Memoria mea de cinefil are ciudatul obicei de a lipi de multe ori filmelor văzute cu mulți ani în urmă locul și împrejurările în care am văzut filmul. Aveam în jur de zece ani când am văzut pentru prima dată ‘Planeta furtunilor’. Anul era aproximativ 1963, iar cinematograful era Union, cel de lângă blocul Turn din Capitală, care cu vreun deceniu mai târziu avea să devină pentru o vreme sediul Cinematecii. Era perioada în care apărea legendara Colecție de Povestiri Științifico-fantastice, părinții mei erau printre fani și prin anii 70 mă puteam lăuda că aveam una dintre colecțiile complete ale acestei serii de fanzine în limba română.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm2206525184

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm2206525184

 

Re-vederea recentă a filmul sovietic care în original se numea ‘Planeta Bur’ mi-a prilejuit și o călătorie în timp prin vizionarea acestui film despre o călătorie în spațiu. S-ar putea să fi fost unul dintre primele filme științifico-fantastice pe care le-am văzut vreodată, dacă nu cumva primul, dintr-o serie lungă care continuă până astăzi, căci pasiunea pentru gen născută în acei ani nu s-a atenuat ci dimpotrivă. A fost probabil și unul dintre primele filme sovietice pe care le vedeam, și unul dintre singurele, căci în familia mea nu prea era agreată în acea perioada nici limba și nici cultură rusă, dominată în primele decenii ale comunismului de propaganda sovietică. Și totuși era vorba despre un film singular și destul de deosebit chiar și în peisajul cinematografiei sovietice din acei ani. Îmi lipsea însă complet perspectiva, căci filmele americane nu ajungeau în România în acei ani decât în număr foarte mic, și filme ca ‘Destination Moon’ (1950) regizat de Irving Pitchel, ‘When Worlds Collide’ (1951) al lui Rudolph Mate, ‘Forbidden Planet’ (1956) regizat de Fred M. Wilcox sau ‘Robinson Crusoe on Mars’ (1964) al lui Byron Haskin erau complet necunoscute publicului românesc.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm713418496

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm713418496

 

Avea de fapt loc în acei ani o competiție paralelă cursei pentru explorarea spațiului cosmic între cele două mari supraputeri – Uniunea Sovietică și Statele Unite – reprezentând cele două sisteme politice care se aflau angrenate în complexul sistem de relații numit Război Rece care includea diplomație înarmată și un echilibru al terorii nucleare. Cinematografia ca formă de artă populară cu cea mai mare distribuire în rândurile marelui public încerca să oglindească această competiție. Începutul anilor 60 a fost o perioadă în care sovieticii păreau să câștige cursa științifică, dar nu la fel stăteau lucrurile pe plan artistic. Misiunea de a recupera această întârziere a fost încredințată studiourilor de filme științifice din Leningrad. Regizorul filmului a fost Pavel Klushantsev (1910 – 1999). Descendent din partea mamei dintr-o familie de nobili ruși, Klushantzev era cunoscut mai ales ca operator, filmul său cel mai cunoscut până atunci ca regizor fiind documentarul educativ ‘Drumul spre stele’ din 1957. Astăzi am fi numit acel film ‘docu-dramă’, o combinație de explicații științifice despre explorarea spațiului cu efecte speciale care descriu imponderabilitatea, activitatea pe o stație spațială sau drumul spre lună și cu scene jucate de actori.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2123097088

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2123097088

 

Din câte se știe ‘Planeta furtunilor’ a fost singurul film de lung metraj de ficțiune regizat de Klushantsev. Orientarea științifică a echipei cu care a lucrat este evidentă în atenția acordată elementelor științifice în raport cu structura slabă și convențională a intrigii și narațiunii. Dacă imaginea rachetelor spațiale ne impresionează prea puțin în comparație cu efectele create pe calculator cu care suntem astăzi obișnuiți, în schimb scenele de imponderabilitate sau descrierea naturalistă a contactului dintre oameni și monștrii care populează planeta sunt executate cu exactitate. Pot mărturisi acum, după  circa 55 de ani, că băiatul de vreo zece ani care eram la prima vizionare s-a ascuns literalmente sub scaun când tentaculele monstrului venusian păreau a pune în pericol viață curajosului cosmonaut. Chiar și în perspectiva de acum, după sute de filme de science-fiction vizionate într-o jumătate de secol, unele scene rămân expresive. Altele sunt mai puțin reușite, de exemplu siluetele de dinozauri cu care Klushantsev și colegii săi au populat planeta par firave ilustrații dintr-un manual școlar. Intriga însăși nu oferă prea multe motive de comentariu fiind cam la nivelul unui episod din serialul de televiziune ‘Star Trek’ care avea să apară cu câțiva ani mai târziu. Cosmonautii sunt surprinzător de independenți și după ce una din cele trei nave spațiale ale misiunii este distrusă de un meteorit hotărăsc singuri, cu abnegație sovietică, să continue misiunea. Cele două echipe de exploratori pierd momentan legătura și se vor caută unii pe alții înfruntând primejdiile. Singura femeie din echipaj va trebui și ea să ia singură o hotărâre crucială de care depinde viața colegilor ei de misiune. Eroism și devotament stahanovist in spațiu.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2504407552

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2504407552

 

Surprinzătoare (în bine) este cantitatea destul de redusă de propagandă într-un film care se vrea și un răspuns filmelor similare americane. Într-un singur moment al filmului este lăsat puțin loc unui discurs de mulțumire pentru sprijinul acordat de popoarele sovietice. Există și un personaj ne-sovietic, cercetătorul Kern, care are concepții puțin capitaliste, dar este totuși un personaj pozitiv. Ni se spune că este finanțat de un grup independent de cercetători. Conceptul de misiune internațională nu se născuse încă, dar suntem pe drumul cel bun. Americanii aveau să reciprocheze cu prezența comandantului Cehov pe puntea de comandă a primei misiuni Star Trek. Kern este și cel care manipulează robotul John, și el destul de bine realizat ca viziune cinematografică, și unul dintre primii roboți din istoria filmului dotat nu numai cu inteligență și spirit de sacrificiu, dar și cu simțul umorului. Mai puțin bine stă filmul la capitolul costumelor purtate in timpul voiajului orbital, încă nu venise moda elegantelor uniforme spațiale.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2474960640

