CHANGE.WORLD: Adevărul despre detectoarele de minciuni

Posted on April 8, 2024 by admin

În articolul de astăzi, vom discuta despre detectoarele de minciuni. Orice amator de filme polițiste și de drame de tribunal s-a confruntat cu problemele minciunii și adevărului și cu mașinăriile (presupuse a avea o bază științifică) de detectare a acestora. Minciuna poate fi succint definită drept contrariul adevărului. Dar ce este adevărul? Există nu mai puțin de cinci „teorii principale ale adevărului”. Cea mai simplă și cea care se menționează prima de filosofi este teoria coerenței, care definește adevărul ca fiind corespondența cu faptele. Ea pleacă de la binecunoscuta definiție a adevărului și a falsului din ‘Metafizica’ lui Aristotel, o carte scrisă cel mai probabil între 336 și 323 î.e.n.: „A spune despre ceea ce este că nu este, sau despre ceea ce nu este că este, este fals, în timp ce a spune despre ce este că este, și despre ceea ce nu este că nu este, este adevărat”. Formulări practic identice pot fi găsite și la Platon.

(sursa imaginii: smithsonianmag.com/science-nature/detecting-lies-147115783/)

Dincolo de dezbaterile filosofilor și definițiile logicienilor, stabilirea adevărului și a minciunii a jucat un rol decisiv în jurisdicțiile care au codificat sistemele legale ale civilizațiilor încă din perioada antichității. Toate aceste sisteme, fără excepție, se bazează pe afirmații făcute de părți aflate în conflict în diferite cauze: denunțători și pârâți, anchetatori și suspecți, acuzatori și martori, soți aflați în divorț, fermieri care își dispută terenuri sau ciobani care își revendică animalele. Toți, de la prinți la cerșetori, au apărut în fata judecătorilor (uneori regi, alteori profesioniști ai dreptății) și și-au susținut adevărurile. Mulți dintre ei au mințit, și de aici nevoia de a legifera metode de detectare a minciunilor. Aparatele detectoare de minciuni au o istorie fascinantă care începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar metodele de despărțire a minciunii de adevăr au o istorie mult mai veche. În documentarea pentru acest text am plecat de la un articol de istorie din numărul cel mai recent (martie 2024) al revistei ‘Magazin istoric’ și am ajuns la publicații ale Institutului de Inginerie Electrică și Electronică american (IEEE Spectrum), la comunicări științifice ale Institutului Smithsonian din Washington, DC și la reviste de specialitate din domeniile psihologiei, neuro-chirurgiei și dreptului internațional. Unele principii au rămas aceleași de 3 000 de ani. Altele invocă tehnologii dintre cele mai avansate și – cum nu – Inteligența Artificială (AI).

(sursa imaginii: https://greatestgreeks.wordpress.com/2019/11/18/erasistratus/)

În fapt, o metodă infailibilă de detectare a minciunilor nu a fost încă găsită. Majoritatea metodelor nu detectează minciunile, ci înregistrează semnele fiziologice sau comportamentale ale stresului sau fricii. Metodele de detectare pleacă de ideea – plauzibilă – că mincinoșii vor fi nervoși și vor manifesta reacții fizice observabile. Dar, după cum știm cu toții, nu doar minciunile sunt surse de nervozitate, stres, frică. Și atunci? Există aparatură care să diferențieze adevărul de minciună cu un nivel de încredere suficient pentru a face dreptate? Vom pune la o parte metodele juridice ale înțelepților din Biblie, precum regele Solomon. Vom elimina, desigur, și metodele barbare folosite de tribunalele din Evul Mediu și ale Inchiziției. Ele se bazau pe concepția absurdă conform căreia dacă acuzații sunt supuși ‘încercărilor’, Dumnezeu nu va permite nevinovaților să sufere și-i va feri de efectele torturii. Câte suflete nevinovate au pierit în chinurile inimaginabile ale judecăților prin tortură, ale pseudo-testelor focului sau ale apei? Una dintre primele metode cu bază științifică de a dovedi veridicitatea unei declarații rostite de acuzat a fost descrisă în China în jurul anului 1000 î.e.n. Persoanei suspectate de minciună i se cerea să-și umple gura cu orez uscat. După un timp, trebuia să scuipe orezul. Dacă orezul expectorat rămânea uscat, suspectul era considerat vinovat de fraudă. Această metodă se baza pe principiul fiziologic și pe presupunerea că frica și anxietatea sunt însoțite de scăderea salivației și uscarea gurii. Câteva secole mai târziu, Erasistrate, fizician, anatomist și medic grec (304-250 î.e.n.), a încercat să detecteze înșelăciunea prin măsurarea pulsului. A folosit metoda, conform legendei, pentru a stabili cauza bolii prințului Antiochus, fiul regelui Seleucos I Nicator (cauza? dragostea pentru mama vitregă). Aceeași tehnică a reapărut ca parte a testării cu poligraf în 1921. Grafologia a avut și ea perioada ei de glorie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, timp în care declarațiile scrise erau analizate de experți grafologi și verdictul acestora era luat în considerare de multe tribunale europene și americane. Odată cu răspândirea metodelor de falsificare și imitare a scrisului din timpul Primului Război Mondial, utilizarea acestora a fost abandonată. Este perioada în care apar primele aparate detectoare de minciuni sau poligrafele.

(sursa imaginii: https://spectrum.ieee.org/a-brief-history-of-the-lie-detector)

Poligrafele sunt o combinație a mai multor aparate și fiecare dintre acestea are istoria sa. Istoricul Ken Alder (născut în 1959) le descrie în detaliu în cartea sa din 2007, cu titlul ‘The Lie Detectors: The History of an American Obsession’. Unul dintre primele aparate de acest fel a fost un dispozitiv din 1906, inventat de cardiologul scoțian James Mackenzie (1853 – 1925), care măsura pulsul arterial și venos și le trasa sub formă de linii continue pe hârtie. Pe acest principiu sunt bazate până astăzi aparatele care efectuează electro-cardiogramele și cele care monitorizează bolnavii de epilepsie și cu tulburări de somn. Contribuția esențială aparține însă unuia dintre cei mai faimoși criminologi din istorie, italianul Cesare Lombroso (1835 – 1909). El susținea că există o corelație între veridicitatea unei declarații la tribunal sau interogatorii și ritmul bătăilor inimii și tensiunea arteriala. În anii 1890, Lombroso a folosit în premieră o mănușă specializată pentru a măsura tensiunea arterială a unui suspect penal în timpul interogatoriului. Lombroso credea că criminalii constituiau o rasă distinctă, inferioară, iar mănușa lui era o modalitate prin care încerca să verifice această teorie. Mackenzie a realizat, între 1902 și 1906, prototipuri experimentale și a început producția și comercializarea aparatelor în 1910. În Statele Unite, invenția a fost înregistrată în 1921 de John Augustus Larson (1892 – 1965), atunci student la medicină la Universitatea din Berkeley și ofițer de poliție în Departamentul de Poliție din Berkeley, California. El aplica concepțiile unor cercetători în psihologie și fiziologie de la Universitatea Harvard – Hugo Münsterberg (1863 – 1916) și William Matson (1893 – 1947). Aparatele americane au fost perfecționate prin adăugarea de măsurători ale rezistenței electrice a pielii, introduse de Leonarde Keeler (1903 – 1949), care făcuse parte din echipa inițială a lui Larson. Împreună cu inginerul William Scherer, aceștia au produs și vândut în anii ’30 un număr de 80 de aparate secțiilor de politie din întreaga Americă. Poligraful Keeler a devenit referința pentru astfel de aparatură, chiar dacă Leonarde Keeler însuși a recunoscut că ‘nu există cu adevărat un detector de minciuni’ și că aparatele de acest fel trebuie folosite în combinație cu alte instrumente de anchetă și juridice.

(sursa imaginii: https://axeligence.com/applicant-consultants-on-polygraph-test-accuracy)

Aparatura modernă extinde măsurătorile folosite în determinarea adevărului sau minciunii, folosind analize pentru voce, studierea mișcărilor ochilor sau determinarea intensității curenților în sistemul cerebral și nervos. Principiul este însă același de aproape un secol și jumătate: calibrarea ‘stării normale’ și studierea efectelor fiziologice ale întrebărilor și ale procesului de construcție și emitere a răspunsului. În Statele Unite, un test la poligraf costă aproximativ 700 de dolari. ‘Industria adevărului’ este evaluată la peste două miliarde de dolari pe an, sumă care include aparatura, dar și veniturile instituțiilor și experților care efectuează testele. Numele firmelor celor mai reputate producătoare de aparatură (bazat pe teste independente) sunt Axciton Systems, Lafayette Instrument, Limestone Technologies și Stoelting Co. Care este exactitatea testelor furnizate de aceste produse? Este ea suficientă pentru a fi admisă ca ‘game changer’ în anchete, ca probă în fata tribunalelor sau pentru a stabili dacă o persoană este potrivită pentru o funcție de răspundere? Firma de consultanță Axeligence estimează că acuratețea detectorului de minciuni variază de obicei între 88% și 98% în testele din lumea reală, cu o medie de 95% pentru testele de laborator. Majoritatea rezultatelor greșite sunt fals-pozitive, ceea ce înseamnă, în limbajul profesiei, că mașina a ‘ratat’ o minciună și a luat-o drept adevăr. Acest tip de eroare este favorabil acuzaților și evită condamnarea nevinovaților. Metodologia curentă implică repetarea testelor negative. Probabilitatea unui mincinos de a trece cu succes astfel de teste este astfel redusă la 0,25%. Au existat cazuri documentate de erori în istoria justiției și a anchetelor celebre, dar ele sunt puține. Precizia nu este de 100%, dar este totuși remarcabilă.

