Urmăresc cu o intensă plăcere intelectuală scrierile lui Ion Vianu, și între ele eseistica sa. Culegerile sale de eseuri, despre o parte din care am scris și aici, reprezintă o secțiune importantă din opera sa. Ele îmbină întotdeauna erudiția minții sale enciclopedice, amintiri personale și poziționări în propria sa biografie, și puncte de vedere fascinante prilejuite de formația și expertiza sa de medic și de psihiatru. Apariția la începutul anului 2018 la editura Polirom, în colecția ‘eseuri & confesiuni’, a cărții ‘Elegie pentru Mihai’ este o contribuție remarcabilă la literatura și istoriografia regalista română din ce în ce mai consistentă și nu numai ca număr de apariții, îmbinată cu mărturii personale despre întâlnirile dintre autor și regele dispărut dintre noi fizic de foarte puțină vreme.

Deși cartea are mai puțin de o sută de pagini ne bucurăm ca cititori de o densitate remarcabilă de idei și de emoții împărtășite. Primele trei secțiuni ale cărții se referă la cele trei perioade principale ale vieții ultimului suveran al României: copilăria și perioada domniei sale împărțită în două de actul de la 23 august 1944, cea mai importantă acțiune a sa cu implicații profunde în istoria României; perioada exilului între abdicarea dictată de la 30 decembrie 1947 și până la evenimentele din decembrie 1989; epoca post-decembristă, cu întoarcerile ratate sau parțiale și redobândirea statutului de suveran, nu pe plan politic ci mai mult în sufletul majorității românilor. Cele câteva pagini ale ultimului capitol încearcă o concluzie și o punere în context istoric dar și psihologic – al psihologiei poporului român.

 

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1--p1255104.html

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1–p1255104.html

 

Ion Vianu îi poartă regelui Mihai un respect pe care îl pot înțelege complet doar cei născuți și trăiți în vremea în care România avea un Rege și acesta era conducător și simbol al unității și caracterului statului. De-a lungul cărții folosește majuscule de fiecare dată când se referă la persoana lui Mihai I, și ii și acordă titluri pe care notorietatea publică și aprecierile personale le-au folosit în a descrie etapele vieții, abordările și evoluția atitudinilor sale în viața publică. Mihai I a fost pe rând pentru Ion Vianu și pentru contemporanii săi Regele Copil, Regele Copiilor,  Regele Partidelor (mai ales în perioada exilului) și Regele Cetățean (spre sfârșitul exilului și în perioada intoarcerilor). Aprecierile și relația scriitorului cu suveranul și omul care a fost Mihai se dezvoltă și ele, de la sentimentele copilului care îl întrevede pe regele abia ieșit din adolescență pe străzile Sinaiei și îl include în lumea fanteziilor sale, la tânărul care absoarbe cu teamă împreună cu întreg anturajul său ‘burghez’ pierderea reperelor naționale și morale la abdicare, la dizidentul matur devenit și el exilat și împărtășind cu suveranul acțiuni și activități legate de soarta României, până la ultimele întâlniri și între-vederi din agitatele vremuri de după 1989. Relația este tot timpul asimetrică, dar asimetria nu este întotdeauna într-o singură direcție, căci sunt incluse și aprecieri de caracter, și analize psihologice. Poate că tocmai acest ultim aspect ar fi fost interesant de aprofundat, de exemplu în a analiza în ce măsură relația dintre Mihai și tatăl sau Carol al II-lea i-a influențat ultimului rege caracterul. Putem înțelege din cele scrise de autor care este judecata sa politică și istorică, dar din respect față de personalitate și pentru a păstra tonul și atmosfera cărții nu sunt aplicate și uneltele psihanalizei. Ce fascinant capitol ar fi fost!

Ion Vianu nu își asumă rolul de istoric obiectiv și relatează evenimentele prin prisma personală. Judecata despre perioada prea scurtă a domniei efective a regelui Mihai este departe de a fi idealizată. Descrierea sentimentelor trăite la 23 august 1944 este consistentă cu multe dintre relatările familiei și prietenilor mei care au trăit evenimentele:

‘Am simțit o bucurie pe care mi-este greu să o descriu. A fost modelul altor mari bucurii pe care le-am simțit în viață, mai târziu, în zilele când m-am însurat, când s-au născut copiii și nepoții noștri. O bucurie făcută dintr-un sentiment de triumf, amestecat cu certitudinea că se naște o lume. … Legătura am făcut-o imediat: lovitura fusese dată de Mihai, omul de la volanul acelui Lincoln, băiatul trist și frumos, regele, prizonierul Mareșalului.’ (pag. 19-20)

Deziluzia nu avea să întârzie. Momentul din 1944 a fost apogeul carierei politice a lui Mihai, și în anii care au urmat puterea și influența să politică reală au fost și mai diminuate, și mai disproporționate în raport cu imaginea și speranțele poporului. Exilul a reprezentat într-un fel și o salvare a onoarei instituției monarhice, deoarece ‘experimentarea unui regim monarhic-comunist’ cum o numește Vianu devenea de la un punct încolo o metodă de a justifica istoric noaptea dictatorială în care se adâncea România. Interesantă este și observația că pe lângă clasele care pierdeau puterea economică și politică sub comunism, cea mai afectată de plecarea regelui a fost țărănimea, pentru care instituția regală devenise o parte din tradiție și din așezarea firească a lumii.

De unde își adunase tânărul readus pe tron pentru mai puțin de un deceniu (dar ce deceniu!)al istoriei României cunoștiintele și fibra morală pentru a domni? Ion Vianu atribuie meritul principal al educației unui rege care în copilărie nu fusese educat să fie rege, reginei-mama Elena, întoarsă în 1940 din exilul în care o trimisese Carol al II-lea. Între alte componente ale caracterului regelui, Ion Vianu consideră ca esențială abordarea religioasă. În textele legale ale țării regii României domnesc ‘prin grația lui Dumnezeu și voința națională’. Pentru Mihai ‘”Voința națională” nu este a doua componentă a legitimității, ci chiar traducerea în termenii umani a celei dintâi.’ (pag. 31) … ‘religiosul pentru el făcea parte din exercițiul puterii’ (pag. 35) … ‘oricât de sceptic ar fi cel care vrea să-l înțeleagă pe Mihai, nu poate să omită această profundă relație cu divinul care l-a făcut, toată viața și prin toate umilirile grozave prin care a trecut, să se simtă Rege.’ (pag. 36). De aici derivă și automatisme de comportament care îl vor însoți permanent pe rege, inclusiv în perioada exilului când devenise din multe puncte de vedere un cetățean ca oricare altul, înfruntând greutățile vieții: ‘Mihai I purta o mască, dar în nici un caz din vanitate, ci din datorie: masca de fier a obligației de a suporta condiția ce-i fusese menită cu greutatea unor zale, condiția regală.’ (pag. 66)

Psihologic analiza este convingătoare. Când însă ea este generalizată pe planurile politic și istoric, apare unul dintre puținele puncte disonante pentru mine în acest text. ‘Fără o componentă mistică, regalitatea nu mai convinge. Monarhismul constituțional nu mai are sens fără “partea creștin㔑. (pag. 63). Chiar punând la o parte exemplele monarhiilor constituționale ne-creștine din Asia, este cred cel puțin la fel de valid argumentul după care continuitatea instituțională își poate extrage seva nu numai din credința religioasă ci și din aderența la principiile democrației și valorilor universal umane, a grijii și datoriei suveranilor față de toți supușii adunați sub simbolul coroanelor și sceptrelor regale.

 

ion_vianu

 

Trăsătura de caracter care i se putea imputa cel mai mult suveranului în viziunea autorului era șovăiala. Deși nu era lipsit de curaj – nici fizic și mai ales nici moral – agoniza mult asupra deciziilor. În 1944 timpul a fost îngăduitor cu el și cu România, momentul ‘întoarcerii armelor’ din luna august fiind bine ales în dinamica desfășurării războiului, și contribuind în mod semnificativ la scurtarea acestuia, deși această contribuție a României a fost prea puțin apreciată de aliați în acel moment și în istorie. Imediat după 1989 însă, ezitările și lipsa unui plan strategic de acțiune în condițiile prăbușirii comunismului în Răsăritul Europei au însemnat, poate, pierderea unei ocazii istorice. Ion Vianu este și aici destul de îngăduitor în judecățile sale, descoperind chiar și un paralelism între elementele tragice ale destinului ultimului rege al românilor și ale celui al prințului danez Hamlet, și el pradă ezitărilor și șovăinței în asumarea destinului, și tot din responsabilitate și nu din lipsă de caracter.

