietuirii si al continuitatii in viziunea autorilor acestei carti.

‘Exista o legatura genealogica. Analele noastre pot fi consultate, istoria noastra poate fi povestita. Dar “scara noastra de masuratori complet diferita” este facuta din cuvinte. … Biblia isi depaseste statutul de scriere sfanta. Desavarsirea ei literara transcende deopotriva disecarea stiintifica si lectura sacra … Este posibil ca alte mari poeme sa fi pus bazele unei noi religii, dar nici o alta opera literara nu a pus bazele, intr-un mod atat de eficient, unui codex de legi adaptat unei etici sociale. … Israelul antic nu a inaltat palate si nu a fost martorul unor miracole, literatura sa este deopotrivaa inaltatoare si miraculoasa. Si dam afirmatiei intreaga ei semnificatie seculara.’ (pag. 17, 20, 21)

Amos si Fania Oz sunt ceea ce se numeste in lumea evreiasca ‘evrei seculari’, nascuti in Israel si avand ebraica moderna ca limba materna. Respectul lor pentru religie si cartile religioase si dragostea pentru limba ebraica reprezinta o recunoastere a unui mod de viata care a abandonat poate perceptele de zi cu zi ale vietii religioase, dar care pastreaza respectul fata de traditie, istorie, cuvantul scris si rostit. Atitudinea lor fata de religie si conceptia raportului dintre religie si istorie care pentru evrei sunt strans legate deriva tot din aceasta conceptie in care umanismul universal si cunoasterea stiintifica fac casa buna cu respectul fata de ideile fundamentale ale traditiilor.

‘Avram si Moise nu sunt decat simple personaje mitologice? Poate. Dar un lant conceptual si textual exista inca de cand primii israeliti au inceput sa foloseasca cuvantul ‘Brit’. Iar la un moment dat, nu mai tarziu decat secolul al III-lea i. Ch., a fost instituita o traditie scrisa, care nu s-a pierdut niciodata de atunci.’  (pag. 30)

Cu alte cuvinte, nu existenta unui Avram sau Moise istorici este esentialul, ci transmiterea pildelor despre acestia din generatie in generatie!

Supravietuirea istorica a fost posibila tot numai prin carti si datorita cartilor:

‘… dupa distrugerea celui de-al Doilea Templu, au ramas sacre numai cartile si anumite cuvinte. Nimic altceva. … Alungati departe de Ierusalim, deposedati de tabernacul si menora, doar cartile au mai ramas. Atunci cand fugeai pentru a-ti salva viata din calea masacrului sau a pogromului sau dintr-o casa ori o sinagoga in flacari, luai cu tine doar copiii si cartile. Copiii si cartile.’ (pag. 61)

Capitolul al doilea se numeste ‘Femei vocale’ si se ocupa de rolul femeilor intr-o cultura si structura sociala care parea sa excluda aproape complet femeile din universul studiului si al preocuparii cu textele sacre. Sunt aduse in discutie argumente legate de figurile feminine ale Bibliei, de personajele istorice ale unor femei cultivate si destul de puternice pentru a lupta si dobandi dreptul de a-si exprima opiniile, dar si figura simbolica – de legenda si de anecdota – a ‘mamei evreice’ si rolul ei in educatie, in transmiterea traditiei prin intermediul cuvintelor. Si aici este tratata tema raportului intre ‘adevarul istoric’ si dimensiunea sacra a personajelor (barbati si femei):

‘Nu pornim de la premiza ca Sara, Miriam sau Hulda au existat cu adevarat. Dar autorii lor au existat si limba lor a existat … In calitatea noastra de evrei seculari, nu suntem catusi de putin interesati de existenta sau non-existenta istorica a lui Moise ori Miriam. Faptul ca povestitorii au fost personaje reale ne este de ajuns. Putem afirma ca acestia au trait intr-o societate obisnuita, cu figuri materne puternice si hotarate. Intr-o societate capabila sa scrie Biblia, cu siguranta au trait femei precum Sara, Debora si Hulda. Este posibil ca doamnele pe care le-am numit sa apartina unui taram al mitologiei, la fel ca zeitele grecesti – cui ii pasa? – dar cuvintele lor tradeaza o experienta umana cat se poate de palpabila.’ (pag. 116)

 

sursa http://www.porges.net/FamilyTreesBiographies/dan.porges_portfolios/dan.porges.portfolio3_IP.html