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2474960640

 

Aspectele științifice ale filmului includ și câteva puncte slabe. Alegerea planetei Venus ca țintă de explorare reflectă stadiul cunoștiințelor științifice existente la începutul anilor 60. Condițiile atmosferice de pe Venus (la fel și Marte de altfel) erau puțin cunoscute și atât sovieticii cât și americanii au trimis sonde automate spre ambele planete. Datele obținute ulterior (o mare parte furnizate de sondele sovietice) aveau să arate că atmosfera planetei Venus este compusă din gaze otrăvitoare, temperaturile și presiunea atmosferică sunt extrem de ridicate și viața așa cum este imaginată în film este practic imposibilă. Într-un singur domeniu au nimerit foarte precis autorii – furtunile.  Altfel, deschiderea căștii spațiale pe suprafață planetei cum se întâmplă într-una dintre scene i-ar ucide imediat pe astronauți. În secolul 21 Marte este tința preferată a explorării spațiale și va fi probabil următoarea planetă a sistemului solar pe solul căreia vor călca, peste câteva decenii, astronauți de pe Terra.

Filmul ‘Planeta furtunilor’ a avut totuși răsunetul său la momentul respectiv și a atras și atenția distributorilor americani. Aceștia au cumpărat filmul dar nu l-au distribuit ca atare, ci au folosit o parte din scene, în special cele conțînând efecte speciale, pentru a crea două filme americane independente: ‘Călătorie spre planeta preistorică’ realizat în 1965 de Curtis Harrington, și ‘Călătorie spre planeta femeilor preistorice’ realizat în 1968 de cunoscutul regizor Peter Bogdanovich sub pseudonimul Derek Thomas. Timpul însă nu a stat în loc. Primele episoade ale serialului de televiziune Star Trek au fost realizate în 1966, și în 1968 avea loc premiera filmului care a schimbat cursul istoriei genului science-fiction: ’2001, O Odisee Spațială’.  Lui Pavel Klushantsev filmul nu i-a purtat însă mare noroc. ‘Planeta furtunilor’ a fost primul și ultimul sau film de ficțiune. Eșecul programului spațial sovietic în competiția cu cel american avea să ducă și la reducerea interesului pentru filme sovietice de gen. După el Klushantsev s-a reîntors la genul documentar, filmele sale despre Luna și mai ales cel despre Marte realizat în 1968 având elemente vizuale foarte spectaculoase. În 1972 și cinematografia sovietică avea să realizeze un mare salt artistic prin ‘Solaris’ a lui Andrei Tarkovsky.

Una dintre versiunile în limba rusă ale filmului cu subtitluri în limba engleză poate fi văzută pe youTube la https://www.youtube.com/watch?v=RN14uPTPUWk.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

 

Ise yarar bir sey‘ by Turkish director is a combination of art and road movies quite different from the other films (not too many, unfortunately) that I have seen coming from Turkey. If I am to compare her style with a cinematographic school that I know better, I would pick the Romanian ‘minimalist’ cinema of the last 10-15 years. ‘s focus is very much on the details of everyday life, her actors are all very well selected and directed and the insight to their psychologies and motivations is deep and sympathetic. The overall vision does not avoid symbolism, as well as a critical but not necessarily direct approach to reality.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6214084

source http://www.imdb.com/title/tt6214084

 

The heroes of the film are two women belonging to two different generations, who meet in a railway station before taking together the train on an overnight trip to a remote city on the seashore. The elder one is in her 40s, she seems confident and cultivated, and likes to observe life and other people with an empathetic look. She declares to be a lawyer, and we later understand that she is also a poet, a detail that we discover gradually and which plays an important role in the story. The younger one is in her 20s, she is a nurse who dreams to become an actress, vulnerable and under stress because her trip has an unusual goal – helping a friend of a friend to die. Somehow obliged at the beginning by the closed enclosure of the traveling train (where more than half of the action takes place), the two women forge a dialog that helps them know each other and us understanding piece by piece who they are. At the end of the train trip the poet joins the younger woman in her deadly mission. Is this by curiosity? Maybe to understand what makes a man want to die? Or rather to avoid his death and the potential torment that the young woman would go through if she performed the deed – forbidden by conventional moral and by laws?

 

(video source Binbir Dizi)

 

I liked the film, but I should warn other that this is not easy stuff. has a sure hand as film director, the cinematography is beautiful, the acting is excellent. There is a lot of quality of the poetic kind in this movie, but it is slow developing, it asks to be discovered, and some of the best stuff comes by the end, and is buried in characters development, in off-screen or loudly read text including some poetry, with situations that are interesting on the psychological plan, but far from spectacular. One scene, the 25 years reunion of the high school colleagues that the elder woman attends (that was the initial goal of her trip) offers a one shot very sharp view through the middle class of the Turkish society, and this is the one that reminded me similar scenes in two Romanian movies. It’s beautiful and interesting, but somehow detached from the rest of the film. There is also no decisive conclusion to the story, the message seems to be about life and death being part of the same unique universe, but this is left to the viewers to reach. It may also say that beauty is in the details of life as observed by the principal character, but it may not be worth clinging to it at any price.

