Una dintre cărţile care m-au fascinat în copilărie şi adolescenţă se numea ‘Le Musée imaginaire’ şi era scrisă de André Malraux. Publicată pentru prima dată ca eseu în 1947, a fost dezvoltată şi încorporată în cărţi succesive, ediţia definitivă tradusă în româneşte fiind scrisă în 1965, când intelectualul francez devenise ministrul culturii în guvernele preşedintelui Charles De Gaulle şi primului ministru Georges Pompidou. Perioada de scurt dezgheţ ideologic de la sfârşitul erei Gheorghiu-Dej şi începutul erei Ceauşescu a permis traducerea şi apariţia acestei cărţi, atunci, în România.

 

 sursa imaginii https://neatlyart.wordpress.com/2013/05/30/andre-malraux-chez-lui-maurice-jarnoux-over-the-last/

sursa imaginii https://neatlyart.wordpress.com/2013/05/30/andre-malraux-chez-lui-maurice-jarnoux-over-the-last/

 

Pasionat de istoria artei, om cu o viziune sintetică, multi-culturală şi multi-disciplinară, Malraux pleacă de la observaţia că muzeele, aşa cum le cunoaşteam la mijlocul secolului trecut sunt o instituţie recentă, veche de câteva secole, şi specifică mai ales spaţiului cultural european. Relaţia între lucrările de artă şi vizitatorii muzeelor, consumată între zidurile clădirilor, este doar una dintre opţiuni, şi nu neapărat cea mai morală (ţinând cont de istoria multora dintre marile muzee ale lumii) sau cea mai naturală. Muzeele de la mijlocul secolului 20 erau un rezultat al istoriei şi al hazardului, şi creau o relaţie nefirească şi fragilă temporal, bazat pe failibila memorie omenească, între vizitatori şi artă. Progresele tehnice ale epocii sale – şi în acest caz era vorba despre fotografie şi despre difuzarea în masă a publicaţiilor tipărite – permiteau crearea unui alt fel de spaţiu, nelimitat geografic sau istoric, în care culturile şi artifactele lor puteau coexista spaţial şi temporal. Astăzi am numi acest spaţiu ‘virtual’. Malraux l-a numit ‘Muzeul imaginar’. Conceptul este bazat pe o filosofie a artei în care culturile dialoghează în timp şi în spaţiu fără restricţii politice sau geografice, şi în care vizitatorii pot circula liber şi accesa direct imaginile operelor diverse într-un context limitat doar de limitele propriei lor imaginaţii.

 

sursa imaginii https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/

sursa imaginii https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/

 

Îmi imaginez de multe ori cum ar reacţiona şi mai ales ce utilizări ar găsi personalităţi din istoria artei, culturii, ideilor care au trăit cu multe decenii sau secole în urmă, dacă ar fi confruntaţi cu existenţa şi posibilităţile Internetului. În cazul lui André Malraux acest exerciţiu intelectual este aproape trivial. Cred că Malraux nu ar fi surprins câtuşi de puţin de posibilităţile galeriilor şi muzeelor virtuale care au apărut în anii 90, la început pe format de CD (Apple a fost firma care a făcut pionierat şi în acest domeniu în anul 1992), şi apoi folosind Internet-ul. Nu ar fi surprins căci ele au fost de fapt anticipate de conceptul de muzeu imaginar pe care l-a inventat el. Dacă luăm de exemplu una dintre aplicaţiile cele mai populare – Art Project a lui Google (https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/) – vom găsi acolo elementele care se aflau şi la fundaţia muzeului (şi cărţilor) lui Malraux: lucrările grupate tematic mai degrabă decât istoric, căutare şi acces imediat independente de locaţie, juxtapunere şi dialog între perioade şi stiluri, textul şi comentariile completând experienţă contemplării imaginii. La acestea se adaugă şi posibilităţile moderne de care sunt convins că Malraux s-ar fi bucurat imens, cum ar fi cea de a accesa instataneu locaţiile muzeelor din diferite părţi ale lumii.

 

sursa imaginii http://blog.britishmuseum.org/new-virtual-reality-tour-with-oculus/

sursa imaginii http://blog.britishmuseum.org/new-virtual-reality-tour-with-oculus/

Aici intervin desigur progresele tehnologice ale ultimelor decenii. ‘Realitatea virtuală’ permite utilizatorului cu acces la Internet o experienţă din ce în ce mai imersiva în vizitarea muzeelor imaginare şi reale. Tehnicile grafice de navigaţie sunt cunoscute de câţiva ani deja, cu ajutorul lor putem să reproducem experienţa vizitelor şi a sălilor de expoziţie din liniştea camerei noastre de lucru de acasă, fără a plăti bilete de avion şi intrare la muzee, rareori contra unei minime taxe de acces. Cei care doresc şi pot investi în echipament suplimentar au sau vor avea şansa să beneficieze de o experienţă virtuală şi mai completă, cum este cea anunţată de cooperarea dintre British Museum din Londra şi firma Oculus. Utilizatorii de acasă sau vizitatorii muzeului vor primi suplimentar experienţei virtuale şi conţinut extins – explicaţii detaliate, simulări ale reconstituirii obiectelor arheologice şi prezentarea lor în contextul istoric din care au fost extrase. Imaginaţi-vă marmorele Atenei sau frizele Sumerului în perspectiva lor istorică, de exemplu.

sursa imaginii https://www.thestar.com/entertainment/visualarts/2012/07/25/testing_toronto_museum_apps_rom_ago_mocca.html

sursa imaginii https://www.thestar.com/entertainment/visualarts/2012/07/25/testing_toronto_museum_apps_rom_ago_mocca.html

Se schimbă treptat dar vizibil atitudinea muzeelor faţă de folosirea telefoanelor mobile inteligente de către vizitatori. Acum cinci ani erai rugat politicos în multe locuri să închizi telefonul, ba chiar în anumite muzee să-l laşi în păstrare la intrare. Metropolitan Museum din New York a fost unul dintre primele muzee care au renunţat la această practică. Astăzi majoritatea muzeelor pe care le vizitez permit folosirea telefoanelor mobile pentru fotografiere (fără flash, desigur). Mai mult însă, în muzee cum este de exemplu Brooklyn Museum, posibilităţile de localizare ale telefoanelor mobile sunt folosite pentru a ghida parcursul. Detectarea automată a locului în care se află vizitatorul (cu ajutorul tehnologiilor GPS say Bluetooth beaconing) poate activa conţinutul relevant (de exemplu explicaţii ale curatorilor despre tablourile din sala sau de pe peretele respectiv). Un pas mai departe este folosirea sincronizată a localizării şi realităţii extinse (augmented reality). Royal Ontario Museum de exemplu foloseşte aceste tehnologii pentru a adăuga ţesuturi (muşchi şi piele) suprapuse imaginilor scheletelor dinozaurilor din colecţie, spre delectarea şi instruirea vizitatorilor tineri. Un proiect al Universităţii Southern California colectează şi filmează în 3-D mărturii ale supravieţuitorilor Holocaustului pentru a crea holograme interactive, care vor putea răspunde întrebărilor vizitatorilor în curând sau peste mulţi ani, când supravieţuitorii nu vor mai fi în viaţă pentru a depune personal mărturie.

sursa imaginii https://www.littlethings.com/smartphone-museum-truth/

sursa imaginii https://www.littlethings.com/smartphone-museum-truth/

 

