Amy Winehouse is the latest personality in a select and tragic list that includes Jimi Hendrix, Janis Joplin, Kurt Cobain, Jim Morrison, Brian Jones. They were all extraordinarily talented musicians. They all led intense lives marked by phenomenal creativity but also personal crises and substance abuse. All died at the age of 27 of lifestyle-related deaths. All left behind millions of grieving fans and musical legacies as sizable as they are focused, leaving us to guess what their careers and music history would have looked like without these tragic early deaths. An acclaimed and award-winning documentary has already been made about Amy Winehouse. Now, director Sam Taylor-Johnson offers us ‘Back to Black‘ – a biopic that proposes a somewhat ‘sweetened’ vision of the singer who not only lived and created intensely, but also never avoided controversy. It is possible that the original screenplay written by Matt Greenhalgh may have sinned in this very way.
The problem with a biography like Amy’s is that most of the viewers were her contemporaries, we each have our own memories of her person and career, and we can’t avoid comparing them to what we see on screen. From the biography of the musician, the script chose the few years between 2002 when she signed the collaboration with ’19 Management’ for her first album and 2008 when at the 50th edition of the Grammy Awards she received five awards in the same night. Connoisseurs will note the absence from Amy’s career story of Mark Ronson, the producer of the blockbuster album that also gives the film its title. From her private life, the focus is on her relationship with Blake Fielder-Civil. This is on the one hand presented as the only true love story of Amy’s life. On the other hand, the same relationship is blamed for the singer’s personal crises and heavy drugs addiction. The family also plays an important and largely positive role. Both Amy’s father and grandmother appear as luminouse characters, who support her in her career and try (unsuccessfully) to guide her in her personal life as well.
The writer and the director chose to present a somewhat embellished version of Amy. The final years of the artist’s life, her relapse into alcoholism, the missed concerts and the conflicts with the audiences are omitted. This vision seemed incomplete to me. Could those around her have saved her? Unanswered question. I really enjoyed the recreation of the atmosphere of London clubs and the north of the British capital in the first decade of the century. Marisa Abela‘s performance is overwhelming – she manages to get completely into character and does very well with the music also, coming close in sound but without touching the emotion and quality of the original. Eddie Marsan and Lesley Manville play the roles of Amy’s father and grandmother very well. I am not sure whether in real life the family came that close to the ideal, but that’s how it appears to have been in the movie, and the emotion crosses the screen. ‘Back to Black‘ is a film worth seeing for both the music and the story, but viewers should keep in mind that this is still fiction and not an official biography. And now, I’m going to listen to Amy Winehouse – the real one.
Să lăsăm astăzi la o parte scenariile apocaliptice și avertismentele cu Apocalipsa care va fi cauzată în curând de Inteligența Artificială (AI) și să discutăm despre unul dintre domeniile în care progresele acestei ramuri a științelor calculatoarelor a înregistrat avansuri remarcabile și vizibile și are perspective să dea rezultate și mai spectaculoase în viitorul deceniu. Este vorba despre medicină și despre tot ceea ce se petrece în jurul ei, de la diagnosticare până la industria medicamentelor și sistemele de sănătate. Să începem cu câteva date statistice. Întreaga planetă se află de mulți ani într-o criză medicală continuă, care se adâncește. Se estimează că în 2030 vor lipsi la nivel global peste 10 milioane de medici, adică vreo 15% din forța de muncă necesară. În multe tari ale lumii spitalele nu acoperă corespunzător zonele geografice, iar acolo unde ele există, sunt sub-dotate ca personal și ca echipamente. Sistemele de asigurări medicale naționale și particulare sunt supra-solicitate și ineficiente. Cheltuielile legate de asistența medicală solicită procentaje imense din bugetele naționale și cele ale pacienților. Numai în Statele Unite, introducerea unora dintre sistemele aflate în lucru care se bazează pe Inteligența Artificială ar putea duce la economii între 200 și 360 de miliarde de dolari anual. Revista ‘The Economist’ a dedicat suplimentul ei tehnologic trimestrial acestei ramuri AI, identificând patru domenii în care s-au înregistrat progrese vizibile sau sunt în curs de planificare proiecte spectaculoase: diagnosticare, interfață medic-pacient, industria medicamentelor, optimizarea sistemelor de sănătate. Le voi trece și eu în revistă pe scurt, adăugând observațiile și pronosticurile mele.
Să începem cu diagnosticarea. În medicina modernă, ea se bazează pe examinare și dialog direct cu pacienții și pe prelucrarea informației care provine de la analizele medicale și de la diferitele tipuri de imagistică folosite pentru a explora corpul pacienților – de la radiografii (o tehnologie cu o vârstă de peste un secol) la investigațiile cele mai moderne, realizate prin intermediul mini-roboților ghidați și dotați cu camere, care sunt injectați în aparatul digestiv sau cel circulatoriu. Ochii doctorilor specialiști sunt acum amplificați de analizele computerizate ale imaginilor. Acestea sunt capabile să sesizeze detalii la dimensiuni care pot scăpa privirilor medicilor și pot sincroniza informația cu cea a altor analize și teste medicale ale aceluiași pacient (inclusiv cele din trecut), ca și cu imensa bibliotecă de cazuri acumulate prin procedeele de auto-învățare. Sistemele AI folosesc programe de identificare a formelor (pattern recognition). Într-una dintre aplicațiile cele mai cunoscute, imagistica este comparată în mod eficient cu biblioteca de date prin intermediul unei rețele neurale numite AlexNet, dezvoltată la Universitatea din Toronto, care și-a învins toți adversarii într-o competiție a aplicațiilor de acest fel. Această rețea, cu produsele derivate existente în Olanda, Suedia și Coreea de Sud, este livrată sub formă de produs hardware și software și a devenit o componentă din ce în ce mai prezentă în secțiile de imagistică (fostele secții de radiologie) ale spitalelor. O parte dintre acestea aplică și o tehnică numită ‘scanare oportunistă’. Aceasta pleacă de la examinarea de către sistemele automate a porțiunilor neexplorate ale imaginilor, pentru a detecta detalii (anomalii) care nu erau definite inițial în scopul examinării medicale. Cazuri menționate în articolele de specialitate documentează descoperirile unor tumori în fază incipientă sau ale unor deformări datorate unor accidente aparent fără repercusiuni, care scăpaseră primelor examinări ale medicilor specialiști. Firma EZRA din New York propune o scanare generală al cărei cost a reușit să-l reducă de la 1 350 la 500 de dolari, pe care o recomandă tuturor abonaților serviciului, inclusiv celor sănătoși, ca metodă preventivă de diagnosticare timpurie. Chiar și clasicul stetoscop a fost extins în ultimii ani cu capacități de scanare imagistică și electro-magnetică, care permit îmbunătățirea diagnosticelor bolilor de inimă și de plămâni.