 

Watching any film by  is an enriching experience, an experience that teaches the viewers some new things about cinema and some new things about life. Live Flesh (“Carne tremula” in Spanish) is not exception. It is a film about passion and desire, it is a melodrama that makes more sense than life itself, it presents five characters whom we get to know by the end of the film better than our own family.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0118819

source http://www.imdb.com/title/tt0118819

 

The story has one prologue, one first chapter taking place twenty years later, more chapters in the contemporaneity (meaning 1997) and a prologue a few months later. A young woman (only appearance in this movie as a live person by ) gives birth, it’s the sleepy Madrid at the end of the Franco era, still a policy state, still hard to catch a taxi even if the streets at night are empty, so the birth takes place in a semi-hijacked bus. Twenty years later in bustling democratic Madrid two cops are called to a place where a young 20 years old pizza delivery boy (yes, that boy) has an altercation with a beautiful young prostitute. Shots are being fired, and one of the policemen is hurt and becomes crippled, not before drawing the attention of the young woman. A few years later the boy gets out of jail and plans to revenge the policeman who stole his youth. His revenge involves not only the woman but also the wife of the other cop. We are in full Almodovar melodrama, everybody is in love or makes sex with everybody else, it’s not a romantic triangle but a love and passion pentagon. All funny and sexy, violent and endearing

 

(video source Vhs Archives)

 

The songs of Chavela Valdez inspired part of the story and the approach of . As in many other of his films he makes no moral judgment about the actions of his characters, but we feel that he cares about them all, and would like to make us care too. Although it’s a mix of comedy and melodrama  ‘Live Flesh‘ never goes where we expect, because the director and story teller does not run away from mixing the beautiful and tend with the ugly and cruel aspects of life. performs here in one of the best roles of his early career, and the rest of the team including , , and define each their characters, each of them with his or her own passion and aspiration to love. Although it is hazard that seems to trigger many of the events, the ending provides a fulfilling sensation. The divinity (I mean, of course, the film director) takes care of everything.

 

Born in Costa Rica and having lived most of her life in Mexico, singer Chavela Vargas was a pioneer on many respects. Born in 1919, she became famous in the 1950s but her career was interrupted and she was forgotten two decades later to the point that many people believed her to be dead. Her comeback around the age of 70 was one of the most remarkable in the history of music, so was her presence in the public awareness, both for her music and for attitude. The film Chavela co-directed by  and with the participation of is part of a spectacular comeback of an artist whose life is still surrounded by mysteries six years after her death.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6217664

source http://www.imdb.com/title/tt6217664

 

Chavela Vargas was a very non-conventional woman and artist who built her career and lived much of her life in a conservative country. She sang the music of the Mexican cowboys (‘rancheras’) and dressed unconventionally. It was only very late in her life and career that she could go public as a lesbian, but her sexual orientation as well as the alcohol addiction were the principal causes of her fall of the grace of the public at the peak of her career, despite her success and popularity. Audiences simply believed that she is no longer alive, but to everybody’s surprise (including probably her own) she had the courage and power to make one of the most sensational comebacks in the history of music, enjoying again success, and becoming an international celebrity. She was older than 80 years when she made her debut in places like Carnegie Hall or Olympia, and her music was a source of inspiration for several films of .

 

(video source Movieclips Film Festivals & Indie Films)

 

The documentary spends quite little time dealing with her early career, focusing or her fall and comeback. It is based mostly on her own interviews and on testimonies from her friends and colleagues. There is a lot of material about her private life, less about her music. As in many musical documentaries music presented on screen (with very appropriate English translation of the lyrics) speaks best about her art, but for me, knowing close to nothing about Mexican or Latin American music of the 20th century, I found that there is too little material or none about her musical innovations and why she was different and better than most of the other musicians of her generation. It’s more a documentary about an exceptional life than about an exceptional musician.

This season of the Academy Awards has two strong contenders in movies that deal with the events that took place in May and early June 1940. While ‘s Dunkirk used the power of the computer effects to retrace the saga of the evacuation of the British army from the beaches of Europe in the first year of WWII, ‘s Darkest Hour takes us in the shady rooms of the politicians and army decision makers who had to make crucial decisions after the disastrous beginning of the war. While the focus in the first movie was on the collective resistance and heroism, the later puts on the first plan the personality of the man who took upon himself the reigns of power in the most difficult moments of the history of the United Kingdom.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4555426/

source http://www.imdb.com/title/tt4555426/

 

There is a lot of history in Darkest Hour, part of it facts, some other fiction trying to be true to the spirit of history. ‘se non e vero, e ben trovato’ – ‘Even if it is not true, it is a good story’. The vision created by the authors of the script presents Winston Churchill as a candidate of compromise at a crossroad of the history, who reaches the peak because he is the only politician capable of gathering Labor opposition support for a national unity government. The conservative party and the king himself are very hesitant about his nomination, and much of the first weeks (described in the movie) of his prime-ministry will be faced finessing the attempts to have him replaced by an internal party coup, and fighting to take the kingdom firmly on the path of uncompromising resistance to the Nazi enemy and fierce fight to total victory, in the conditions of the defeat of the allied armies and fall of most of the Western Europe under German occupation. It’s a story of political intrigue and the personal story of the controversial politician becoming the leader of the free world at war.

 

(video source TRAILER CITY)

 

Director does in my opinion a very good work in building the story as a political thriller, re-creating to detail the atmosphere of London at war, and bringing to life on screen the characters of the principal players of this historical drama. At some moments he plays with the formats of the frame, we can see the characters and especially Churchill cornered or squeezed to part of the surface of the screen, almost like in two-dimensional paintings, thus creating the sensation of claustrophobia or psychological pressure the heroes find themselves in. Churchill may be one of the most popular historical personalities in cinema, but the absolutely fantastic performance of brings new angles, as we see the quite old politician and flawed human being transforming himself into a leader with the moral force, political skills and strong convictions not only to lead but also to become a model for his country at war. The rest of the actors team is up to the mission as well, including as Winston’s supportive wife, with a nuanced version of King George VI (although his change of mind is not so well explained) and as his young and devoted secretary.