La sfârșitul celui de-al treilea capitol Ion Vianu remarcă faptul că dacă roțile istoriei s-ar fi învârtit puțin altfel și dacă două lovituri de stat nu l-ar fi îndepărtat de la tronul României, Mihai I ‘ar fi domnit nouăzeci de ani, mai mult decât faraonul Ramses al II-lea și decât regina Victoria’ (pag. 89). Soarta sa a fost legată strâns de destinul României și al poporului român. ‘Mihai I nu a căzut în bătălie, nu a fost pus la caznă, dar a întrupat exemplar ceea ce în forme și împrejurări diverse s-a întâmplat națiunii: lipsirea de țară, exilul, oribilul exil, intern sau extern.’ (pag. 94-95). Această carte-eseu ar fi putut avea ca titlu alternativ ‘Elegie pentru România’. Pentru România așa cum ar fi putut fi dar nu a fost să fie.

 

 

Mark Zuckerberg este o persoană care se adaptează cu ușurință situațiilor noi și care a dovedit în repetate rânduri că nu se teme să abordeze probleme în aparență insolubile. Și totuși, experiența prin care a trecut în zilele de 10 și 11 aprilie ale acestui an, când a fost convocat să depună mărturie în fața a 44 din cei 100 de senatori americani, membri în două comitete importante ale Senatului, a fost probabil unică și dificilă chiar și pentru el. Motivul convocării este legat de o combinație unică și explozivă între conflictele și intrigile politicii americane și internaționale, și tehnologia de comunicație digitală, Internetul și rețelele sociale între care firma Facebook pe care a înființat-o și o conduce Mark este lider incontestabil de mai mult de un deceniu. Miza este imensă și depășește chiar și soarta imediată sau pe termen mai lung a companiei sale – este vorba despre posibila remodelare prin legislație a comunicației pe Internet.

 

 sursa imaginii https://www.wired.com/story/mark-zuckerberg-congress-day-one/


sursa imaginii https://www.wired.com/story/mark-zuckerberg-congress-day-one/

 

La începuturile lui Facebook, Mark Zuckerberg nu și-a conceput compania ca pe o întreprindere capitalistă, desigur nu la proporțiile și influența la care a ajuns acum – la 31 decembrie 2017 Facebook având 2,13 miliarde de utilizatori activi. Cel puțin una dintre sursele care îl cunosc pe CEO-ul (Chief Executive Officer) în T-shirt susține că în acei ani el nu cunoștea nici măcar care este diferența dintre cifrele de vânzări și profit. În discursul introductiv pregătit pentru ședințele din Congres, text care desigur a trecut prin filtrele avocaților firmei dar care totuși păstrează o clară notă personală, Zuckerberg susține: ‘Consider că este responsabilitatea mea nu numai să inventez servicii care să placă oamenilor, ci și servicii care sunt bune pentru oameni și pentru societate … Prioritatea mea principală a fost întotdeauna misiunea socială de a conecta oamenii, de a cimenta comunități și de a-i aduce pe cetățenii lumii mai aproape unii de alții. Publicitatea și creatorii de aplicații nu vor schimba niciodată această prioritate cât timp eu conduc Facebook’. Din păcate, cel puțin în percepția publică, pe drept sau pe nedrept, situația pare foarte diferită. Compania care a militat permanent pentru comunicații deschise, care și-a pus declarat consumatorii pe primul plan, care se vrea un motor al democrației și libertății de comunicare și exprimare pare să-și fi trădat abonații expunandu-le informațiile personale, și a permis unor grupuri de interese să folosească ecosistemul creat in jurul produsului sau principal in scopuri contrare democrației.

 

sursa imaginii https://medium.com/@PatrickRuffini/the-medias-double-standard-on-privacy-and-cambridge-analytica-1e37ef0649da

sursa imaginii https://medium.com/@PatrickRuffini/the-medias-double-standard-on-privacy-and-cambridge-analytica-1e37ef0649da

 

Pentru a înțelege cum a fost posibilă această scurgere de informații și folosirea lor dincolo de condițiile cunoscute și acceptate de consumatori trebuie să ne reamintim două fapte esențiale care ar trebui să fie cunoscute de fapt oricărui utilizator, dar pe care mulți le-am uitat. Primul este că nu am plătit și nu plătim nimic în bani indiferent cât folosim Facebook. Al doilea este că atunci când am devenit utilizatori am răspuns la câteva întrebări aparent de rutină și am acceptat niște condiții de utilizare. Câți dintre noi le-am citit cu atenție? (Aștept răspunsuri afirmative și le recompensez cu o bere rece :-) ) Printre altele am permis lui Facebook să înregistreze toate comunicațiile noastre – cu cine suntem ‘prieteni’, ce pagini accesăm și urmărim, la ce am apăsat butonul ‘like’, în ce grupuri ne-am înscris. Facebook are – cu permisiunea noastră – un profil destul de complet despre cine suntem și ce suntem. În teorie ei ar trebui să folosească acest profil doar în folosul nostru, al utilizatorilor, pentru a ne ajuta să ne găsim prietenii vechi sau să intrăm în legătură cu alți utilizatori cu pasiuni similare, să accesăm informații și să aflăm despre evenimente în sferele noastre de interes. Există și aplicații construite cu ajutorul unor interfețe de programare (API) care culeg și sintetizează informații despre noi. Unele dintre ele au forme de ‘quiz’ – seturi de întrebări, uneori amuzante, de genul ‘ce fel de legumă ai putea fi?’ De mulți ani îmi avertizez prietenii și amicii să evite să răspundă la astfel de chestionare, care încep prin a permite accesul aplicațiilor la datele personale (pentru a stabili ce legumă suntem, nu-i așa?). Exact o asemenea aplicație a fost folosită de un programator de la Universitatea Cambridge pentru a extrage date personale de la cei 270 de mii de utilizatori Facebook care au răspuns. Mai grav, o problema de securitate în codul Facebook a permis accesul la informațiile ‘prietenilor’ acestora, și așa s-a ajuns la compromiterea informației personale a 87 de milioane de utilizatori Facebook. Compania lui Zuckerberg susține că firma Cambridge Analytica, o firma britanică de consulting politic a cărei vice-președinte era (poate mai este) Steve Bannon, fost consilier și susținător al lui Donald Trump, firma căreia Facebook i-a permis accesul la informații personale, a încălcat contractul și a folosit informația în scopuri diferite de cele din acordul dintre ele. Suspiciunea este că Cambridge Analytica jucat un rol important în acțiunea de influențare a campaniei electorale prezidențiale americane din 2016. Toată această interacție este  investigată in anchete federale și ale consilierului special Mueller, și încă suntem departe de a ști rezultatele și concluziile finale.

 

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/facebook-ceo-mark-zuckerberg-sheryl-sandberg-pull-late-nights-cambridge-analytica-scandal-2018-3

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/facebook-ceo-mark-zuckerberg-sheryl-sandberg-pull-late-nights-cambridge-analytica-scandal-2018-3

 

Problema lui Facebook rezidă în modelul său de face afaceri și de a genera profit. Trebuie menționat că pentru cea mai mare parte a primului său deceniu de activitate Facebook nu a fost profitabilă. Lucrurile acum însă s-au schimbat radical. Cifra de vânzări a companiei a fost în anul trecut de 55 de miliarde de dolari din care 21 de miliarde profit după impozite. Cu aproape 40% rentabilitate, Facebook este astăzi cea mai profitabilă firma de dimensiunile ei din istoria capitalismului – aproape de două ori mai rentabilă decât Apple de exemplu. Schimbarea a avut loc în 2008, când în al cincelea an de existență a companiei, Mark Zuckerberg a adus-o în conducere pe Sheryl Sandberg care într-o misiune similară la Google ajutase un alt gigant al erei internetice să-și definească profilul și să devină profitabil. De atunci și până astăzi conducerea firmei este ‘bicefală’ cu Zuckerberg (care are totuși ultimul cuvânt) hotărând în problemele strategice și ocupându-se de noile direcții și de produse, și cu Sandberg la cârma departamentelor comerciale și financiare, răspunzătoare de generarea de profituri. Utilizatorii (ca noi) continuă să nu plătească nimic, dar informația pe care Facebook o are despre noi este folosită pentru a filtra reclamele pe care le vedem pe pagini, și este împărtășită cu partenerii comerciali ai lui Facebook care încearcă să ne atragă în a le cumpără produsele sau serviciile. Totul se întâmplă cu aprobarea noastră. Problema este că informația despre utilizatori nu a fost și nu este suficient de bine apărată de către Facebook. Securizarea suplimentară a informației ar costa bani în plus și ar prelungi timpul de acces la piață și consumatori alaplicațiilor. În industria competitivă în care se află Facebook, costurile și timpul dintre dezvoltare și accesul la consumator se vor minimizate cât de mult este posibil. Facebook (și nu numai ei) au realizat acest lucru în detrimentul protejării informației personale a utilizatorilor.