Chatboții au devenit în ultimele 18 luni interfața umană preferată cu sistemele dotate cu capabilitati AI. Sute de milioane de utilizatori utilizează astăzi ChatGPT sau interacționează cu avataruri cum este Nova, simpatica ‘față umana’ a sistemelor firmei Soul Machines, specializată în crearea de ‘oameni digitali’ acționați de un sistem de aplicații pe care ei îl numesc HumanOS. Câți dintre acești utilizatori ar fi însă de acord ca medicul care le acordă consultația să fie o astfel de creatură digitală? Și dacă răspunsul este pentru majoritatea utilizatorilor „NU”, atunci care este răspunsul în cazul secretarei medicului care ne verifică identitatea și completează informațiile preliminare în sala de așteptare? În definitiv, aceste din urmă operații sunt deja în multe locuri automatizate și pacienților li se cere să completeze singuri formulare, de multe ori pe telefoanele lor mobile. Barierele sunt de două feluri: obiective și subiective. Barierele obiective sunt legate de nivelul de încredere pe care pacientul îl acordă medicului. Practica medicală arată că, în lipsa acestei încrederi, scad șansele de reușită ale tratamentelor și procedurilor. ChatGPT4 a reușit să treacă cu succes examenele anului trei al standardului medical american. Pe de altă parte, conform unor studii britanice, diagnosticele furnizate de sistemele AI au fost precise în proporție de doar 34% la prima întâlnire ‘medic’-pacienți. Până la urmă, siguranța sistemului depinde de capacitățile modelelor lingvistice mari (LLM) care stau la baza sistemelor AI. Paradoxal, într-o primă fază, s-a constatat că modelele mai simple, cum este cel oferit de firma germană Ada Health, oferă mai multă siguranță. Explicația este clară – model mai simplu, risc mai mic de ‘halucinații’, principala problemă în stadiul actual de dezvoltare al tehnologiilor. Google are în faza de proiectare o variantă LLM specializată în diagnostice, în timp ce Hippocratic AI, un start-up din Silicon Valley, construiește modele optimizate aplicațiilor medicale. Până la urma însă, cred că vor juca un rol important criteriile subiective. În unele locuri, unde medicii sunt în număr prea mic sau inaccesibili direct, sistemele AI cu interfață digitală vor fi aplicate dacă vor ști să câștige încrederea pacienților. Secretarele medicale exercită o profesie pusă în pericol. În cazuri speciale, pacienții înșiși se vor simți mai protejați discutând cu un avatar digital decât în persoană cu un medic – este cazul documentat al unora dintre pacienții suspectați de SIDA din Africa de Sud. În multe alte cazuri, pacienții vor căuta în final contactul cu medicul. Empatia omenească nu este încă programabilă.
Care este rolul Inteligenței Artificiale în domeniul cercetării farmaceutice și inventării de noi medicamente? Aici, probabil, progresul este mai ușor de demonstrat. Să începem cu volumul de informații. În fiecare dintre ultimii ani, au apărut peste un milion de articole în domeniile medicinei, biomedicinei, farmaceuticii, producției de medicamente. Toate sunt rezultate ale cercetărilor specialiștilor din aceste domenii. Nimeni nu poate nici măcar cataloga aceste informații, cu atât mai puțin să le prelucreze, fără ajutorul sistemelor informatice. Sistemele AI au fost folosite pentru a alcătui ‘arbori cognitivi’ orientați spre cercetarea unor probleme specifice. Una dintre poveștile de succes este descoperirea potențialului unui medicament folosit pentru tratarea artritei în tratamentele de Covid-19, descoperire făcută posibilă de o aplicație a firmei BenevolentAI, specializată în dezvoltarea și aplicarea AI în proiecte de colaborare științifică. În luna ianuarie a acestui an, revista ‘Science’ a relatat un caz similar care a permis identificarea de biomarkeri în sânge, care duc la detectarea de covid persistent și semne timpurii de Alzheimer. Un alt domeniu foarte promițător de aplicație al AI este cel al creării de modele care analizează secvențele aminoacizilor în proteine. O întreagă disciplină numită biologie structurală se ocupă de compoziția și arhitectura proteinelor care stau la baza substanțelor folosite în producția de medicamente. Problema este că numărul combinațiilor posibile este imens și doar o mică parte a acestora este stabilă și reproductibilă în procese de producție. Programul AlphaFold al laboratorului de cercetare Google DeepMind a fost inițial antrenat să învețe să joace Go. A reușit atât de bine, încât i-a învins pe campionii mondiali ai jocului. Cercetătorii au aplicat capacitatea de predicție a mașinii în descoperirea regulilor care guvernează ordinea aminoacizilor la crearea proteinelor. Importanța acestei optimizări este imensă, căci forma proteinelor definește acțiunea acestora și a combinațiilor cu alte molecule. Găsirea moleculelor care să aibă acțiunile farmaceutice dorite este elementul-cheie în descoperirea de noi medicamente. Înainte ca AlphaFold să intre în acțiune, jumătate de secol de biotehnologie crease cam două sute de mii de structuri stabile. După introducerea programelor lui Google și a concurentei Meta, numărul acestora se ridică acum la peste 600 de milioane. Procesele de auto-învățare folosite de AI au avantaje față de cele umane, deoarece explorează forme inexistente în bazele de date precedente. Ele sunt capabile și să integreze informații din alte domenii, cum ar fi ingineria genetică sau microbiologia celulelor. O echipa de cercetători de la Universitatea Bloomington, din statul american Illinois, a antrenat un model AI în simularea efectelor diferitelor tratamente de cancer, cu analiza eficienței acestora, dar și a efectelor secundare asupra organismului uman. Între anii 2000 și 2015, aproximativ 86% dintre medicamentele propuse spre aprobare și fabricație au eșuat în testele de eficiență sau de evitare a complicațiilor. Sistemele AI încearcă să prevină astfel de situații și să îmbunătățească spectaculos statisticile, filtrând medicamentele înainte de testarea pe pacienți.
Costurile serviciilor medicale sunt imense. Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății aprecia aceste costuri în 2021 la 9,8 trilioane de dolari sau 10,3% din produsul global brut. Este vorba doar despre cheltuielile directe. Distribuirea este însă inegală. În Statele Unite, procentajul este de 17% din PIB. În 2021, aproximativ 11% din populația lumii trăia în țări care cheltuiau mai puțin de 50 dolari de persoană pe an, în timp ce cheltuielile medii pe cap de locuitor pentru sănătate erau de aproximativ 4 000 dolari în țările cu venituri mari. Țările cu venituri mici reprezentau doar 0,24% din cheltuielile globale pentru sănătate, în ciuda faptului că aveau o pondere de 8% din populația lumii. Dar poate că tocmai țările mai puțin dezvoltate sunt cele care au șansa să beneficieze mai mult și mai spectaculos din introducerea tehnologiilor informatice, inclusiv AI, în serviciile medicale. În ultima jumătate de secol, cheltuielile medicale globale au crescut de vreo zece ori. Din această creștere, în țările membre OECD, între 25% și 50% din creștere se datorează investițiilor în tehnologie. Și totuși, în foarte multe sisteme medicale, inclusiv cele din țările cele mai avansate, există încă multe sisteme informatice neintegrate și incompatibile. De câte ori nu vi s-a întâmplat să apelați, indiferent unde trăiți, la un doctor în afara sistemului sau la un serviciu medical în timpul unei călătorii și cardul dumneavoastră a fost respins sau, daca a fost acceptat, datele dosarului medical nu au putut fi transferate? Și aceasta este o interfață simplă, care nu are nimic de-a face cu AI. Răspunsul ar fi standardizarea, însă tocmai în această fază de început a introducerii chatboților și a modelelor LLM, concurența dintre furnizori face neplauzibil în viitorii ani acordul asupra unor standarde care să asigure compatibilitatea. Este foarte posibil să fim martori și în domeniul sistemelor de sănătate a unor ecosisteme care se vor consolida în câțiva ani în 2 sau 3 sfere, iar acestea vor începe să comunice doar după ce și-au asigurat, fiecare în parte, rentabilitatea. Concurenții principali? În opinia mea, ei vor fi OpenAI care sunt deja asociați cu Microsoft, cu variante adaptate ale lui ChatGPT și Google, a cărei divizie de cercetare a lansat Med-PaLM – un model LLM conceput pentru a oferi răspunsuri de înaltă calitate la întrebări medicale. Microsoft a achiziționat în 2021 și firma Nuance, care oferă produse AI ce ajută medicii să creeze baze de date și informații clinice despre pacienți. Cum și dacă va integra într-o singură sferă AI Nuance și ChatGPT, rămâne de văzut. Nu l-aș exclude nici pe Amazon, al cărui Healthscribe este asemănător în funcționalitate cu Nuance.