Winston Churchill is not only a popular film hero but he is also claimed as a model for many politicians who came after him, until today, when they try to prove that compromises and appeasement are not the right tactics when faced with enemies perceived as evil. He proved to be on the right side of history more than once, first when fighting the Nazis, later when opposing Communism in Europe. Yes, he was was also a human, he liked whisky and champagne and cigars, but this was not what made him great, but the fact that he fought for the right causes. One of the key scenes in the film shows him taking the underground – for the first time in his life! – and confronting the random sample of people in the train car with the dilemmas he is facing. They unanimously express their support for his own uncompromising positions. The moving scene intents to show that his strength derived from the people’s will. It’s a little bit romanticized and of course, fictional, but yet, this seems to concentrate the principal message of the film.

 

Relația între artă și spațiu este una dintre temele principale în istoria artelor plastice. Încadrarea obiectului artistic în spațiul înconjurător – de la pereții peșterilor la cutiile sarcofagiilor antice, de la pereții bisericilor la spațiile muzeale contemporane, trecând prin casele colecționarilor sau spațiile publice ale Renașterii sau contemporaneității – este rezultatul unui permanent joc între artist și lume, un joc în care arta se încadrează în lume, dar și lumea este constrânsă și reflectată în spațiul creat de artist. Noțiunea însăși de spațiu este și ea în evoluție, căci știința modernă a creat sau inventat modele de reprezentare canonică a spațiului, iar tehnologia a extins cunoașterea umană a spațiului înconjurător atât înspre exterior și spre marile dimensiuni precum în explorarea cosmică, ca și spre interior și spre lumea microscopică, moleculară sau sub-moleculară datorită realizărilor unor discipline ale științelor moderne cum ar fi biologia, chimia și fizica atomică și a particolelor. În acest articol voi trece în revistă câțiva artiști și evenimente artistice care pun în evidență relația în continuă evoluție dintre artă și noile dimensiuni ale spațiului revelate de progresele cunoașterii.

 

sursa imaginii http://museum.imj.org.il/exhibitions/2015/manray/en/

sursa imaginii http://museum.imj.org.il/exhibitions/2015/manray/en/

 

Cam cu doi ani în urmă Muzeul Israel din Ierusalim a găzduit expoziția ‘Man Ray: Ecuațiile umane’ care aducea în atenția vizitatorilor unul dintre aspectele mai puțin cunoscute ale operei artistului american (1890-1976) al cărui nume este legat de perioadele cele mai interesante ale curentelor Dada și suprarealist. Cunsiderat astăzi că una dintre cei mai importante personalități din istoria artei fotografice, Man Ray a creat în medii foarte diverse și dorea să fie considerat în primul rând pictor. În 1934, Man Ray a vizitat Institutul Henri Poincaré din Paris pentru a vedea colecția de modele matematice tridimensionale, realizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru a ilustra proprietățile geometrice și legătura lor cu ecuațiile algebrice. A rezultat o serie de fotografii și mai târziu de picturi ale acestor modele. În 1937 Man Ray a publicat eseul – manifest ‘Fotografia nu este artă. Arta nu este fotografie’ care marchează abandonul și detașarea programatică de fotografie ca mijloc de expresie personală. Picturile din expoziție aparțin unei perioade mai târzii, din timpul și imediat după război, când Man Ray, c american, fusese nevoit să părăsească Parisul. Fiecare pictură are titlul unei piese a lui Shakespeare. Legătura între matematică, forma geometrică în spațiu tridimensional, reducerea la cele două dimensiuni ale picturii, și cuvinte este prezentă în fiecare dintre lucrări. Expoziția a prezentat pentru prima dată modelele originale din ghips, lemn, papier-mâché și șnururi de la Institutul Henri Poincaré din Paris, alături de fotografii și de seria de picturi ‘Ecuațiile Shakespeare’. Nici o publicație sau expoziție nu a adus până acum împreună toate cele trei componente pentru un studiu aprofundat. De fapt, nici Man Ray nu a fost vreodată martor la unirea în același spațiu a triumviratului format din obiectele matematice, fotografii și picturi.

 

  sursa imaginii http://observer.com/2017/12/curator-manuel-cirauqui-on-art-and-space-exhibition-at-guggenheim-bilbao/


sursa imaginii http://observer.com/2017/12/curator-manuel-cirauqui-on-art-and-space-exhibition-at-guggenheim-bilbao/

 

Muzeul Guggenheim din Bilbao  găzduiește în această perioada o expoziție  care reunește lucrările a peste 100 de artiști care încearcă să surprindă noțiunea de spațiu. “Arta și spațiul” acoperă 60 de ani de abstracționism în artă pentru a arăta cum vizualizăm și mitologizăm spațiul în toate formele sale. Fără a se limita la spațiul extraterestru, expoziția examinează percepția spațială ca un concept abstract, atât fizic, cât și filosofic, pe care îl folosim în viața noastră de zi cu zi. Numele expoziției este inspirat de un text scris în 1969 de filosoful german Martin Heidegger pentru a ilustra o expoziție cu sculpturile monumentale ale artistului spaniol Eduard Chillida. Heidegger a contribuit în scrierile sale la teoretizarea conceptelor artei abstracte și încadrarea lor în universul existențialist, iar anul în care a fost scris acest text nu este unul oarecare, ci anul primei aselenizari și al difuzării mondiale (după premiera din 1968) a filmului ’2001: Odiseea spațială’. Filmul lui Stanley Kubrick este unul dintre jaloanele evoluției concepțiilor artistice despre relația dintre om și cercetarea spațială, și a reprezentat punctul de plecare al unei estetici vizuale care a inspirat nu numai genul de science-fiction ci și design-ul costumelor spațiale și al stațiilor de explorare a cosmosului.