Există oare pericolul căderii în cealaltă extremă – cea în care prezenţa în muzeu este mai mult virtuală decât reală, sau în care atenţia vizitatorilor este concentrată mai mult pe telefoanele mobile decât pe exponate? Fără îndoială că da, însă acest pericol nu trebuie exagerat şi el trebuie pus în balanţă faţă de beneficiile tehnologiei. A circulat acum câteva timp pe Facebook şi alte reţele o fotografie făcută în Rijksmuseum din Amsterdam, reprezentând un grup de copii aparent concentraţi asupra telefoanelor mobile şi ignorând capodopera lui Rembrandt din sala în care se aflau. Va puteţi imagina comentariile atot-ştiutorilor care lamentau influenţa nocivă a telefoanelor inteligente care îndepărtează copiii şi tineretul de artă, etc., etc. În realitate, acest grup de copii departe de a ignora arta din splendidul muzeu în care aveau şansa să se afle, foloseau una dintre aplicaţiile interactive puse la dispoziţie de muzeu în colaborare cu şcoală lor pentru a afla mai multe despre pictor şi arta sa, şi a răspunde unui set de întrebări care aveau scopul de a fixa cunostiintele. Este încă un exemplu al puterii tehnicilor de comunicare moderne şi eficienţei lor de a educa şi de a atrage tinerele generaţii spre cunoaştere şi cultură. Statisticile încep să apară abia acum, dar ele indică faptul că deschiderea pe care muzeele lumii au iniţiat-o în ultimii ani începând de la permisiunea de a fotografia şi până la folosirea tehnicilor de realitate virtuală şi extinsă pentru a îmbogăţi experienţa utilizatorilor nu numai că nu au avut un efect de reducere al numerelor vizitatorilor, ci au contribuit la creşterea acestora. Ce reclamă mai bună (şi gratuită) pentru un muzeu decât recenziile entuziaste ale vizitatorilor pasionaţi însoţite de câteva fotografii? Viziunea lui Andre Malraux capătă contur şi este generalizată, devenim cu toţii vizitatorii unui splendid muzeu imaginar în continuă expansiune.

 

Articolul a aparut initial in revista culturala http://literaturadeazi.ro/

 

Although located at the Southern extremity of the European Union, or maybe just because of this, Greece found itself in the last few years at the crossroads of Europe. The economic crisis that hit Europe and the whole world a decade ago was specifically tough on the Greek economy, part due to global factors, part to the accumulation of bad administration and wrong decision in economic policies. For the Greek economy to survive harsh austerity programs were imposed by the EU and the IMF, resulting in salary and pension cuts and especially in loss of jobs for a significant percentage of the work force. On the other side, Greece found itself, together with Italy, being a target destination and entry point in Europe for hundreds of thousands of refugees from war and economic catastrophes in Africa and the Islamic world. The social and economic pressure resulted in high costs for the Greeks families and individuals, in personal crises for people losing or in danger of losing their safety in a world in change. For some of them the refuge was in political extremism. For other in love. This is the background but also the major theme of actor and director Christopher Papakaliatis’s film ‘Enas Allos Kosmos’ or ‘Worlds Apart‘.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3909336

source http://www.imdb.com/title/tt3909336

 

The film is based on three stories, which at first seem to have in common only the relationships between three Greeks and three aliens of different origins and statuses. A young student is saved from rape by an illegal Syrian refugee and the inevitable resulting love story is also the opportunity for the girl to be exposed to the realities of the life conditions of the migrants and the life danger they encounter under the threats of fascist hooligans. A mid-age father of a boy has a one-night stand with a beautiful Swedish woman that turns into a longer relationship, just to discover that she is the manager of the restructuring program at his work place that puts his career and the careers of the people under his responsibility under threat. A housewife struggling to meet ends meets a German retiree in front of the supermarket where she cannot afford any longer buying food, starting a moving and discrete love story at the sunset of the lives of the two. None of the three stories can have a happy end in real world, and maybe this is where the film should have concluded. But it did not.

 

(video source Worlds Apart | Christopher Papakaliatis)

 

Povestirea povestilor este destul de fluidă, în stilul povestilor romantice europene (mai ales franceze) cu fundal social. Actorul este de asemenea bun, toți cei șase actori sunt bine distribuiți și își joacă rolurile cu sinceritate și emoție. Este cel de-al șaptelea personaj – cel al lucrătorului în vârstă și dezamăgit care se încadrează în extremism, care merită o notă specială. Numele actorului a fost  și acesta a fost ultimul său rol pe ecran, a murit imediat după finalizarea filmului.

Cele trei povești s-au adunat în cele din urmă, și aceasta a fost, cred eu, întreaga structură pierde originalitatea, care se încadrează pe un teritoriu al transformărilor asteptate și melodramatice ale soartei. În timp ce întreaga greșeală grecească este ridicată (suntem amintiți de mai multe ori că lumea ar fi inventat eficiența economică, dar grecii au inventat dragostea), acest film despre criza indivizilor greci și celulă de familie grecească sub presiunea crizei și având o timpul greu de a face față relațiilor cu alte națiuni într-o lume globală, are un final extrem de convențional american.

 

About half of the viewers in the hall of our local cinematheque who came to watch this film were hardcore fans who came to watch the first screening of this film prior to the opening of a science fiction event that also includes a film festival. I did not have a chance to discuss with them the film at the end, one of the reasons being that some of them left before the end of the screening. I cannot be sure about the reasons, they may have seen the movie already, or they reserved the pleasure of full viewing for the festival, or maybe they just had the same feeling as I did. It’s a crazy and fun idea, but not enough for a full and watchable movie.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4231486/

source http://www.imdb.com/title/tt4231486/

 

Maybe part of the explanation is that , the author of ‘This Giant Papier-Mâché Boulder Is Actually Really Heavy‘ seems to be – according to the IMDB – a first-timer in everything: script writing, acting, film direction, producing movies. Nicholson may be aware of his lack of experience, so he tried to turn it into an advantage, even more than this, into a concept. Here is the story (no spoiler, it happens in the first five minutes). Three fans attend the screening of a movie at a sci-fi convention, and somehow find themselves trapped into the world of the low cost films of the genre. Not only their universe is blurred, but also their personalities, and they will need to fight to survive and get back. Luckily, this is the less credible alternate universe ever created in movies, as all effects and gadgets are more visible than in the first movies of Melies, and more ridiculous than in the worst King Kong film. Space ships are made of hair-drying fans, transporting devices of shower heads, etc.

 

(video source Movieclips Film Festivals & Indie Films)

 

A good idea does not make a film, as original and as crazy it may be, and ‘This Giant Papier-Mâché Boulder Is Actually Really Heavy‘ is a good illustration on this respect. What may have worked in the 1960s TV shows for kids that lasted 15 or 30 minutes at most cannot work for a 90 minutes film, if it is not complemented by well defined characters, fresh jokes, good acting. Unfortunately these are all but absent in this film, and after we understand the concept and have fun for a few minutes we start waiting in vain for something new and interesting to happen. None of these happen here, and the parody is reduced at its own parody with very little comic effect. By the end this comedy was closer to put me to sleep than make me laugh.

