Entries tagged with “Alex Leo Serban”.


Cand la inceput de deceniu cinematografia romaneasca incepuse sa dea semne de renastere am inceput sa caut pe Internet vesti si cronici pentru a urmari si intelege aceste fenomen. Imediat mi-a sarit in ochi semnatura lui Alex Leo Serban, un critic in a carui voce clara si limpede, in eruditie dar mai ales in pasiunea pentru film regaseam parca ceva din flacara pe care mi-o sadise si mie in suflet pentru totdeauna cronicile lui D.I. Suchianu citite in Romania Literara a adolescentei mele.

Mai tarziu i-am comandat, mi-a parvenit si am citit aproape pe nerasuflate cartea sa ’4 decenii, 3 ani si 2 luni cu filmul romanesc’ despre care am scris apoi aici pe blog si pe filme-carti.ro. Nu mica mi-a fost surpriza cand la cateva ore dupa ce postasem pe blog am primit la rubrica de comentarii o nota de multumire in care el, faimosul critic imi multumea mie, anonimul blogger pentru randurile scrise de mine.

Iti multumesc, Alex Leo Serban pentru cele faptuite de tine prin scrisele tale, pentru contributia adusa renasterii cinematografiei romanesti, pentru sadirea si mentinerea flacarii pasiunii pentru cinema in mintea si sufletele multora dintre noi.

Fie-ti memoria binecuvantata.

In his book 4 Decades, 3 Years and 2 Months with the Romanian Cinema the Romanian film critic Alex Leo Serban considers Duminica la ora 6 (Sunday at 6 o’clock) as an extreme case of difference between content and form – a story about the invented ‘heroic’ Communist past wrapped in the most modern means of expression of the cinema of the 60s. After having seen the film again many decades after its first viewings my feeling is different. I believe that Lucian Pintilie‘s first film is as daring in content and especially in its subliminal message as it is in its form which clearly shows already the hand of a skilled director, having learned and assimilated all the lessons of the French New Wave and placing them in the service of his cinematographic message.

source http://www.cinemarx.ro/filme/Duminica-la-ora-6-Duminica-la-ora-6-68949.html

I see Duminica la ora 6 as a beautiful love story in impossible times,  a story that can happen under any repressive regime. The art of director Pintilie is brilliant in the pacing of the action using repetitive motives (the elevator going down, the dark tunnel leading to an uncertain light which can mean deliverance or death) and in the way he directs his actors (Dan Nutu and Irina Petrescu, young, beautiful, sincere, frightened, desperate). A few scenes are worth being included in anthologies, like the ambiguous end with the run of the hero filmed from the windows of the police car, his tentative to run away towards the deep sea, his so human giving up. All is natural and well directed, with the sole exception of the few sequences were the ‘bourgeois’ police appears and the few lines of dialog which were inserted to please the censorship by locating the action in the fabricated history of the Communist resistance. Seen 45 years after the film making the contrast is too flagrant to avoid the feeling that this scenes where visibly inserted by the director (and maybe script author Ion Mihaileanu) to make the film pass and see the lights of screening – but the language is so different that they look intentionally out of context. My impression is also enforced by the very ‘modern’ look of the heroes and extras, which avoid localization and historical dating, inviting the viewers to consider the heroes contemporary to their own times, and to live the story in the present and not in the past. Again, for a director with the level of skill that Pintilie was already showing at that time, this cannot be coincidental.

Made in the year 1965, a year of crossroads in the Romanian history, the start of a short period of hope at the beginning of the rule of Nicolae Ceausescu, Duminica la ora 6 could have signaled a new start for the Romanian cinema which was still forced to use the vocabulary and thematic of the socialist-realist art but was daring to dream to new forms and freedom of expression. The political and artistic hopes were to fade out soon, and Duminica la ora 6 remains one of the few singular moments in a history of Romanian cinema whose destiny was to get back to its natural course only many decades later.

Aceste note de lectura au aparut pe Web-site-ul filme-carti.ro condus de prietenul meu Stefan Ene (Jovi) si sunt prima mea contributie la noua editie a acestui site, pe care il recomand tuturor iubitorilor de film si carte.