 

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

 

Urmărind filosofia lui Heidegger, expoziția examinează din diferite puncte de vedere modalitățile în care arta ocupă spațiul, și spațiul este reflectat în artă. Un rol important îl joacă spațiul muzeal însuși creat de Frank Gehry. Expoziția ocupă nouă dintre galeriile muzeului și se extinde și în spațiile din jur, în armonie cu concepția arhitectului canadian-american care concepe clădirile sale îmbogățind viață culturală a orașelor care le găzduiesc și în permanent dialog cu mediul în care sunt plasate. Un exemplu: galeria 207 găzduiește secțiunea numită ‘Mutații’. Găsim aici sculptura din aluminiu și oțel al artistei americane Alyson Schotz (născută în Arizona în 1964, trăiește și crează în Brooklyn) numită ‘Obiect pentru Reflectii’ care pare a căuta să facă vizibile fenomenele fizicii, ondulatiile spațiului și timpului și interacțiunea particulelor. Asocierea cu lucrările văzute cu doi ani în urmă în expoziția lui Man Ray de la Ierusalim a fost pentru mine imediată.

 

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

 

Secțiunea din galeria 202 a expoziției de la Guggenheim Bilbao se intitulează ‘Călătorii fără mișcare’. Aparent un paradox, căci noțiunea de călătorie implică deplasare în spațiu. Și totuși, există și călătorii imaginare, și ‘călătorii în oglindă’ concept inventat în același ani 1969 de Robert Smithson. Artistul american care a trăit între 1938 și 1973 a creat lucrări de mari dimensiuni în peisajul american, ceva asemănător cu misterioasele desene gigantice pre-columbiene create pe platourile Americii de Sud, poate pentru a fi văzute de civilizații extra-terestre. Unul dintre mediile sale era fotografia, căci aceste lucrări sunt vizibile doar din avion sau din spațiu, și Smithson a murit într-un accident aviatic în timp ce supraveghea și fotografia una dintre lucrările sale în Texas. La Bilbao, în galeria 202, putem vedea o altă lucrare de mai mici dimensiuni care ilustrează același concept al evoluției temporale. Ea aparține artistului japonez Nobuo Sekine (născut în 1942) și este o structură din oțel și apă, creată tot în 1969, care evoluează lent în timp.

 

sursa imaginii http://www.alex.ro/murivales-street-exhibition/

sursa imaginii http://www.alex.ro/murivales-street-exhibition/

 

Dar nu evoluează în timp orice lucrare de artă? O idee asemănătoare poate fi ilustrată de unele din lucrările artistului român Vasile Mureșan (Murivale), născut la Bistrița în 1957 – structuri din metal sau pictate pe zidurile mai mult sau mai putin ascunse ale orașului, expuse în aer liber, în care timpul și forțele naturii continuă munca ințială a artistului. În termenii fizicii lui Einstein, este vorba despre călătorii și despre mișcare, dar mișcarea are loc doar pe axa temporală.

 

sursa imaginii https://atsukojoe.wordpress.com/2011/07/03/milky-way-bjorn-dahlem/

sursa imaginii https://atsukojoe.wordpress.com/2011/07/03/milky-way-bjorn-dahlem/

 

Voi încheia cu o exemplificare din lucrările unui artist german Bjorn Dahlem. ‘Caleea lactee’ a fost expusă în 2017 la Centrul pentru Arta Luminii din orașul german Umma. Dahlem, născut la Postdam în 1974 creează din materiale accesibile tuturor în viața de zi cu zi, modele ale spațiului cosmic și reprezentări din astrofizică, întrețînând un dialog între dimensiunile universului infinit și spațiul finit în care ne ducem viața.

Desigur, acestea sunt doar câteva mostre dintr-o problematica fascinantă, care preocupă și va continua să se afle în atenția multor artiști. Vom urmări, vom vedea, și vom discuta.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Ilustrația de pe coperta cărții ‘Zeppelin’ semnată de Adrian G. Romila (apărută în 2017 în colecția ‘EGO proză’ a Editurii Polirom) mi s-a părut familiară din momentul în care am luat cartea în mâna pentru prima oară. Curios fiind, am căutat proveniența ilustrației. Da! Casele acestea poate că nu le-am văzut de fapt niciodată, dar am cunoscut strada, îmi amintesc curbura ei și știu exact locul unde a fost făcută fotografia. Era strada Petru Rareș din Piatra Neamț, orașul vacanțelor de vara ale copilăriei, strada unde se află și se mai află și acum, casă construită în anul 1920 de bunicii mei, singura rămasă în picioare după aproape un secol de existență, înconjurată azi de clădiri construite toate în ultimii 20 de ani. Strada fusese botezată vremelnic (o vremelnicie care a durat vreo 40 de ani) strada Lenin, și pe la începutul anilor ’60 această parte a străzii care se vede în fotografie a căzut victimă buldozerelor care au făcut loc centrului nou al orașului, dar aceste case și această parte a străzii am parcurs-o copil fiind de sute de ori, de mână cu bunicii mei, și undeva, după cotitură spre stânga, pe drumul spre bariera Dărmănestilor, se află casa lor.

Desigur, în amintirea mea, niciun balon uriaș, Zeppelin, nu domină peisajul. Asta nu înseamnă că el nu ar fi fost posibil. Ca și multe alte detalii, amintirea mea despre locul din fotografia veche, luată din arhiva personală a autorului, este consistentă cu îmbinarea de istorie și imaginar, de realitate și legendă, care constituie materialul acestei cărți.