(sursa imaginii: sundaystandard.info/companies-quietly-using-lie-detector-tests-on-employees/)

Remarcabil nu înseamnă și suficient pentru multe sisteme juridice. În definitiv, în fata justiției sunt admisibile doar mărturiile care conțin ‘adevărul, tot adevărul și numai adevărul’. Vinovăția unui acuzat trebuie să fie stabilita ‘dincolo de orice îndoială‘, inclusiv dincolo de posibilitatea de eroare a unei mașini sau capacitatea de a înșela testele a unui agent foarte bine antrenat. Agențiile de aplicare a legii și serviciile de informații din Statele Unite sunt de departe cei mai mari utilizatori ai tehnologiei poligrafului. Numai în Statele Unite ale Americii, majoritatea agențiilor federale de aplicare a legii fie angajează propriii examinatori cu poligraf, fie folosesc serviciile examinatorilor angajați în alte agenții. Se estimează că 2,5 milioane de teste poligraf sunt efectuate în fiecare an, în Statele Unite, majoritatea fiind administrate paramedicilor, ofițerilor de poliție, pompierilor și militarilor. Utilizarea poligrafului pentru mărturii în instanță rămâne însă controversată. În 2007, mărturiile de poligraf erau admise în 19 state cu acordul părților și la discreția judecătorului. Situația este diferită în alte jurisdicții. În majoritatea țărilor europene, poligrafele sunt, în general, considerate a fi nesigure pentru strângerea de probe și, de obicei, nu sunt folosite de agențiile locale de aplicare a legii. Testarea cu poligraful este considerată pe scară largă în Europa ca o încălcare a dreptului la tăcere. În Canada, Curtea Supremă a Canadei a respins utilizarea rezultatelor poligrafelor ca probe în instanță, constatând că acestea erau inadmisibile. Poligraful este încă folosit ca instrument în investigarea actelor criminale și, uneori, este folosit în selectarea angajaților pentru organizațiile guvernamentale. Dovezile cu detector de minciuni sunt în prezent inadmisibile și în instanțele din Australia. În conformitate cu legislația australiană este, de asemenea, ilegală utilizarea detectoarelor de minciuni în scopul acordării de locuri de muncă, încheierii de asigurări, finalizării de tranzacții financiare și în alte câteva scopuri, pentru care detectoarele de minciuni pot fi utilizate în alte jurisdicții. Curtea Supremă a Israelului a decis că poligraful nu este recunoscut ca un dispozitiv de încredere și rezultatele poligrafului au fost declarate inadmisibile în procesele penale. Ele sunt admisibile numai în procesele civile, dacă persoana testată este de acord cu aceasta în prealabil.

Dar politicienii? Nu am auzit până acum ca vreun politician să fi avut curajul să-și supună declarațiile politice sau promisiunile electorale testelor cu detectoare de minciuni. De ce oare? Sincer să fiu, un procentaj de încredere de 99,75% (cum este cel al testelor duble) pentru declarațiile politicienilor mie mi s-ar părea suficient. M-aș mulțumi chiar și cu procentajul de 95% al testelor simple. Deocamdată însă, asemenea dorințe sunt de domeniul fanteziei. Până atunci, ne reîntoarcem la filmele polițiste în care poligrafele sunt mijloace de anchetă. Acum știm ceva mai mult despre felul în care aceste mașini știu să facă diferența între minciună și adevăr.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Tagged | 1 Comment

the original equals the remake (film: The Ladykillers – Alexander Mackendrick, 1955)

Posted on April 6, 2024 by admin

‘The Ladykillers‘ reopens the endless discussion and conclusions about original films and remakes. 20 years ago, the Coen brothers were making an American remake starring Tom Hanks, which I saw then and liked (much more than other subscribers of IMDB, where the average rating is a mediocre 6.2) . Now I got to see the original version made in 1955 and directed by Alexander Mackendrick. I enjoyed the movie made 69 years ago at least as much. Not only has the comedy and action remained fresh, but the visual quality and performances of the actors make ‘The Ladykillers‘ 1955 edition one of the best films of the British Ealing film studios and a reference film for productions realized exclusively on the sets, precisely at the time when filmmakers and their film crews were discovering the virtues and advantages of natural light and filming in nature or in the urban environment, on the streets.

The sets, made entirely in the studio, are formidable. In an English one-story house at the end of a cul-de-sac, lives old Mrs. Wilberforce. The house looks like a prelude to the motel in ‘Psycho’ with two important additional details. It is on a hill near a large railway station and trains to and from all directions pass under that hill. The house had been damaged in the bombings of the war that had ended a decade ago, and the bizarre architecture was supplemented by sloping floors and walls. Precisely the strategic position makes this house the ideal home where the gang of thieves led by Professor Marcus plans to rob a mail train stopped at the station and hide the loot immediately after the hit. To camouflage the gatherings of bandits, they disguise themselves as baroque musicians in rehearsals. Mrs. Wilberforce is delighted with the company, but when the thieves use her to recover the money stolen from the station and when she realizes that the musicians were not musicians and the instrument cases hide different treasures, things get complicated. The old peaceful woman is both shrewd and stubborn, and has a sense of justice and a vitality that will blow up all the bandits’ plans.

The set design is terrific, one of the best studio sets I’ve seen in movies. The intense and contrasting colors, with the few nuances of the early years of color film, also play an important role in the charm and special visual atmosphere of this film. The comedy of situations is enhanced by the savory lines of text. The role of the invincible old woman is played by Katie Johnson, a veteran actress of the English stage and screen, who was 78 years old and over 60 years into her career when the film was made. The head of the band of robbers is played by Alec Guinness, to whom I was able to get to know another facet of a formidable talent that also developed in many decades of activity. Among the thugs we can see Peter Sellers in one of his first major comedic roles in a feature film. ‘The Ladykillers‘ model 1955 is a film that remains worth seeing today and that I recommend to all viewers, not just those who love classic cinematheque movies.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

love and colors (film: Bonnard: Pierre & Marthe – Martin Provost, 2023)

Posted on April 5, 2024 by admin

‘Bonnard: Pierre & Marthe‘ (2023) is a film I would have had many reasons to like. It is the biopic of an artist from a revolutionary period of fine arts. It’s a love story that takes place over half a century. It’s a well-written and beautifully shot film, made by a film director who has already proven that he knows how to make excellent films about artists. And yet, something is missing. In 2008, Martin Provost directed and wrote ‘Séraphine’, a film about a very special artist with a spectacular biography. He then managed to enter her soul and bring to the screen a damned destiny of a female artist who suffered a lot in life. Unlike Séraphine Louis, Pierre Bonnard, considered the ‘painter of happiness’, had a relatively easy life, the support of his protectors launched his career and his commercial success ensured a life without material problems. Even the love story depicted in the film, with its ups, downs and dramas, is, at least seen from afar, a happy one, almost unique in the world of artists. Like it or not, traumatized lives and unhappy love stories are better filmed than long lives and long-surviving relationships.

The scene that opens the film takes place in 1893 in the Parisian studio of the young painter Pierre Bonnard. The artist had just met Marthe, noticing her on the street and inviting her to pose for him. What the French call a ‘coup de foudre’ takes place. In a few hours the two end up in bed and a few days later Pierre proposes to the young woman to spend their lives together. Marthe comes from a modest background, she is a worker in an artificial flower factory, she is intelligent and does not seem to lack education, but she is intimidated by the social environment and by Pierre’s friends, a mixture of artists and rich people (including women) who support them. She knows that if she says yes and is lucky, she’ll devote her life to supporting an artist with his eccentricities who is also a man with the specific manly egoism. If she says yes and is not lucky, the risk is that she will be very unhappy. She says Yes. The two move outside the city to a house on the banks of the Seine, a boat trip from the Givenchy of Claude Monet, who is Bonnard’s friend and mentor, in a natural setting with the waters and lights that cradled Impressionism . The relationship is not without its ups and downs. Bonnard gives Marthe enough reasons to be jealous. At least two other women play an important role in his life: the pianist Misia Sert who became a patron of the arts and artists using the wealth of her successive husbands and the young artist Renée Monchaty, a late love that puts their relationship in danger. Only after this last affair fails, the two will marry, after more than 30 years of cohabitation. The First World War had marked the middle of their lives and their love story, the Second World War the end.

‘Bonnard: Pierre & Marthe‘ lasts two hours. Martin Provost tells the story in detail, includes a lot of anecdotes gathered from the artists’ memoirs or from the press of the time. It is not about the painter’s biopic but about telling a love story. If there is no love, there is no art. The emphasis doesn’t always seem to be on the most significant details. Some of the scenes that take place in the house on the banks of the Seine seem repetitive, while the dramatic episode of the relationship with Renée and her suicide in parallel with Martha’s transformation into an artist seems superficially addressed. The most successful scenes seemed to me to be the ones where we see Bonnard (played by the excellent Vincent Macaigne) painting. In collaboration with the director of cinematography Guillaume Schiffman, film director Martin Provost manages here something that I also liked in ‘Séraphine’ – he harmonizes the color palette of the artist with the description of the environment that surrounded him, indicating the influence and creating an aesthetic vibration between the two visual universes. Psychologically, however, the characters cannot be deciphered until the end, despite all the efforts of Vincent Macaigne and Cécile de France in the role of the woman who dedicates her life to the artist.

I confess that I am not a big fan of Pierre Bonnard’s paintings. I admire his technique, I respect his courage, I recognize his contribution to the history of art, but I cannot immerse myself in his art. My relationship with his paintings is one of aesthetic appreciation and not emotional vibration. I had about the same feeling when watching this movie.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

O nouă ediție a poeziilor lui Eminescu în ebraică

Posted on April 5, 2024 by admin

Am emigrat din România în 1984. La plecarea spre Israel a trebuit să renunț cu mare durere la o bibliotecă de câteva sute de volume, cumpărate din banii ‘de buzunar’ ca elev, din cei câștigați din meditații în studenție, și din salariile primilor mei ani de inginerie. Fiecare carte era un univers întreg. Am expediat spre viitoarea mea incertă adresă doar vreo trei pachete de cărți. Limitele erau cel mult zece cărți, cel mult cinci kilograme în fiecare pachet. Una dintre cele cel mult 30 de cărți luate să mă însoțească în noua viață era ediția 1960 a ‘Poeziilor’ lui Mihai Eminescu. O am și astăzi în biblioteca reconstruită, care acum numără mii de volume.

Ca mine cred că au fost și sunt mulți dintre evreii plecați din România.