Abilitățile viitoarelor sisteme informatice, puse pe steroizi de tehnici AI, promit să fie formidabile. Se vorbește deja despre sisteme de dispecerizare a pacienților și de utilizare optimă a paturilor și instalațiilor medicale din clinici și spitale sau despre integrarea datelor furnizate de senzori ‘wearables’ pentru o monitorizare permanentă a pacienților. Detectarea unui viitor infarct cu câteva minute în avans de declanșare este posibilă tehnologic și ar salva în fiecare an zeci de mii de vieți. La fel în cazul comoțiilor cerebrale. Aplicațiile AI ar putea descoperi alte combinații de senzori și markeri care să îmbunătățească aceste capacități preventive. Intervin însă aici două aspecte care au darul să frâneze excesul de entuziasm. Este vorba despre protecția datelor particulare ale fiecărui subiect (sănătos sau bolnav) și despre eliminarea cazurilor de hazard (așa numitele halucinații) care caracterizează încă sistemele AI în această fază de dezvoltare. Și apoi, este vorba despre costuri. Domeniul este însă ‘fierbinte’, și pe bună dreptate. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
If we really want to place ‘Cries and Whispers‘ (the original Swedish title is ‘Viskningar och rop‘), the film made in 1972 by Ingmar Bergman, in a category or genre of films, the most appropriate categorization would be ‘family drama’ with the addition of ‘period’, the story taking place sometime at the beginning of the 20th century, the period in which the action of August Strinberg’s plays also takes place. However, it is one of those films that refuses to be categorized and which, over time, we realize is itself a separate category and genre. Or in other words – a masterpiece.
The story takes place in the mansion of a rich family from the Swedish province. The three sisters who grew up here are together again, but the circumstances are not happy. Agnes, the unmarried sister and permanent tenant of the villa, is sick with cancer and lives her last days in suffering. Karin and Maria come to be with her in her last moments, but the one who really supports her in her suffering before her death, and perhaps after, is the faithful servant Anna. Each of the four women carries a baggage of sufferings, frustrations, unhappiness. Agnes’s suffering is physical, but her memories are not very happy either, she experiences the feeling that she was their mother’s least loved daughter. Karin cannot stand physical contact, primarily with her much older husband. Maria, the youngest sister and the most beautiful of the three, also has an unsuccessful marriage marked by infidelities. Karin and Maria each carry the memories of traumatic events that happened in the past in the same villa. Finally, Anna, a simple woman with a round face, carries with her the memory of her dead little girl. She is the only one of the four women who is faithful. After the death of their sick sister, Karin and Maria will try to reconnect, but the accumulation of frustrations and hatred is difficult to overcome.
Cinematography plays an essential role in this film. Some scenes make direct references to the Bible. The dominant color is red – “the color of the interior of the soul”. The walls of the villa are painted red, the transition between scenes is done using the color red rather than the usual black, and blood appears in some dramatic scenes. For contrast, white is used quite a lot, the color of the heroines’ clothing, which will be replaced by black after Agnes’ death. Cinematographer Sven Nykvist won the Academy Award for Best Cinematography – the only Academy Award won by this film (out of 5 nominations, including Best Picture). The acting performances are overwhelming. The performances of the four actresses are all the more remarkable as Ingmar Bergman was a fanatic of close-ups and did not hesitate to use them copiously in this film as well. Agnes is Harriet Andersson – dramatic and emotional, experiencing physical suffering but also a coming to life hinting at the Resurrection. Ingrid Thulin and Liv Ullmann play Karin and Maria and their scenes together are anthological. Finally, Kari Sylwan is Anna, managing to create a deeply human but also symbolic character, the social and moral opposite of the three sisters. ‘Cries and whispers‘ is a deeply human film, loaded with moral and religious references, a film about death, pain, hatred and compassion, about the power of empathy and about the priceless value of small moments of happiness. Sensitive and symbolic. Not to be missed.
Printre multele alegeri inspirate ale editoarei Denisa Comănescu pentru colecția ‘Raftul Denisei’ de la editura ‘HUMANITAS fiction’ se află publicarea romanelor scriitorului (și muzicianului) turc Zülfü Livaneli. Cu doi ani în urmă apărea aici ‘Serenadă pentru Nadia’ – un roman emoționant care se ocupa, din perspectiva turcă, de un episod tragic al istoriei comunității evreiești din România – scufundarea vasului ‘Struma’. La sfârșitul anului 2023 s-a adăugat cartea pe care o am în mână, ‘Neliniște’ (‘Huzursuzluk’ în original), un roman care însumează vreo 170 de pagini în traducerea – căreia nu i-am găsit vreun cusur – a Mariei Miu. O carte la fel de zguduitoare, care se ocupă de o tragedie mai apropiată de zilele noastre – masacrele și sclavia a căror victimă a fost populația yazidi în perioada în care organizația teroristă a ‘Statului Islamic’ (ISIS) controla o parte însemnată din teritoriile Irakului și Siriei (aproximativ 2014).
Romanul este povestit la persoana întâia de Ibrahim, un ziarist din Istanbulul modern, un bărbat aparent occidentalizat ca ritm și stil de viață. Cazul unui bărbat turc asasinat în Statele Unite îl trimite geografic la cealaltă extremitate a Turciei, la o distanță de 1500 de kilometri de Istanbul, la Mardin, orașul copilăriei sale. Motivul este că recunoscuse în Hussein, victima asasinatului, pe unul dintre prietenii săi din copilărie. Cum ajunsese acesta în America și de ce fusese asasinat? Revederea cu orașul natal îi produce la început prilejul unei călătorii în timp:
‘Eu – cel care alerga prin Istanbul dintr-o clădire de birouri în alta, cel care stătea blocat în trafic sau gonea după microbuze, autobuze şi metrouri mă vedeam acum ca prin vis, de parcă toate acestea nu mi se întâmplaseră mie: zilele lungi, în care soarele apunea târziu, iar noi ne zvârcoleam de plictiseală, încercând să inventăm jocuri, zgâriind pământul cu bețele, desenând cercuri sub soarele fierbinte până ne lua de cap. Cine eram eu cel adevărat? Cel de la Istanbul, sau cel de aici? Aici eram copilul speriat, copleşit de temeri, trimis la oraş la școală de mama sa cu capul acoperit şi de tatăl hagiu. Parcă din momentul în care m-am întors în Mardin celălalt eu al meu, cel de demult, îşi făcea tot mai simțită prezența. Trupul meu îşi amintea de universul copilăriei mai repede ca mintea …’ (pag.20-21)
Urmează însă un șoc cultural. Orașul tolerant și din multe puncte de vedere multietnic și multireligios pare să fi dispărut. În locul său se instaurase o lume dominată de o formă extremă, fundamentalista a Islamului, care era străină și firii și amintirilor sale:
‘Pe vremea copilariei mele, islamul în Mardin era cu totul altceva. Dacă treceai prin fața bunicii în timp ce-şi spunea rugăciunea, sau îi săreai în spate în timpul prosternării, nu exista protest mai mare decât acela că femeia îşi relua rugăciunea cu voce mai ridicată. Era o lume îngăduitoare – în loc să se insiste ca şi copiii să postească, acestora li se îngăduia să țină doar trei zile: una la început, una la mijloc şi una la sfârşitul Ramadanului. Părinții știau că, împotriva asigurărilor pe care li le dădeam, nu aşteptam masa de iftar şi beam apă sau ciuguleam ceva de la bucătărie, lucruri pentru care nu primeam bătaie, ba chiar după masă ni se spunea: „Allah să-ți primească rugăciunea, copile!”
La piață, la școală, că erai sirian, musulman, evreu, sau cine ştie ce soi de zoroastrian, eram toți prieteni şi ne bucuram împreună de sărbătorile celorlalți. Dar acum oraşul era acoperit de umbra unui islam dur şi plin de furie, închis în sine.’ (pag.27-28)
Relatările eroului mi-au amintit imediat cartea ‘Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi’ a Sabinei Fati, carte pe care am citit-o și am recenzat-o cu câteva luni în urma. Excepționala jurnalistă din România vizitase zona aceasta bântuită de conflicte și trecuse chiar prin Mardin. Ea observase acolo același proces de islamizare care începuse cu decenii în urmă, dar care s-a accentuat și s-a radicalizat în ultimul deceniu.