Amos Oz; sursa http://www.porges.net/FamilyTreesBiographies/dan.porges_portfolios/dan.porges.portfolio3_IP.html

 

Fascinantul capitol al treilea se ocupa de ‘Timp si atemporalitate’. Intr-o stralucita trecere in revista istorica combinata cu analiza pe texte, autorii arata ca istoria evreiasca pare a face din multi dintre eroii si inteleptii din vechime spirite care pot fi invocate in contemporaneitate si parteneri ai unui dialog continuu, care sfideaza tempralitatea. Unele texte religioase ii aduc pe inteleptii Bibliei in salile de studiu si dezbatere ale scolilor religioase de peste secole sau milenii, ii angreneaza in dispute, le contrazic si le pun sub semnul intrebarii argumentele.

‘Chiar si astazi anumiti evrei sustin ca traiesc doar in concordanta cu un cronometru interior al colectivitatii lor. Multi altii au fost victimele unei treziri bruste, in clipa in care istoria secolului XX le-a invadat si distrus temporalitatea evreiasca. Sionismul, marxismul, laicismul, viata moderna, moartea adusa de Waffen SS.’ (pag. 136)

‘Holocaustul nu a dat nastere unui Ecclesiast de data tarzie. Sinucigasi da. Indivizi care au pierdut lupta pentru sens, da. Dar nimeni nu a scris, dupa Auschwitz, “nu este nimic nou sub soare”. Cumva, circularitatea si repetitivitatea istoriei nu au mai reprezentat o optiune.” (pag. 138)

Temporalitatea istoriei evreiesti nu este una lineara. Inteleptii din vechime sunt contemporani evreilor din totdeauna.

‘Analele evreilor contrazic afirmatia facila conform careia istoria este scrisa de tabara invingatoare. Chiar si atunci cand au pierdut, si au pierdut ingrozitor de mult, israelitii, iar mai tarziu evreii, au avut mare grija sa scrie singuri istoria. Le-au spus copiilor lor, cu onestitate si fara ocolisuri, toate lucrurile rele care s-au intamplat: pacat si pedeapsa, infrangere si exil, catastrofa si fuga.’  (pag. 164)

‘Facerea, Isaia si Pildele sunt piramidele noastre, sunt catedralele noastre gotice. Raman in picioare, infruntand trecerea timpului. Au hranit o intreaga pleiada de urmasi: de la Mishna la Haskala, de la poezia medievala sefarda la literatura ebraica moderna, de la Gotthold Ephraim Lessing la William Faulkner, cu totii ne-am adapat din aceste fantani adanci. (pag. 141)

 

Fania Oz-Salzberger  sursa https://twitter.com/faniaoz

Fania Oz-Salzberger
sursa https://twitter.com/faniaoz

 

Capitolul final se ocupa de nume si de identitatea evreiasca in relatie cu iudaismul religios – de evrei ca individualitati si in colectiv si comunitati. Interactia cu alte culturi este abordata in cateva aspecte esentiale, desi acest subiect este mult mai vast. Sunt dezbatuti termenii de baza – iudaism, evreu si sunt identificate momentele si contextele istorice in care au aparut aceste cuvinte si felul in care au evoluat ele in timp.

Un aspect esential este faptul ca definirea evreilor s-a petrecut in exil si reintoarcerile in Israel (prima dupa exilul babilonian, in secolul 6 i.Ch., a doua in perioada moderna sionista) au modificat din nou perspectiva:

‘Candva, in perioada scursa intre momentul distrugerii Primului Templu si constructia Celui de-al Doilea Templu, israelitii au devenit evrei. … Intorsi in patria ancestrala, evreii repatriati s-au dovedit a fi plini de energie, cu o deosebita constiinta nationala si binecuvantati cu o conducere hotarata – semanand foarte mult cu simbolicii lor urmasi, doua milenii si jumatate mai tarziu, sionistii care au visat si au implinit cea de-a Doua Intoarcere.

Exilul a fost determinant in cristalizarea identitatii evreiesti si a termenilor sai fundamentali. Limba ebraica a fost liantul continuitatii, o limba care nu a fost niciodata moarta. Chiar in perioadele istorice in care comunitatile evreiesti vorbeau limbile locurilor in care traiau, evreii au continuat sa se roage in ebraica, rabinii si elevii lor au citit si dezbatut cartile sfinte in ebraica, au scris tratate si interpretari noi. Au existat intermitent si perioade de inflorire a literaturii ebraice laice, si au fost create si doua dialecte – idis si ladino – pe care evreii le foloseau in viata de zi cu zi. Cultura evreiasca pana foarte aproape de perioada contemporana a fost legata de cuvintele si literele ebraice.