Aproape că nu exista un subiect mai fierbinte pe care să-l discute evreii originari din România decât biografia lui Mihai Eminescu și felul în care ne raportăm, cei care continuăm să trăim – macar în parte – în spațiul cultural și intelectual al limbii române, la opera sa. Poetul național al românilor a trăit intre evrei și evreii i-au citit și apreciat poeziile și au suferit atunci când s-a produs derapajul său xenofob și antisemit în publicistică și în infama ‘Doină’. Limba ebraică și literatura în această limbă și-au început renașterea în epoca modernă în timpul vieții lui Eminescu. Poezia lui Mihai Eminescu a început să fie tradusă în limba ebraică în primele decenii ale secolului 20. Celor interesați de istoria traducerilor și a receptării lui Eminescu în spațiul ebraic le recomand excelentele articole și conferințele istoricului Lucian-Zeev Herșcovici. Ni se oferă acum o nouă și remarcabilă contribuție în acest spațiu – volumul bilingv de ‘Poezii alese’ publicat într-o primă ediție în 2022 și care acum, în 2024, se bucură de o a doua ediție – revizuită și completată. Prima ediție a apărut la Editura Teșu și sub egida unei instituții care se numește ‘Centrul Cultural Israeliano – Român din Tel Aviv’. A doua ediție menționează ‘Docu-Print’ că editor grafic. Autoarea traducerilor este Adina Rosenkranz-Herșcovici, o personalitate multi-culturală completă și complexă, scriitoare și poetă, traducătoare și actriță, profesoară apreciată și îndrăgită, care se simte destul de acasă în cel puțin patru limbi pentru a scrie ea însăși poezie și a transpune operele marilor poeți dintr-un univers în altul.

Pentru a-l aborda pe Eminescu și a-l traduce în limba ebraică trebuie mai mult decât trăirea poeziei și cunoașterea perfectă a celor două limbi. Poetica eminesciană este un text fundamental al limbii și literaturii române în aceeași măsură în care psalmii din Biblie sunt un text fundamental al limbii și culturii ebraice. De aici provin tezaurul de cuvinte, gramatica și poetica și mai mult decât atât. Dacă începuturile poeziei de dragoste și erotice în literatura ebraică se afla în ‘Cântarea Cântărilor’, începuturile poeziei de dragoste și erotice în literaturii română se află la Eminescu. Cristalizarea conceptului de ‘popor al lui Israel’ se găsește în textul biblic, cristalizarea poetică a identității naționale românești se realizează în operele lui Eminescu. Relația dintre cele două culturi și identități naționale nu se oprește însă aici. Renașterea națională ebraică și ideologia sionistă s-au inspirat din mișcările naționale care au dus la formarea statelor din estul Europei în care trăiau evreii, inclusiv România. Imnul national ‘HaTikva’ și-a ales melodia dintr-o temă circulată în folclorul moldovenesc și textul ebraic a fost scris la Iași, în 1886, la puțini ani după ce Eminescu trăise aici câțiva dintre cei mai frumoși și mai tumultoși ani ai biografiei sale literare și personale.

Prima ediție (dar nu și a doua) include o introducere a regretatului academician Eugen Simion. Salutând apariția ‘în limba sfântă a Bibliei’ a poeziilor lui Eminescu, fostul președinte al Academiei Române a folosit ocazia pentru a dezvolta tema universalității lui Eminescu și a relevanței operei sale în context contemporan. Respingând eticheta de ‘xenofob’ aplicată poetului, Eugen Simion atribuie ‘fantasma străinului’ din articole și unele poeme faptului că Eminescu scria într-o epocă în care o parte dintre teritoriile românești se aflau sub ocupație străină, iar cele independente se dezbăraseră de puțină vreme de jugurile străine. Este, desigur, teza lui, pe care o putem accepta sau nu.

Universalitatea lui Eminescu și relația dintre poet și contemporanii săi evrei sunt printre temele principale ale celeilalte prefețe, inclusă în ambele volume în versiuni română și ebraică, semnată de Teșu Solomovici. Am reținut din finalul acestui text evocarea unui eveniment organizat în Israel cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului:

‘Poetul Shaul Carmel a evocat atmosfera eminesciană trăită în anii copilăriei la Botoșani. Membru al cenaclului „Mihai Eminescu“ din localitate, el avea grijă de întreținerea casei în care s-a născut Eminescu, la Ipoteșți. Poetul Sandu David, președintele Asociației Scriitorilor Israelieni, a amintit de primele traduceri în ebraică din versurile lui Eminescu apărute în 1922, și de apariția în 1954 și 1990, în ebraică, a două volume din creația poetului. Rozina Cambos și Moscu Alcalay au recitat din Eminescu, cântăreții au interpretat romanțe pe versurile poetului, iar poeta Luiza Carol a recitat o variantă la Luceafărul a cărei acțiune se petrece pe… malul Mării Mediteraniene, într-o seară a războiului din Golful Persic.

De departe și fără contenire vine sunetul inconfundabil al poeziei eminesciene. Pe acest Eminescu, „poetul-nepereche”, îl avem la inimă, întru eternitate… ‘ (pag. 10-11)

Am insistat asupra acestui material critic, deoarece mi se pare foarte importanta prezentarea în context a poetului, jurnalistului și omului Eminescu atunci când este introdus într-o ediție tradusă într-o alta limbă, și în special când este vorba despre limba ebraică. Daca nu are vreo ascendență românească, este foarte probabil ca cititorul israelian să nu fi auzit niciodată despre Eminescu. Geniul poetului și personalitatea să trebuie prezentate în toată complexitatea sa și în contextul epocii.

Ce poezii a ales Adina Rosenkranz-Herșcovici să traducă și să includă în acest volum? Nucleul este format din poeziile pe care cu toții le cunoaștem din școală, unele dintre ele putem probabil și astăzi să le recităm. Majoritatea sunt poemele de dragoste, la care se adaugă câteva dintre poeziile cu tentă socială și polemică fata de lumea intelectuală și politică a vremii. Este inclus și un fragment din ‘Scrisoarea a III-a’, dacă nu greșesc este exact cel care apărea și într-unul dintre primele noastre manuale de limba și literatura română din școala elementară. Din poezia filosofică, cea mai remarcabilă este ‘Glossa’. Nu am probleme cu selecția, cred că ea este o bună introducere în miezul poeziei eminesciene. Cititorului israelian i se oferă practic ceea ce primește și citește și copilul român în primii săi ani de scoală. Aș fi adăugat totuși măcar un fragment din ‘Luceafărul’. Dintre preferatele mele lipsește și ‘Sara pe deal’, tare curios aș fi fost să știu daca Adina traduce ‘bucium’ în ‘șofar’ …

Doar două texte de proză sunt incluse în volum, între care un foarte frumos fragment din ‘Sărmanul Dionis’ incluzând descrierea maistrului Ruben, cărturarul evreu.

Când Eminescu este tradus într-o limbă străină exista două provocări imense: vocabularul și muzicalitatea. Din punctul de vedere al vocabularului, Eminescu a creat o limba română poetică și literară, a înfipt jaloni și a contruit repere de piatră într-un teren lingvistic care era încă în stadiul de nisipuri mișcătoare. Multe neologisme importate din limbile europene (în special franceza, desi formația intelectuală a poetului era germană) și-au făcut loc între cuvintele acceptate și introduse în vocabularul curent al limbii române datorita prezentei lor în textele lui Eminescu. Proza și publicistica joacă aici de altfel un rol la fel de important. În aceeași măsură însă, Eminescu privește și își extrage cărămizi de edificiu literar din textele cărturarilor și din limba populară vorbita în Bucovina copilăriei, în Ardealul adolescenței și în România mică în care și-a trăit maturitatea. Combinația dintre o limbă veche renăscută în spațiul cult și neologismele impuse de avansul timpurilor cuprinde exact același fel de dileme cu care avea să se confrunte, cu două decenii după Eminescu, Eliezer Ben-Yehuda, lingvistull și ziaristul care a pus fundamentele limbii ebraice moderne. Daca vorbim însă despre poezie, la Eminescu importantă este muzicalitatea. Măiestria să este inegalabilă în limba română și un pisc și în poezia universală. Pentru a păstra rima și ritmul interior, chiar și în mijlocul versului, Eminescu nu ezita să subordoneze sintaxa poeticii (‘Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă’ din același ‘Sara pe deal’).

Adina Rosenkranz-Herșcovici a urmat în traducerile sale logica și prioritățile eminesciene.  În ceea ce privește vocabularul a ales o cale de mijloc. Nu a recurs la ebraica biblică (asta ar fi însemnat să scrie precum cronicarii moldoveni) și a evitat cuvintele și construcțiile din ebraica contemporană. Eminescu a scris în anii 1870-80, când ebraica modernă abia făcea primii pași. Echivalentul epocii în literatura ebraică ar fi perioada primilor poeți importanți ai literaturii ebraice moderne – cei din anii 1920-30. Cam aici (cu excepțiile de rigoare) se situează vocabularul literar folosit în traduceri și rezultatul este în majoritatea cazurilor fluent și lipsit de stridențe. Accentul este pus pe respectarea și oglindirea metricii eminesciene și Adina Rosenkranz-Herșcovici realizează o adevărată performanță, transpunerea fiind în majoritatea cazurilor perfectă. Ordinea sau tipul rimelor sunt uneori modificate, dar mai niciodată abandonate, astfel încât deși textul este ebraic, atmosfera eminesciană traversează cu succes obstacolul traducerii. Parafrazând celebrul dicton italian, Adina traduce și nu trădează.

Simt nevoia să fac însă o observație critică legata de paginație. Ideea de a pune în această ediție bilingvă față în făta originalul în limba romana și traducerea în limba ebraica este foarte buna și funcționează perfect în cazul poemelor care încap pe o singură pagină. Atunci însă când textul se revarsă pe mai mult decât o pagină, cred că ordinea paginației ar fi trebuit să fie cea a cititorului de limbă ebraică. În definitiv, este vorba despre o traducere și publicul-țintă este în principal cel israelian. Mi-e teamă că aceștia vor fi derutați întorcând paginile în ordinea firească lor și găsind textele paginate ‘invers’.