Mărturiile familiei și ale prietenilor îl vor ajuta pe Ibrahim în ancheta sa, recuperând pentru el și pentru cititori figura lui Hussein, prietenul său din copilărie. Crescuse într-o familie tradiționalistă, continuase pe calea studiilor religioase, dar intepretarile sale ale perceptelor Coranului îl ghidaseră nu spre violență ci spre omenie, nu spre extremism ci spre un fel de viață dedicat celor din jur. Se logodise cu o fată frumoasă și bogată și părea să realizeze o traiectorie de viață care ar putea fi caracterizata ca un ‘vis turcesc’ în sensul tradițional și în măsura posibilă în acea zona îndepărtată a țării sale. Atunci când izbucnește războiul civil din Siria și se extind conflictele provocate de extremiștii ‘Statului Islamic’ (ISIS), apar și refugiații, aceasta fiind zona prin care au trecut milioane de refugiați ajunși în Turcia din alte țări ale Orientului Mijlociu. Hussein se angajează în ajutorarea acestora și este expus relatărilor despre ororile războaielor din țările vecine. Așa o întâlnește pe Meleknaz, o femeie tânără cu un copil orb, una dintre nenumăratele victime ale conflictului. Pentru ea, Hussein își va abandona logodnica și va părăsi familia și orașul, hotărât să o ajute cu orice preț. Daca este vorba despre o poveste de dragoste, este una imposibilă în contextul acelei părți a lumii. Meleknaz nu doar poartă în suflet traumele unor experiențe cumplite, dar aparține minorității yazidi (ezidi), o populație cu o religie aparte, una dintre cele mai vechi ale acestei părți a lumii considerate ca fiind ‘leagănul civilizațiilor’. Ziaristul din Istanbul va continua ancheta pe urmele lui Hussein și Meleknaz, și cu această ocazie se va cufunda în istoria acestui popor aparte a cărui credință este una dintre cele mai vechi forme ale monoteismului, în care zeul suprem este Îngerul Păun. Multe le va afla de la un călugăr dintr-o veche mănăstire maronită.
‘… cum de mănăstirea siriacă a fost ridicată deasupra unui templu păgân. Din păcate, nu ştiu să vă răspund la întrebare, ar fi trebuit să întrebați constructorii. Trecuse mult timp, iar templul nu se mai folosea. Cred că acesta a fost motivul. Oricum ar fi, noi suntem foarte noi prin comparație. Mănăstirea are o istorie de vreo o mie şase sute de ani, pe când templul are patru mii. Nu râdeți, în locurile astea o mie şase sute de ani sunt ca ieri. Ați observat inscripțiile de pe uși? Sunt psalmii lui Solomon, scriși în limba noastră, aramaica. Sfinții Părinți dinaintea
noastră, Allah să-i binecuvânteze, au construit această mănăstire. Da, da. Când vorbim în limba turcă şi noi îi spunem Allah. În aramaică îi spune Eli. De altfel, Eli, Eloi, Ilah, Allah nu sunt ei unul şi același? Toate sunt nume ale unicului nostru creator. Ce-a spus Isus pe cruce? Da, evident că în aramaică a vorbit. Se vede că ştiţi istoria creştinismului. Eli, Eli, lama sabakhtani? Adică aşa cum ați spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Şi astăzi în mănăstire vorbim aceeaşi limbă, cea în care a fost scrisă Biblia. Atâta vreme cât credem cu toții în El, ce mai contează? Nu suntem cu toții robii lui?’ (pag.61-62)
O observație personală de detaliu. Călugărul care derulează istoria greșește într-o privință. Aproape întreg Vechiul Testament a fost scris în ebraică. Dar câteva capitole din profețiile lui Ezra și Daniel și un verset din Ieremia au fost scrise în aramaică. Această limbă a devenit foarte populară în lumea antică și de fapt a înlocuit multe alte limbi. Aramaica a devenit chiar limba obișnuită vorbită în Israel pe vremea lui Iisus și probabil că era limba pe care El o vorbea zi de zi. Unele cuvinte aramaice au fost folosite chiar de scriitorii Evangheliei în Noul Testament.
Mai multe va afla Ibrahim direct de la Seyga, unul dintre înțelepții comunității yazidi, devenit și el refugiat:
‘Deşi religia ezidi este una dintre cele mai vechi ale Orientului Mijlociu, păunul nu trăiește aici. El este originar din India, deci şi religia noastră tot acolo îşi are obârșia, a spus Seyda. Cuvintele lui mă făceau să-l stimez ca pe un înțelept pe bătrânul refugiat din cortul improvizat. Înțelepții orientali nu vorbesc din cărți precum vesticii, ci prin poezie, legende şi pilde. Tot aşa vorbea și Seyda, în parabole despre legendele lui Zarathustra, pomenea Avesta, pe Nabucodonosor, ba chiar şi pe Harun al-Raşid, de parcă ar fi fost aievea. Spunea că potopul lui Noe l-a precedat cu o mie de ani pe cel al lui Ghilgameș și desena pe pământ un cerc, căci arca lui Noe fusese rotundă. Apoi a vorbit despre legenda naşterii fără de tată din mitologia sumeriană, care s-a propagat prin zoroastrieni până în Anatolia zilelor noastre cu vorba: ,,Nimeni nu cunoaşte adevărul, afară de Fecioara Maria.” După părerea lui, toate legendele se năşteau din unele anterioare, iar poveştile se repetau la nesfârșit.’ (pag. 92-93)
Identitatea distinctă a acestei religii, păstrată cu statornicie de-a lungul mileniilor, i-a făcut pe credincioșii ei victime ale discriminărilor, în special din partea musulmanilor care au devenit începând cu secolul al șaptelea majoritari în acea parte a lumii. Va simți acest lucru și Hussein. Atunci când legătura sa cu Meleknaz devine cunoscută, comunitatea îl ostracizează și chiar și familia se întoarce împotriva lui, orice legătură intre musulmani și yaditi fiind considerată impură. În zonele dominate de ISIS, fundamentaliștii ucid bărbații și supun femeile yadite sclaviei sexuale, violându-le și vânzându-le în ‘tranzacții’ de neimaginat în lumea civilizată. Ziaristul din Istanbul va auzi povestea experiențelor cumplite ale femeii pe care o iubise Hussein de la una dintre tovarășele sale de suferință, împreună cu care reușise să treacă munții și să-și salveze viețile, devenind refugiate.
‘În camera de hotel, printre ale cărei draperii pătrundea lumina necruțătoare a lunii Mesopotamiei, mă gândeam la ceea ce îmi povestise Zilan. Mă urmărea mai ales modul impersonal în care povestise, de zici că vorbea despre gătit sau tricotat, fără lacrimi, fără exagerări, într-o arabă simplă, monotonă, lipsită de emoție. Nu, de fapt, greşesc. Ar trebui să spun că eram îngrozit din cauza, nu în ciuda felului în care a povestit. Firescul şi liniştea cu care femeia aceea slabă îmi povestea asemenea grozăvii m-au împiedicat la început să le pricep. Abia mai târziu, când m-am gândit la ele, m-am cutremurat.
Poate că vorbea așa tocmai ca să nu retrăiască acele amintiri pe care le izgonise într-un colț al minții. Povestea de parcă totul i se întâmplase altcuiva.’ (pag.107)
‘- Ce să spun și ce să povestesc? De unde să încep şi unde să închei? Poveștile astea nu se ascultă cu urechile, ci cu sufletul. Nu există dureri mai mari şi lacrimi mai amare decât ale noastre. Durerea ne e cât un munte. A curs atâta sânge, că nici şapte ape nu-l mai pot spăla. Nici Tigrul și Eufratul laolaltă nu pot să curețe pata asta. Vai, vai, vai! Casele ni s-au năruit, brațele ni s-au rupt, s-a aşternut praful peste noi și peste povestea noastră.’ (pag. 100)
Alungat de familie și de comunitate, Hussein se refugiase în imensitatea Istanbulului și apoi ajunsese în America, unde trăiau doi dintre frații săi mai mari. Meleknaz rămăsese la Istanbul, nefiind acceptată la început. Tocmai în ‘lumea nouă’ tânărul și inimosul turc va cădea victimă unui alt fel de extremism și unei alte intoleranțe, cea îndreptată împotriva imigranților musulmani.