 

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

 

Cartea începe cu un prolog care este o introducere a locului dar și o definire a atmosferei care domină întreaga scriere. Se pleacă de la o reformulare a Genezei biblice și se ajunge la menționarea explicită a numelui lui Victor Brauner, artistul suprarealist, dintre cei mai iluștri oameni născuți în aceste locuri, plecat în lume cu peisajul copilăriei ambalat în amintiri și visuri, pentru a-l recompune cu sculele artistului modern:

‘Lumea cea nouă era o splendoare, sub emisfera de cristal pe care se vedeau soarele ziua, luna și stelele noaptea. Privind-o, Dumnezeu a ales, din toate, trei culmi împădurite, nu prea înalte. Apoi a scăpat cu unghia Lui mare, ca un plug încovoiat, albia unui râu grăbit și rece, căruia i-a dat drumul să curgă la vale. Mai departe a băgat tacticos mâna în lada cu scule și a scos un pumn de căsuțe ca niște zaruri, cu acoperișuri și hogeacuri minuscule. Le-a risipit ici-colo la poalele celor trei culmi, de-o parte și de alta a râului, precum pietricelele multicolore într-o găleată. A pus în căsuțe, cu propria-i mână, oameni, unul câte unul, astfel încât ulițele, curțile, grădinile, prăvăliile cu vitrine și firme pictate s-au umplut imediat de mișcare și de glasuri. Așa s-a născut Orașul, mai întâi ca o dioramă minusculă, că o hartă în relief, scoasă, parcă, din vitrina unui muzeu cu machete. Numai Dumnezeu putea face asemenea scamatorii, iar lumea era plină de ele.

Apoi, privind Orașul când abia intrase într-un nou veac al luminii, Dumnezeu a ales pe unul dintre oamenii pe care îi pusese acolo. Era unul din neamul Său, de unde s-a născut și profetul David, cântărețul de psalmi, și Iisus Hristos, crucificatul, care-a-nviat din mormânt. L-a numit Victor, de la victorie pe alesul Său, era al treilea copil din cei șase ai neamului Braunerilor, hărăzit cu darul negustoriei de lemne. Căci lemne se găseau din belșug în Orașul înconjurat de culmi împădurite. Dar pentru Victor Dumnezeu avea alte planuri. Pe el l-a făcut pictor …’ (pag. 8-9)

Anii în care are loc acțiunea cărții sunt anii 1910 – 1912. În ultima vreme au apărut multe cărți istorice despre această perioada de sfârșit de pace și de aparentă inocență care a precedat izbucnirea primului război mondial, declanșarea conflagrațiilor ucigătoare și instaurarea dictaturilor totalitare ale secoului 20. O perioadă de pace și progres relativ, care crease multe speranțe și iluzii, dar în care erau ignorate sau îngropate multe contradicții care se acumulau în subterane. Atmosfera cuprinsese și liniștitul oraș de pe malul Bistriței:

‘ Tihna patriarhală a Orașului era renumită în toată țară, la fel și abundența meseriilor evreiești. De pe la Războiul de Independență din 1877, când locuitorii își dăduseră obolul prin soldații recrutați de aici și împușcați de fesurile turcești hăt departe, la Grivița, Plevna, Smârdan sau Vidin, nicio primejdie nu le mai tulburase traiul. Aici, în căușul dintre cele trei culmi împădurite, cu Bistrița cea imprevizibilă dintre ele, viața mergea neștirbită înainte. Deși încă-i treceau duium de plute pe apă și acoperișurile-i erau pitite, smerit, la poalele culmilor, Orașul intrase încrezător în secolul cel nou, mult mai grăbit și mai promițător ca veacul din urmă. Era epoca electricității, a mașinilor, a cablurilor, a micșorării distanțelor pe pământ, pe apă și-n aer, era timpul marilor speranțe, pe care omenirea le arvunise deja pentru o mie de ani. În toată lumea, pacea și statornicia stăpâneau viețile cele mai mărunte, iar mințile creșteau luminate de tot felul de descoperiri, invenții și idei. În răgazul favorizat de toate acestea, nu erau puțini cei care veneau în Oraș să petreacă verile, în vacanțe, prin poienile deschise în păduri sau la puzderia de mănăstiri din vecinătate.’  (pag. 45-46)

 

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

 

Firul principal al acțiunii cărții evoluează într-o atmosferă compusă din perechi de contraste: tradiție și modernitate, istorie și legende, realități și vise. Eroul cărții se numește Andrei Toma, este un tânăr ziarist la o gazetă locală cu nume progresist ‘Reformatorul’ dar în fapt asociată și tributară demnitarilor orașului. În România că în România, fantasticul și ridicolul nu sunt niciodată prea departe unul de celălalt și lumea lui Eliade se întâlnește cu cea a lui Caragiale. Când eroul nostru descoperă la o partidă de pescuit pe malul Bistriței puțin asezonată cu alcool ceea ce par a fi osemintele unui uriaș, și când aceste oseminte dispar până în momentul când sosesc autoritățile, sunt puse în mișcare o serie de evenimente care plasează cartea în zona misterelor istorice cu tentă fantastică. Povestea împărtășită de erou și ancheta personală pe care o deschide pentru a explica ceea ce a văzut, dar și pentru a apăra credibilitatea propriilor sale declarații, îl vor purta spre trecut în timpurile în care istoria este greu de despărțit de legende, dar îl vor și pune în conflict cu oficialitățile și cu opinia publică prea puțin interesată de evenimente care să ii tulbure tihna sau să răscolească pagini din vremuri vechi care mai bine sunt lăsate în uitare. Apariția în oraș a misteriosului antrepenor brașovean Aron Mureșanu, întors în Europa după câteva decenii trăite în America, va exacerba conflictul dintre modernitate și inerție. Concepția sa și abordarea științifică și materialistă a vieții nu se prea potrivesc cu o lume învăluită în aburii misticismului:

‘Aș fi putut să nu-mi murdăresc ochii și mâinile cu cu priveliștile și cu faptele străinătății. Dar n-aș fi văzut cum e istoria, cu adevărat, cum e lumea. Ha, ha, ha! Istoria, așa crudă și nemiloasă, e cu ce se întâmplă și cu ce vezi, în prezent și nu cu ce dă peste ține și te doboară! Dacă nu te doboară, măcar îți rămâne-n minte. Restul e articol de ziar,  filozofie cu linie din asta curbă, cum îi zici tu, sau religie pentru proști. Eu nu scriu, nici nu fac filozofie, nici nu cred în vreun Dumnezeu. Vreai numai să fac binele, să-ncerc depărtările, să fiu în pas cu timpul meu, să construiesc ceva care să rămână!’ (pag. 112)

Cine sunt uriașii care vor fi trăit cândva în aceste locuri sau în împrejurimi? Au existat ei cu adevărat? Ancheta lui Andrei Toma îi va ocaziona dialoguri cu bătrânii satelor de munte, cu Moș Gheorghe cel aciuiat în turnul de lângă biserica din centrul Orașului, cu Moise Rothman, înțeleptul (țadik-ul) comunității evreiești din Oraș. Remarcabil faptul că Adrian G. Romila dă ponderea cuvenită în porțiunile istorice ale romanului său prezenței în aceste locuri a evreilor care în prima jumătate a secolului 20 alcătuiau cam o treime din populația orașului Piatra Neamț. Nu lipsesc nici prejudecățile, și când liniștea Orașului este tulburată de apariția străinului, cu proiectele sale, cu instrumentele sale (magice? diabolicesti?), cu Zeppelin-ul său, imediat sunt asociați în gândirea unora și evreii:

‘Nici faptul că o parte din banii pentru noile proiecte veneau din partea comunității evreiești nu le-a căzut bine. De ce se tot bagă ovreii ăștia, ce interese au, nu cumva s-au ridicat cam mult peste noi, cei care stăm aici de la începuturi, sub umbra crucii? Și chiar așa! Nu-s prea multe prăvălii de-ale lor în Oraș? Nu-s prea mulți doctori, avocați, cârciumari și spițeri israeliți? Nu-s prea multe sinagogi pe-aici?’ (pag. 106)

 

sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

Victor Brauner – Ultratablou biosensibil, sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

 

Se combină în cartea lui Adrian G. Romila două concepții despre istorie, două abordări posibile diferite care pot explica evenimente aparent extraordinare. Prima este legată de ceea ce aș numi neliniaritatea istoriei:

‘Istoria există ca o bară îndoită la capete, așa își imagina, adesea, și atunci ce e la un capăt vede ce e la celălalt. Oamenii, faptele și cărțile se văd reciproc, în ciuda miilor de ani dintre capete, se văd, se ating, se întretaie. De aceea nu înțelegem multe lucruri care ni se întmplă și ni se par stranii, le vom înțelege mai târziu, pe măsură ce alunecăm inexorabil spre capătul opus.’ (pag. 211)

Cealaltă, nu neapărat în contradicție, combină legendele, imaginația și visele în cea mai bună tradiție a realismului magic:

‘Legendele se alcătuiau prin aceste adaosuri ale celor care le spuneau generațiilor următoare și așa ele creșteau, din timp în timp, din gură în gură, încet, lungindu-se precum corpurile uriașilor despre care povesteau. Bătrâna nu le spusese niciun an, niciun nume, nicio dată exactă, doar evenimente grozave, greu de crezut, numai bune de alcătuit povești.’ (pag. 158-159)

Prevalează, cred eu, elementul fantastic, oniric. Prologul și epilogul pun cartea sub semnul lui Victor Brauner, și menționează pictura sa ‘Ultratablou biosensibil’ din 1948, o reconstruire complexă a lumii din care provenea artistul cu uneltele suprarealismului.

‘Zeppelin’ este însă înainte de orice o carte scrisă bine de un scriitor care se vede că stăpânește nu numai meșteșugul contructiei narative, dar știe să și dozeze componentele de mister și acțiune care interesează cititorul contemporan și să-și structureze textul în capitole rotund alcătuite din care multe pot fi citite și ca povestiri independente, și la dimensiunile accesibile cititorului ocupat al zilelor noastre (cartea are vreo 215 pagini). Pietrenii de astăzi și de ieri se pot identifica în această carte nu numai cu nume și locuri familiare, ci și cu atmosfera de legendă, cu bruma și cețurile care împresoară orașul la ceasuri de seară sau în vremuri de cumpănă. O carte pasionantă și frumoasă.

 

 

Hollywood loves more than anything else to make films about Hollywood. There may be some trivial economic reasons for this, films about films taking place mostly in film studios are easy to make in film studios. There is a more deeper reason however, and this is the Hollywood fascination for movies and for itself. It may be considered self-serving, but when the fascination is shared by audiences the result is good movies. Actually, some of the best movies made at Hollywood take place and are about making films (in most cases in Hollywood). ‘s ‘The Disaster Artist’ belongs to this category, but there is an increased risk as its topic is the making of ‘The Room‘ considered by many the worst film in history and its principal hero is its director, producer, script actor and lead actor,

 

source http://www.imdb.com/title/tt3521126/

source http://www.imdb.com/title/tt3521126/

 

The Disaster Artist’ tells the true story of the making of a film which many consider so bad that it should never have been done. Yet, this film is born of the passion and of the desire to prove themselves of two aspiring actors who were rejected by the Hollywood system. We know that Hollywood is a capitalist jungle, that one in a hundred or a thousand make it, that in order to succeed one needs talent and luck. But if talent and luck are missing, can money replace them?  tried to prove it by making ’The Room‘. The result was surprising, just because the film was not mediocre, it was awful. Superlatively awful, to the point to become a success and a legend.