Transpunerea lui Eminescu în limba ebraică continuă să fie un proiect în desfășurare, o misiune și o provocare pentru intelectualii care trăiesc în ambele culturi. Cartea de traduceri a Adinei Rosenkranz-Herșcovici reprezintă o contribuție valoroasă. Ea poate fi pusă pe masa tuturor celor (copii, tineri sau la orice vârstă) care învață limba română, după ce au dobândit cunoștinte de bază. Ea poate servi și ca o introducere pentru cercetători și amatorii de poezie în general. Ediții ulterioare mai complete și contribuții viitoare noi, sper, se vor adăuga. Eminescu și alti poeți importanți români (mă gândesc la Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu) merita să fie cunoscuți și citiți în ebraică, la fel cum Yehuda Amihai și alti poeți importanți israelieni merită să fie cunoscuți în România, alaturi de prozatorii care sunt deja familiari și populari în rândul publicului cititor. Cartea aceasta reprezintă încă o punte între culturi.   

Posted in books | Tagged , , | Leave a comment

numbers and love (film: Le théorème de Marguerite – Anna Novion, 2023)

Posted on April 3, 2024 by admin

Here is a movie that will interest my mathematician friends. I look forward to them watching it and sharing their impressions. ‘Le théorème de Marguerite‘ (2023) is a variation on the classic formula ‘boy meets girl, boy loses girl, boy gets girl back’, with a few changes. First of all, the lead character is a woman, a young and brilliant mathematician who will meet a boy, so it’s more like ‘girl meets boy’. And yes, both the girl and the boy are mathematicians, so ‘a mathematician girl meets a mathematician boy’. Otherwise, the formula applies – in cinema and in mathematics. The film by director Anna Novion is a film about the passion for mathematics. There aren’t many movies that bring math heroes to the screen, but a few of them are memorable. ‘Good Will Hunting’ and ‘A Beautiful Mind’, for example, also offered us heroes whose life and passion are consumed in front of blackboards filled with mathematical equations. ‘Le théorème de Marguerite‘ aims to join this select club.

The heroine of the film is called Marguerite Hoffman. She is a brilliant PhD student at one of the most prestigious colleges in France and mathematics is her whole life. The doctoral thesis supervised by Professor Werner is a demonstration of one of the most famous problems that mathematicians have faced for centuries: the Goldbach conjuncture. (for the curious: ‘Any even number is the sum of two prime numbers’). The proposition was verified by numerical computers until they ran out of power, but it was never proved. On the day of the thesis presentation, however, a catastrophe occurs. Julien, another brilliant young mathematician who had joined Wener’s team a few days before, points out a fatal flaw in the proof. Marguerite has a total mental breakdown and decides to abandon mathematics and the teacher whom she blames for betraying her by associating with the new student. She will try to work as a saleswoman, she will meet Noa, a dancer with whom she shares a rented apartment and who will try to bring her back to life. Marguerite, however, may leave mathematics, but mathematics does not leave her. The talent will help her become a brilliant mahjong player (a complex Chinese game with stones) and her orderly mathematical mind will struggle with feelings for the rival she associates with in solving the impossible problem.

Can love be rationalized? Can human mind function in the absence of feelings? You will receive answers to these questions in the story Anna Novion co-wrote. The main problem with the film is, in my opinion, the fact that these answers are kind of what we expected. Focus is on mathematics and love. Social aspects that might have been interesting – the position of women in academia, the life of the Chinese community in Paris – are touched upon only tangentially. The plot is also quite predictable. A bit more boldness and a story with more surprises wouldn’t hurt. Fortunately, much of these weaker parts are offset by Ella Rumpf‘s formidable acting performance. The actress is no longer very young, she is more than ten years older than the heroine she plays in this film and has a filmography of almost 20 films behind her. And yet, with this role she won the Lumiere award for ‘best female revelation’ and four other awards – completely deserved. Her Marguerite Hoffman is intelligent and vulnerable, passionate to the point of obsession when it comes to the mathematics she has known since childhood and when it comes to the love she discovers late. With any luck for her and us viewers, ‘Le théorème de Marguerite‘ is the first major film of a great actress. Among the other actors in the cast, I cannot skip Jean-Pierre Darroussin in the role of the teacher who guides the heroine’s steps in mathematics even when their paths diverge, alongside the girl’s mother played by Clotilde Courau. Goldbach’s conjuncture is still waiting for its demo, and we, the viewers, are waiting for the future films of director Anna Novion and actress Ella Rumpf.

Posted in movies | Tagged , , , | Leave a comment

alone, between two worlds (film: Les fleurs amères – Olivier Meys, 2017)

Posted on April 2, 2024 by admin

‘Les fleurs amères‘ (the title in the English distribution is ‘Bitter Flowers‘) is the debut feature film of Belgian director Olivier Meys. It’s also his only film so far, but I sincerely hope there will be more, because Meys demonstrates here both courage in tackling difficult themes, competence in assembling an unusual international team and talent in creating believable characters and situations on screen, which reflect real problems of the world in which we live. The director lived for many years in China and has experience as a documentary filmmaker with films made there during the period of great transformations that this country went through after the year 2000. ‘Les fleurs amères‘ uses this life experience and decants it into a film also located at the intersection of the two cultures (Chinese and Western), with a story in which the often difficult experience of Chinese economic emigrants who came to work illegally in Europe is presented from the opposite point of view to that which European viewers are used to. Avoiding the pitfalls of melodrama and propaganda, Meys brings dramatic and believable characters and events to the screen.

The main heroine of the film, Lina, is an intelligent and hard-working woman, married and the mother of a ten-year-old boy, who decides to go to work for a few years in France as a nanny to get out of the economic impasse of the family, which lives in an area of China where industry has fallen into ruin. Once she arrives in Paris she will discover, as many other economic immigrants did, that the European reality is very different from expectations. In addition, the language and appearance barrier and the illegal status isolate her in the Chinese-speaking community. She finds support only in a group of immigrant women like her, forced to prostitute themselves to survive. Lina, after many tentatives and hesitations, joins them, and manages to recover financially. The price paid by this compromise, however, is huge and endangers not only her social status and her family life when she returns to China, but also her self-respect.

The relationship between the West and China is very complex these days, and ‘Les fleurs amères‘ addresses a facet not explored (as far as I know) in films. We know the theme of immigration, including illegal immigration and its sordid and violent aspects from other films, but most of them are about immigrants from Eastern Europe or Africa. Although Olivier Meys is Belgian, the film is made from the Chinese perspective, addressing aspects related to the complex issues of the huge population migration (part internal, but also external as we can see in the film) that has taken place in China for the last four decades. Meys probably has the freedom to explore aspects and say things that Chinese filmmakers could not express. What impressed me though is the style and atmosphere, which retains the human empathy and solidarity of the characters in many Chinese films. The lead role is played by Xi Qi, a formidable actress, whose emotions transcend the screen and impress with dignity and sensitivity. Wang Xi plays her friend, in whom she finds moral support in the worst moments of trouble. Finally, the trio of strong female characters is completed by the younger Chloe Maayan who plays the role of Lina’s sister-in-law, arrived later in Paris, attracted by the mirage of the heroine’s supposed success. The cinematography belongs to Benoît Dervaux, an experienced Belgian filmmaker, who contributes to the special atmosphere of the film, whose action takes place partly in Paris, partly in China. Even when filming in Paris, the camera seems closed in the social bubble in which the heroine lives, that of the Chinese community in the French capital. We see, sometimes in the background, monuments and landscapes that we know, but it is as if they are seen from the inside through a glass wall. Scenes filmed in China add to the picture of a changing world and capture the moral and social implications of the events that had taken place in France. Both Meys and Dervaux have backgrounds and experience as documentarians, and it shows. The camera is mobile, part of the actors are amateur. Although the characters and the plot are imaginary, ‘Les fleurs amères‘ looks like a docu-drama. A powerful and impressive one.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

a me-too story in 1935’s Paris (film: Mon Crime – François Ozon, 2023)

Posted on April 1, 2024 by admin

‘Mon crime‘ is the funniest and most entertaining film I have seen in the first three months of this year. Don’t get me wrong, I’ve already seen some very good films, with deep topics, interesting cinematography and with great acting, but none of them made me laugh so heartily and none of them left me with smile on my face at the end as it happened with this 2023 film by François Ozon. This is one of his more relaxed films for the French director as well. Others tackle more ‘serious’ themes and do not hesitate to engage their viewers in original cinematic experiences. ‘Mon crime‘ is an adaptation of a play written in 1934, the story takes place in 1935 and represents a kind of retro-me-too film, written (also by Ozon) and made in the spirit of French theatrical farces. The cast brings to the screen some fresh figures from among the young generation of French actors alongside stars whose presences make any film an unmissable event. The result is excellent.

Madeleine and Pauline are two young women trying their luck in Paris in 1935. Madeleine is a beautiful and talented actress, Pauline is a novice lawyer, brilliant but without clients. The two girls are on the verge of being evicted from the small and unheated rented apartment because they have not been able to pay their rent for many months. Madeleine shows up for an interview with a theater producer and goes through a me-too trauma, being assaulted and rejecting his advances. Unfortunately for her, an hour later the producer is found dead and Madeleine becomes the prime suspect. And then, the two girls decide to turn bad luck into opportunity by plotting to be involved in a trial that will make them famous. Madeleine confesses to the crime she did not commit and Pauline defends her and gets her acquitted. The luck gained through this ruse is in danger, however, when the real killer appears.

The true assassin is played by Isabelle Huppert in one of her best and funniest roles in this millennium, a role very different from the grim and doom-and-gloom characters she’s taken on serially for quite some time. A formidable comedian is also Fabrice Luchini, another one of my favorite actors, relishing in the role of the investigating judge who manipulates justice to his own whims. Dany Boon, Olivier Broche and André Dussollier also have savory supporting roles. However, the main merits go, of course, to the two young actresses – Nadia Tereszkiewicz and Rebecca Marder – who each of them and especially together radiate talent and beauty. The satire of the misogynistic morals of 1930s France, unfortunately, still rings terribly relevant today. With slight changes, the story in the film could take place in 2024. But we would have lost the period fragrance and the pleasure of recreating a gallant Paris, with morals that are eternal despite toilets and hats that change their shapes and colors. I recommend that you don’t miss ‘Mon crime‘ for a healthy dose of charming entertainment.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

farma-thriller in Dublin (TV series: ‘Acceptable Risk’)

Posted on March 30, 2024 by admin

I do not regret the decision to spend the time of the six episodes in the company of the Irish mini-series ‘Acceptable Risk‘ (2017) written by Ron Hutchinson and directed by Kenneth Glenaan and hristian Langlois. One of the reasons is that the story takes place in Dublin, a city I love and whose combination of traditional architecture with the futuristic atmosphere facilitated by the Irish high-tech explosion of the last few decades seems to me very suitable as a background for a crime thriller that takes place in the world of big and dangerous business (specifically that of the pharmaceutical industry) with reverberations in politics. My expectations were not disappointed. Without being a masterpiece or excelling in originality or violence, ‘Acceptable Risk‘ has a complex and interesting plot and proposes a gallery of characters (almost all women) that we start to care about as the action progresses.