 

sursa imaginii https://www.boundless.ai/blog/becoming-boundless/gradient-02/

sursa imaginii https://www.boundless.ai/blog/becoming-boundless/gradient-02/

 

Pericolele au potențialul de a fi și mai mari. Cetățenii țărilor avansate trăiesc deja într-o societate dependentă de serviciile informatice, și dependența este nu numai economică dar și personală, psihologică. În Statele Unite utilizatorii de telefoane mobile ‘inteligente’ petrec în medie 5 ore pe zi în compania aparatelor lor, pentru 89% dintre ei primul contact cu telefoanele mobile are loc cel mult la o ora după trezire, și sunt urmate de încă 46 de contacte (în medie) cu telefoanele de-a lungul zilei. Specialiștii în dezvoltarea de aplicații urmează cursuri de perfecționare despre cum să construiască aplicații care crează dependență, și o nouă disciplină numită tehnologie persuasivă combină informatica și psihologia pentru a studia cum pot fi folosite calculatoarele pentru a controla gândurile și acțiunile oamenilor. Dacă vreți, este un fel de extindere a teoriei reflexelor condiționate adaptată epocii comunicațiilor digitale. Pornind de la succesele intenționate sau nu ale interfețelor grafice (‘click’-ul, ‘slide’-ul, ‘icoanele’ grafice) și combinându-le cu mecanismele care ne condiționează satisfacții sau surogate de satisfacții sociale (legături în rețele sociale, ‘like’-uri) această nouă disciplină este folosită de companii cum ar fi start-up-ul Boundless Mind din Los Angeles pentru a crea platforme pentru aplicațiile de succes ale viitorului nu prea îndepărtat. Ca orice invenție revoluționară și aceste realizări științifice interdisciplinare pot fi folosite în scopuri bune și în scopuri rele, pentru educație sau pentru manipulare politică, spre binele social al multora sau pentru profitul personal al celor puțini.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2018/mar/28/facebook-apple-tim-cook-zuckerberg-business-model

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2018/mar/28/facebook-apple-tim-cook-zuckerberg-business-model

 

Rămâne de văzut cum vor reacționa Facebook și principalii săi competitori la presiunea publică creată de riscurile de securitate personală la care și-au expus clienții. Deja poate fi percepută diferența în abordarea acestor probleme între Facebook și un alt gigant al industriei, firma Apple.  În condițiile în care utilizatorii nu doresc să expună informația personală în scopuri comerciale, cu alte cuvinte doresc un Facebook fără reclame, s-ar putea să li se ceară să plătească pentru utilizarea rețelei sociale. Securitatea informațiilor personale contra cost. Liderul lui Apple, Tim Cook a atacat o asemenea abordare: ‘Apple consideră securitatea informației personale ca un drept fundamental. Pentru americani este vorba despre o libertate cetățenească, fundamentală la fel ca dreptul la libertatea de exprimare sau la libertatea presei.’ Dincolo de aceste deosebiri, Facebook, Apple și ceilalți giganți ai comunicațiilor și informaticii sunt de acord însă în a respinge încercările de a impune reguli stricte în legătură cu securitatea informației prin legislație. Mark Zuckerberg nu a respins complet în audierile din Senat aceste propuneri dar a declarat că ‘detaliile contează’. Dacă în acest moment în Congresul american majoritatea aparține partidului republican mai puțin adept al intervenției prin legislație în industriile avansate, echilibrul de forțe politice se poate schimba după alegerile din noiembrie. Schimbările despre care se discută pot fi minime și pozitive (de exemplu obligativitatea de a explica în contracte mult mai accesibile și mai pe înțelesul utilizatorilor cum le este protejată informația personală) dar pot ajunge la acțiuni regulatorii și anti-trust de genul celor aplicate cu câteva decenii în urmă în industria telecomunicațiilor. Situația din Statele Unite este opusă celei din Europa, unde Uniunea Europeană a impus deja de câțiva ani legislație mult mai strictă decât cea americană in legătură cu protejarea consumatorilor și a început să ceară ca Facebook, Google și alte companii americane cu activități globale să o respecte. În unele țări europene (Finlanda, Germania) legislațiile locale sunt chiar mai stricte decât legislațiile europene. Va fi interesant de urmărit cum se vor adapta și vor interacționa sistemele informatice cu cele legislative. Ceea ce este sigur este că impactul va fi considerabil și că ritmul și direcțiile de dezvoltare ale comunicației personale nu vor mai fi aceleași ca înainte.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Legătură mea personală cu povestea familiei Camondo începe acum câțiva ani. Discutam cu prietena noastră Isabel Berger despre orașul pe care îl consider cel mai frumos din lume – Parisul – și despre o vizită pe care o planificam în lunile următoare. ‘Trebuie să vizitezi neapărat muzeul “Nissim de Camondo” de lângă Parc Monceau’ mi-a spus ea. M-am bucurat să descopăr un nou obiectiv pentru călătoriile mele pariziene și să-l adaug listei de repere culturale din Orașul Luminilor. În vizita următoare am ajuns acolo și șocul emoțional a depășit cu mult bucuria cunoașterii unui nou jalon artistic. Am făcut cunoștință cu o poveste tragică unică, povestea unei familii evreiești care și-a lăsat amprenta în istoria Turciei, Franței și altor țări, și a scris pagini inedite în această epopee care pare fără sfârșit a istoriei evreilor. Tot Isabel mi-a recomandat și cartea despre care scriu acum, o carte care își aproprie cititorii de această poveste fascinantă în așteptarea momentului în care vor ajunge și ei în palatul de la periferia parcului parizian. ‘Le Dernier des Camondos’ este scrisă de scriitorul evreu sefard Pierre Assouline, născut în Maroc în 1953, scriitor specializat în biografiile unor personalități de marcă în istoria artei și culturii franceze sau legate de Franța. Am mai scris și aici despre biografia pe care i-a dedicat-o colectionarului de artă D.-H. Kahnweiler, alte cărți ale sale se ocupă de Georges Simenon, Henri Cartier-Bresson, Gaston Gallimard. Scrie și istorie și ficțiune, și o face cu talent și în mod documentat și inteligent. Ediția pe care am citit-o a apărut în 2015 în colecția ‘folio’ a Editurii Gallimard. Prima ediție a cărții datează din 1997. După câte știu cartea nu a fost încă tradusă în limba română.

Istoria cunoscută a familiei Camondo începe odată cu exilul evreilor din peninsula iberică în urma decretului de expulzare dat la Alhambra în 1492 de regii catolici ai Spaniei odată cu desăvârșirea Reconquistei (eliberarea peninsulei iberice de sub stăpânirea musulmană). Evreii, care trăiau în Spania încă înainte de perioada creștină, erau obligați să se convertească (și să nu practice in secret sau să revină la religia lor sub amenințarea pedepsei cu moartea) ori să ia calea exilului luând cu ei cât puteau căra în spate, dar nu valori, aur sau pietre prețioase. Aproximativ o sută de mii de evrei (cam o treime din numărul total al evreilor din peninsulă) au ales calea exilului stabilindu-se în marea lor majoritate în sudul Europei, nordul Africii și în Imperiul Otoman, care în acea vreme practica o nuanță a Islamului tolerantă față de evrei. Descendenții lor constituie astăzi comunitatea evreilor sefarzi.

 

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

 

Între aceștia se afla și familia Camondo, a căror descendenti, comercianți și bancheri evrei italieni, se stabiliseră în secolul al 19-lea în Imperiul Otoman. Abraham Salomon Camondo devenise la mijlocul secolului 19 ministru de finanțe și consilier economic al sultanilor care încercau să reformeze din interior sistemul și să facă să supraviețuiască Imperiul Otoman. La moartea sa i s-au acordat funerarii naționale rezervate marilor demnitari, fiind singurul evreu din istoria Imperiului Otoman care s-a bucurat de asemenea onoruri:

‘On peut dire que Constantinople revetit ce jour-la un manteau de deuil. Les cloches de toutes les eglises de la capitale sonnaient le glas funebre. La Bourse, tous les etablissements financiers, tous les magasins de Galata, de Stanboul et des faubourgs de la Corne d’Or, tout ete ferme. Decrire la foule qui suivit le corbillard serait chose impossible. Deux bataillons, un de fantassins, un autre des soldats de la marine, des musiques imperiales, le corp diplomatique et consulaire de Constantinople, tout le personel des etablisements financiers, les deputations de tout le clerge chretien, orthodoxe et catholique, les choeurs des eglises, les eleves des ecoles, la plupart des ministres ottomans, les fonctionaires musulmans de toutes les administrations du gouvernement, toutes les Israelites de la capitale, toute la ville enfin assista a ces funerailles. Depuis l’arrivee des Juifs en Turquie, jamais durant ces six siecles de sejour sur la terre ottomane, jamais pareils honneurs ne furent rendu a un Israelite.’  (pag. 130-131)

La vremea morții sale, însă, Abraham Salomon Camondo nu își mai avea domiciliul principal în Turcia. Cu aproximativ două decenii înainte părăsise împreună cu fiul și nepoții săi imperiul, după ce încercările sale de a reforma evreimea sefardă locală se izbiseră de refuzul rabinilor și al autorităților locale. Putem specula ce s-ar fi întâplat în cadrul iudaismului sefard dacă familia Camondo ar fi reușit să impună viziunea lor a unui iudaism liberal, mai deschis dialogului cu culturile lumii, cam în momentul când același lucru se întâmpla cu mai mult succes în cadrul iudaismului ashkenaz. Nu a fost să fie și familia Camondo a ales Franța lui Napoleon al III-lea ca nouă patrie.