 

Cinematografia are şi ea anotimpurile sale. Există un anotimp al Oscarurilor în timpul căruia sunt proiectate filmele ‘serioase’ şi mai ales cele cu şanse de a place membrilor Academiei care decernează aceste premii pe gustul Hollywood-ului. Există un anotimp al filmelor de Crăciun. Şi există vara: sezonul filmelor de divertisment, multe inspirate de comics-uri, al seriilor nesfârşite cu călătorii şi războaie interstelare, al filmelor pentru adolescenţi de toate vârstele, filme de acţiune şi comedii. Fiind pasionat de cinema, toate aceste anotimpuri îmi sunt dragi, cred că orice gen furnizează motivele sale de plăceri de vizionare, şi singura categorie de filme de care mă feresc sunt filmele proaste. Iată deci câteva dintre filmele pe care le-am văzut în această vară care aparţin genului ştiinţifico-fantastic sau genurilor înrudite. Dacă le-aţi văzut, ne putem confrunta opiniile. Dacă nu le-aţi văzut va invit la vizionare şi la o pungă de popcorn.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0451279

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0451279

 

La inceputul verii am vazut ‘Wonder Woman’. Multe dintre filmele cu super-eroi de astăzi au în realitate un fundal cultural, doar că este un tip diferit de cultură şi ajută, deşi nu este obligatoriu, să o cunoaştem. “Wonder Woman” este un personaj care combină mitologia povestirilor de benzi desenate cu cealaltă mitologie, cea antică grecească, despre care am citit şi despre care am învăţat în şcoală. S-a născut în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un moment în care femeile jucau un rol din ce în ce mai mare în sprijinirea efortului de război, în special prin preluarea locurilor de muncă în economie în locul bărbaţilor trimişi în luptă, dar nu pe prima linie a frontului. Personajul prinţesei Diana (da, acesta este chiar numele personajului) simbolizează un puternic mesaj feminist. Autorii scenariului şi regizoarea Patty Jenkins au mutat originea poveştii la sfârşitul primului război mondial, războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor. Apropo, greu de crezut că aceast regizoare talentată este doar la cel de-al doilea film al său, şi că au trecut 14 ani de la debutul său remarcabil cu ‘Monster’. Autorii au adus prinţesa de pe insula ei ascunsă de lume într-un fel de ceaţă mitologică, în plină încleştare, în încercarea de a pune capăt tuturor războaielor. Ştim cu toţii că încercarea a eşuat. În acest proces, eroina va învaţă câteva lucruri despre oameni şi răul din ei, va evita şi va bloca un întreg arsenal de gloanţe şi bombe şi îi va învinge în lupte pe mulţi dintre cei răi.

Mi-a plăcut “Wonder Woman” din câteva motive. Feminismul mesajului nu este niciodată dogmatic şi aproape întotdeauna impregnat cu o doză de auto-ironie. Gal Gadot care joacă rolul principal poate că nu este o actriţa grozavă, dar se potriveşte foarte bine fizic şi tipologic pentru rol. Filmul este în mare măsură povestea maturizării ei în timp ce învăţată să cunoască omenirea şi să lupte de partea celor buni. O face cu zâmbetul unei adolescente şi figura ei radiază optimismul şi increderea în adevăr care, într-un fel, devin credibile reuşind să anihileze ororile câmpurilor de măcel ale războiului mondial pe care le vedem pe ecran. Accentuând bine pe motivele mitologiei, povestea are destul umor pentru a evita să fie uscată sau patetică şi ne permite să înţelegem că suntem încă în fantezie. Mi-au plăcut, de asemenea, efectele speciale, mai ales în scenele de la început când amazoanele se luptă într-o bătălie inegală cu maşinile de război create de oameni în răstimpul în care ele se pierduseră în istorie. Paleta de culori a imaginii a fost bine adaptată diferitelor faze ale povestirii, deşi ochelarii 3D au făcut-o (din nou) prea întunecată – este ceva care trebuie îmbunătăţit în tehnologie aici. Mi-au plăcut, de asemenea, doi dintre actorii din rolurile secundare – Chris Pine, care a reuşit să fie eroul pozitiv fără a fi prea dulceag (datorită dozei de umor investit în rol) şi mai ales David Thewlis pe care l-am văzut în vara asta şi în serialul ‘Fargo’ şi care devine sub ochii noştri un actor formidabil. Mi-au plăcut mai puţin celelalte personaje, mai ales ‘răii’, care pareau … ei bine … eroi de comics. Finalul a fost puţin dezamăgitor. Arată că unul dintre acele finaluri epice cu super-eroi, dar pregătirea şi construcţia atentă care l-au precedat mă făcuseră să aştept altceva, mai bun. Cu toate acestea, finalul lasă în mod clar calea deschisă pentru continuări şi voi face rezervări atunci când vor fi disponibile biletele la pre-vânzare pentru seriile care vor urma.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt3450958/

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt3450958/

 

Am fost mai putin entuziasmat de cel mai recent film din seria ‘Planeta maimuţelor’, serie care a generat deja suficiente filme pentru marele ecran şi seriale TV pentru a fi considerat un gen sau cel puţin un sub-gen în sine. În timp ce seria originală aparţinea mai mult spaţiului filmelor post-apocaliptice, primul film putând fi considerat un memorabil cap de serie, remake-ul cel mai recent a început ca un thriller SF. În cel de-al doilea şi acum cel de-al treilea film din serie văd că cele două teme converg, pe măsură ce pe planetă s-au întâmplat destule catastrofe pentru ca omenirea să devină o specie pe cale de dispariţie. De fapt, atât maimuţele cât şi oamenii par a fi în pericol de dispariţie în ultimul film numit “Război pentru planeta maimuţelor”, cele două specii fiind angrenate într-un conflict sângeros care se poate dovedi a fi fatal pentru ambele.

Când a început această nouă serie şi am văzut primul film (cred că l-am ‘ratat’ pe cel de-al doilea), am apreciat performanţa tehnică de a face din fiecare dintre maimuţe un personaj complet şi complex, folosind tehnicile graficii computerizate, dar povestea mi s-a părut a fi subţire şi convenţională. Acest al treilea film din seria actuală are aceleaşi probleme, de fapt chiar mai rău. Efectele vizuale sunt impresionante, dar povestea nu numai că este convenţională, dar şi plină de clişee. Este o poveste post-apocaliptică de genul celor pe care le-am văzut în multe alte filme, cu tonuri religioase şi moraliste, iar faptul că este vorbită 80% din timp de maimuţe nu o face mai consistentă. Unele decizii ale regizorului Matt Reeves mi s-au părut neinspirate. Unele dintre personajele maimuţe vorbesc un limbaj al semnelor, altele o formă primitivă a limbajului ‘inamicului’ (engleză, desigur) după o logică pe care nu am înţeles-o. Armele sunt o combinaţie ciudată de arme moderne, arcul şi săgeţi de pe vremea indienilor americani şi arme de la începutul secolului XX (nu mă întrebaţi de unde). Citate cinematografice din ‘Apocalypse Now’ şi ’1984′. Femeile maimuţe se disting prin … cercei etc. Mi-e greu să apreciez jocul actoricesc, deoarece a juca rolul unor maimuţe cu ajutorul computerului necesită abilităţi speciale – presupun că este OK, deoarece efectele sunt reuşite, dar nici asta nu este o noutate, iar filmul se bazează prea mult pe acestea. Finalul primului film “Planeta maimuţelor” de acum aproape 50 de ani a fost minunat, poate una dintre cele mai memorabile scene finale din istoria cinematografiei. Ceea ce avem în “Războiul pentru planeta maimuţelor” este atât de departe de acesta. Surpriză finală şi reflecţia semnificativă asupra viitorului omenirii care transforma originalul într-un film grozav au fost înlocuite de o imagistică previzibilă şi convenţională cu pretenţii moraliste şi religioase. Acest lucru spune aproape toate despre eşecul acestui film. Fanii fideli ai seriei (şi eu sunt printre ei) vor viziona acest film. Mulţi vor fi dezamăgiţi, deoarece este un film greoi şi plin de clişee pe care le-am văzut deja de atâtea ori. Buna cinematografie şi efectele speciale sunt şi ele repetitive şi nu pot salva filmul.