The first of the six series begins with the description of a murder in Montreal. As spectators we see as much as we are allowed, so that the atmosphere of ‘whodunit’ is created from the beginning. The victim is a marketing director of a concern based in Ireland. His wife, Sarah Manning, with whom he had spoken on the phone minutes before the murder, will become the main character of the story. Before long, Sarah will discover that she knows very little about the man she has lived with for many years. Tim Manning had been a CIA agent, and his assignments within the pharmaceutical concern included suspicious and dangerous contacts with politicians and influential people around the planet. Sarah, herself a lawyer and former employee of the firm, will be helped by an honest policewoman who is ready to risk her career to find out the truth, and by her sister, a woman who also hides some secrets in her biography and who entertains a very different lifestyle from the one of the recent widow left with two children to care for In a short time, the three women will realize that between them and the truth are not only the interests of the big pharma company, but also Irish political pressure, FBI and Canadian police investigations, and the activities of the American and German secret services. The story takes place in Dublin, but the implications are international.

The story is well written, the tempo is alert, something interesting and often unexpected is constantly happening. We can criticize the narrative by claiming that the sequence of events seems a little too complicated and that too many of the characters disappear to violent deaths before we have been given enough time to get to know them. This is offset by the excellent characterization of the main characters and the way their relationships unfold and progress with the investigation. Irish actress Elaine Cassidy holds the title role. I was not very excited by her performance, it seemed to me that in some places she was repeating herself and in others she was exaggerating the drama. Angeline Ball, on the other hand, creates the character of an intelligent and empathetic detective, and I would not be sorry at all if she became the heroine of a series that extends over several seasons. I also thought that Lisa Dwyer Hogg was very good, in the role of the sister who will prove to be more than just a member of the family. This triplet of characters confronting the political, police and espionage systems of multiple governments in their quest to learn the truth infuses a strong and authentic feminist message to the action. Danish actor Morten Suurballe plays the interesting role of the head of the pharmaceutical concern. We suspect from the beginning a villain behind his imposing and charismatic figure, and perhaps if the writers had provided more details about his biography and motivations, the story would have been even more complex and interesting. The finale solves the mystery of the crime and somewhat does justice, but some things will have to remain forgotten, and the world looks like it will continue with the same tricks of corruption. ‘Acceptable Risk‘ is one of the good thriller series I’ve seen lately and I recommend it.

Posted in TV | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

O carte cu prieteni (carte: Cleopatra Lorințiu – Simanei Haverut / Semne de prietenie)

Posted on March 15, 2024 by admin

Undeva, în cartea ‘Simanei Haverut / Semne de prietenie’, Cleopatra Lorințiu folosește în descrierea unuia dintre artiștii căruia îi dedică un capitol expresia ‘om-orchestră’ pentru a-i descrie talentele artistice, deschiderea culturală și multitudinea disciplinelor în care activează. Cred că aceasta expresie i se potrivește și ei însăși. Cleopatra Lorințiu este poetă, publicistă, realizatoare de filme și de televiziune, autoare de cărți de poezie, eseuri, memorialistică, interviuri și literatură pentru copii și a fost și diplomat cultural. Această ultimă branșă de activitate i-a prilejuit un stagiu de exact patru ani în Israel, ca directoare adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Patru ani în care a lăsat o impresie deosebită și a contribuit semnificativ la una dintre perioadele cele mai interesante pentru ICR Tel Aviv, în pofida unor provocări dintre cele cu care s-a confruntat întreaga lume (pandemia și perioadele de izolare și de activități culturale doar on-line) sau dintre acelea specifice acestei tulburătoare și tulburate zone a lumii. A plecat lăsând în urmă nu doar amintiri ci și foarte mulți prieteni. ‘Simanei Haverut / Semne de prietenie’ este a doua carte pe care Cleopatra Lorințiu o publică de la întoarcerea acasă care se concentrează asupra personalităților întâlnite aici, a operelor, activităților și contribuțiilor acestora în literatura și cultura israeliană și română și a legăturilor dintre acestea. O carte despre prieteni. Volumul a apărut în 2023 în colecția Biblioteca ASILR (Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română) și cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României.

Probabil că este cazul să inserez aici și un ‘disclaimer’. Mulți dintre prietenii Cleopatrei Lorințiu despre care autoarea scrie cu atâta dragoste și pricepere sunt și prietenii mei. Pe câțiva alții nu-i cunosc personal, și volumul mi-a prilejuit și două descoperiri.

Interesul Cleopatrei Lorințiu pentru cultura israeliană de expresie sau origine românească datează dinaintea sosirii autoarei la Tel Aviv într-o funcție oficiala.

‘Printr-un început vântos de ianuarie 2015, îmi amintesc eu, înarmată cu o cameră de filmat cam desuetă, am debarcat în clădirea în care funcționa ICR-ul gestionat pe atunci de atât de activa şi inimoasa Andreea Soare. Prilej de-a filma scurte destăinuiri ale autorilor de limbă română din Israel şi-apoi de-a le însăila într-un documentar. Mă fascinaseră întotdeauna acei oameni care aflați departe de România, țineau cu dinții de scrisul în limba română. Ataşamentul meu faţă de cărțile acestor autori nu a încetat nici o clipă, deşi se pare că am avut de plătit în varii forme pentru această solidaritate. Dar propriile destăinuiri legate de acest lucru le voi publica eu cu alt prilej sau cum ar zice povestea, aceasta-i altă gâscă în altă traistă.’ (pag. 24-25)

Pe lângă entuziasmul inițial remarcați și doza de tristețe din finalul paragrafului. În ultimele săptămâni ale mandatului dânsei la Tel Aviv i-am luat un interviu al cărui primă parte a fost publicată de revista de cultură ‘Literatura de Azi’. La câteva dintre întrebări mi-a propus să amânam răspunsul pentru o data ulterioara, după întoarcerea acasă. Cumva, aceasta a doua parte a interviului nu s-a mai întâmplat. Nu am insistat. Poate că răspunsurile vor fi incluse în acea publicare ‘cu alt prilej’ menționată în textul citat.

Fiecăreia dintre personalitățile abordate în carte îi sunt dedicate câteva pagini. Câteva dintre capitole preiau sau dezvoltă articole publicate în reviste culturale internetice sau prefețele unor volume, dar majoritatea dintre ele sunt probabil originale. Materialul este organizat în trei părți. Cea mai consistenta dintre ele este prima parte (‘Cărți. Autori. Amintiri’), care include recenzii ale unor cărți scrise de autori israelieni însoțite de portrete ale autorilor. Este vorba despre cărți de poezie, proză, memorialistică și combinații ale acestora. Perspectiva este a poetei care scrie despre colegii săi în ale poeziei și a cititoarei avizate în alte genuri literare sau în jurnalistică.

‘Nu eu sunt cea care poate califica sau evalua literatura autorilor de limbă română din Israel. Faptul că sunt interesată de aceşti autori e însă o realitate, faptul că doresc să punctez chiar şi prin propriile mele notații reuşitele lor literare vine şi din nevoia stringentă de a afirma că această producție literară contează, este făcută cu pasiune, devotament şi de foarte multe ori, cu talent.’ (pag.31)

Am scris și eu despre cărți ale unor autori israelieni care par că vor să închidă între coperțile aceluiași volum experimente literare, memorialistică, note de călătorie, comentarii culturale. Cleopatra Lorințiu identifică același fenomen și îl descrie în următorii termeni:

‘Cred că aparițiile editoriale ale autorilor care trăiesc în Israel trebuie cumva parcurse într-o cheie diferită. Poate că pentru o carte publicată în România ne-ar fi contrariat juxtapunerea unor texte atât de diferite ca factură: interviu, rememorare, proză scurtă, notație emoțională din pagina de jurnal, critică de specialitate. Trăind într-o lume culturală exprimabilă în limba română oarecum de mici dimensiuni, autorii au nevoie să prezinte cititorilor lor o viziune diversificată, dar şi oarecum clarificatoare a scrisului lor, în ansamblul său. Ceea ce autoarea noastră a decis să facă în aceste vitralii.’ (pag. 59)

Când scrie despre poezie și poeți sau poete se simte o vibrație inevitabilă. Cărțile lui Moshe Itzhaki, Menachem M. Falek și Liviu Pendefunda (poet ieșean, autor al unui volum excepțional de poezie dedicat Ierusalimului) se bucură de recenzii generoase. Personalitatea cea mai impozantă sub semnul acestei muze este însă Maria Găitan Moses, al cărei portret și stil literar sunt trasate folosind o asumare personală:

‘Sinceritatea şi limpezimea destăinuirii unor gânduri şi emoții fac din poeziile alese în această antologie o probă de onestitate poetică şi civică. Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate, şi aşa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenenţa sufletească la aceste două țări: România şi Israel. În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia. În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc şi azi şi îi sunt recunoscătoare. Le iubesc şi le respect pe amândouă. Nu am aşezat între ghilimele această spunere pentru că de fapt nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată şi potrivită cu exprimarea în limba ebraică.’ (pag.42)

O relație specială s-a născut din întâlnirea dintre Cleopatra Lorințiu și academicianul Jean Askenazi, căruia îi este dedicat un frumos capitol al cărții, poate cel mai frumos. Expert reputat în domeniul neurologiei, omul de știință Jean Ashkenazi este și un savant umanist, un spirit enciclopedic care navighează între culturi și domenii intelectuale dintre cele mai diverse.