———————

Una dintre cronicile culegerii lui Alex Leo Serban ’4 decenii, 3 ani si 2 luni cu filmul romanesc’ aparuta in colectia CINEMA a editurii Polirom ii este dedicata confratelui sau din generatia mai veche de critici de film romani, Tudor Caranfil. Este o ocazie pentru Serban sa prinda in condei caracteristicile unui bun critic de film: ‘Pentru a fi bun (foarte bun … exceptional) sunt necesare trei conditii: sa scrie bine, sa aiba gust, sa aiba cultura (macar de specialitate daca nu generala).’ (pag. 299). Dupa toate aceste criterii Alex Leo Serban este cel putin un critic de cinema foarte bun.

sursa: www.polirom.ro

Ca iubitor de film exilat, al carui contact cu cinematografia romaneasca a fost destul de ocazional si marcat de mari goluri si intarzieri vreme de peste doua decenii, nu cunosteam nici noile generatii de critici de fim romani. Numele lui Alex. Leo Serban il intalnisem doar ocazional in presa ‘rasfoita’ pe Internet, si apoi aveam sa-mi confirm comunitatea de gusturi ca si seriozitatea si profunzimea opiniilor cronicarului de film (in ciuda stilului, well, cinematografic) vazand o parte dintre filmele despre care scria Serban. Mai recent am descoperit ca criticul este un colaborator peranent la LiterNet – http://www.liternet.ro/autor/90/Alex-Leo-Serban.html. Este primul volum al sau pe care il citesc.

Cartea cuprinde majoritatea textelor criticului despre cinematografia si filmul romanesc. Organizarea volumui este destul de eclectica. In prima sectiune ‘Atitudini si clasamente’ sunt adunate textele autorului care se refera mai mult la industria, presa si institutiile cinematografiei romanesti decat la filmele insesi. Pentru cititorul si iubitorul de film trait in ultimele decenii in afara hotarelor Romaniei valoarea unora dintre informatiile adunate aici este unica, o parte surprinzand, altele confirmand cele pe care le ghicisem din vizionarea unora dintre filmele epocii. Daca in primele texte viziunea este pesimista (un articol din 1993 este tritrat ‘Despre un Cinematograf care nu exista’) iar opinia despre institutiile care ar trebui sa sprijine cinematografia romaneasca este permenent critica, aparitia ‘noului val’ in primii ani ai noului mileniu este receptionata ca o surpriza (‘Adevarul este ca nu l-am vazut venind acest asa-zis “nou val” - pag. 55), o surpriza rapid recuperata si pe care criticul de valoare si sensibilitate se pune imediat sa o analizeze. El detecteaza imediat o ruptura intre generatiile regizorilor de ‘dinainte’ si de ‘dupa’ dar si filoane de continuitate tematica si de raportare la realitate. Noul Val este descris ca un rezultat nu numai al crezului artistic al regizorilor ci si ca o consecinta a conditiilor unei perioade de tranzitie economica, sociala si culturala pentru intreaga lume romaneasca: ‘jaloanele “minimalismului” cinematografic romanesc erau deja trasate: buget mic, filmari “din mana”, sunet in priza directa si o poveste simpla, puternica si adevarata, care face inutile artificiile cinemaului “traditional”‘. (pag 56-57).

A doua sectiune intitulata ‘Portrete, dialoguri si relatari’ cuprinde interviuri cu si luate de Serban, portrete ale unora dintre persoanele importante ale cinema-ului romanesc actual si relatari de la festivalurile de filme, inclusiv de la Cannes din anii in care filmul romanesc era oaspete regulat al galelor premiatilor. Vorbind despre succesul tinerilor cineasti romani in strainatate criticul mentioneaza jaloanele esentiale: ‘Cristi Puiu a pus samanta (cu Moartea Domnului Lazarescu), Corneliu Porumboiu a udat locul (cu A fost sau n-a fost) iar Cristian Mungiu a cules roadele (cu 4 luni, 3 saptamani si 2 zile)’ - pag. 102. Nu lipsesc nici de la Cannes intepaturile la adresa ‘organizatiilor’: ‘Este aberant ca CNC sau mai stiu eu ce “for” sa se laude cu niste filme … facute in regim de gherila’ – pag. 119. Premiile festivalurilor de la Cannes sunt apreciate favorabil relativ cu premiile Oscar – ‘cu cat voteaza mai multi – si mai marunti – cu-atat premiul e mai dubios’ - pag. 120.