 

 sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2239822/


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2239822/

 

Una calda, una rece, … si inca una calda. Primele două minute ale lui “Valerian şi oraşul celor o mie de planete” al lui Luc Besson propun una dintre cele mai amuzante introduceri pe care le-am văzut pe marile ecrane în ultimii ani. După următoarele 15 minute, începusem să cred că am luat o decizie greşită de a petrece următoarele două ore pentru a viziona un film dulceag de acţiune inspirat de benzi desenate. Ceea ce a urmat s-a dovedit a fi unul dintre filmele bune de divertisment din acest an, dar care nu va place la toată lumea, pentru care trebuie să fiţi în dispoziţia potrivită pentru a-l viziona şi a va bucură de el. Chiar şi fanii filmelor inspirate de benzi desenate şi fanii seriei comics pot fi împărţiţi în opinii.

Sursa de inspiraţie a lui Luc Besson este seria de benzi desenate “Valerian şi Laureline” scrisă de Pierre Christin şi desenată de Jean-Claude Mezieres (cu diferenţa că eroii desenaţi călătoresc şi în timp, ceea ce nu se întâmplă în film). Cele mai multe dintre filmele pe care Besson le-a scris, regizat şi / sau produs în ultimii treizeci de ani au trei caracteristici principale. Una este atracţia sa pentru eroii adolescenţi (în majoritatea cazurilor femei) – acest lucru este prezent aici, nu numai eroii principali, dar şi mulţi alţii dintre locuitorii lumii create de Besson par să fie trecuţi de puţin timp sau deloc peste vârsta la care poţi cumpăra alcool în mod legal astăzi. Poate ni se sugerează că lumea viitorului va fi găsit elixirul magic al tinereţii? Altă caracteristică este violenţa nerestrictionata pe ecran, din acest punct de vedere suntem trataţi cu o versiune relativ blândă a lui Besson, cu lupte stilizate la nivel de benzi desenate. Ultima este creativitatea vizuală. Din acest punct de vedere, Besson este la maximul formei sale, pare să fi atins cel mai bun moment de până acum în cariera sa. Să comparăm, de exemplu, cu “Războiul pentru Planeta maimuţelor”. Sunt folosite aceleaşi tehnici de creare a personajelor de către actori ‘îmbrăcaţi’ cu efecte computerizate, dar spre deosebire de lumea monocoloră si destul de putin atrăgătoare din filmul lui Matt Reeves, ce explozie de fantezie avem aici, transmiţând ideea unui univers infinit în diversitatea sa, descendent direct din cel din seria “Războiul stelelor” (sau poate aparţinând aceleiaşi lumi a viitorului). Varietatea personajelor şi creaturilor se combină cu arhitectura haotică dar excepţională a Oraşului celor o mie de planete, ale cărui zone şi camere se schimbă la fiecare câteva secunde în noi spaţii cu culori excepţionale şi forme fantastice. Cinematografia, producţia, concepţia artistică sunt fabuloase.

Este povestea copilărească? Poate, dar să nu uităm că avem de-a face cu ecranizarea unei serii de benzi desenate. De fapt, are logică, dar este o logică de benzi desenate, nu o prelegere de filosofie. Nu este nevoie să discutăm în prea multe detalii despre performanţele actoriceşti – tânărul Dane DeHaan (un actor în ascensiune pe care eu l-am ratat până acum) şi Cara Delevingne fac ceea ce trebuie să facă şi arată cum ar trebui să arate. Nu contează prea mult că un actor celebru cum este Clive Owen sau o legendă muzicală precum Herbie Hancock sunt prezenţi în rolurile ‘adulţilor’. În schimb contează că idolul pop Rihanna se alătură echipei şi creează o secvenţă memorabilă de dans, muzică şi transmutaţii interstelare. Şi asta face parte din partea distractivă a acestui film de acţiune de vară, care se petrece într-o versiune frumoasă şi de vis, dar şi plină de pericole a viitorului. Un film pentru tineri de toate vârstele.

 

source  sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1631867

source
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1631867

 

Si acum despre doua filme – tot din categoria ‘filmelor de vară’ lansate acum cativa ani, pe care am ajuns sa le văd doar acum. Mulți fani ai filmului deplâng sau critică alegerile de roluri din ultimii ani ale lui Tom Cruise. Actorul în vârstă de 55 (!) de ani pare că se concentrează pe filme de acțiune, in care raportul dintre lupte, curse la mare viteză și folosirea de armament avansat pe o parte și poveste și dialoguri semnificative pe de altă parte este periculos dezechilibrat în favoarea primelor. Rolul lui în “Edge of Tomorrow” din 2014 se pare că se încadrează în aceeași categorie. Cu toate acestea, filmul regizat de Doug Liman (cunoscut pentru “The Bourne Identity” și “Domnul și doamna Smith”) este cu mult mai mult decât atât. Este de fapt unul dintre cele mai inteligente filme science-fiction din ultimii ani.

Buclele de timp reprezinta una dintre cele mai interesante teme din science fiction și au un număr mare de variații și paradoxuri derivate. Autorii scenariului acestui film au luat ideea și au introdus-o într-un fel de film gen “Războiul lumilor” și, de fapt, cinematografia și chiar fizionomia extratereștilor par destul de asemănătoare cu cea din filmele inspirate de romanul clasic al lui H.G. Wells. Ceea ce este diferit este că superioritatea rasei extraterestre nu se bazează numai pe abilitățile fizice, ci pe capacitatea de a controla și de a reseta timpul. Din fericire, unii oameni vor fi ‘contaminați’ și vor folosi aceasta pentru a lupta împotriva invaziei. Mă voi opri aici pentru a evita să povestesc prea mult, cu promisiunea că există multe surprize și că soluția și sfârșitul combină acțiunea și sci-fi-ul. Tom Cruise face ceea ce face cel mai bine (și îi place) în ultimul deceniu, cu Emily Blunt dandu-i o replică pe măsură. Acțiunea alertă este bine combinată cu scrierea inteligentă într-un film care nu are nevoie de scuze pentru a fi plăcut.

 

 sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0458481


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0458481

 

Există filme bazate pe romane grafice (cărți de benzi desenate), un gen cinematografic care înflorește, făcând fericite studiourile și fanii de toate vârstele. Și există filmele “Sin City” care sunt romane grafice pe ecrane. “Sin City: A Dame to Kill For”, regizat de Frank Miller (care a creat si cartile care le-au inspirat), iar Robert Rodriguez este doar al doilea in acest gen. Mi-a placut. Voi încerca să explic motivele și diferența.