‘Am spus, emoționată, la un moment solemn dedicat aniversării domnului Askenazy că pentru mine el este un savant care îmi aminteşte o stirpe unică: precum Pico della Mirandola sau, mai târziu, uluitorul Matila Ghyka şi al său număr de aur. Căci el are capacitatea de a crea conexiuni grație vastei sale culturi şi a spiritului inventiv. Conexiunile acestea relevă până la urmă idei uneori surprinzătoare, alteori copleșitoare, uneori par atât de evidente (de felul, cum de nu m-am gândit până acum?) sau pur şi simplu te pun pe gânduri, te trimit în bibliotecă, la raftul cu cărți adevărate, cu cărți grele, spre calea de a afla şi înțelege cu sudoarea frunții iară nu luând din internet de-a gata făcute de alții, o cultură la a doua mână.’ (pag.35)

Autoarea observă că multe dintre persoanele și personalitățile întâlnite în Israel au biografii neobișnuite, marcate de povești surprinzătoare. Unul dintre exemplele evocate în carte este cel al Veronicăi Rozenberg, matematiciana din Haifa care și-a dedicat o parte din viață reabilitării figurii tatălui său condamnat pe nedrept într-unul din ultimele mari procese anti-evreiești din Europa de Est și recuperării istorice a adevărului despre procesele economice intentate inculpaților, aproape toți evrei, funcționari în Comerțul Exterior la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60.

‘Iată aşadar cine semnează aceste note de călătorie, amintiri şi reflecții: o matematiciană care a lucrat în IT, şi-a dat un doctorat în economie, vorbeşte perfect româna şi este cetățean israelian. În plus, de o tenacitate care ar îndreptăți-o să predea cursuri motivaționale corporatiştilor de azi. … Asta da poveste! Câteva zeci de ani pe altarul iscodirii trecutului din arhive şi a căutării adevărului care să clarifice disculparea tatălui ei. În „Baltagul” ei personal, Veronica Rozenberg avea să se lupte cu ițele proceselor politice ale epocii, fără să se lase intimidată.’ (pag.46)

Capitolul final al primei părți a cărții este dedicat lui Mihail Sebastian și Teatrului Karov, înființat de Nicu Nitai, care a pus în scenă la Tel Aviv dramaturgia autorului evreu din România. Cele câteva paragrafe despre biografia scriitorului și dramaturgului care a reușit atât de multe în 38 de ani, lăsându-ne să visam la ceea ce ar fi putut realiza într-un rest de viață sunt excepționale. Observația despre cele trei nivele de lectură ale Jurnalului oferă o cheie inedita în citirea acestei cărți unice în literatura și cultura română. Capitolul însă mai are un motiv suplimentar de mare interes. Povestind despre un eveniment dedicat lui Sebastian într-o perioada de încordare, cum sunt atât de multe în Israel, Cleopatra Lorințiu relatează despre o experiență care este din păcate prea familiară israelienilor, dar este complet necunoscută majorității românilor:

‘Sincer, în viața mea nu am fost pusă în situația de a face un discurs fie el şi scurt, sub amenințarea alarmei… Am lucrat în televiziune mai bine de 25 de ani, exista tensiunea directului, posibilitatea spargerii unui reflector, a alunecării decorului, a defectării camerei de luat vederi, a căderii internetului…, în fine, tot felul de „primejdii” ale meseriei. Asta, cu alarma şi rachetele bubuind deasupra capului, distruse de excepționalul sistem antirachetă supranumit „Domul de Fier”, nu o trăisem încă …’ (pag.73)

A doua parte a volumului are frumosul nume ‘Fă rai din ce n-ai!’. Este vorba despre titlul unei expoziții organizate intre mai și octombrie 2023 la Bistrița-Năsăud și la Bacău, cu lucrările uneia dintre artistele israeliene pe care Cleopatra Lorințiu a avut ocazia să o cunoască – Suly Bornstein Wolff. Pe lângă valoarea însăși a actului cultural și semnificația artistică a evenimentului, reținem aici și elementul de continuitate. Întoarsă acasă și eliberată de constrângerile funcțiilor oficiale, ea continuă să păstreze și să dezvolte legăturile cu prietenii din Israel și să contribuie la lărgirea și consolidarea punților dintre cele două culturi.

Partea a treia și ultima a cărții se numește ‘Câteva emoții și semne’ și în ea este reluată seria de relatări și portrete ale unor personalități culturale și artistice israeliene. Dacă în prima parte materialul cultural era compus în principal din cuvinte, rolul cărămizilor de bază ale expresiei artistice este luat acum de forme și culori. Sunt evocați câțiva dintre artiștii și artistele plastice plecați din România, care au avut și au impact în arta plastică israeliană. Dintre cei deja plecați dintre noi sunt evocați Marcel Iancu și Baruch Elron. Dintre artiștii și artistele care sunt activi în prezent sunt dedicate capitole lui Andy Ceaușu, Lianei Saxone Horodi și Bellei Rosenbaum. Portretele sunt, fiecare în parte, elocvente și expresive, iar talentele și contribuțiile artistice sunt descrise exact și empatic. Fiecare dintre acești artiști pleacă de la o formație și o bază emoțională românească pentru a sintetiza și decanta experiența personala în realitatea și pe fundalul artistic al Israelului.

‘Într-o bogată tradiție a scriitorilor de limbă română trăitori în Israel şi buni umorişti, protagonistul nostru se manifestă printr-o explozie de viață, de energie veselă. Mare lucru să poți să faci publicul să râdă, să se destindă şi totodată să îi strecori mesaje… Pentru că Andy Ceauşu este şi un caricaturist de renume, nici nu îmi dau seama cum s-au transferat calitățile de la autor de text la caricaturist… sau invers. În lumea caricaturiştilor, Andy Ceauşu a luat premii peste premii, a făcut turnee, a dat dedicații și a vernisat expoziții. Este aşadar renumit. Omul-Orchestră continuă, persistă, nu se lasă intimidat de dificultatea glisării de la grav la hazos, de la spiritualizat la hohotul de râs al scheciului. Sincer, eu nu îi găsesc nici echivalent, nici asemănare acestui personaj singular care îşi împrăştie talentul în toate direcţiile. Să îndrăznesc o apropiere de un alt om-orchestră român, actor, caricaturist, regizor, scriitor: Horaţiu Mălăele? Poate că da. O dovadă a bogăției uimitoare a spiritului românesc.’ (pag.104)

‘Aceste rânduri nu vor să se substituie unei cronici plastice, nu vor pretinde niciodată că sunt altceva decât ecoul în vorbe al impresiei pe care pictura Lianei Saxone Horodi a avut-o asupra mea. Omul e cu totul deosebit. Originală, cu inimă mare, nu menajează pe nimeni, e o cascadă de energie… Şi când se pune pe pictat… ei bine crează ceva indimenticabil. Pentru mine e cea mai frumoasă ilustrare a filtrului dragului de reperele româneşti şi de reperele Țării Sfinte. Împreună. În fericită alăturare. Ar fi atât de multe de spus despre pictura acestei artiste fără pereche. „Fără pereche” nu e o sintagmă mai colorată. Nu am mai întâlnit un asemenea pictor-personaj şi că să fiu sinceră am colindat multe ateliere şi multe galerii, am avut şi am în continuare prieteni pictori din multe țări.’ (pag.106)

‘Ideea însă, cea a rimei dintre starea de nostalgie de România şi starea de realitate a Israelului, a urmărit-o toată viața. Din Fălticenii cei molcomi ai copilăriei, din dealurile idealizate ale preadolescenței nemţene, Bella Rosenbaum aduce în arta ei deplinătatea stării de contemplare a naturii, a peisajului generos, rotunjimea colinelor, acel clin d’oil aruncat unor căsuţe paşnice cocoțate pe versanți. Din Israel, Bella Rosenbaum ia impetuozitatea mării, incomparabila Mare Nostrum, farmecul vegetației mediteraneene, misterioasele țărmuri cu poveşti de când lumea, foşnetul brizei prin rozmarin, salvii şi acante ori oleandri şi apăsătoarele zile de hamsim,vântul fierbinte și prăfos al zonei, sau silueta ambarcațiunilor legănându-se în rada micilor porturi. Pictura ei are fluență, culoarea curge, ne ademeneşte, ne dăruieşte o stare de spirit. Marchează diferenţa între tern şi vivace, între banal şi scânteietor. Haideți să ne gândim cum ne oboseşte şi plictiseşte un discurs sacadat, poticnit, forțat al cuiva care nu are har, dar vrea să vorbească cu orice preț – şi cum, prin comparație, ne ridică, ne dă aripi un discurs fluent, neforțat, care vine din preaplin sufletesc!’ (pag. 124-125)

Lumea artistică și culturală israeliană are nevoie de astfel de perspective din exterior. Viața emigranților nu este ușoară în niciun loc din lume. Atunci când emigranții sunt artiști, dificultățile se amplifică pe de-o parte din cauza diferențelor de scoli culturale, a barierelor de limbă, a lipsei de relații sociale și a necunoașterii mediilor artistice din noua țară. Pe de altă parte se nasc noi oportunități, căci experiența emigrării și multi-culturalismul sunt ele însăși fermenți și surse de inspirație ale creației. Toate acestea se reflectă în experiențele scriitorilor și artiștilor evrei originari din România care trăiesc în Israel. Unii dintre aceștia sunt integrați foarte bine în cultura și arta israeliană de expresie ebraică, alții au ales sau viața a ales pentru ei să continue să se exprime în limba română, creând aici, în Israel, a treia comunitate vorbitoare și scriitoare de limba română din lume. Numeric și valoric aș îndrăzni să spun. De multe ori apar și conflicte și dezbinări, poate firesc la întâlnirea balcanismului cu levantinismul. Este nevoie, poate, de contribuții ca ale Cleopatrei Lorințiu și a încă câtorva critici literari cititori de literatură israeliană în limba română, pentru a ne reaminti și ceea ce ne unește – israelieni intre ei și în legătură cu cultura romana din care au plecat – și cât de originali și de valoroși sunt mulți dintre noi.

Cleopatrei Lorințiu nu putem decât să-i mulțumim și pentru această carte și pentru continuarea activității sale de prezervare și extindere a contactelor dintre literaturile și culturile din România și Israel. ‘Simanei Haverut’ este o carte cu prieteni și despre prieteni. Pe dânsa o considerăm o prietenă dragă și sperăm ca așa să rămână pentru multă vreme. 