‘Poporul nu mai avea profeti si regi. Invatatura lor nu a inflorit in palatele si academiile unor imperii victorioase. Cultura lor nu a dat nastere unor eroi si soldati care sa o protejeze, nici unor printi care sa o patroneze, nici unor binefacatori care sa doneze carti sau instrumente stiintiice. Eroismul lor umil s-a manifestat intre zidurile joase ale salilor de clasa, si a fost detestat de catre neevrei, era vulnerabil si neslavit. Cuvintele au fost catedralele lor.’ (pag. 221)

 

Amos Oz si Denisa Comanescu la Tel Aviv

Amos Oz si Denisa Comanescu la Tel Aviv

 

‘Cine este un evreu? Oricine se lupta cu intrebarea “Cine este un evreu?” Iata definitia noastra personala: orice om indeajuns de ticnit, incat sa se numeasca evreu, este evreu. Este el un evreu bun sau unul rau? Asta nu poate spune decat urmatorul evreu.’ (pag. 237)

Definitia personala a lui Amos Oz si a fiicei sale nu este originala. A exprimat-o in cuvinte asemanatoare insusi primul premier al Statului Israel, David Ben-Gurion, desi el nu a avut puterea sau poate vointa politica sa o transforme in lege. Opiniile autorilor trebuie citite si in contextul dezbaterilor care au loc astazi in Israel si in lumea evreiasca din Diaspora si este bine de tinut cont ca ele nu sunt impartasite de toti evreii sau expertii in cultura si istorie evreiasca. Exista si opinii mult mai extreme care leaga identitatea evreiasca mai strans de perceptele religioase, de continuitatea etnica si genetica. Exista si interpetari mai liberale care doresc sa deschida iudaismul oricui si-l asuma si in orice proportie o face. Si exista si teorii care neaga aspecte esentiale ale istoriei evreiesti, caracteristicile care fac din evrei o natiune, pana la a declara insasi notiunea de ‘popor evreu’ o fictiune.

Cultura evreiasca nu fuge insa de dezbatere. Dimpotriva. Un ultim citat in acest sens:

‘Si astfel continuam sa discutam in contradictoriu. Avram cu Creatorul sau, Tamar cu batranii tribului, profetul cu regele, Hillel cu Shamai, hasizii cu “opozantii lor”, ortodocsii cu laicii…O civilizatie vie este drama perpetua a luptei dintre diversele intrebari, in afara influentelor si a emfazei, o dezbatere neobosita despre ce este grau si ce este tarata. Revolta de dragul inovatiei.’   (pag. 234, 236)

Dialog perpetuu, dialog intre evrei, dialog cu alte culturi, dialog cu insusi Dumnezeu. Aceasta este esenta culturii si istoriei evreiesti.

Inchei cu cateva cuvinte despre editia de la ‘Humanitas fiction’. Ioana Petridean s-a confruntat nu numai cu o traducere din engleza, ci si cu continutul unei carti care discuta amplu despre limba ebraica – cea veche si cea contemporana – si despre istoria unui popor despre care exista o imensa baza de cunostiinte scrise. Reusita ei mi se pare aproape impecabila, textul romanesc cuprinde nu numai informatia extrem de bogata tradusa in mod riguros, dar si elocinta si caldura scrierii lui Oz. Sunt adaugate note explicative extrem de folositoare care se adauga notelor bibliografice de la sfarsitul cartii. Aici am o nedumerire, caci notele bibliografice nu folosesc trimiteri directe din text, ci sunt grupate pentru cele patru capitole – nu sunt sigur daca a fost alegerea autorilor sau a editorilor romani, dar mi s-a parut neinspirata.

Publicul cititor de limba romana – cel din Romania dar si cel din afara hotarelor tarii – are bucuria sa cunoasca in ‘Evreii si cuvintele’ un text de o mare valoare si complexitate despre istoria si identitatea evreiasca, despre textele si cuvintele care le-au definit si le-au asigurat continuitatea si supravietuirea. O carte pe care o recomand cu caldura.