Alex Leo Serban

Sectia a treia este dedicata cronicilor propriu-zise. Aici am putut sa compar impresiile mele cu cele ale lui Serban in ceea ce priveste filmele pe care si eu le-am vazut, si in mare parte gusturile coincid. In primul rand criticul nu este catusi de putin reverentios sau tolerant cu esecurile regizorilor din generatiile vechi. Aproape nimic din ceea ce au facut in ultimele decenii Sergiu Nicolaescu sau Malvina Ursianu nu ii place (dar in schimb apreciaza cartea regizoarei) iar filmele lui Pita si Daneliuc sunt receptate si ele mai mult sau mai putin critic, de la caz a caz. ‘Marfa si banii’ - filmul de debut al lui Cristi Puiu este sesizat ca un moment de cotitura si o brusca deschidere de fereastra spre aer proaspat in cinematograful romanesc. ‘Filantropica’ lui Caranfil este asociat unui curent diferit de minimalism cu care asocierea este doar tematica. Despre ‘Train de Vie’ al lui Mihaileanu criticul are rezerve similare cu ale mele. Analizele cele mai serioase sunt cele facute filmelor lui Porumboiu si Mungiu. Despre 4-3-2 in cronica intitulata ‘Acesta nu este un film despre avort’ Serban gaseste cuvintele care cuprind exact si filmul si epoca la care filmul se refera: ’4,3,2 este ca un experiment cu oameni, numai ca “opera” nu este a lui Mungiu cu a lui Ceausescu; regizorul-scenarist nu a facut decat sa traga cortina peste cutiile transparente in care romanii avortau zilnic vietile lor’.

Ultima sectiune a cartii este intitulata ‘Addenda’ - titlu sub care s-ar aduna de obicei tot ceea ce nu a putut fi categorisit si plasat in logica restului cartii. Tocmai aici insa poate fi gasit cel mai important text al cartii dupa opinia mea. Este vorba despre eseul ‘Cele doua batai de pleoapa ale modernitatii’ care se ocupa de precursorii noii cinematografii romanesti de astazi. Dupa ce trece in revista debuturile cinematografiei romanesti in 1912 si momentul Iliu cu ‘La moara cu noroc’ (‘oricat de important a fost acest titlu pentru vremea respectiva, pare mai mult un film din anii ’30 ajuns la destinatie cu intarziere’), criticul ajunge la anul cheie 1965. Titlul cartii este chiar inspirat din numele filmului lui Mungiu, iar daca numaram deceniile, anii si lunile de la scrierea cartii in urma dam de anul 1965, anul in care ‘Padurea spanzuratilor’ al lui Ciulei lua premiul la Cannes si in care iesea pe ecrane filmul de debut al lui Pintilie ‘Duminica la ora 6′. Daca acesta din urma este mentinat doar ca o rebeliune a formei pe baza unui scenariu conformist, ‘Padurea spanzuratilor’ si ‘Reconstituirea’ lui Ciulei din 1969 sunt pentru Serban dipticul canonic pentru istoria filmului romanesc. Personalizarea viziunii regizorale si includerea elementelor de oglindire a artei cinematografice (de la filmul in film al lui Pintilie pana la studioul de televiziune provincial al lui Porumboiu) sunt semnele de reper sub care se desfasoara evolutia filmului romanesc. Acest eseu care incheie culegerea de texte diferite in origine, forma, si destinatie scrise de Alex Leo Serban intr-o perioada de approape doua decenii pune ordine si da sens multora dintre ideile disparate despre subiectul de pasiune comuna al criticului si cititorilor – cinematografia romaneasca contemporana.