Cum se explică această neacceptare a celor diferiți, această violență religioasă și etnică într-o zonă a lumii în care civilizațiile s-au succedat și s-au înlocuit unele pe altele, în care popoarele s-au războit dar au și conviețuit și au trăit unele lângă altele din cele mai vechi timpuri? O posibilă explicație o aflăm tot din vorbele înțeleptului Seyda. Spusele sale reprezintă și motto-ul romanului:
‘Ştii ce-i aceea setea de sânge, baiete? Există un cuvant arab din vechime, harese. Cuvinte precum ambiție, lacomie, dorință, ardoare, toate izvorăsc din el. Sa-ti spun despre harese, copile Ştii cat sunt de rezistente camilele, li se spune corăbiile deşertului, căci sunt în stare sa-l traverseze fără să mănânce şi fără să bea timp de trei săptămâni, mergând la nesfârşit? In dezert există însă un märäcine pe care-l adoră. Și când il våd se napustesc sa-l smulgă şi să-l mestece. Tepii le rănesc boturile, şi din acele răni curge sange. Gustul sărat al sangelui amestecat cu mărăcinii le place şi mai tare. Sângerează mâncand şi mănâncă sângerând; dacă nu sunt oprite, mor inecate cu propriul sânge. Aceasta este harese. Cum spuneam mai inainte, ambiția, lacomia, dorința, ardoarea, toate izvorase de aici. Așa-i obiceiul in tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dam seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbatăm cu propriul sânge.’ (pag. 9)
Este acesta un blestem care nu poate fi învins? Un blestem valabil pentru întreaga omenire și nu doar pentru partea aceasta tulburată a lumii? Întrebarea rămâne deschisă. În final totul depinde de oameni. Eroul cărții își vă găsi calea lui, aceeași pe care o căutase prietenul său din copilărie, Hussein. Cartea aceasta relatează o imensa tragedie, întâmplări de o cruzime inimaginabilă care s-au petrecut nu cu secole sau milenii în urmă ci cu doar acum câțiva ani și nu pe vreo planetă îndepărtată ci nu departe de noi. Ele se cer a fi cunoscute și condamnate de întreaga lume civilizată, iar cei aflați în suferință și supraviețuitorii trebuie ajutați. Și totuși această carte se încheie cu un mesaj optimist, cu un strop de speranță. Povestea de dragoste pentru o femeie se transformă într-o poveste de dragoste pentru oameni.
The tradition of big Hollywood actors playing the roles of crime family bosses is well entrenched in the history of American cinema. About halfway between Marlon Brando and Robert De Niro we have Paul Newman, one of the most impressive and popular actors of his generation, playing the role of Irish clan boss John Rooney in ‘Road to Perdition‘. If only this 2002 film, directed by Sam Mendes, had given Newman one last big screen role and given him a chance to meet in the cast some of the important actors of the generations after him, that would have been enough to the film to remain in the history of American cinema. ‘Road to Perdition‘, however, has many other cinematic qualities that make it a memorable film, beyond the exceptional cast. And yes, it is also the farewell film of a great cinematographer, Conrad L. Hall.
The year is 1931. Michael Sullivan is seemingly an ordinary family man. He lives in a beautiful Chicago house with his wife and two boys, who have no idea what he’s up to. One evening, Michael Jr., the older boy, about 12 years old, happens to see his father take a gun out of his pocket. The next evening he hides in the car that takes his father to a meeting that ends in an assassination. Thus he learns that the father is the Rooney family’s confidant and cold-blooded killer. When Michael discovers that young Connor Rooney is conning his father, Michael tries to get his attention, but Connor kills his wife and young son. The two Michaels, father and son, set out on a road strewn with armed robbers and corpses. The attempt to prove his loyalty to the head of the clan collides with the solidarity of the criminal family. The boy will be getting some early life lessons in a few weeks. Will he follow in his father’s footsteps on the path of murder?
The bonds between fathers and sons form the axis of the film. The role of Michael Sullivan is played by Tom Hanks in one of the first roles in which he does not play a ‘nice guy’ character. He is the true spiritual son of John Rooney, who is played with restraint and dignity by Paul Newman. Mob laws take precedence over feelings, however, and they dictate to the Mob boss to favor and protect his own son, Connor, even at the cost of ruining his own business and losing his faithful Michael. Connor is played by Daniel Craig, unexpectedly nuanced here, before donning the mask of James Bond. Jude Law as the hitman to kill the hitman who was Michael also has an excellent composition role. The moral thread of the action is emphasized by Michael Sullivan’s dilemmas. On the one hand, he has no choice but to take his son (played by Tyler Hoechlin) on a journey of initiation where he has to share with him survival techniques from the criminals’ arsenal. On the other hand, he would like Michael Jr. to grow up differently and to be able to choose a path other than that of crime. How he will succeed in this you will see in that part of the film which is a ‘road movie’ with a father and a son, very different from the similar ones in other films. Conrad L. Hall‘s cinematography is exceptional, with gunfights and scenes shot in the rain providing reference frames. The story takes place entirely in the world of gangsters, where – says John Rooney – none of the characters will sit at the right hand of God. Sam Mendes tries to prove, however, that moral salvation is still, even here, possible.
Paula Modersohn-Becker seems to have lived several lives. The first was, of course, her life on this planet, between 1876 and 1907 – a short, tumultuous life, a constant struggle with the world around her, but primarily with herself, as a woman and as an artist. She left behind more than 700 paintings and 1000 drawings. The German Expressionists gave her a second life, considering her as one of the representative artists of the current and dedicating to her, in 1927, the first museum of a female artist in the history of art. The Nazi regime removed her works from museums and declared them to belong to ‘degenerate art’. The third life seems to be happening in the last few decades. Paula Modersohn-Becker is reconsidered not only as one of the important artists of the beginning of the 20th century, but also as a model of struggle for female affirmation and breaking of artistic and social conventions and prejudices. The film ‘Paula‘ (2016) by the German director Christian Schwochow is part of this revival of interest and artistic and media recovery of the painter, along with important exhibitions and documentary films.
‘Paula‘ is a fairly detailed biopic, that focuses on the last seven years of the artist’s life. We find her at the beginning of the film attending the (segregated, for women) painting lessons at the artists’ colony at Worpswede. Her artistic talent and ambitions exceed the artistic and ideological limits imposed by the realism and naturalism promoted by the school and the social conventions that wanted to reduce her to the role of wife and mother, prohibiting her career as a professional artist, considered suitable only for men. Paula will quickly get into conflict with her teachers, but it is here that she will meet Paul Modersohn, a less talented painter who, however, enjoyed success and financial stability, and the poet Rainer Maria Rilke, who opens her horizons and a encourages her to continue her path as an artist. The film’s script offers a slightly different point of view than other biographies regarding Paula and Albert’s marriage and relationship. The man, it is claimed, did not understand modern art or his wife’s talent, at least at first, but he financially supported her trip and stay in Paris. The crisis of the marriage and the absence of children during the first five years of marriage are resolved by the script in a dramatic manner with the scenes that take place in 1906, when Albert arrives in Paris. It seems to be, for a short time, a happy love story. The man’s fears, due to the loss of his first wife, will be however confirmed by the death of Paula, a year later, a few weeks after the birth of their only daughter.
The fate of Paula Modersohn-Becker can be compared to that of several other contemporary artists, who could hardly survive in the environment of the late 19th and early 20th centuries, which was as revolutionary in art as it was misogynistic in the attitude of most artists, collectors and art critics towards women. Like Camille Claudel in sculpture, Paula Modersohn-Becker had a short active life, but left a significant body of work. In Christian Schwochow‘s film, Paula’s struggle with the artistic and social environment is well highlighted, although the atmosphere is not gloomy. This is largely due to the acting creation of Carla Juri, an actress I do not remember having seen before, who brings to the screen a luminous and optimistic character, sure of her talent, determined to realize herself both as an artist and as a woman. Her belief that it is possible for a woman to fulfill both roles – in art and in society – captivates viewers, even if the ending is not a happy one. Visually, the film is very well designed, with many excellently filmed studio or nature painting scenes. The image of the painter carrying her easel like a cross in the fields or on the streets of the village will remain in the memory of those who saw the film. Art history recovered Paula Modersohn-Becker with her pioneering talent, courage and ability to understand people and represent their humanity in her portraits. ‘Paula‘ – the film pays her a fitting tribute.