When it comes to films inspired by books I find the discussions about whether the book was ‘better’ (or not) than the film futile. I also do not consider films being ‘true’ to the books that inspired them as being a necessary virtue for this category. Literature and cinema are very different forms of art. They create emotions and they trigger thoughts each in very different manners. Even if the words in a play by Shakespeare or in a novel by Tolstoy are the same as in the film inspired by  these, emotion comes from a different place for readers, theater audiences and movie audiences. It is somehow easier for me to avoid this kind of discussion in the case of the very ambitious project that was undertaken by already famous actress  for her debut as a film director, as I did not read (yet) the memoirs of  that bear the same name – A Take of Love and Darkness.

 

series http://www.natalieportman.com/2015/04/26/a-tale-of-love-and-darkness-poster-2/

source http://www.natalieportman.com/2015/04/26/a-tale-of-love-and-darkness-poster-2/

 

From what I get from critics and friends who have read the book, Portman selected out of the very rich and complex memoirs that cover the first fifteen years of the life of Jerusalem-born Amos Oz one specific thread with a personal touch about the relation between the young boy and his mother and focused the film on it. This may have been a fine choice, as the change of perspective and the decryption of the character of the young woman who came to Mandatory Palestine from Europe before the breaking of the war, her cultural shock, the building of the relationship with her son, the facing of historical developments and family crisis ending in the suicide that marked the biography of the writer – all these make of some fascinating material. And yet, the film seems to miss the target, it is slow and seems long despite its under 100 minutes duration. It may have been the deep respect for the text which let director Portman believe that she must be true not only to the spirit but also to the letter of the book. Maybe a more mature director, maybe Portman herself ten or twenty years from now if she continues on the directing path would have had courage to build a more independent story with the risk of competing with the words of the writer. She did not do it, unfortunately.

 

(video source Jorr)

 

The result is a very literary film, and this is not meant as a compliment here. There are a few beautiful things in this film. Cinematography by Slawomir Idziak is exquisite – with the metaphors of dreams, of the Old Country, of the darkening skies of Europe covered by the birds of prey. Portman’s acting is also sensible and touching at the key moments. The labyrinth of Jerusalem’s narrow streets has both charm and also enhances the sensation of claustrophobia and pressure. Two many other aspects are however missed by: the roots of the psychological and physiologic decay of the mother, the build-up of tension between father and son that leads to the decision of the boy to change the course of his life. I am afraid that the non-Israeli audiences, or audiences not familiar with the history of Mandatory Palestine and the making of Israel will have a hard time understanding the details and the atmosphere, and there is not enough consistency in the characters (not to speak about action) to make them interested in the drama. I usually dislike using off-screen voice in movies. The words spoken off-screen are the most beautiful part of this film, and this is no wonder, as most of them are quotes from the book of the great writer who is Amos Oz. Their role in the film is to explain what the director could not translate in images. This is a problem. ‘A Tale of Love and Darkness’ never takes off as a movie.

 

Amos Oz este astazi poate scriitorul strain cel mai tradus in Romania. I-au aparut in traducere 12 carti (din cele 27 pe care le-a scris pana acum) si inca trei sunt planificate sa apara pana in toamna lui 2013, inclusiv cel mai recent volum de povestiri ‘Ben Haverim’ (‘Intre prieteni’). A fost primul scriitor israelian tradus in Romania inca in anul 1981 (si acea carte a sa ‘Mihael al meu’ a fost prima carte a unui scriitor israelian pe care am citit-o). A vizitat de cateva ori Romania, a primit premiul Ovidiu in anul 2004, iar vizita sa din februarie in acest an a fost intens reflectata in presa literara romaneasca, la posturile de televiziune si a culminat cu dialogul de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu, care a atins momente de intensa dezbatere intelectuala si reala emotie atunci cand au abordat esenta relatiilor complexe dintre scriitorul israelian si continentul pe care parintii sai l-au parasit in anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial si Holocaustului.