‘C’etait a Paris qu’il fallait etre et nulle part ailleurs. Peut-etre pas tout a fait le centre du monde, mais certainement le centre de leurs monde. Paris etait la nouvelle Jerusalem a l’heure ou le sionisme politique, encore dans les limbes, n’etait meme pas une vue de l’esprit.’ (pag. 114)

 

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

 

Familia Camondo a repetat în proporții mărite în Franța succesele financiare precedente. Au investit în finanțe și în industria franceză în expansiune, au folosit relațiile lor internaționale și și-au creat relații locale la cele mai înalte nivele ale Imperiului Francez al lui Napoleon al III-lea și apoi ale Republicii, au acumulat o avere colosală și și-au întărit statutul social vânând titluri nobiliare și achizitionând proprietăți în cele mai ‘chic’ cartiere ale Parisului. Între acestea s-a aflat și terenul cu adresa pe strada Monceau. Vecinii lor erau oameni de finanțe, cultură și nobilimea din cele mai elevate eșantioane ale societății franceze, evrei și ne-evrei. Între ei se aflau membrii ramurii franceze a familiei Rothschild, rivalii familiei Camondo în rândurile evreimii de elită, dar și Marcel Proust și chiar și Theodor Herzl, părintele sionismului care a locuit cu chirie pe această stradă în perioada afacerii Dreyfuss.

La sfârșitul secolului 19 familia Camondo părea solid integrată în societatea franceză. Pentru a cimenta această integrare, Moise de Camondo construiește palatul care a devenit în timp muzeul pe care l-am vizitat și eu. În acest palat el adună o colecție unică de artă și mobilier din secolul 18. De ce secolul 18? Pierre Assouline dezbate în detaliu motivațiile acestei preferințe și conclude că aspirația spre nobilime îi duce pe cei din clanul Camondo să revendice legături și un mod de viață ‘autentic francez’ care precede chiar și revoluția și schimbările aduse de aceasta după 1789. Moise de Camondo își concepe palatul ca pe un loc în care secolul 18 este nu numai păstrat și venerat ci și trăit, în care el și famila sa vor trăi între obiectele epocilor trecute, imersați în artă pre-revoluționară. Cu câteva decenii mai târziu clădirea și conținutul ei vor fi donate statului francez pentru a deveni muzeul pe care îl cunoaștem azi, cu condiția ca nicio schimbare esențială să nu fie făcută în conținutul și amplasamentul colecției.

 

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

 

‘Fin pret, l’hotel Camondo reflete la solitude de son proprietaire. A croire qu’il s’y est refugie. Ni Volpone, ni Shylock, il porte en lui une plaie secrete de toute une autre nature. Ce nostalgique a peur de la marche inexorable de l’Histoire. A sa maniere il refuse le temps. Le monde des Lumieres dans lequel il s’exile est un age d’or mythique. C’est peu a dire qu’il l’idealise. … Depositaire d’un nom, d’une tradition et de quelques valeurs, M. le compte ne sera bientot plus qu’une memoire. Tout va basculer irremediablement.’ 

Istoria într-adevăr a fost necruțătoare cu Moise Camondo și cu descendenții săi. Întâi a intervenit afacerea Dreyfuss, răzbucnire a antisemitismului, urii și invidiei acumulate vreme de decenii după ce evreii căpătaseră drepturi egale și unii dintre ei reușiseră prea bine în Franța republicană. Primul război mondial revendică din partea familiei jertfa supremă – ofițerul francez de aviație Nissim de Camondo cade pe frontul franco-german. Practic niciun bărbat nu mai continuă numele familiei, vărul lui Moise murind fără a lasă urmași. Celălalt copil al sau, fiica Beatrice, măritată Reinach, este interesată mai mult de cursele de cai. Filmul documentar pe care l-am văzut la muzeu descrie dispariția în 1935 a celui care a fost ‘ultimul Camondo’ și apoi particparea fetei cu soțul și cei doi copii ai săi la activitățile ecvestre ale înaltei societăți franceze. Imagini filmate și fotografii din 1936, 1937, 1938, 1939. Chiar și din 1940 și 1941, ani în care în Franța ocupată, familia lui Beatrice Reinach născută Camondo continuă cu același stil de viață, aparent protejați de avere și de amintirea unui frate căzut în apărarea Franței în primul război mondial. Și apoi 1942. Nici film și nici fotografii. Doar un text. Câteva cuvinte care explică faptul că membrii familiei au fost arestați în 1942, internați în lagărul de tranzit de la Drancy și de acolo deportați la Auschwitz. Nici unul dintre ei nu a supraviețuit. Dinastia Camondo fusese nimicită.

‘Dans la chapelle couronnant le caveau de famille, une plaque fut gravee en memoire des quatres deportes. “Morts pour la France en 1943 et 1944.” Comme Nissim, le grand frere en 1917. Au moins lui le savait-il. Mais avait-on vraiment conscience de mourir pour la France quad on franchissait le seuil d’une chambre a gaz, dans un camp en Pologne, pour avoir commis le seul crime d’etre ne juif?’

Cartea lui Pierre Assouline este splendid scrisă. Am citit-o cu pasiunea și fervoarea cu care am citit cele mai captivante romane de aventuri. Personajele sunt excelent caracterizate, descrierile locurilor precise și plastice, atmosfera epocii în care au trăit ultimii Camondo este redată în detalii, cu farmec și eleganță. Sper că această carte va fi curând tradusă și își va găși locul și în rafturile pasionaților de artă si literatură din România.

Biografia dinastiei Camondo este o formidabilă poveste evreiască, italiană, otomană, franceză. Sfârșitul tragic al familiei este o tragedie franceză.

 

 

 

S-au împlinit în aceste zile, după calendarul ebraic, 70 de ani de la proclamarea independenței Statului Israel. Este cred o ocazie potrivită să împărtășesc cititorilor rubricii CHANGE.WORLD câteva informații și detalii despre această țară, în care trăiesc de peste 33 de ani, o țară care este mai tot timpul în centrul atenției, în știri și analize din diferite domenii, o țară despre care se vorbește și se scrie, se informează și se dezinformeaza enorm și care este foarte puțin cunoscută cu adevărat de cei care nu trăiesc aici.  Nu sunt adeptul ‘patriotismelor de mucava’ cum scria cineva, nu împărtășesc ‘mândrii’ colective și sunt ‘mândru’ doar de puține lucruri și acelea realizate de mine sau de copiii mei, deci voi evita festivismul și voi încerca să fac cunoscute câteva detalii care cred că vor interesa pe cititorii rubricii CHANGE.WORLD.

 

sursa imaginii http://blog.eretzyisrael.org/post/110580176719/israel-at-night-a-satellite-imagery

sursa imaginii http://blog.eretzyisrael.org/post/110580176719/israel-at-night-a-satellite-imagery

 

La fel ca pentru mulți alți emigranți, viața mea se împarte în două: ‘înainte’ (adică perioada din viață petrecută în România) și ‘după’ (viața în nouă lume în care am ales să trăiesc). Jalonul acesta este pentru mine data de 12 octombrie 1984. Traiesem primii 31 de ani de viață în România și nu îmi fusese foarte rău. M-am născut și am crescut în centrul Bucureștilor, am absolvit liceul Sfântul Sava (numit pe atunci Nicolae Bălcescu), am făcut o facultate bună la Politehnica bucureșteană, și apucasem să lucrez vreme de șapte ani în industria socialistă a României. Apucasem și să întemeiez o familie, și mi se născuse primul băiat, care avea exact 2 ani și 3 luni la emigrare. Cu el, cu soția mea Liliana, și cu 3 valize am plecat în aventura emigrării. Ceva mai mult de două ore de zbor m-au dus într-o altă lume. Era octombrie dar vremea era ca în august. După cenușiul și întunericul ultimilor ani petrecuți în ‘Epoca de Aur’ găseam aici o lume colorată, zgomotoasă, cu reguli de comportament diferite, cu o economie efervescentă și cu magazinele pline de tot ce visam și ce nu știusem să visez, dar la prețuri inaccesibile nouă ca noi imigranți. Lumea se plângea de criză, de inflație, dar până când nu am văzut cu ochii noștri prețurile alimentelor săltând cu zeci de procente peste noapte nu am înțeles exact despre ce este vorba, pentru noi ‘criza’ o lăsasem în urmă, în România cu zahărul și uleiul pe cartele, cu magazinele alimentare cu rafturi goale, cu cozi interminabile la orice produs de consum. Am găsit relativ repede calea realizării profesionale, dar au trecut mulți ani până când am ajuns oarecum la paritate cu cei din generația mea născuți aici.
 

sursa imaginii http://nocamels.com/2015/06/investing-israel-startups-vcs-angels-funds/

sursa imaginii http://nocamels.com/2015/06/investing-israel-startups-vcs-angels-funds/

 