Primul lucru pe care trebuie să-l observați cu “Sin City 2″ din 2014 (ca și în primul, realizat aproape cu un deceniu mai devreme) este că nu se pretinde a fi altceva. Este o poveste de benzi desenate, care este creată direct pentru marile ecrane, mai degrabă decât pentru suportul de hârtie al romanelor grafice. Povestea (există, de fapt, trei fire de poveste aproape independente) este simplă și se bazează mai mult pe acțiune. Nu este de așteptat nici o evoluție psihologică sau personală de la eroii ei, ei sunt de la prima dată când apar pe ecran până în momentul când mor sau la sfârșitul filmului (ceea vine prima) “Bețivul Bun”, “Vampa Periculoasă” , “Senatorul corupt”, “Jucătorul Frumos” etc. Actorii poartă măști (Mickey Rourke) sau sunt propriile lor măști (Jessica Alba, Bruce Willis, Joseph Gordon-Levitt, Josh Brolin, Powers Boothe, Ray Liotta). Majoritatea dintre ei își creează propriile personaje ca eroi de benzi desenate. Singura care deține ceva mister și ascunde – cel puțin pentru un timp – intențiile sale reale este personajul jucat de Eva Green. Toți par să se bucure foarte mult de a fi în film.

Acest concept este susținut de o soluție cinematografică excelentă care plasează actorii in decoruri care par a fi desenate în stil de ‘comics’ și utilizează în cea mai mare parte a timpului doar alb-negru cu rare pete de culoare inserate ca în cărțile de benzi desenate din mijlocul secolului 20. Rezultatul sunt decoruri care par extrase din capodoperele cinematografice ale “filmelor negre” din aceeași perioadă. Executia este perfectă, iar scenele de actiune nu numai ca sustin povestile ci si creeaza momente de delectare estetică si se incadrează perfect in atmosferă. Conceptul și execuția lui “Sin City: A Dame to Kill For” sunt o combinație rară de divertisment bun și cinema elegant.

A trecut scurta, fierbintea şi agitata vara a anului 2017. Cum va fi menţionată în istorie încă rămâne de văzut, dar una dintre puţinele certitudini pare a fi faptul că avem de înfruntat din ce în ce mai multe incertitudini – şi în viaţa politică, şi în modul nostru de a lucra, de a ne petrece timpul liber, de a comunica cu semenii noştri. Credinţe şi teorii care păreau dintre cele mai stabile sunt puse sub semnul întrebării, fenomene şi lozinci care păreau adânc îngropate în istorie revin în forţă în mediile de comunicare şi pe străzile oraşelor lumii. Lumea a devenit din ce în ce mai mică, dar neîncrederea faţă de sisteme şi de clasele conducătoare şi nesiguranţa în ceea ce priveşte viitorul au devenit cam singurele constante în diferitele locuri în care suntem dispersaţi.

 

sursa imaginii https://www.nytimes.com/2017/08/07/business/google-women-engineer-fired-memo.html

sursa imaginii https://www.nytimes.com/2017/08/07/business/google-women-engineer-fired-memo.html

 

Să încercăm totuşi să trecem în revistă câteva dintre evenimentele şi disputele importante legate de domeniile cu care s-a ocupat şi se va ocupa şi în acest al patrulea an al existenţei sale rubrica CHANGE.WORLD în spaţiul oferit cu generozitate de ‘Literatura de Azi’. În câteva dintre ultimele articole dinaintea vacanţei abordam tema presiunii permanente şi a supravegherii intense la care sunt supuşi salariaţii unora dintre firmele majore din domeniul tehnologiilor avansate, întrebând dacă aceste fenomene nu sunt semnul unei crize morale care poate influenţa eficienţa profesională şi dominaţia acestora pe piaţă. Iată că la începutul lui august a izbucnit cazul lui James Damore, salariatul firmei Google care a fost concediat de directorul general al companiei, Sundar Pichai, pentru difuzarea pe canalele interne ale companiei a unui document în care ridică problema diferenţelor de eficienţă şi stil între bărbaţi şi femei, folosind argumente considerate contrare normelor de egalitate în oportunităţi promovate de Google. În America anului 2017, divizată din multiple motive între partizanii şi adversarii corectitudinii politice, acest caz a devenit rapid măcar pentru câteva zile încă o arenă în care s-au discutat raporturile incomode şi greu de echilibrat între libertatea de exprimare şi standardele de limbaj impuse de normele corect-politice, între scopurile comerciale şi cele sociale (cum ar fi diversitatea sau promovarea femeilor şi a minorităţilor) ale activităţii acestora. Fostul salariat al lui Google a fost imediat asediat cu noi propuneri de lucru, şi dezbaterea a continuat pentru scurt timp în presă şi la televiziuni, pentru a se muta apoi aproape exclusiv în spaţiul de dezbatere al reţelelor sociale. Este foarte probabil că povestea nu se stinge aici, deoarece cazul lui Damore poate ajunge în faţa tribunalelor într-un caz care promite să aibă mare răsunet juridic şi mediatic.

 

sursa imaginii https://www.washingtonpost.com/news/capital-weather-gang/wp/2017/08/23/missed-the-solar-eclipse-you-wont-have-to-wait-too-long-for-the-next-one/

sursa imaginii https://www.washingtonpost.com/news/capital-weather-gang/wp/2017/08/23/missed-the-solar-eclipse-you-wont-have-to-wait-too-long-for-the-next-one/

 

Un eveniment mai puţin contestat a fost eclipsa totală de soare din 21 august. Până şi companiile de televiziune concurente CNN şi Fox News au lăsat la o parte diferenţele şi au transmis relatări fără comentarii politice (sau cel puţin nu le-am văzut eu). Deoarece s-au folosit cu această ocazie tot felul de superlative, este bine de clarificat ceea ce a fost unic în acest fenomen astronomic. A fost prima eclipsa totală de soare în ultimii 99 de ani care a putut fi văzută de la o coasta la cealaltă a Statelor Unite continentale (sau cum spun americanii ‘coast-to-coast’ adică de pe West Coast – Pacific până pe East Coast – Atlantic). Vor mai avea loc eclipse de soare totale în anii 2024, 2044, 2045, etc. dar niciuna dintre ele nu va fi vizibilă de la un ocean la altul şi nici nu va avea loc într-o luna de vară ca august, cu şanse bune de vizibilitate pentru milioanele de locuitori interesaţi de acest fel de fenomene astronomice.

 

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/

 

Revista de tehnologie a prestigioasei instituţii Massachussets Institute of Technology (MIT Technology Review) a publicat lista celor zece tehnologii care influenţează în acest an viaţa societăţii şi viaţa personală a multora dintre locuitorii planetei. Lista este accesibilă la https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/. Între tehologiile menţionate se află implanturile hibride în creier care pot opri şi chiar reversa fenomenele de paralizie, camioanele şi alte vehicule autonome, reţelele de lucruri inteligente din case (despre care am scris deja aici şi vom scrie şi în viitor), terapia genetică şi sisteme de plata bazate pe identificare biometrică, domeniu în care China pare să capete un avans considerabil, fapt care nu este prea surprinzător, căci într-o societate cum este cea chineză întrebarile legate de păstrarea şi protejarea sferei private găsesc mai uşor răspunsuri decât în democraţiile de model occidental. Curioşii vor putea compara această lista cu cea asemănătoare (şi tot un Top 10) publicată la sfârşitul lui iunie de revista Scientific American – https://www.scientificamerican.com/report/top-10-emerging-technologies-of-20171/. Gradul destul de parţial de suprapunere între cele două liste arată că şi în domeniul speculaţiilor despre viitor şi despre impactul noilor cercetărilor tehnologice părerile pot fi împărţite.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/story/facebook-apple-and-google-will-hasten-the-next-era-of-tv

sursa imaginii https://www.wired.com/story/facebook-apple-and-google-will-hasten-the-next-era-of-tv

 

Marile companii tehnologice s-au aflat în centrul atenţiei presei şi în domeniile mai puţin familiare până acum al industriei de divertisment şi al televiziunii comerciale. Facebook, Google, Amazon, Apple au lansat sau au anunţat lansarea apropiată a unor sisteme de televiziune şi canale de divertisment proprii. Acestea se adaugă canalelor de filme specializate ale companiei Netflix care a creat vâlvă şi dispute multiple (tehnologice, sociale, şi artistice) la festivalul internaţional de film de la Cannes în luna mai a acestui an. Este clar că industria de divertisment trece printr-o schimbare de mari proporţii, care include accesul la noi şi considerabile surse de fonduri, dar şi o revoluţie în metodele de distribuire şi de acces ale publicului la divertisment.