 

(video source A24)

Viewing  ’The Disaster Artist’ asks some troubling questions about what is a ‘good’ film, and what it takes for a film to become a ‘cult film’. Are we living in times of such confusion of values that nothing does really matter? If bad is good, than ‘The Room‘ is the best because it was the worst? What turned it into a ‘cult film’ and what does this mean? I would not say that all these artistic and philosophical questions found answers in ’The Disaster Artist’. The film is well made and it entertains,  does a good job as a film director and as an actor, but I cannot claim that I understand his character (yes, he has passion, but passion is just one component of film or any other art making) or what a ‘cult film’ is. I can however say that I witnessed an episode of the ‘cult of ‘The Room” as the cinema hall at the cinematheque in my city was more populated than in an average evening, most of the spectators were young people who knew and voiced text loudly, in chorus and in sync with the actors, and brought with them spoons. Why spoons? You need to come and see the movie to learn the answer.

Some of the best film achievements have come and will come from places which are under social and political pressure and are being created by film directors who are deeply involved in the life of their countries and have both the talent to make cinematographic art out of their questions and fears, and the courage  to make films that reflect their concerns and reach their own audiences as well as the international ones. “Abluka” (Frenzy) which is only the second film of director was released in 2015, one year before the failed coup and the political actions that followed it in Turkey. It presents a deeply disturbing and dystopian view of the realities of a country hit by terrorism and answering it with the means of force. Hard to say if this is the reality of today or a projection in the future, but after all there are many people who consider the world we live in with its violence, terrorism, repression a dystopian version of the world we used to know and live in ten or twenty years ago, and maybe here we see (or dream as in a nightmare) a cautionary version of the world of tomorrow.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4895740/

source http://www.imdb.com/title/tt4895740/

 

The lead characters of the film live in a miserable slum in the outskirts of a big Turkish city, a typical incubator of violence and terror. We see in the background the shining towers of a modern city and do hear the explosions of the terror attacks that hit it but the life of the two heroes are obviously buried in poverty. They are in a figurative and non-figurative manner the scavengers of their world, performing some of the unwanted jobs that support the system: the older brother just released from prison collects garbage and is a police informer, the youngest one kills stray dogs.  A third brother had disappeared suddenly from their lives a decade ago. They try to adapt and do their best to survive, but they have a hard time communicating, even with each other, and the pressure of the world around overwhelms them. The sliding slope of their lives seems inevitable.

 

(video source The Match Factory)

 

The story plays permanently with the balance between sanity and insanity, between reality and and the nightmares of the two heroes. From some point ahead it becomes unclear if what we see on screen is reality, or the nightmares of the two brothers, or maybe the life around became one big nightmare. The wonderful acting of and , makes us share their fears and claustrophobia. The situations the two find themselves are difficult but are not their fault, and actually, if we try to understand their personal perspectives, each of them makes sense. They try to do their best to play inside the system while keeping their human feelings.  So, if the two characters behave rationally maybe the insanity belongs to the world that surrounds them? the world that surrounds us? This film with its grim vision and the tragic fate of its heroes is not easy to watch, but it is true and impressing, the work of a talented film maker.

I usually try to form my opinion about films based on how entertaining or interesting or enriching or none of these I felt that they were during the time spent watching them. Only afterwards I try to understand why I liked or disliked the film, what caused me to find it funny, what I had learned from it, whether I exited as a better being (or not) at the end of the film. In the case of ‘My Life to Live‘ (the original French title is ‘Vivre sa vie’ – ‘Living her own life’) going back to the roots of the pleasure of watching this movie also means placing it in the context of the cinema at the beginning of the 60s, and the extraordinary revolution brought by a handful of French directors was part of, in the way movies are made and the way spectators watch movies and relate to them.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0056663

source http://www.imdb.com/title/tt0056663

 

The story in ‘Vivre sa vie’ is pretty straight-forward and there are no explicit social or political messages as in other films by Godard or his colleagues. Nana () is a young woman trying to build a path for herself in the Big City, failing, and sliding slowly on the slope of prostitution. The film follows her unsuccessful attempts to meet ends, followed by a decision that mixes innocence and reluctance to engage in the oldest profession, while keeping alive her ingenuity and desire to live her life. There is no moral hesitation and no risks assessment in what she does. Godard approaches what can be otherwise described as a descent in hell with an apparent phlegmatic approach, almost as in a documentary or as in what we call nowadays a docu-drama. This is reflected in the places he is filming (more or less chic areas of Paris) and in the selection of his actors – the pimps and the customers of the sex trade look no different than any of the other guys next table in the brasserie.  There is only one violent incident in the story that could have been a warning about the dangers ahead, but it is dully ignored. The desire to live a good life prevails.

 

(video source janusfilms)

 

The choice of the actress may have been quite obvious, as had married the year before the film was made. The role may even have been written for her, but the way he directs the young actress is part of his manner of telling the story. ‘s Nana is beautiful and ingenue, she just makes her choice about the way she wants to live her life without awareness about the price to be paid. Is there a final realization of her mistake? Maybe she gets it in the last second of the film, but it’s mostly to the viewer to draw the conclusions.

There are so many cinematographic innovations in this film made at the beginning of the 60s that any list risks to be partial. Filming some of the dialogs without seeing the faces of the actors, using live and sometimes hand-held camera on the streets of Paris, inserting legal and documentary book texts to illustrate the decision of Nana at the key moment when her destiny takes a turn, using close plans of the actors faces to emphasize their feelings (some times with help from the wonderful music of Michel Legrand) are only part of these. I especially loved two scenes: the film in film screening of ‘Jeanne d’Arc’ which is a fascinating declaration of love for cinema, and the dance scene which predates by more than three decades what  will do in Pulp Fiction. No wonder, as  lists  as one of his idols. One element which may seem today experimental was not such actually – it’s the black-and-white film – that was the period of transition to color, which still was expensive and – luckily – the young French new wave directors and their producers could not afford it.

The final of the 12 chapters of the film includes a glimpse on the streets of Paris where people stand in line at the cinema house to see ‘s Jules and Jim. A reverence to his colleague of generation who broke through a few years before, and whose fame was soon to equal.

 

« Previous PageNext Page »