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

Războaiele boților (carte: Philip N. Howard – Mașinăria de minciuni)

Posted on March 13, 2024 by admin

‘Mașinăria de minciuni’ de Philip N. Howard, apărută în 2020 și publicată în România în 2023 de Editura Paralela 45 în traducerea lui Claudiu Neacșu este o carte care m-a interesat din primul moment în care am auzit despre ea. Subiectul este relevant și din punctul meu de vedere profesional și al angajării sociale și al înțelegerii lumii în care trăim. Am studiat și eu influența Internetului și a rețelelor de socializare și am scris și eu destul de mult despre acest subiect.  Despre cât de actuală și cât de relevantă este cartea ne poate sta mărturie această știre apărută astăzi, 7 martie 2024, data când scriu această recenzie:

‘Întrebaţi în ce măsură consideră că alegerile din 2024 (europarlamentare, locale, parlamentare și prezidenţiale) vor fi afectate de dezinformare şi ştiri false, 34.2% spun că în foarte mare măsură, 37% în mare măsură, 19.4% în mică măsură, iar 7% deloc. 2.3% nu ştiu sau nu răspund.’

Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Sondaj INSCOP: ‘Mai mult de jumătate dintre români votează mereu același partid. Peste 45 la sută cred că alegerile nu sunt corecte.’ – https://ziare.com/alegeri/alegeri-romani-partid-voteaza-sondaj-1856836?

Peste 71% dintre români considera că dezinformarea și știrile false vor influența alegerile din 2024. În cuvintele lui Philip N. Howard este vorba despre ‘mașinăriile de minciuni’.

Cine este Philip N. Howard? Născut la 9 decembrie 1970 la Montreal, este sociolog și cercetător în comunicații, expert în domeniul impactului tehnologiilor informaționale asupra democrației și inegalității sociale. A studiat modul în care noile tehnologii informaționale sunt utilizate atât în angajamentul civic, cât și în controlul social în țări din întreaga lume. Este profesor de Studii Internet la Institutul de Internet și la colegiul Balliol de la Universitatea din Oxford. Din martie 2018 până în martie 2021, deci și în perioada când această carte a fost scrisă și publicată, a fost director al Programului pentru Democrație și Tehnologie de la Institutul de Internet Oxford. În această calitate, Howard a contribuit la peste 130 de rapoarte despre propagandă computațională, comunicare politică, interferență electorală și abuzarea mediilor de socializare de către politicieni și guverne străine. A fost invitat să depună mărturie despre interferențele electorale în fața Parlamentului Regatului Unit, a Comisiei Europene și a Senatului SUA.

Ce sunt ‘mașinăriile de minciuni’ din titlu? Iată o definire oarecum formală:

‘Dacă aş fi constrâns să ofer o definiție formală a maşînăriei de minciuni, aș spune că această carte se referă la mecanismele sociale şi tehnice de punere a unei afirmații neadevărate în slujba ideologiei politice.’ (pag.14)

‘O maşinărie de minciuni încorporează un sistem de oameni şi tehnologii care distribuie mesaje false în slujba unei agende politice. Sistemul implicat poate include mai multe tipuri de organizații, persoane și relații (de la angajați plătiți, la voluntari înscrişi în diferite asociații și până la grupuri de afinitate care produc conținut şi îl distribuie prin intermediul rețelelor de familie şi de prieteni). Persoanele care produc acest conținut au fie un stimulent politic, fie unul financiar pentru a depune un astfel de efort – lucrează pentru partidele politice ori sunt consultanţi politici şi lobbisti ai grupurilor de interese dintr-un domeniu al economiei. Însă cei mai importanți oameni din aceste rețele sunt cetăţenii care fac greşeala de a da mai departe o informație eronată provenită dintr-o sursă de ştiri necorespunzătoare, de la un utilizator fals sau de la un agent politic de faţadă, către nişte rețele mai largi de cetățeni şi alegători reali.’ (pag.39)

Observați că noi, utilizatorii Internetului, suntem direct implicați, suntem într-un fel, voit sau nu, parte din mașinărie. Pentru a preveni situația în care devenim canale de comunicare și de amplificare a dezinformărilor, trebuie să înțelegem cum funcționează acestea. Philip N. Howard le demontează și le expune structura și dedică un capitol amplu fiecăreia dintre cele trei componente principale:

‘Maşinăriile de minciuni au trei componente principale. Și, dacă examinăm piesele şi înțelegem cum funcționează împreună, putem concepe modalități de a le demonta sau chiar de a le împiedica să fie construite. Prima componentă o reprezintă producătorul de minciuni, care serveşte o ideologie sau interesele elitelor politice. Acest producător este adesea un candidat politic, o echipă de campanie, un partid politic sau o agenție a unui guvern autoritar, dar poate fi și un actor politic marginal mânat de intenția de a perturba viața publică. A doua componentă constă în distribuitorul de minciuni: algoritmul pe care firmele de social media îl furnizează pentru răspândirea conținutului. Rețelele sociale precum Facebook, Instagram, Twitter şi WhatsApp – precum şi datele pe care le colectează despre preferințele noastre politice – reprezintă sistemul de distribuție a minciunilor politice. Cea de-a treia componentă-cheie este promotorul de minciuni, de obicei o firmă de consultanță, un lobbist sau un mercenar politic care obține profit din vânzarea, amplificarea şi promovarea dezinformării. Marile maşinării de minciuni au sisteme de producție, distribuţie şi marketing care depăşesc granițele internaționale….’ (pag. 25)

În viziunea lui Howard, mașinăriile de minciuni sunt structuri socio-tehnologice, preluând comandamente sociale sau personale cum sunt dorința de comunicare și asociere, cauze ecologice sau legate de drepturile cetățenești și imperative politice, în special în perioadele electorale, și promovându-le prin intermediul mijloacelor de comunicare, acces la informație și difuzare a mesajelor făcute posibile de revoluția internetica. Ce facem însă atunci când în loc de informație este propagată dezinformația? 

‘În concluzie, mecanismul pe care trebuie să-l înțelegem și să-l restructurăm implică atât oamenii, cât şi tehnologia. Unii oameni generează dezinformări politice; platformele de socializare precum Facebook, Instagram şi Twitter le răspândesc. Unii politicieni transmit mesaje negative; Twitter propagă mai departe furia şi indignarea cauzată de respectivele mesaje. Desigur, mulți jurnaliști continuă să facă jurnalism de înaltă calitate, iar numeroși politicieni au idei pozitive şi constructive despre politicile publice. Însă jurnalismul longeviv şi de înaltă calitate, precum și ideile noi și interesante despre politicile publice nu sunt diseminate la fel de mult că ştirile extremiste, conspiraționiste şi senzaționale, deşi lipsite de conținut. Oare, dacă am analiza întregul mecanism, cu părțile sale sociale şi tehnice, l-am putea reproiecta să sprijine normele democratice?’ (pag.50)

Pentru a exemplifica mecanismele componente ale mașinăriilor de minciuni – producția, distribuirea și promovarea dezinformației – autorul imaginează două firme imaginare, una în Polonia, cealaltă în Brazilia, care furnizează servicii de consultanță: Imitacja și Imitação. Este vorba despre nume și companii fictive, dar după modelul lor există zeci sau sute de firme reale în toată lumea. Multe acționează în umbră și cu greu se poate afla ceva despre activitatea lor, altele sunt faimoase și au imagini publice foarte vizibile.

Una dintre componentele care s-au dovedit extrem de puternice în campanii de dezinformare bine organizate sunt boții. Diversitatea și modul lor de acțiune sunt descrise în detalii și sunt în mare parte actuale și astăzi, chiar daca evoluția boților a înregistrat un salt calitativ semnificativ în ultimii ani prin utilizarea Inteligenței Artificiale generative.

‘Un bot sau botnet – termeni care provin de la robot şi network – reprezintă o colecție de programe care fac să comunice între ele mai multe dispozitive, pentru a îndeplini nişte sarcini. Un bot poate lua forma unui utilizator fals, fiindcă înmagazinează o serie de afirmaţii şi răspunsuri prestabilite, pe care le expediază către conturile din rețeaua sa imediată. O colecție de boți, lucrând în mod concertat ca un botnet, expediază cascade masive de conținut către o rețea extinsă de utilizatori umani … Având puterea de a se replica și de a trimite rapid mesaje, boții perturbă în mod eficient o conversație dintr-o rețea de utilizatori sau încetinesc serverele unei platforme şi consumă lățimea de bandă a unui utilizator. O altă problemă, mai periculoasă, este că boții au capacitatea de a trece drept persoane reale, în rețelele noastre sociale. Este deja dificil să-ți protejezi propria identitate online şi s-o verifici pe-a altcuiva, dar boții introduc un nivel suplimentar de incertitudine în ceea ce priveşte interacțiunile pe care le avem în social media.’ (pag. 94-95)

Cartea fiind scrisa și apărută în 2020, cele două cazuri faimoase de utilizare a mașinăriilor de minciuni în scopuri politice și specific electorale menționate aparțin mijlocului deceniului precedent. Este vorba despre referendumul despre Brexit din Marea Britanie și despre alegerile prezidențiale americane din 2016. Sunt expuse mecanismele tehnologice, elementele de inventivitate introduse de aceste campanii cum ar fi microtargetarea, expunerea selectivă și propaganda computațională, dar și cadrul legal și abaterile de la normele electorale care au fost expuse în aceste ocazii. Toți acești factori au contribuit în mod decisiv, în opinia autorului, la rezultatele finale ale proceselor electorale. O consecință și mai gravă, poate, și de termen lung este erodarea încrederii electoratului în legătură cu procesele politice și scăderea influenței, până la dispariție, a mijloacelor de informare profesioniste.