 

IMG_2686

 

Am participat în această vara la a 99-a întâlnire a organizaţiei Internet Engineering Task Force (IETF) care a avut loc în luna iulie la Praga. Agenda acestei sesiuni a inclus peste 60 de şedinţe ale diverselor grupuri de lucru, sesiuni de interoperabilitate şi demonstraţii tehnologice legate standardizarea infrastructurii Internetului, şi extinderea aplicaţiilor şi capabilităţilor reţelei globale pentru a furniza servicii diverse utilizatorilor, într-o manieră interoperabilă, ceea ce reduce preţurile şi le face mai uşor de folosit. Dintre sesiunile cele mai interesante le-aş menţiona pe cele legate de securitatea şi confidenţialitatea transmisiei informaţiei – o problema globală care încă îşi caută o soluţie eficientă şi economică, în condiţiile în care Internetul este astăzi vital pentru economia şi viaţa socială a lumii şi este supus permanent unor atacuri ca şi tendinţelor diverse de supraveghere şi regularizare. Dacă unele tendinţe tehnologice cum ar fi tranziţia spre noua versiune a protocolului IP numită IPv6 se află în reconsiderare şi reproiectare, altele deja dau roade. Ca urmare a reducerii drastice de preţuri în Uniunea Europeană şi a standardizării migraţiei telefoniei şi traficului de date, am putut folosi pe toată perioada şederii în Cehia (19 zile) un program care a costat vreo 27 de lei (6-7 Euro) pentru convorbiri în Europa şi trafic de date practic nelimitate. Un exemplu de succes la utilizator bazat pe avansuri tehnologice şi pe activităţi de standardizare.

Voi aborda în articolele care vor urma în rubrica CHANGE.WORLD în mai multe detalii unele din subiectele enumerate aici, ca şi altele legate de evoluţia tehnologiilor avansate şi impactul lor asupra prezentului şi viitorului. Ca întotdeauna, voi citi cu interes comentariile voastre şi voi răspunde cu plăcere întrebărilor. Schimbările sunt inevitabile, va fi în avantajul nostru dacă le vom înţelege şi le vom folosi mai devreme. Vă urez tuturor un sezon nou bun la ‘Literatura de Azi’. Va fi interesant!

Cariera literară a lui Thomas Mann (1875 – 1955) acoperă şi depăşeşte puţin în timp întreaga primă jumătate a secolului 20, poate una dintre cele mai zbuciumate jumătăţi de secol din istoria omenirii. Un exerciţiu mintal simplu ne poate ajuta să comparăm lumea imperiilor europene de la 1900 cu diviziunea în blocuri politice despărţite de Cortina de Fier care avea să existe cu jumătate de secol mai târziu, pentru a putea înţelege că scriitorul laureat cu un Premiu Nobel pentru Literatură dintre acelea pe care puţini l-au contestat la vremea sa sau îl contestă astăzi a fost martor al unor schimbări radicale ale ordinilor politice în lume, incluzând cele două mari conflagraţii globale, a revoluţiilor sociale violente şi a naşterii celor două dictaturi totalitare ucigaşe cu ambiţii de dominaţie la nivelul întregii planete. Lectura uneia dintre cărţile sale din prima perioada a activităţii sale lilterare, ‘Alteţă regală’ scrisă între 1905 şi 1909, apărută acum în splendida colecţie ‘Raftul Denisei’ de la Humanitas fiction, în traducerea ireproşabilă a lui Mihai Isbăşescu, îmi prilejuieşte câteva reflecţii şi asupra evoluţiei stilurilor literare, şi a identificării în textul şi subtextul cărţii a curentelor subterane care aveau să ducă la marile schimbări de după 1914.

Principatul Grimmburg – ţara imaginară în care se petrece acţiunea cărţii – este un micro-univers, simbol din multe puncte de vedere al unei Europe în criză, aşa cum era continentul în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aparent, un univers idilic:

O ţară frumoasă, liniştită, neagitată. Vârfurile copacilor din pădurile sale foşneau visătoare; ogoarele se întindeau şi se măreau, cultivate cu devotament; meşteşugurile erau nedezvoltate până la punctul de a fi mizere.’ (pag. 33)

 

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

 

Bazele economice ale acestei idile sunt însă complet zdruncinate. Resursele naturale ale ţării sunt ruinate, minele nu mai produc sau au devenit nerentabile, pădurile sunt pe cale de dispariţie. Mann se dovedeşte a fi aici un ecolog timpuriu, eroii săi fiind conştienţi de pericolele despăduririi, ca şi de necesitatea de a păstra resursele principale în proprietatea naţiunii. Clasa conducătoare duce o viaţă care încă mimează regulile protocolului şi ritualurile istorice, dar această se întâmplă pe seama îndatorării financiare a principatului.

… înglodarea în datorii a casei domimatoare era o îndatorire istorică şi naţională, care amintea de vremurile în care toate împrumuturile erau încă probleme particulare ale suveranilor şi când Johann cel Violent amanetase libertatea unor supuşi de vază, pentru a obţine un împrumut. Toate acestea erau de domeniul trecutului. … Străbunii săi lichidaseră temeinic averea familiei, această era acum aproape egală cu zero sau nu valora mult mai mult; se risipise pe construriea castelelor de plăcere cu nume franţuzeşti şi cu colonade de marmură, pe parcuri cu jocuri de ape măiestrit alcătuite, pentru opere pompoase şi pentru tot felul de exhibiţii scăldate în aur. Trebuia să ţină o socoteală strânsă, iar întreţinerea curţii fusese pusă pe picior mai mic, împotriva voinţei marelui duce, ba chiar fără ştirea lui.’ (pag. 39-40)

Două elemente reuşesc să conserve, măcar pentru o vreme, coeziunea sistemului în pofida şubrezelii economice: un contract social între familia princiară şi poporul care o adulează, şi tradiţia folclorică ce include legende şi elemente de magie. Contractul social aminteşte în unele momente relaţia între britanici şi monarhia lor de astăzi, destul de neînţeleasă de mulţi cetăţeni ai democraţiilor republicane. Când principele se îndrăgosteşte de o prinţesă fără sânge nobil atitudinea poporului o prezice parcă pe cea a englezilor faţă de Diana, spre sfârşitul secolului 20. Familia principilor conducători duce o viaţă protocolară, pe care ei înşişi o descriu că ‘lipsită de conţinut pozitiv’. În faţa lor se află ‘poporul’ – acea masă amorfă şi lipsită de personalitate:

… jos, în mica piaţă a primăriei, stătea înghesuit cap lângă cap, poporul – o întindere oblică de feţe intoase în sus, dogorâte, în semiîntuneric, de lumina făcliilor fumegânde. Strigau şi cântau, iar el stătea la fereastră deschisă şi se înclina, se expunea un răstimp entuziasmului şi saluta mulţumind. … Viaţa lui era lipsită de zile obişnuite şi de o realitate adevărată. Se alcătuiau doar din priviri îndreptate cu o extremă încordare către el. Oriunde sosea era zi de sărbătoare şi cinstire; poporul se sărbătorea pe sine însuşi, într-o festivitate; viaţa cenuşie se transfigura şi devenea poezie. Muritorul de foame devenea un om modest, spelunca – o colibă paşnică, ştrengarii murdari ai străzilor se transformau în nişte fetiţe şi băieţi cuminţei îmbrăcaţi în haine de sărbătoare …‘ (pag. 160-161)

Presa este şi ea aservită ordinii existente, prezentând lumii şi principilor o viziune edulcorată despre realitate şi despre ei înşişi:

Şi Klaus Heinrich citea despre influenţa să personală, despre graţia şi măreţia sa, citea că-şi îndeplinise bine misiunea, că luase cu asalt şi câştigase inimile tinerilor şi ale bătrânilor, că înălţase cugetul poporului deasupra cotidianului şi că-i stârnise dragostea şi bucuria.‘ (pag. 168-169)

Putem doar presupune care este doza de naivitate şi care este doză de luciditate ironică a lui Thomas Mann în această construcţie literară. Ignorarea curentelor subterane de dincolo de suprafaţa de poleială scrijelită a relaţiilor între principi şi popor a fost scump plătită în istoria reală, la câţiva ani după publicarea acestei cărţi. Nu au ajutat nici tendinţele liberale ale prinţilor luminaţi, nici elementele de democraţie destul de formală de altfel, cum sunt ‘audienţele libere’ descrise în carte.

Elementele folclorice, a două componentă a acestei relaţii idealizate între popor şi principi, au un aer de basm îmbinat cu magie. Poporul aşteaptă venirea unui principe fără o mâna, pe care o ghicitoare ţigancă îl prezisese cu un secol în urmă, şi care va rezolva problemele ţării. Faptul că prinţul Karl Heinrich se naşte cu un defect congenital crează speranţe că epoca de aur, marcată şi de transformarea trandafirilor din curtea unuia dintre palatele princiare în flori frumos mirositoare (altă legendă cu tente aproape mesianice) nu este departe.

 

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

 

În realitate salvarea ţării sau happy-end-ul în această alegorie cu prinţi şi cerşetori şi viitoare principese de origine mai puţin nobilă depind de două elemente care vor decide şi soarta poveştii de dragoste înfiripate între principele devenit coregent şi Imma – frumoasa, independenta şi năbădioasa fiică a miliardarului Spoelmann venit din America. Prima şi poate cea mai importantă este spargerea barierelor sociale personale dintre cei doi tineri şi câştigarea încrederii pentru sinceritatea sentimentelor principelui crescut în turnul de fildeş al superiorităţii clasei sale nobiliare, necunoscător al realităţilor cu excepţia lecţiilor din tinereţe primite de la profesorul şi tutorele Raoul Uberbein (singurul personaj tragic al cărţii):

Stai drept şi pui întrebări, dar fără să participi; nu te interesează nimic şi nu ţii la nimic. Am văzut adesea: vorbeşti, exprimi o părere, dar ai putea să exprimi tot atât de bine şi alta, căci în realitate n-ai nici o părere şi nici o credinţă şi nu te interesează nimic altceva decât atitudinea ta de prinţ. … Cum ar putea avea cineva încredere în dumneata? Nu, ceea ce inspiri nu e încredere, ci răceală şi jenă; şi, chiar dacă mi-aş da cu silinţa să mă aproprii de dumneata, acest fel de jenă şi de neajutorare m-ar împiedică s-o fac …‘ (pag. 312)

Al doilea element al ecuaţiei funcţionează ca un fel de ‘deus ex machina’, procedeu care poate fi iertat din perspectiva literară (în definitiv avem de-a face cu un fel de basm politic cu prinţi şi fete frumoase) dar care este mai greu de digerat din perspectivă istorică. Thomas Mann dovedeşte, prin intermediul personajelor sale şi al descrierilor din carte, o bună înţelegere a mecanismelor economice şi financiare, şi a cauzelor sociale care au împins în criză statele europene care încercau să perpetueze sistemul monarhic şi principial. Adept al capitalismului financiar cu tendinţe liberale şi chiar şi ecologiste şi simpatizant al monarhiilor iluminate, el încearcă să le combine în această poveste de dragoste cu sfârşit fericit prin relaţia dintre bunul prinţ Karl Heinrich şi viitoarea prinţesă Imma, care rezolvă cel puţin pentru moment şi problemele principatului Grimmburg prin utilizarea dotei nupţiale pentru umplerea găurilor bugetului naţional. Istoria reală a fost – o ştim astăzi – mult mai crudă cu ţările Europei şi convulsiunile sociale au făcut irelevante soluţiile pur capitaliste. Mulţimile şi-au ieşit din tăcere şi au anulat contractele sociale, şi drumul spre o nouă stabilizare economică şi politică avea să treacă prin vărsările de sânge ale războaielor şi revoluţiilor. Romane că acesta, frumos scrise şi propunând soluţii idealizate, au rămas însă ca documente istorice ale stării de spirit dinainte de furtuni şi motive de delectare la lectură.

 

 

The success of the Romanian cinema in the last decade or so did not spring up from nothing. Although the cinema in Romania was more strictly censored and controlled by propaganda during the Communist period, a handful of talented directors existed and they made a few good or at least decent films in a difficult ideological environment, with very little technical means. One of these directors was . Something strange happened though with him and most of the film directors in his generation after 1990. With some exceptions they seem to not have been able to use to the best the freedom of expression (political and stylistic) or to adapt to the technical progress that became soon and fast available. Many of their films seem to be stoned in the past, repeating mistakes and perpetuating stereotypes that belong to a different era. Pita’s Kira Kiralina is a good example on this respect – a cinematographic failure on almost any respect.

 

sursa http://www.imdb.com/title/tt2497852/

sursa http://www.imdb.com/title/tt2497852/

 

Kira Kiralina brings to screen a story by – a writer of Romanian origin who charmed the French readers in the 1920s with his stories of passion and brigands located in the the North of the Balkans and especially in the cosmopolitan area of the last hundreds of kilometers of the Danube course before reaching the Black Sea. It’s a fascinating zone, a land of legends and passions which could be the stage of great stories and movies. The problem with the script written by  and the screen version of  is that they did not create a cinematographic vision parallel to Istrati’s text, but rather chose the easy path of having a screen character read the story off-screen and what we see on screen is kind of an illustration of this reading. If we put together the scenes where the main character remembers and reads loudly the episodes of his childhood and troubled teens age, we probably get many minutes with the actor smoking and writing on the same sheet of paper. Such techniques are maybe fit to TV theater or low cost TV dramas, but not to big screen movies. Story telling is broken, more an exemplification of the monotone reading of the book text. Characters are introduced by the voice of the story teller and not but what they achieve themselves on screen. Some of the action scenes are a complete failure, like the dramatic shooting between the sadistic father of the two kids, and the brothers of the mother, or the revenge scene taking place a few years later.