Anii ’80 erau pentru Israel anii unor zbuciumări convulsive care schimbau fața țării. De fapt probabil cam așa au fost fiecare dintre cei 70 de ani ai istoriei Israelului. Țara fusese întemeiată și construită în mare parte de imigranții supraviețuitori ai Holocaustului din Europa și de cei care fugeau de persecuțiile la care erau supuși evreii în multe țări ale lumii, dar în special în țările arabe și musulmane ostile întemeierii unui stat ne-musulman în Orientul Mijlociu. Pionierii ajunși aici în jumătatea de secol care a precedat independența fuseseră în majoritate socialiști și economia și o parte din structurile sociale și economice create de ei au reflectat această ideologie. În Israel probabil au fost create și au funcționat cu succes singurele comunități care au aplicat cu adevărat principiile comunitare – kibbutzurile. Succesul lor a durat cam până în perioada anilor 70, când puterea politică a trecut pentru prima dată în mâinile unui guvern de centru-dreapta condus de Menahem Begin. Rămasă în istorie pentru încheierea primului tratat de pace cu o țară arabă, Acordul de la Camp David cu Egiptul din 1978, guvernarea de dreapta a adus și o concepție economică nouă care includea o liberalizare rapidă a economiei și finanțelor țării. Rezultatul a fost o sincronizare cu economia mondială capitalistă în anii Reagan și Thatcher dar și o criză economică a cărei caracteristici au fost inflația și prăbușirea unor programe și structuri economice care nu se puteau adapta economiei de piață. Acesta era Israelul în care aterizasem împreună cu familia mea.

 

sursa imaginii http://www.vered-biz.com/agricultural-tours-israel/

sursa imaginii http://www.vered-biz.com/agricultural-tours-israel/

 

Aveam să descopăr destul de repede una dintre caracteristicile care fac din Israel o minune și un exemplu al istoriei contemporane. Crizele și presiunea permanentă în care trăiesc locuitorii țării de pe malul răsăritean al Mediteranei sunt catalizatori pentru adunarea resurselor și concentrarea eforturilor în găsirea de soluții. Este o combinație unică între un spirit de comunitate clădit de-a lungul unei istorii de două mii de ani de exil și o inventivitate dobândită poate printr-o selecție naturală istorică determinată de necesitatea de a rezolva probleme aparent insolubile și a depăși situații aparent imposibile având că mijloace puțin altceva decât propriile minți și mâini. Într-o țară cu o climă dușmănoasă, despădurita de cuceritori cu multe secole în urmă, cu opt luni de secetă aproape totală dar și cu zone mlăștinoase infestate de insecte, pionierii evrei de la incepului secolului 20 și urmașii lor israelieni au găsit soluțiile de a face o agricultură intensivă în care fiecare pom sau răsad este irigat individual și programat exact cu cantitatea de apă necesară. Criza de apă a făcut din Israel un centru de cercetare și astăzi un lider mondial în desalinizare, de câțiva ani încoace țara ne mai fiind practic dependentă de criză climatică globală. Criza economică din anii 80 pe care o mentionam a fost rezolvată printr-un program economic de stabilizare și redresare care a inclus un pact între guvern, sectorul particular și forța de muncă reprezentată de sindicate. Stabilitatea financiară a permis intrarea Israelului in ultimul deceniu al secolului 20 cu o bază și intelectuală dar și economică care a transformat-o într-o supraputere a industriilor avansate.

 

sursa imaginii https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/12/05/why-is-trump-about-to-declare-jerusalem-the-capital-of-israel/

sursa imaginii https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/12/05/why-is-trump-about-to-declare-jerusalem-the-capital-of-israel/

 

Calitatea forței de muncă este însă elementul fundamental care face din Israel țara cu cea mai mare densitate de inovație tehnică din lume, și chiar și în cifre absolute o putere economică și tehnică de prim plan în domeniile electronicii, comunicațiilor, roboticii, aviaticii, securității cibernetice, biotehnologiei sau inteligenței artificiale. Două au fost și sunt sursele principale ale acestei calități. Prima este școala tehnică teoretică și practică israeliană, o îmbinare a câtorva universități tehnice de vârf și a unor programe care descoperă, pregătesc și folosesc în armata israeliană elementele cele mai talentate. Aproape toți tinerii evrei israelieni (băieți și fete) prestează serviciul militar obligatoriu, care înseamnă cel puțin câțiva dintre cei mai frumoși ani ai tinereții petrecuți în uniformă. Cei mai dotați în domenii de specialitate utile armatei între care cele tehnice pot să presteze acest serviciu național în unități tehnice, așa încât la vârsta când colegii lor din lume abia ies din universități și caută primele locuri de muncă, ei au deja în urmă și studii și ani de practică profesională aplicativă în domenii tehnice foarte relevante și pe piața civilă. A două sursă de talente este imigrația. La sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 au ajuns în Israel peste un milion de imigranți din țările fostei Uniuni Sovietice – specialiști cu pregătire dar și copii și tineri cu o capacitate intelectuală și o tradiție și disciplină moștenite în familiile lor care le-a permis multora să între în domeniile tehnice avansate. Chiar dacă imigrația continuă în acești ultimi ani în proporții mult mai mici ea este o sursă continuă de talente. Are loc și în Israel ca și în alte părți ale lumii și o migrație de talente în sens invers, spre ‘afară’, dar perspectiva societății față de acest fenomen s-a modificat mult în ultimii ani. Emigranții (cei care ‘pleacă’) nu mai sunt priviți ca niște paria sau ‘trădători’, din contra, sunt susținuți și legăturile cu țara sunt păstrate. O parte se întorc, o parte nu, asta face parte din comunicarea și relațiile profesionale și sociale ale lumii moderne deschise. ‘Națiunea start-up’ cum mai este numit Israelul este locul în care activează numeroase firme mixte în care israelienii din țară și din Diaspora colaborează cu parteneri externi din Statele Unite sau multe alte țări ale lumii. Israelul este cel mai activ partener extern in domenii tehnologice al Uniunii Europene.

 

sursa imaginii http://mapio.net/o/1600931/

sursa imaginii http://mapio.net/o/1600931/

 

Contribuția evreilor originari din România și a urmașilor lor la dezvoltarea economică, științifică, culturală a Israelului a fost și este deosebit de semnificativă, cu mult peste ponderea lor proporțională care nu a depășit niciodată 10% din populație și astăzi este doar de câteva procente. Două dintre primele așezări agricole din Eretz Israel – Zichron Yaacov și Rosh Pina – au fost înființate în 1882 de evrei originari din România, mulți dintre ei veniți din Moinești, unde se organizaseră și se pregătiseră pentru viața de pionierat sub indumarea liderului sionist Moses Gaster.  Câțiva dintre pictorii cei mai reprezentativi ai Israelului au s-au născut, și unii au studiat și și-au început drumul artistic în România, printre ei aflându-se Marcel Iancu, Avigdor Arikha și Reuven Rubin. Scriitori cum a fost regretatul Aharon Applefeld, supraviețuitor al Holocaustului care ne-a părăsit acum câteva săptămâni, au scris pagini importante în istoria literaturii de limba ebraică. Contribuția evreilor din România la dezvoltarea industriei israeliene a fost și ea extrem de semnificativă, încă din anii 50 și până în perioada Internetului. Am avut onoarea să lucrez sub îndrumarea lui Michael Rothenberg, cunoscut în Israel și în lume ca inventator și antreprenor cu realizări semnificative în domeniul rețelelor de comunicație locale Ethernet și wireless, care în România este cunoscut mai ales ca expert în domeniul viticol, proprietarul cramelor Rotenberg.

La festivitatea cu ocazia Zilei Independenței există obiceiul să fie aprinse 12 torțe în numele diferitelor comunități și grupuri sociale cu contribuții remarcabile. În acest an al celei de-a 70-a aniversări doi ‘români’ fac parte din acest select grup: cântărețul Shlomo Artzi, un fel de bard național sau dacă vreți un Leonard Cohen al Israelului și actrița Lea Koenig, ‘prima doamnă’ a teatrului național israelian HaBima, născută în Polonia și care și-a petrecut anii războiului și ai primei tinereți în România, studiind la IATC și debutând la Teatrul Evreiesc din București.