Cu ‘Englezul din Gara de Nord’, publicată în 2023 de Editura Humanitas, Tatiana Niculescu întrerupe – cel puțin pentru o carte – șirul biografiilor personalităților marcante ale dreptei și extremei drepte românești din perioada interbelică. Nu părăsește însă istoria în general, și nici istoria României în particular, deși eroul principal al acestui roman este englez iar acțiunea cărții atinge doar tangențial teritoriul geografic al României. Prin intermediul unei docu-ficțiuni destul de originale în peisajul literar românesc, Tatiana Niculescu se oprește asupra unuia dintre momentele cruciale pentru destinul României, episod petrecut în ultimul an al celui de-al doilea război mondial și care avea să decidă soarta întregii Europe Răsăritene pentru cel puțin o jumătate de secol. Chiar dacă ‘Englezul din Gara de Nord’ este ambalată într-un aparent roman (și se citește cu pasiunea lecturii unei ficțiuni istorice bine scrise), cartea se bazează pe o documentare serioasă și aprofundată, din care a fost publicată o galerie de fotografii istorice semnificative la finalul volumului. Remarcabilă este și fluditatea care face ca trecerea între pasajele evident imaginare și cele care descriu evenimente istorice cunoscute sau verificabile să se petreacă fără rupturi și cu senzația de exactitate și corectitudine din scrierile unui istoric de profesie.
Subtitlul ‘După o poveste adevărată’ este foarte potrivit. Cartea are un erou principal extras din realitate. Dacă veți face o căutare Google după numele lui ‘Brian Spencer’ veți găsi numeroase informații despre un hocheist canadian, dar după ce adaugați și ‘Ucraina’ veți da peste câteva articole și un clip YouTube despre bărbatul care a inspirat personajul principal al cărții. Tatiana Niculescu reconstituie viața acestuia, de la imaginea copilului care devine orfan în timpul celui de-al doilea război mondial înainte de a-și putea cunoaște tatăl, mitralior în Forțele Aeriene britanice căzut în misiune deasupra Iugoslaviei, la bărbatul devenit militar de profesie, martor al ultimului conflict armat din Europa secolului 20, cel din aceeași Iugoslavie, inclusiv atrocitățile sale, și până la veteranul care la 81 de ani decide că nu poate rămâne indiferent și inactiv față de noua amenințare majoră care vine de la Răsărit. Pe drumurile vieții sale învață câteva lecții despre istoria acestui est de Europă unde își sacrificase viață tatăl sau. Ca cititori ai cărții suntem martorii și beneficiarii acestor lecții.
‘Îşi pierduse tatăl pe front, în al Doilea Război Mondial. Rămăşiţele lui pământeşti se aflau sub o piatră de mormânt din cimitirul eroilor de război de la Belgrad. Aşa se face că Brian Spencer se număra printre puținii băutori de bere din oraş care aveau habar de- spre partea aceea de lume, Balcanii, sud-estul Europei, Ucraina.
…
Nici un băiat nu şi-a dorit atâta să semene cu tatăl lui ca Brian Spencer. Crescuse ca o iederă înfăşurată amintirea lui de erou de război. Îi păstrase într-un caiet de şcoală una dintre puținele fotografii făcute la regimentul 104 Sqdn., Royal Air Force Volunteer Reserve, cândva, înaintea naşterii lui. Licean, se uita în oglindă si parcă-l vedea pe tatăl lui tânăr.
…
De unde se iscau tiranii pe lume? Ce diferență era între Hitler, Stalin, Putin, Milosevici…? Nu semnase Milosevici la Dayton că gata, conflictele s-au încheiat țările desprinse din fosta Iugoslavie îşi văd de treaba lor, sârbii şi albanezii din Bosnia se potolesc? Creştini, musulmani, ce contează, dacă sunt oameni de omenie? Uniunea Sovietică nu se dezmembrase? Războiul Rece nu se sfârşise? Cortina de Fier nu se ridicase?’ (pag.19-22)
Căutarea propriului trecut îl poartă în cimitirul unde era înmormântat tatăl său. Impactul violențelor și atrocităților la care este martor în timpul războaielor din fosta Iugoslavie îl determină să cerceteze trecutul acestei părți a Europei și biografia lui Iosip Broz Tito – conducătorul rezistenței comuniste anti-fasciste în timpul războiului și apoi dictatorul comunist al Iugoslaviei vreme de câteva decenii. De la Tito ajunge la Churchill, leaderul englez ale cărui acțiuni și decizii au influențat soarta acestei părți din Europa. Liderul englez nu iese deloc bine din perspectiva eroului, care se întoarce în timp până la Holodomor, genocidul prin înfometare declanșat de Stalin împotriva Ucrainei. Descrierile din carte mi-au amintit, prin forța cu care cuvintele redau oroarea crimelor, pasaje din cartea lui Vasili Grossman ‘Panta rhei’:
‘Chinuiți de foame şi boli, arătări abia umblătoare, scobeau pământul în căutare de râme și insecte de amăgit foamea. Satele nu mai erau aşezări omenești, ci niste vaiete costelive străbătute de scâncete înecate de copii. Ţăranii ucraineni au mai avut vlagă cât să fiarbă pingele și scoarţă de copac. Muribunzii îşi roteau ochii hǎmesiți, sticlind înnebuniți în găvane, și se încovoiau pe pământ ca niște fiare descreierate Târându-se în patru labe, tranșau cadavrele, mamele îşi sugrumau, cu ultimele puteri, copiii și le înghițeau nemestecată carnea desfăcută de pe oasele străvezi Din ordinul lui Stalin, au murit de foame şi de boli ale inaniției peste trei milioane de ucraineni. Căruțe cu cadavre stivuite nu mai pridideau să umple gropi comune peste care se vărsa zeamă de var.
…
Şi Churchill să nu fi avut nici o informație de la ambasadorii și agenții britanici despre genocidul petrecut cu zece ani în urmă, în 1932-1933? Nici el nu luase în serios ca atâția alții – articolele ziaristului Gareth Jones, primul care a înțeles ce se petrecea atunci în Ucraina? Gareth fusese în Uniunea Sovietică, văzuse cu ochii lui, ştia ce scria.’ (pag. 58-59)
Investigațiile lui Brian Spencer îl poartă la momentele din ultimul an al celui de-al doilea război mondial, când liderii puterilor aliate și în special Churchill și Stalin negociau viitorul Europei. Spre deosebire de primul război mondial, la finele celei de-a doua conflagrații globale nu au existat conferințe cum a fost cea de la Versailles în care statele și popoarele Europei să aibă ocazia macar să-și prezinte doleanțele în fața puterilor învingătoare. Totul a fost decis de marile puteri, de fapt de conducătorii acestora. Istoriografia românească consideră că momentul cheie s-a petrecut la conferința de la Yalta (februarie 1945). Tatiana Niculescu mută în timp acest moment, prezentând ca având importanță decisivă vizita la Moscova a lui Churchill în octombrie 1944 și întâlnirile sale cu Stalin rămase în istorie cu numele de cod ‘Conferința Tolstoi’. Atunci a fost scris, pe o pagina de blocnotes a jurnaliștilor sovietici – reconstituie autoarea -, infamul bilet cu procentajele zonelor de influență comunistă și occidentală din Europa de Est și Sud-Est.
”… Brian Spencer a rămas înlemnit în fața vitrinei de protecție sub care se afla exponatul din prima sală de la National Archives. Privindu-l în goliciunea lui derizorie, realiza că nu putea fi numit document. Nici act, înscris, pact, acord ori hrisov. Era o bucată de hârtie oarecare, îngălbenită de trecerea timpului, penibil de lapidară, pe care mâna lui Churchill scrisese nume de țări din Estul Europei şi, în dreptul fiecărei țări, nişte procente. Începuse cu România.’ (pag. 86)
Paginile din carte care prezintă conferința de la Moscova, pregătirea, culisele și desfășurarea sa, vor fi fascinante pentru orice cititor român. Tatiana Niculescu relatează documentarea minuțioasă a eroului, dar este transparent faptul că este vorba despre însăși documentarea autoarei. ‘Englezul din Gara de Nord’ este nu mai puțin fundamentată istoric și bazată pe documente din arhive, relatări din presa vremii, fotografii și cărți de memorii decât cărțile ei biografice și de jurnalistică istorică.