 

(video source RollerCoaster PR)

 

The cinematography of a few of the scenes (filmed out-doors) and the exceptional costumes (designed by Oana Paunescu ) offer a glimpse of what this movie could have been. Unfortunately, they are just exceptions and the overall conception fails to provide a credible description of the world at the mouths of the Danube at the end of the 19th century and of the heroes created by Panait Isrtrati. The orthography even of the name of the film (‘Kira Kiralina’) is different in the distribution from the one of the poster (‘Kyra Kyralina’) and for some reason unknown to me different from the one used in the Romanian versions of the book (‘Chira Chiralina’). Actors work is irrelevant, they all seem stiff on screen, fresh newcomer faces as well as the known Romanian actors in the cast. The very last two scenes of the film (even if one of them us too verbose) happen after the story teller task was completed, and they give a hint of what this film could have been if a different approach was chosen. It’s too little and too late.

 

For the second consecutive year the cinematheque in my city hosts a Czech Film Festival, and the most interesting film I have seen by now is this work co-directed by and describing an event that took place more than 40 years ago in what was then Czechoslovak Socialist Republic. It was by all criteria a shocking event, especially for the ‘quiet’ and ‘normalized’ Czechoslovakia of the 1970s. Today we would immediately suspect a terror attack, but the roots of crime of the girl who one day drove her truck in a bus station in Prague killing eight people have their origins not in ideology but in a deep personal trauma and in the complete failure of a system that could not perform basic obligations to its citizens, and even less knew how to tolerate differences and deal with the individuals in trouble.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2953762/

source http://www.imdb.com/title/tt2953762/

 

Olga Hepnarova grew up in a mid-class normative family, but was by all criteria a non-normative young woman – rebel, non-communicative, isolated by her school and work colleagues, a lesbian in a society that did not tolerate homosexuality. I found the acting performance of to be superb, she is living within her character, the desperation and mute cry for help of Olga crosses the screen. Can her deeds be pardoned? Hardly so, as eight innocent people lost their lives in an act of violence that she considered to be a revenge on the system. Is the environment she lived in responsible also for her situation? So it seems, as she seems to be permanently looking for something or somebody to cling on, but she finds nothing in the system (doctors, psychologists, companies she worked for) and nobody among her family or the people she meets who can or wants to help. She is described as a schizophrenic, considered herself bullied and persecuted by everybody around, and had a strange detachment between her intelligence and the way she lived, her actions and reality. Only in the last very moment she seems to have realized that that was for real, and of course, that was too late.

 

(video source Strand Releasing)

 

Directors and decided to make this film in the style of the good Czech cinema of the 1960s. This is reflected not only the black-and-white coloring, but also in the approach in describing the daily reality. We are in Czechoslovakia of those times, we see how people lived and the problems they faced, we are faced with the dullness and lack of hope of their lives, but the critic of the system is never explicit . The script is written and the film is made like censorship is still in place. Good story telling, inspired editing, and excellent acting performances make this film interesting, although we know the end (and the Czech viewers know even better the story). It’s not easy to watch as this is a grim story with an unavoidable tragic ending, a spiral of fall and desperation that never provides a ray of hope – but those who are interested in the life of that side of the Iron Curtain during the cold war and in good cinema will be rewarded.

The assassination in Prague in 1942 of Reinhardt Heydrich – ‘protector’ of Bohemia and Moravia and one of the planners of the ‘final solution’ – was one of the most spectacular events of WWII. Although it did not change dramatically the fate of the war, it had a strong impact on the moral of both the German as well as the Czech and other nations fighting on the allies side, proving that the Nazi occupiers were not immortal and that punishment was to be inflicted on the heads of their regime. It also led to savage reprisals that destroyed any hope of cooperation between the German and the occupied Czech areas.  ‘The Man with the Iron Heart’ based on a novel by and directed by carefully describes the main characters of this historical drama as well as the events before and after the attack on Heydrich.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3296908

source http://www.imdb.com/title/tt3296908

 

A few weeks ago I have seen ‘The Zookeeper’s Wife’ which figured as central character the wife of a Polish Resistance hero who helped him in saving the lives of hundreds of Jews in occupied Poland. The first half of ‘The Man with the Iron Heart’ had the chance to develop as a ‘The Holocaust Planner Wife’ with a description of the biography and ascension to power of Reinhardt Heydrich, from an immoral officer in the German navy to the highest ranks of the SS under the influence of his wife. We are used to think positively about love stories, and this is a love story of a different kind, the one between two mean people, united by an ideology of hate, deeply corrupt despite the cultural polish of their education and hobbies.  This part of the story and the film is supported by the splendid actor work of , with also giving a convincing performance as the hateful and hated ReichProtektor. I liked less the ‘punk’ version of Himmler created by , it was supposed to be sarcastic, but hard to laugh about such an horrific historic character. Over all this part of the film is the best in my opinion, and maybe would have deserved to be developed more. The authors of the script however decided to cut the action in the middle and focus in the second part on the resistance fighters who prepared and executed the assassination, the consequences of their deeds and their fatal fate. It was not bad, but closer to the beaten paths.

 

(video source FilmTrailerZone)

 

Events of WWII like this one seem to continue to be a source of inspiration for film makers – best proof is that ’The Man with the Iron Heart’  is released less than one year away from ‘Anthropoid’. Each brings a different perspective, and some of them succeed in creating solid stories, with heroes we care about (sympathize or hate). It’s the case of this film as well, a film that I recommend.

After having seen last week the 2016 “Frantz” I continued yesterday my ( cure with “The Double Lover” (or “L’amant double” in original) the latest film of the French director, a film that was present also in the 2017 competition at the Cannes festival. Both movies deal with issues of identity, truth and deception and how these can impact relationships between men and women. This is were similarities stop. There are many differences and almost all in favor of the 2016 film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6367558/

source http://www.imdb.com/title/tt6367558/

 

The story which is ‘freely’ inspired by a novel by Joyce Carol Oates (which has already originated a movie by starts as the story about a relationship between a psychoanalyst and his patient that turns into a strange and uneasy love affair. While the relation between shrink and patient needs to be based on trust and truth, in this case the contrary happens, as each of the two characters avoids fully sharing their feelings, hides things from the past, speaks half truths or plain lies. They seem that they cannot work as a couple on any plan. The bad start of the relation develops to worse and the odd things that happen on screen are complicated by having them told in a mix of genres – French art film with Paris and a museum of disturbing modern art as background, erotic thriller, horror and guilt in the Hitchcock and Polanski traditions. All these get together in a ‘bouillion’ that becomes less and less credible, up to the point that the story cannot be solved but by explaining that all was some kind of dementia delirium with very prosaic physiological roots.  What should have been a sophisticated game of mirrors becomes a multiplication of images by mirrors disposed in a chaotic manner. To make things worse, the ending makes the mistake of explaining too much in sordid details. Hard to believe that the film with this ending comes in the filmography of Ozon just after “Frantz” with the wonderful ambiguity of its open ending.

 

(video source September Film Distribution)

 

Acting is also problematic. Ozon’s choice of actors seems sometimes odd (not only here) because they are characters that do not feel well in their own skins. In this case he chose (his discovery in  “Young & Beautiful “) for a role that needs more expressiveness and fragility than what the actress delivered on screen. There is no chemistry between her and either of the two selves (or twin brothers) played by  . I will never complain about seeing again in a film and I apreciate Ozon’s creating in every film of his strong and interesting feminine characters that break the stereotypes, but her role or maybe roles (another odd double) seem to be wasted talent here.

The Double Lover” never reaches at cinematographic level its ambitions. The jury at Cannes 2017 deserves an award for not giving – despite the names of the director and the cast – any award to this movie.

 

« Previous PageNext Page »