Nu este ușoară întotdeauna viață în Israel. Principala problemă este desigur lipsa păcii, permanenta tensiune a vieții într-o țară a cărei existență a fost contestată și amenințată din prima clipă după înființare și continuă să fie contestată și amenințată până astăzi. Răspunsul israelian (‘răspunsul sionist’ cum se spune pe aici) a fost crearea unei țări puternice, cu o armată care să facă față tuturor amenințărilor, dar aceasta vine impreună cu un preț uriaș plătit de fiecare dintre locuitorii țării, de la ani din tinerețe petrecuți ‘sub arme’ și până la o viață sub permanentă tensiune. Visul multora dintre israelieni este să ajungă să trăiască o zi în care această țară nu se află pe prima pagină a știrilor lumii, o viață normală, cu vecini care să ne fi recunoscut dreptul de a exista, cu frontiere deschise, cu probleme ceva mai banale. Realizarea acestui vis este probabil încă departe. După victoria din Războiul de Șase Zile din 1967 a început controlul israelian al teritoriilor arabe ocupate (sau eliberate) care a devenit încă un factor agravant al unei situații politice și istorice deja complexe. Nici problemele sociale nu lipsesc, și nici cele legate de relațiile între religia instituționalizată, stat și cetățeni. Israelul se confruntă și cu probleme de corupție, din acest punct de vedere semănând cu România și cu alte țări, inclusiv cu foști miniștri și un fost prim-ministru condamnați pentru fraude economice, alții prezenți aflați sub anchetă. La fel că și România, țara este mult mai bună decât politicienii săi.
Pentru majoritatea israelienilor și pentru prietenii lor de departe este un moment de bilanț, un moment festiv, urmat imediat de a doua zi, cu problemele ei, care cer găsirea de soluții creative imediate. Istoria continuă.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

The usual introduction and disclaimer applies. When I chose to go to a comics-inspired movie I expect a different type of experience than the one that I expect when I go do a Shakespeare-inspired film or an European art production. Yet, there are good films and bad films and I have seen all of them in all genres. Within the limits of its genre I did not find ‘Black Panther‘ directed by to be a very good film and it’s difficult to me to understand the enthusiastic reception given to it by some of the film critics that I otherwise agree with most of the time. It’s not a bad film either. It’s just average.

 

source https://www.newstatesman.com/culture/film/2018/02/afrofuturist-superhero-movie-black-panther-breaks-new-ground-more-ways-one

source https://www.newstatesman.com/culture/film/2018/02/afrofuturist-superhero-movie-black-panther-breaks-new-ground-more-ways-one

 

The idea could actually work as most of the ideas of comics-based characters. A meteorite hit Earth million of years ago bringing with it a precious metal, vibranium, stronger than anything we know plus some curative properties. Vibranium is something like the reverse of kryptonite which was annihilating the powers of Superman, with the difference that while the Black Panther superhero can use it and become superhero by drinking it in liquor form, his whole nation of Wakanda can enjoy its power and build an advanced underground civilization in a secluded area of Africa, with one of the poorest countries on Earth as a cover above the ground. If you did not hear about Wakanda you should not worry, you probably did not hear about many of the – say – 20 poorest nations on Earth members of the UN. The adventures of young king T’Challa who ascended to the throne and is confronted with many internal and external threats and enemies as well as with the dilemma whether to continue the isolationist policies of his father and ancestors (‘Wakanda first’ :-) ) or open and share his technology with the rest of the planet and especially with the oppressed categories on it are the essence of the story. The rest is CGI and 3D effects.

 

(video source Marvel Entertainment)

 

It is visible that film director made a serious effort to add a layer of serious items to the basic comics story. Allusions to current events in the US and rest of the world like racial inequities, war as a mean of settling conflicts and isolationism are more than transparent. The treatment they get in the film is pretty conventional and there are no surprises or dilemmas, there are more questions than answers. Characters are quite well differentiated but their depth does not exceed the two dimensions of the comics heroes – we pretty much know from start what they will be doing and how they will react to various challenges. Good acting by a few well known and other lesser known actors could not add too much, not even the fantastic or . Computer graphics are spectacular but they lack innovation, I found them to be at the middle of the road between ‘Star Wars’ and ‘The Jungle Book’ (the animated version). One atop the other, it’s reasonable entertainment for kids of all ages (and I include myself in this category) but it’s not up to the buzz.

My wife and myself love art and museums. We travel to visit them all over the world, but close to our heart are also the museums in Israel, the country where we live. The Israel Museum in Jerusalem is one of the two most important museums in Israel and the one that comes close to the great museums of the world combining art, archeology, history, ethnology together with educational programs as well as spaces for complementary artistic activities. The documentary titled simply ‘The Museum‘ speaks a lot to us focusing on an institution that we know and appreciate.

 

source https://www.imdb.com/title/tt7717146/

source https://www.imdb.com/title/tt7717146/

 

Film director tried hard and succeeded to a large extent to make a film that does not fit in the category of dry and didactic art documentaries. The history of the museum is reminded only indirectly by some of the comments and the stories told on screen. There is no visual or textual review, or any debate about the precious art or the historical artifacts that the museum hosts within its walls. Spectators who never visited the museum or maybe visited it but know nothing about its history will still need to use a book or other references if they are interested to fill the gaps. chose to focus on two other elements – the people who work in the museum and the interaction between visitors and art. For the people, he let them tell their stories and the names of the the three sections of the film are related to story telling (although I confess not really catching the meaning of each name or the difference between the parts). For the art interaction he decided to film events within the museum’s day-to-day life: visits of sight-impaired persons and the way they relate to arts that are mostly visual; visits of soldiers in uniform and what art and the museum means to them; activities for groups of children with mixed backgrounds – Jewish and Palestinians.

 

(video source Giora Bejach)

 

As in many other cases, images work better than words on screen. It’s not because some, probably most of the life stories told by people interviewed in ‘The Museum’ are not interesting – they actually are, a few are even exceptional. I liked most the stories of the less famous people who are working in the museum – rooms supervisors, maintenance people, restorers. I liked less the stories of the most famous people like the rich and authoritative museum director or the government meeting rhetorically set in the museum. Best were in my opinion the scenes that caught the day to day life of this great institution – the repartitions of the room supervisors at the beginning of their watch, the ‘combing’ of the nude statues, the discovery of the shapes of a Giacometti statue by the blind visitors. The issues of the place of the museum in the complex and delicate context of the Israeli – Palestinian conflict and the disputes and controversies related to the status of Jerusalem are not absent in the film, but they were treated with a cautious approach and from a clear pro-Israeli point of view. There is poetry in this film, and viewers who know the place will get a lot of satisfaction from seeing it. It may also work well in circuits asking for support and donations. It may work less for people who do not know much about the museum. These will need to use other sources to get educated about the treasures inside and the value of this place which is one of the finest museums in the world.

Am folosit, așa cum fac mai întotdeauna, recenta (și prea scurta) mea vizită în București pentru a viziona câteva spectacole de teatru. Mulțumirile mele adresate prietenilor care mi-au recomandat spectacolele și s-au ocupat și de procurarea biletelor le includ încă din acest prim paragraf. Dacă de alte dăți am combinat spectacole la teatre consacrate cu cele la teatrele experimentale mai mici (totdeauna interesante), de data aceasta selecția lor s-a concentrat pe trei teatre cu tradiție, teatre pe care le cunosc de peste 50 de ani – Teatrul Bulandra, Teatrul Național și Teatrul Mic. Alegerea lor s-a dovedit a fi excelentă, toate cele patru spectacole pe care le-am văzut în patru seri succesive au fost bune sau foarte bune – splendid jucate, puse în scenă în mod profesionist, invitând la gândire și la destindere inteligentă. Se practică încă în București punerile în scenă care respectă structura textelor originale, fără schimbări și mai ales scurtari excesive cm se ‘poartă’ in alte părți. Toate spectacolele au durat peste două ore și jumătate (inclusiv pauzele) și la toate nu am simțit cum trece timpul și m-am bucurat de fiecare minut. Interesant este și faptul că două dintre spectacole (cele de la Bulandra) erau reluări ale unor spectacole ale Teatrului Mic puse în scenă cu 40 sau 50 de ani în urmă, spectacole de referință, cu amintirea cărora mi-am putut compara experiențele teatrale de acum.

 

rata

 

Primul spectacol a fost cel cu ‘Rața sălbatică’ a lui Ibsen la Sala Izvor (Liviu Ciulei) a Teatrului Bulandra, spectacol care are în istoria teatrului românesc o referință de legendă în spectacolul de acum peste patru decenii de la Teatrul Mic cu Valeria Seciu în rolul lui Hedvig. Montarea actuală regizată de Peter Kerek îi dă replica în mod mai mult decât onorabil, prin jocul unor actori din trei generații (de la Rebengiuc, trecând pe la Șerban Pavlu și Adrian Titieni până la tânăra Ioana Anastasia Anton), o scenografie ingenioasă și o viziune regizorală cu referiri la problematici actuale (relația adevăr – convenție, manipularea psihologică). Spectacolul a fost puțin cam static pentru gustul meu, dar a inclus suficiente momente de emoție teatrală autentică.

 

cursa

 

Mi-a plăcut montarea ‘Cursei de șoareci’ a Agathei Christie la Naționalul bucureștean în regia lui Erwin Simsensohn. Fără pretenții și fără invenții, respectând stilul și spiritul scriitoarei, un thriller relaxant, cu ritm și umor, care destinde și nu plictisește. Divertisment inteligent de calitate.