‘În acel octombrie 1944, la Moscova, trebuia aflat ce intenţii avea Stalin în Balcani. Churchill nu se simțea în nici un fel răspunzător pentru soarta României ori a Bulgariei. În schimb, pentru Polonia, Marea Britanie intrase în război. Iar pentru Grecia lupta încă. Pentru cele două țări merita, aşadar, făcut orice efort diplomatic.’ (pag. 60)
Justificarea istorică și morală din punctul de vedere al lui Churchill pare plauzibilă. Nu și scuzabilă din punctul de vedere al țărilor condamnate să rămână sub jugul comunist.
‘În seara aceea … când Churchill avansa propunerea procentelor, tocmai se încheia traducerea în rusă a cuvintelor cu care prim-ministrul o prezentase: „Armata ta se află acum în România şi în Bulgaria, unde avem și noi interese, misiuni diplomatice şi reprezentanți. Hai să nu ne încurcăm în detalii. Ce-ai zice dacă, în situația dată, voi ați păstra controlul în România în proporţie de 90 la sută, în Grecia să zicem că noi am păstra 90 la sută, iar în Iugoslavia am face jumate-jumate?”
…
Când traducerea s-a încheiat, i-a povestit pe urmă Churchill lui Harriman, lista procentelor era completă (cu excepţia Poloniei încă în dezbatere) şi prim-ministrul a împins-o pe masă sub privirea lui Stalin. Stalin s-a uitat la ea atent, ca și când ar fi socotit în gând sau s-ar fi aflat în fața unei table de şah încercând să ghicească următoarea mutare a adversarului. Apoi a pus, în dreapta sus, cu creionul albastru cu care-și făcea pe cărţi însemnări de lectură, un V aprobator peste cele doar 10 procente ale Marii Britanii din dreptul României, prima țară de pe listă. Urmau Grecia, Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria. Cât ai zice pește, lista fusese aprobată. Stalin a împins-o apoi spre Churchill şi au tăcut amândoi.
…
Cu bonomia lui naturală, aparent destins și cu băierile inimii desfăcute, Churchill îl fermecase pe Stalin cât să scoată Grecia de sub un viitor tăvălug comunist. România şi Bulgaria erau deja ocupate de ruşi. Era treaba lui Stalin ce făcea cu ţările respective. Taica Joe, la rându-i, savura recunoaşterea de către Aliați a forţei pe care o reprezenta în război Uniunea Sovietică.’ (pag. 90-92)
Mie mi-a înghețat sângele în vine la citirea acestor rânduri, care descriu cum a fost pecetluit destinul generațiilor părinților noștri, a noastră, a copiilor noștri.
Salt în 2022. Viața de până atunci a eroului cărții însemnase o continuă lecție de istorie. Întâi recuperarea istoriei personale, înțelegerea luptei și sacrificiului tatălui sau. Apoi înțelegerea contextului istoric al zonei din Europa unde luptase acesta și a evoluțiilor postbelice datorate unor decizii cruciale luate la finele războiului. În final, înțelegerea direcțiilor spre care se îndreaptă Europa și lumea. În primele decenii ale secolului 21 Brian Spencer vede cum la răsăritul Europei renaște puterea imperialistă rusă și cum amenințarea totalitarismului devine din ce în ce mai evidentă pentru o Europă prea obișnuită cu pacea, democrația, deschiderea frontierelor. Senzația lui este că istoria se repetă, iar o parte dintre conducătorii politici sunt pe cale să repete greșelile trecutului, cele care au dus la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, iar la sfârșitul acestuia la împărțirea Europei în două blocuri politice adverse și cu principii opuse. Exista însă – în politica mare și în viață – o a doua șansă? Brian Spencer decide să răspundă prin fapte.
‘Bunăoară, el, Brian Spencer, cine era? Privind în urmă, nu se putea gândi la el ca la un fiu, tată sau sot, deși fusese toate astea, și nu era mai rău decât alții. Viața lui de voluntar în zone de conflict armat îi însă cea mai dragă și o socotea cu adevărat prețioasă. Cunoscuse oameni, pe unii chiar îi salvase de la văzuse locuri, trăise vremuri şi întâmplări, despre care, să fi stat acasă, la Burton upon Trent, n-ar fi avut habar. El nu mai putea fi lăsat la vatră. Nici printr-un ordin oficial, nici printr-un ritual japonez de prețuire, nici prin obligații de familie, căci nu mai avea nici soție, nici copii de crescut. Când se încheie un război mondial, e de înţeles să-ți vezi de viață. Dar nu poți fi lăsat la vatră când aperi dreptul omului de a fi om venind în ajutorul celor năpăstuiți. El, Brian Spencer, voia să se pună în slujba libertății oamenilor.’ (pag. 174)
Finalul cărții îl găsește pe Brian Spencer în primăvara anului 2022, pe peronul plin de refugiați ucrainieni al Gării de Nord, el indreptându-se în direcția contrară, spre câmpurile de luptă. Nu știm ce s-a întâmplat după aceea cu el, dar putem reflecta asupra destinului său. Cât cântăresc actele individuale în balanța istoriei? Brian Spencer pare să creadă că faptele sale pot conta, că într-un fel sau altul ajutorul dat celor în suferință în Ucraina de astăzi poate compensa cu ceva suferințele cauzate cu 80 de ani în urma de pripeala sau nepăsarea lui Churchill și altor politicieni ai acelor timpuri pentru soarta acestei părți a Europei. Un Don Quijote modern? Acțiunile unui singur om poate că au impact minim, dar cele a milioane de Don Quijote?
Cartea este scrisă în stilul alert și cursiv care caracterizează cărțile Tatianei Niculescu. Aici, dar și în cărțile ei de istorie sau biografice, personajele prind viață, detaliile sunt clare, fundalurile sunt semnificative. Stilul este însă mai degrabă jurnalistic decât literar. Personajele – fie că este vorba despre eroul cărții, fie despre viziunea revizionistă a lui Churchill – au strălucire la suprafață și elocință în exprimare, dar nu și profunzime. Eroul însuși, care este în multe privințe cel care face legătura între ficțiune, istorie și cititori se exprimă de prea multe ori în stilul bloggerilor conservatori. ‘Englezul din Gara de Nord’ este un fel de experiment literar de docu-ficțiune în bibliografia Tatianei Niculescu, dar nu neapărat și o reușită literară, aliniindu-se mai degrabă cărților ei de istorie. Va fi citită însă cu pasiune datorită fascinantului său erou împreună cu care străbatem istoria Europei de la ultimul război mondial până astăzi și cu mare interes datorită informațiilor prețioase și detaliate pe care le aduce despre un moment crucial în istoria României și a întregii Europe de Răsărit.
Almost every reference to ‘Les tontons flinguers‘ includes the phrase ‘cult film’. To be honest, I don’t know exactly what this expression means, but I suspect that what is meant in this case is that director Georges Lautner‘s film has gained a loyal audience, who enjoy watching it again every time they get the chance, and that it includes some scenes that fans know by heart and several lines that have entered popular folklore, even if not everyone knows their source. But this film also has an interesting positioning. It was released in 1963, in the midst of the ‘Nouvelle Vague’ revolution in French cinema. A series of “cinema du papa” filmmakers – to use the expression attributed, it seems wrongly, to Truffaut – reacted by making films in the tradition of the 40s and 50s. Some of them were really good, and ‘Les tontons flinguers‘ was one of them. In addition, it is also a parody of ‘film noir’ in the American style, the genre they were in love with and which the young ‘Nouvelle Vague’ directors imitated. Gaumont studios initially did not believe in the success of this film and to secure financing they allied themselves with German and Italian studios for a co-production. They were wrong both on the short term, with the film having over 3 million viewers in the year of its release, and of course in the long term, ‘Les tontons flinguers‘ becoming, deservedly, a cinematic landmark.