‘Numeroși factori au dus la răspândirea extrem de rapidă a ştirilor false, cu efecte diverse în diferite țări. Jurnalismul, în special presa scrisă, s-a transformat radical, de la apariția presei online și a unor platforme precum Google şi Facebook. Cel mai profesioniste agenții de ştiri din fiecare țară trebuie acum să concureze cu producătorii de conținut – naționali şi internaționali – care produc ştiri neserioase, respectiv comentarii generatoare de senzațional, conspiraționiste, extremiste și incendiare, ambalate sub formă de ştire.’ (pag. 198)

‘Referitor la profesionalism, aceste canale de difuzare a informației ignoră cele mai bune practici, precum şi standardele jurnalismului adevărat. Ele nu furnizează informații clare despre autorii, editorii, reporterii şi beneficiarii reali ai ştirilor. Omit chiar şi informațiile elementare privind transparența, evitând responsabilitatea vizavi de finanțarea activității lor, și nici nu publică vreodată dezmințiri. Din punct de vedere stilistic, folosesc un limbaj bazat pe emoții, cu expresii menite să incite la revoltă, hiperbole, atacuri la persoană, titluri înşelătoare, majuscule excesiv folosite, generalizări şi erori dăunătoare, imagini neclare, grafică provocatoare şi meme mobilizatoare. Toate sunt lipsite de credibilitate, bazându-se pe minciuni şi teorii ale conspirației, folosite strategic. Astfel de organizații pun în circulație o poveste fără a consulta în prealabil mai multe surse şi, evident, nu verifică faptele. Sursele însele sunt rareori echilibrate sau demne de încredere. Subiectivitatea acestor instituții variază de la texte cu o uşoară tentă ideologică până la relatări exagerat de partizane. În mod frecvent, sunt prezentate drept ştiri nişte articole de opinie, eseuri sau comentarii pe marginea unor subiecte arzătoare. În fine, aceste organizații creează deseori site-uri întregi de știri contrafăcute, imitând culorile şi modalitățile de promovare folosite de mass-media profesionistă. Asta implică imitarea imaginii (fonturi, mărci, stil literar etc.). Comentariile sunt deghizate în ştiri, făcând trimitere la diferite agenții de presă și surse credibile, iar titlurile au un ton jurnalistic, articolele conținând data calendaristică, ora difuzării şi locația.’ (pag. 148-149)

În lumea în care rolul editorului ca dispecer controlor de calitate al informației a dispărut și orice dispozitiv conectat la Internet (cu operator uman sau automat) poate genera conținut sau ceva ce seamănă a conținut, concurența este extrem de dificilă și zgomotul informațional derutează utilizatorii.

‘Absența editorilor umani din fluxurile noastre de ştiri facilitează, de asemenea, manipularea rețelelor sociale de către actorii politici. Am constatat că liderii politici din multe democrații tinere folosesc în mod activ automatizarea, pentru a răspândi dezinformări şi ştiri false. Se pare că rețelele de socializare au trecut de la statutul de infrastructură firească pentru împărtăşirea nemulțumirilor colective și coordonarea angajamentului civic la cel de tehnică de calcul pentru controlul social exercitat de consultanți politici abili şi dictatori lipsiți de scrupule.’ (pag.205)

Se poate observa o orientare destul de clară a criticilor din carte spre politicienii și instituțiile care aparțin populismului de dreapta. Fenomenul însă are o distribuire destul de echilibrată pe eșichierele politice globale și de el beneficiază și guverne autoritare cu orientare de stânga (China, Venezuela) precum și state care aparțin spațiului dictatorial islamic (Iran, mai recent și Turcia). Posibil ca într-o ediție revizuită în 2023 imaginea prezentată să fi fost ceva mai nuanțată. Dar chiar și în 2020, Philip N. Howard scrie:

‘Rusia şi China sunt, cu siguranță, superputeri atunci când vine vorba despre lansarea unor campanii de dezinformare. Însă ne putem aştepta ca și alte regimuri să-şi dezvolte capacitatea de a influența opinia publică la nivel global. Turcia, Iranul şi Venezuela îşi utilizează deja maşinăriile de minciuni în probleme-cheie privind drepturile omului şi afacerile internaționale. Guvernele autoritare tind să învețe unele de la altele, iar noi am văzut tot mai multe astfel de regimuri aplicând aceste tehnici. În 2017, existau 28 de țări având organisme formale – agenții guvernamentale secrete, grupuri de lobby, partide politice sau staffuri de campanie – capabile să folosească algoritmii din social media pentru a distribui informații false. Doar un an mai târziu, atunci când a fost făcut acelaşi inventar, numărul acestor țări crescuse la 48. Apoi, în 2019, am găsit 70 de astfel de state. Având în vedere că tot mai mulți actori politici îşi dau seama că pot fi ținta altora, numărul guvernelor străine și al politicienilor care pompează resurse pentru a produce maşinării de minciuni nu va face decât să crească.’ (pag. 200)

Rusia lui Putin este și în acest context un caz special. Howard identifică unele dintre primele ‘premiere tehnologice’ în domeniul boților în activitățile organizate sau sponsorizate de neo-naționalismul și imperialismul rus, încă dinainte de 2010. Influențarea campaniei electorale prezidențiale americane în 2016 este atribuită în mare măsură tot Rusiei. Rusia nu este lider tehnologic în multe domenii în zilele noastre, dar iată unul în care poate revendica cu succes pionieratul.

O problema a cărții, și în fapt a majorității cărților despre tehnologiile avansate în contextul evenimentelor curente, este faptul că descrie o realitate foarte dinamică, una caracterizată de schimbări rapide. Chiar și exemplele politice din carte par a aparține unui trecut mai îndepărtat decât numărul de ani scurși. În 2024 avem de-a face cu o nouă campanie prezidențială americană, și lumea a trecut prin încă una în 2020.  În Brazilia s-a schimbat de două ori în mod radical regimul politic și chiar și în Polonia a avut loc o schimbare completă de direcție. Și mai vizibile sunt însă progresele tehnologice. Philip N. Howard a sesizat bine impactul posibil al Inteligenței Artificiale și îi dedică un număr de paragrafe corecte, însă depășite de evenimente. Saltul calitativ în AI care a avut loc în ultimii doi ani are perspective amețitoare pentru perfecționarea mașinăriilor de minciuni. Nu doar că boții devin din ce în ce mai experți în a simula comportamentul, vorbirea și modul de a gândi al oamenilor, dar și fabricarea de ‘documente’ care să sprijine sau chiar să reprezinte miezul știrilor false constituie un salt calitativ îngrijorător în epoca Inteligenței Artificiale generative.

Ultimul capitol al cărții m-a dezamăgit puțin. În el, Philip N. Howard încearcă să propună niste soluții de viitor, și pregătește un fel de climax, promițând să dezvăluie aici ‘cum salvăm democrația’. Mi-a plăcut că a început prin a sugera că viitorul nu ar trebui să restrângă comunicațiile (deci nu introducerea unor filtre cenzoriale sau sugrumarea surselor ar fi soluția) ci să le extindă. Ceea ce propune în continuare este un grup de cinci măsuri care ar avea ca scop să scoată informația de sub presupusul control al marilor firme IT și transferarea acestora în biblioteci publice transparente, accesibile tuturor. Ar transforma asta mașinăriile de minciuni în mașinării ale adevărului și transparenței? Întrebarea este cum ar putea avea loc o asemenea tranziție de la situația reală și complexă în care ne aflăm astăzi. Alegătorii sunt cei pe care îi vedem în rezultatele alegerilor și utilizatorii Internetului sunt cei pe care-i citim în postări. Textul capitolului este plin de exprimări ca ‘ar trebui’, ‘sunt necesare’, ‘avem nevoie de …’,etc. Am impresia însă că ceea ce propune Philip N. Howard în acest capitol ne bagă într-o situație de gen ‘Catch 22’. Presupunând că suntem de acord cu acest plan, în cine să avem încredere pentru a legifera și executa un asemenea proces de tranziție? În aceleași parlamente și aceiași politicieni aleși în funcții executive cu ajutorul mașinăriilor de minciuni? Ce interes ar avea aceștia să distrugă sau să schimbe radical sistemul care a pus puterea în mâinile lor? Nu am alte propuneri de soluții minune pentru viitor, dar aș începe de la reducerea, dacă nu încetarea, demonizării ‘marilor firme IT’ care sunt astăzi posesoarele uriașelor baze de date despre utilizatorii aplicațiilor de medii de socializare și ai altor aplicații. Acestea au făcut fără îndoială greșeli și au folosit și folosesc în mod nu foarte transparent datele despre utilizatori și algoritmii de prelucrare ale acestora. Scopul lor însă a fost intotdeuna clar și declarat – profitul. Acesta este capitalismul, fără profit o afacere nu se poate menține și dezvolta. De 20 de ani și mai bine, ca utilizatori, nu plătim nimic pentru Facebook sau Google. Personal am mai multă încredere în motivațiile liderilor marilor companii IT (cu o excepție) decât în cele al politicienilor.

Câteva cuvinte despre această ediție a cărții. Traducerea lui Claudiu Neacșu mi s-a părut foarte bună, cu o singura observație: m-a deranjat folosirea repetata a expresiei ‘social media’. Mie nu-mi sună deloc românește. Eu prefer să folosesc ‘medii de socializare’ – echivalent românesc corect și nu cu mult mai lung. Cele 240 de pagini de text sunt însoțite de un aparat critic de încă 38 de pagini incluzând un Glosar, note și bibliografie. Formația științifică a autorului este evidentă și rigoarea este la locul ei, mai ales că argumentațiile sunt susținute în multe locuri de date statistice ale căror sursa și moment în timp sunt importante, tocmai într-o discuție despre adevărul informării pe Internet.

‘Mașinăria de minciuni’ este o carte pasionantă despre un subiect fierbinte. Chiar dacă este ușor depășită ca evenimente și tehnologie în unele detalii, structura este clară și demonstrația cât se poate de elocventă. Situația complicata a lumii în care trăim se datorează în considerabilă măsură folosirii greșite sau cu rea intenție a progreselor uluitoare în ceea ce privește accesul și viteza de transmitere a informației din ultimele decenii. Mai este posibil să frânăm procesul de degradare a informării și a dezbaterii publice și să transformăm mașinăriile de minciuni în mașinării de adevăr și transparență? Răspunsul nu este clar, dar trebuie să încercam. La fel ca și în alte domenii critice ale lumii contemporane – înarmarea nucleara, echilibrul climatic și ecologic – pericolele sunt imediate, reale și imposibil de ignorat.

Posted in books | Tagged , , | Leave a comment