 

tango

 

‘Tango’ a lui Slawomir Mrozek este încă un remake al unui spectacol din epoca cu adevărat de aur a teatrului românesc. Mărturisesc că nu îmi amintesc nimic din spectacolul din perioada Radu Penciulescu de la Teatrul Mic a cărui premieră a avut loc în 1967, dar sunt sigur că arăta cu totul altfel decât versiunea existențial-absurdă cu nuanțe apocaliptice a regizoarei Laura Vlad la Sala Studio de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Prima parte m-a cam descumpănit și mi-a luat aproape un act pentru a mă sincroniza cu concepția regizorală și cu mesajul politic contemporan al montării. Partea a doua a fost excepțională și cele câteva momente stridente nu au putut eclipsa satisfacția vizionării unui spectacol cu substanță servit de un joc actoricesc fierbinte.

 

osage

 

‘Ținutul din miezul verii’ de Tracy Letts aduce pe scena Teatrului Mic piesa de teatru care a inspirat excelentul film ‘August: Osage County’. Montarea lui Vlad Massaci se confruntă cu succes în cea mai mare parte a timpului cu problemele micii săli anexă în care este acum constrâns să joace Teatrul Mic, și aduce pe scenă drama destrămării familiei ‘model / Midwest’ americane. Jocul actoricesc a fost excelent, deși nu pot spune că Rodica Negrea m-a făcut să o uit pe Meryl Streep.

 

tel_aviv

 

A couple of months ago I attended in the day care center where my mother-in-law spends her mornings at the party given for her birthday together with the celebrations for other colleagues of her born in February. All of them were aged between 80 and 90 years. The animator of the celebration said some festive words dedicated to the anniversary year of the country, welcoming the generations of celebrated, people who participated (those who were in this country) in the founding of the state and its building during the pioneering years. He asked ‘would those in the generation of the founders 70 years ago believe that our country will get where it arrived?’ and of course he was thinking of the positive aspects. And he was right. Who would have imagined 70 years ago that the scattered and persecuted nation of which one third were murdered in the Holocaust would gather their strength to found again a country in the place from where our ancestors had gone into exile 2,000 years ago? That this country will resist and defeat its enemies in seven successive wars? That it will become a technological and scientific power, a center of culture and education, a place where a large number of citizens feel good enough to position it in statistics as the happiest country in the world?

 

jerusalem

 

He was right, but he had said only half of the truth. I do not blame him, it was a festive moment. But the coin has two faces, and other questions can also be asked. Would the founders of the State of Israel imagine that, after 70 years of existence, we have not yet been able to turn the cease-fires into peace and that we can not even promise to their children or grandchildren that they will no longer have to serve in the military? That a president of the State of Israel will be sent to prison for rape, and a prime minister for embezzlement, that much of a generation of politicians are investigated under suspicions of bribery and corruption? That the democratic values ​​of the state are under attack by the very people who were sworn to serve in order to promote and defend them? That one part of the population will try to impose upon the others their vision on a way of life that the previous generations kept firmly, but also with compassion and tolerance? That the descendants of the nation who has been persecuted, exiled and marginalized in 2000 years of history will close their eyes and borders to the sufferings of others, and condemn them to exile instead of sheltering them?

 

haifa

 

70th anniversary is a festive moment. But the celebrations must last only a day or two, and they can not be limited to songs, dances and parades. Zionism is a way of life, it means tradition and values ​​to be lived. The reality – and perhaps this would also amaze the founders – is that although the country of the Jews is 70 years old and although the gates are now open to most of them, more than half of the world’s Jews chose not to live here, and even some of its inhabitants, even some born here decided to go to other places. Maybe it’s normal, maybe it’s a good sign. Perhaps we are condemned to eternal Zionism, and perhaps this is not such a bad thing in the open and dangerous world we live in. Anyway, I think those who live here have to resist the nationalist and messianic instincts, the myths of superiority, the tendency to dictate to neighbors how to live their lives. A tolerant and democratic Israel, where different people can feel at home, where all Jews can live their own Jewish way, where all citizens can be what they are and first of all equally likely to be happy – this is the model that the generation of founders had in mind.

 

nord

 

tel_aviv

 

Cu două luni în urmă am participat la căminul de zi unde își petrece soacra mea diminețile la sărbătorirea zilei ei de naștere, împreună cu alți colegi născuți în luna februarie. Toți sunt ca vârstă între 80 și 90 de ani. Animatorul serbării a ținut să spună câteva cuvinte festive dedicate anului aniversar al țării, salutând generațiile sărbătoriților, oameni care au participat (cei care se aflau în țară) la întemeierea statului și construcția sa în anii de pionierat. Spunea animatorul ‘ar fi crezut cei din generația de acum 70 de ani că țara noastră va ajunge unde a ajuns?’ și se gândea desigur la aspectele pozitive. Și avea dreptate. Cine și-ar fi imaginat acum 70 de ani, că poporul risipit și prigonit din care o treime pierise în cenușa Holocaustului își va aduna forțele pentru a dobândi o țară în locul de unde plecaseră în exil strămoșii noștri acum 2000 de ani? Că această țară va rezista și va învinge în șapte războaie succesive? Că va deveni o putere tehnologică și științifică, un centru de cultură și educație, un loc în care o mare parte din cetățeni se simt destul de bine pentru a-l poziționa în statistici ca fiind cel mai fericit din lume?

 

jerusalem

 

Avea dreptate, dar nu spusese decât jumătate din adevăr. Nu îl acuz, era un moment festiv. Dar moneda are două fețe, și pot fi puse și altfel de întrebări. Și-ar fi închipuit întemeietorii statului Israel, că după 70 de ani de existența, încă nu am reușit să transformăm armistițiile în pace și că nu le mai putem promite nici copiilor și nici nepoților că nu vor mai trebui să presteze serviciu militar? Că un președinte al satului va sta la închisoare pentru viol, și un prim ministru pentru delapidare, că o mare parte dintr-o generație întreagă de politicieni se află în anchete pentru corupție? Că valorile democratice ale statului se află sub atac și în eroziune tocmai din cauza celor care ar trebui să le promoveze și să le apere? Că o parte a populației va încerca să impună celorlalți modul lor de viață pe care generațiile precedente l-a păstrat cu fermitate, dar și cu compasiune și toleranță? Că poporul care a fost prigonit, exilat și marginalizat în 2000 de ani de istorie va închide ochii și granițele la suferințele altora și îi va condamna la exil în loc să le ofere adăpost?

 

haifa

 

A 70-a aniversare este un moment festiv. Dar festivitățile trebuie să dureze doar o zi sau două, și ele nu se pot limita doar la cântece, dansuri și parade. Sionismul este un mod de viață, înseamnă tradiție și valori care trebuie trăite. Realitatea – și poate nici asta nu ar crede întemeietorii – este că deși țara evreilor există de 70 de ani și deși porțile sunt astăzi deschise pentru majoritatea dintre ei, mai mult de jumătate din evreii lumii au ales să nu trăiască aici, și chiar și o parte dintre cei ajunși sau chiar născuți aici decid să plece în alte locuri. Poate că este firesc, poate că este un semn bun. Poate că suntem condamnați la un sionism etern, și poate că acesta nu este un lucru așa de rău în lumea deschisă și periculoasă în care trăim. Oricum, cred că cei care trăim aici trebuie să rezistăm instinctelor nationaliste și mesianice, miturilor de superioritate, tendinței de a dicta vecinilor cum să-și trăiască viața. Un Israel tolerant și democratic, în care cei diferiți se pot simți acasă, în care toți evreii își pot trăi evreitatea cum doresc, în care toți cetățenii pot fi ceea ce sunt cu șanse egale de a fi fericiți – acesta cred că este modelul pe care l-au avut în minte cei din generația intemeietorilor.

 

nord

Articolele omagiale au menționat imediat coincidențele de date. Stephen Hawking se născuse la 8 ianuarie 1942, exact la data aniversării a 300 de ani de la moartea lui Galileo Galileo și a murit la 14 martie 2018, în ziua de naștere a lui Albert Einstein. O personalitate pe măsura acestora? Perspectiva încă ne lipsește, dar totuși voi încerca în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD să trasez câteva linii esențiale ale portretului său.

 

sursa imaginii https://www.youtube.com/watch?v=A9qHI4gbrR8

sursa imaginii https://www.youtube.com/watch?v=A9qHI4gbrR8

 

Născut la Oxford, crescut și educat într-un mediu universitar (tatăl său era cercetător în domeniul medicinei), Hawking a fost fără îndoială una dintre personalitățile științifice incontestabile ale timpurilor noastre. A suferit de o boală neuro-motorie rară numită Amyotrophic Lateral Sclerosis – ALS sau boala lui Lou Gehric. Când a fost detectată, în perioada studenției, la 21 de ani, i se dădeau cel mult câțiva ani de trăit, cele mai severe prognoze fiind 2 ani. A trăit încă 55 de ani, ducând o viață intelectuală, științifică, dar și socială și de familie dintre cele mai active. Boala însă a progresat treptat, ducând la o paralizie aproape totală cu excepția unui singur deget și în ultimul deceniu al vieții a unui singur mușchi al obrazului. Aparatura care i-a permis să comunice cu lumea, să scrie cărți, să predea cursuri, să se angajeze în dialoguri cu cei din jur, era constituită dintr-o combinație de programe software și aparatură hardware incluzând un sintetizator de voce care a creat una dintre cele mai celebre voci ale planetei. A fost implicat în cercetări care aveau ca scop traducerea undelor electromagnetice emise de creierul sau în text și comenzi pentru aparatura din jur (de exemplu scaunul cu rotile) dar se pare că acestea nu au dus la timp la rezultate concludente. Putem specula dacă incapacitatea sa fizică și lupta pe care a dus-o pentru a supraviețui și a învinge barierele colosale ridicate de boală au fost până la urmă un handicap sau un avantaj care i-a oțelit personalitatea și a dat mai mult sens vieții sale. Ceea ce este clar este că imaginea geniului lipsit de posibilitățile de mișcare și comunicare ale majorității celorlalți oameni, dar reușind să creeze o formidabilă opera științifică în pofida handicapului va rămâne că o parte integrală din personalitatea sa în istorie.  Hawking nu numai că și-a depășit condiția, dar a dat un exemplu personal prin felul în care s-a integrat în lumea din jurul sau. A fost căsătorit de două ori și a divorțat de două ori, a avut trei copii (cu prima sa soție), și și-a realizat in 2007 visul de a experimenta condițiile de imponderabilitate într-un zbor cu avionul la mare altitudine.