 

 

O seara de dezbatere pe tema traducerii si receptarii scrierilor lui Amos Oz in Romania organizata de Institutul Cultural Roman, filiala  din Tel Aviv avea toate sansele sa fie un succes, un eveniment interesant nu numai pentru publicul israelian cunoscator al limbii romane ci pentru toti cititorii si admiratorii israelieni ai lui Amos Oz. Nu stiu cati dintre acestia cunosc povestea de dragoste dintre Oz si cititorii romani, succesul de care se bucura acesta in Romania, impactul pe care o vizita ca cea pe care a facut-o Oz la inceputul acestui an acolo o are asupra vietii intelectuale romanesti. Aducand-o in Israel pe Denisa Comanescu, poeta cunoscuta si editoarea lui Oz la editura Humanitas (si cea care raspunde de seria ‘Raftul Denisei’ – amanunt pe care l-am aflat doar astazi) si alaturand-o traducatoarelor in limba romana a cartilor lui Oz (intre care Marlena Braester mi-a facut o excelenta impresie prin continutul relatarii si modul de impartasire al experientelor sale) ICR si-a facut o parte din datorie. Din pacate insa a esuat complet in popularizarea evenimentului in presa si media locala. Nu este prima data cand astfel de activitati inclusiv vizite ale unor intelectuali romani de marca organizate de ICR ajung exclusiv la publicul originar din Romania, care prin structura sa este inaintat in varsta si care cu exceptia unui numar din ce in ce mai redus de scriitori, ziaristi si intelectuali nu este interesat de cultura de calitate din Romana. De data aceasta insa dezamagirea a fost amplificata de faptul ca eroul serii a fost scriitorul cel mai cunoscut al Israelului de astazi, scriitor care aduna sute de oameni din publicul de limba ebraica oriunde ar aparea doar sa se stie ca va fi acolo si va vorbi sau citi din opera sa, si de comparatia cu succesul vizitei lui Oz la Bucuresti de acum trei luni.  La Bucuresti Oz a umplut sala Ateneului cu peste 900 de spectatori si multi dintre cei care doreau sa-l vada si sa-l asculte au ramas afara. Astazi la Tel Aviv doar primele trei randuri ale salii Tzavta au fost pline si nici ele complet. Cultura romaneasca are multe de oferit in diversele sale domenii si dialogul cultural romano-israelian ar putea continua o traditie de interactie culturala de secole intre culturile romaneasca si evreiasca. Pentru asta insa ICR Tel Aviv trebuie sa ajunga sa discute cu ‘mainstream’-ul cultural israelian, in ebraica si in engleza, sa-si faca evenimentele cunoscute prin presa si media de cultura si de divertisment israeliana in ebraica, chiar cu riscul de a lasa in al doilea plan canalele de comunicare (din ce in ce mai firave de altfel) ale presei de limba romana si asociatiilor de limba romana de aici.

 

 

Ce a fost totusi in aceasta seara? Am mentionat interventia Marlenei Braester, adaug faptul ca Denisa Comanescu a vorbit pe larg, detaliat si cu evidenta empatie despre istoria editarii lui Amos Oz in Romania, si despre planurile de viitor in colectia de autor pe care o editeaza la Humanitas. Apoi a venit momentul asteptat de toata lumea, cel in care a vorbit Oz. Dupa cateva minute in care a evocat in engleza amintiri despre vizita sa din Romania, scriitorul a trecut in ebraica, lasand la o parte temele ‘romanesti’ si abordand tematica scrierilor sale si modul lor de geneza. A vorbit despre familie, a vorbit despre desertul la tarmurile caruia locuieste, a vorbit despre modul in care isi asimileaza personajele si incepe sa le dea viata pe hartie. Totul pare asa de simplu in versiunea sa. Simplitatea geniului. Spre sfarsit a citit fragmente din ‘Regele Norvegiei’, una din povestirile  din volumul recent aparut, povestire aparuta si in The New Yorker. Cu vocea sa linistita si calda, Oz este un excelent cititor si interpret al propriilor sale scrieri.

Cu acesta lectura s-a incheiat seara dedicata lui Amos Oz, traducerii si receptarii sale in Romania. Nu au fost intrebari din public. Aveam multe sa-l intreb si sincer nu stiu daca voi avea vreodata ocazia – despre cele pe care le-a spus la Bucuresti, daca este constient de impactul sau in Romania si de discutiile starnite de dialogurile sale acolo, in special de cel cu Liiceanu de la Ateneu. Atomosfera mi s-a parut insa prea rarefiata pentru asemenea intrebari. Cand Amos Oz va castiga premiul Nobel conferintele sale vor umple salile din intreaga lume. Imi place sa cred ca va continua si atunci dialogul dintre el si publicul cititor din Romania. Poate va mai exista atunci o astfel de ocazie. Am dreptul sa sper.