‘Les tontons flinguers‘ is the last film in a trilogy of adaptations of Albert Simonin‘s novels that have Max le Menteur (The Liar) as their hero. Unlike the previous films in which the main role was played by Jean Gabin, here the hero, renamed Fernand Naudin, is played by Lino Ventura. Withdrawn from the business of crime for 15 years, ‘Uncle Fernand’ is called to Paris by his friend Louis le Mexicain (the Mexican), who is on his deathbed, to take over his small illegal business empire and especially to take care of his daughter Patricia. The heads of the different ‘branches of activity’ of the Mexican, who hoped to inherit and administer them as they pleased, do not come to terms with the situation. What follows is the outbreak of an underworld gangs war parallel to young Patricia’s adventures that prove as difficult to control as the crime empire.
Lino Ventura fits perfectly into the role of Uncle Fernand. His comic talent is evident today, but that was not the case at that point in his career, with the actor specialized in ‘tough’ gangster or cop roles almost turning down the role in this film. He is surrounded by a group of lesser-known actors, although you probably know many of their figures from supporting roles in many other films. I’ll give special mention to Bernard Blier, Robert Dalban, Francis Blanche and German actor Horst Frank with an icy stare that makes him look like a Daniel Craig replica (just that Craig was not born yet). Jean Lefebvre, who would later become famous in comedies, had yet to demonstrate his full talent. The story is simple and therefore can be easily followed, and Michel Audiard‘s dialogues, combining jargon with the language of the rich, make us constantly wait for the next memorable line. Michel Magne‘s music is also worth paying attention to. It is about a single theme (composed of four notes!) that is repeated throughout the film in about 13 different styles, from baroque to twist. Maurice Fellous‘ cinematography also serves the comedy well and helps create some memorable scenes. Watched today, ‘Les tontons flinguers‘ seems uneven and many of the jokes have lost their effect, but those few scenes of situation and language comedy that are very successful place it among the most memorable films of the period. The actors are said to have had a blast during the shooting. This can be seen, and we, the viewers, share the feeling even after 60 years.
The intention of parody is visible from the title. ‘The Unbearable Weight of Massive Talent‘ directed by Tom Gormican is inspired by ‘The Unbearable Lightness of Being’, the 1988 screen adaptation of a novel by Milan Kundera directed by Philip Kaufman. Nothing is too ‘heavy’ in this 2022 film, just as nothing was too ‘light’ in the 1988 film. If it’s a parody, then we’re dealing with a Nicolas Cage self-parody. No one doubts that he is an actor with ‘massive talent’. But his career seems to have come to a standstill about two decades ago. His memorable roles – and they weren’t few – were all created in the 90s and early 00s. The pace of work has not slowed down at all, with the actor being forced to act in just about anything to pay off debts related to taxes and expensive divorces. These roles were mostly in action movies, some bizare, some boring, far from the level of the films of his peak years. In recent years, perhaps with the remediation of its financial situation, we can notice a qualitative recovery trend. ‘The Unbearable Weight of Massive Talent‘ is part of this artistic return of Nicolas Cage. What could be more suitable for this purpose than an action film (with a good chance of being liked by fans audience of the genre) in which the main hero is himself … Nicolas Cage? We can also look at it as a kind of comic meditation on his own artistic path. Or simply as a likable comedy that reuses fun elements from his previous films.
The hero of the film, the actor Nick Cage is experiencing a life and career crisis. He is divorced and when he is meeting his teenage daughter he exasperates her by forcing her to watch the movies that made him famous or that he likes (‘oldies movies’ as we all teenage parents or grandparents know). His friend and advisor is an imaginary, younger alter-ego with whom he occasionally has dialogues. His agent is struggling to find him more meaningful roles than the B-movie action movies he’s been stuck in for the past few years (any resemblance is no coincidence) but to no avail. he is denied a much-desired role, which would have relaunched his career in another direction. Desperate and in debt, he accepts an offer to attend a Spanish millionaire’s birthday party for a million dollars. Upon landing in the picturesque island of Mallorca, however, a surprise awaits him. The Spanish millionaire is suspected of being the head of a mobster gang involved in the politics of Catalonia, who had just kidnapped, before the elections, the daughter of a candidate for the presidency of the province. The American secret services ask for his help to penetrate the suspect’s entourage. But the millionaire turns out to be a great cinema lover, an admirer of Cage and willing to make … a film together with him. The premise of an action comedy is there.
I’m having a hard time deciding if Nicholas Cage the actor is playing Nick Cage the actor in this movie or Nick Cage the character who happens to be an actor but is more of an adventure comedy hero. Perhaps both director and co-writer Tom Gormican and the actor himself left that dilemma up to the viewers. The character in the film borrows many elements from the actor’s biography, but the atmosphere is that of parody, or self-parody if you will. We can’t take some of the jokes too seriously, such as the use of prop guns in mob fights, but on the other hand, the script seems quite serious in its homage to Cage’s previous films, or other films that he loves. Self-parody and self-homage at the same time? Movies of this type are the more successful the less they take themselves seriously. ‘The Unbearable Weight of Massive Talent‘ doesn’t relaunch Nicolas Cage’s career into stellar orbit, but it does provide viewers with over 100 minutes of reasonable entertainment. This is no small thing either.
‘Le règne animal‘ (2023), the second feature film of the French director Thomas Cailley, is a film that may confuse or disturb many of those who dare to see it. It is not recommended for those who do not like ‘horror’ films, but it is not a classic film in this genre either. It is an ecological and philosophical parable, but it is delivered in a package that is very different from that of art films. It’s also a coming-of-age film and a father-son relationship, but these take place under extreme conditions that challenge conventions and overturn generally accepted principles. It is a disturbing, powerful and original film that aims to stay in the memory of those who have seen it without ever trying to be likeable.
The scene that opens the film takes place in a huge traffic jam, something quite common on French roads. A father, François, and his son, Émile, are stuck in a car. However, the reason for the blockage is not at all common. A strange creature, half man – half bird, had escaped from an ambulance. In the world where the story takes place, strange phenomena occur. Some people, touched by a mysterious disease, begin to turn into animals. The process is gradual, at first there are signs, then they become hybrids, they can end up looking like monsters. Those untouched by the disease call them ‘creatures’ and intern them in special ‘centres’ surrounded by prison walls and barbed wire. François’s wife and Émile’s mother is one of those ill. On the way to the south of France, where she had been assigned to such a ‘centre’, a car accident occurs. We don’t know for sure if she survives. Father and son start looking for her in a forest populated by escaped ‘creatures’. The teenage son, going through the crises of age and the inherent conflicts with his father, begins to show the first signs of the disease.
We can watch ‘Le règne animal‘ as a horror film, but we can’t help but wonder whose behavior is monstrous. Of ‘creatures’ who aspire to freedom or of people who behave with them as human social groups have often behaved in history with those considered ‘foreigners ‘aliens’: with immigrants, with the natives of newly discovered territories, with those considered as belonging to ‘the lower races’, with the sick suffering from diseases that inspire fear. The directorial vision accentuates the sense of fantastical dystopia. The scenes that take place in the ‘human kingdom’ start with an appearance of normality thanks to the settings that are familiar to us (cars, a holiday village, a classroom, a supermarket) but each time a strange element appears that breaks the balance. Paradoxically, the scenes in a natural setting that represent the ‘animal kingdom’ are the ones that start from the fantastic to insert the emotions. Visually, some of these reminded me of James Cameron’s ‘Avatar’, although the investment was probably several orders of magnitude lower in the French film. Romain Duris and Paul Kircher create a permanent dynamic in the relationship between father and son, presenting us with a family cell that faces the hostile unknown and manages to stay together and understand each other even when words no longer can express feelings. Tom Mercier, whom I noticed in ‘Synonyms’, also appears in the film in a supporting but important role. ‘Le règne animal‘ is a special movie from many points of view. Many viewers will drop out somewhere in the middle. Those who will remain will be, in my opinion, the winers.