 

sursa imaginii http://www.bbc.com/news/in-pictures-43430023

sursa imaginii http://www.bbc.com/news/in-pictures-43430023

 

Cred că una dintre trăsăturile determinante ale personalității sale a fost viziunea integratoare bazată pe o cunoaștere profundă a unor domenii diferite ale științelor exacte și capacitatea de a crea analogii și legături între acestea, imposibile și improbabile pentru majoritatea celor din jur. Contribuția sa cea mai importantă în astrofizică și cosmologie este considerată demostratia (teoretică) a faptului că găurile negre nu sunt numai absorbitoare absolute de materie și energie (inclusiv lumină) ci și emit ceva și anume radiații. Cu alte cuvinte, găurile negre nu sunt complet ‘negre’, în jurul lor poate fi detectată o aură slabă datorită emisiilor de energie, și ele au și o temperatură măsurabilă, ceea ce dovedește existența unor radiații termice. Imaginarea acestei teorii a fost posibilă prin sinteza a două domenii extrem de complexe și până atunci considerate complet disparate ale fizicii – mecanica cuantică și teoria relativității. Mecanica cuantică se ocupă de fenomenele care se petrec la nivel sub-atomic, explicând de exemplu coerența materiei. Teoria relativității explică interacția la nivel cosmic a planetelor, stelelor, galaxiilor. Hawkins a adus cele două teorii împreună, analizând ceea ce se întâmplă la nivel cuantic în zona de frontieră a găurilor negre (obiecte la scară cosmică, relativistă), aproape de punctul de ‘ne-întoarcere’, cel din care materia sau energia mai poate scapă de absorbția în gaură neagră doar depășind viteză luminii. Aceasta este imposibil, dar fenomenele quantice nedeterministe permit ‘excepții’ probabilistice care duc la emisia de radiații. Este ceea ce se numește ‘radiația Hawking’. O întrebare justificată pusă în ultimele zile este de ce în pofida contribuțiilor sale universal acceptate ca excepționale Stephen Hawking nu a primit premiul Nobel? Răspunsul este că acest premiu este acordat doar fizicienilor ale căror teorii au fost confirmate experimental. ‘Radiația Hawking’ este atât de revoluționară și avansată în concept, încât va mai trece probabil o vreme până când ea va putea fi verificată de experiențe. În cuvinte simple, nu există încă tehnologia care să permită verificarea multora dintre ideile și teoriile sale.

 

sursa imaginii http://www.wisefacts.info/interesting-facts-stephen-hawking/

sursa imaginii http://www.wisefacts.info/interesting-facts-stephen-hawking/

 

A doua trăsătură fundamentală a personalității savantului britanic era capacitatea să de a sintetiza și de a comunica altora idei și concepte dintre cele mai complexe la nivelul a ceea ce numim uneori peiorativ ‘știință populară’. Cartea sa ‘O scurtă istorie a timpului’ apărută în prima sa ediție în 1988 se adresa unui public fără nicio pregătire științifică. Hawking descrie în termeni ne-tehnici structura, originea, dezvoltarea și sfârșiturile posibile ale Universului, care fac obiectul studiilor astronomiei și a fizicii moderne. El introduce concepte de bază precum spațiul și timpul, povestește despre particolele cuantice care compun cosmosul și forțele fundamentale care îl guvernează (de exemplu gravitatea) și despre fenomene cosmologice, cum ar fi Big Bang și găuri negre. Ca și în lucrările sale științifice el aduce și în carte împreună cele două teorii majore, relativitatea generală și mecanica cuantică, pe care oamenii de știință le folosesc pentru a descrie universul la nivel macro și micro. În final, el vorbește despre căutarea unei teorii unificatoare care să descrie totul în univers într-o manieră coerentă – așa numita ‘Teorie a Totului’ (‘the theory of everything’). Cartea nu își propune să prezinte numai soluții definitive ci lasă loc pentru gândire viitoare și continuarea cercetărilor și a explorării. Prima ediție a cărții a fost prefațată de Carl Sagan, alt savant și expert în popularizarea științei. În primii 20 de ani după prima sa ediție ‘O scurtă istorie a timpului’ fusese publicată în peste 10 milioane de exemplare și tradusă în 35 de limbi.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/science/2018/mar/14/from-the-simpsons-to-pink-floyd-stephen-hawking-in-popular-culture

sursa imaginii https://www.theguardian.com/science/2018/mar/14/from-the-simpsons-to-pink-floyd-stephen-hawking-in-popular-culture

 

Stephen Hawking nu a evitat publicitatea. Dimpotrivă, a fost o celebritate a timpurilor în care a trăit, a fost un ‘fan’ al culturii populare și în calitate de consumator (cititor avid de science-fiction în tinerețe) și mai târziu în calitate de erou. BBC-ul a dedicat anilor tinereții sale un film biografic în care rolul său este jucat de (cine altul decât) Benedict Cumberbatch. Și-a jucat propriul sau rol în serialul comic ‘The Big Band Comedy’ și într-un episod din’Star Trek: The Next Generation’ în care holograma să joacă o partida de poker cu hologramele lui Newton și Einstein. Vocea sa sintetizată a participat la realizarea unei serii din ‘Familia Simpson’ în care apare ca erou alter-ego-ul sau animat. Și David Gilmour i-a folosit vocea într-un clip al lui Pink Floyd, în timp ce compozitorul David Glass l-a transpus ca erou în opera sa ‘The Voyage’. Hawking însuși preferă muzică clasică – Brahms, Beethoven, Mozart, Wagner iar din muzica pop ar fi ales să ia cu el pe o insulă pustie cântece ale lui Beatles și Edith Piaf (‘Non, je ne regrette rien’).

 

sursa imaginii https://www.theverge.com/2018/3/15/17119194/stephen-hawking-black-hole-radiation-quantum-mechanics-general-relativity

sursa imaginii https://www.theverge.com/2018/3/15/17119194/stephen-hawking-black-hole-radiation-quantum-mechanics-general-relativity

Nu au lipsit din viață să nici controversele, și nici pe ele Stephen Hawking nu pare să fi dorit prea tare să le evite. Savantul britanic făcea parte din categoria vizionarilor care consideră că explorarea spațiului cosmic, departe de a fi un lux este o necesitate stringentă și imediată pentru supraviețuirea omenirii. În alte scrieri și interviuri el a avertizat în termeni foarte sumbri (unii ar zice apocaliptici) despre pericolul scăpării controlului în dezvoltarea inteligenței artificiale, ceea ce ar putea duce la dezvoltarea unor specii de roboți care să concureze și la un moment dat să intre în conflict cu rasă umană. Sunt teorii și poziții acceptate de o parte din experți, respinse de mulți alții. Nici pozițiile sale în ceea ce privește dizabilitățile nu au fost întotdeauna cele așteptate. Deși el însuși handicapat și beneficiar al unor invenții de vârf în domeniu, Hawking nu a fost niciodată un militant angajat în favoarea drepturilor handicapatilor fizici, poate tocmai deoarece exemplul său personal era depășirea prin gândire a acestor handicapuri. Politic a avut în ultima parte a vieții poziții discutabile, cum a fost sprijinirea boicoturilor anti-israeliene și refuzul de a participa în 2013 la o conferință organizată cu ocazia celei de-a 90-a zi de naștere a lui Shimon Peres, pe atunci președinte al Israelului. A fost criticată și viață sa particulară, legăturile cu cele două soții ale sale, felul în care a părăsit-o pe prima pentru a se căsători cu a doua. Toate acestea însă doar demonstrează că Stephen Hawking a fost și un om cu slăbiciunile și greșelile sale. A fost însă și înainte de toate o minte formidabilă, un creator în domeniile științifice în care a excelat, o personalitate care s-a bucurat să împărtășească lumii știința să. La plecarea sa Universul a rămas ceva mai mic.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

« Previous PageNext Page »