They do not make films like this one any longer. Usually this sentence when found in the review of a movie is supposed to be appreciative. Not in the case of ‘s Obsession. The film is made in 1976,the year Hitchcock was making his last movie, and owes a lot to the style of story building and telling, and to the cinematographic tricks of the master. One thing is however missing – the element of novelty and permanent search that was characteristic to Hitchcock, which made each of his movie different from the previous. Obsession is a film a la Hitchcock without the surprises. Even worse, without the humor.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0074991

source http://www.imdb.com/title/tt0074991

 

The idea is interesting and ‘Obsession‘ may have been one of the first to use it. A rich man’s wife and girl are kidnapped and a fat ransom is demanded. The man (acted by ) decides to call the police, and the story turns into a tragedy when the car with the kidnappers, the wife and the girl explodes in the events following the police action. The hero is overwhelmed by remorse and guilt for his decision to turn to the police rather than just pay the ransom. 16 years later, in the same place where he first met his wife, he meets a young woman with a striking resemblance. He falls for her, and ends by asking her into marriage. Actually, here are some of the good moments of the film. Is he really in love or is the guilt driving his actions? Is he attracted by the young girl  or by the memory of the deceased wife (double role for )? Can the past be really fixed that easy?

 

(video source Arrow Video)

 

All is almost fine with the questions, the problem is with the answers and the way these are given. The way the conflict is solved is predictable in the big lines. There are some surprises at the very ending, they do not change to much of the essence of the story, and make the final scenes very hard to sustain in facts and in the psychology of the characters. In order to present the facts in the past, director uses a technique inside the flash-backs which I did not like too much, probably because it was not built well visually (cannot tell more, would be too much of a spoiler). Techniques from Hitchcock’s films are reused intensively, especially the musical score, but they seem already out of fashion already for the mid-70s. So is the style of acting, especially of the lead character acted by . On the other hand watching is a real pleasure, it is her that maestro Hitchcock would have loved to include in the cast of one of his movies.

Obsession‘ fails in my opinion and to my taste first of all because it tries to explain too much. I think that explaining less and trusting the cinema viewers to fill in the missing details would have been better.

Comedies age. All things age actually, films included, comedies included. Seeing 50 years later a film that you remember having laughed at until falling under the chair (this is a Romanian expression, I hope it’s clear what it means) is risky. The experience was interesting and surely much different.

 

http://www.imdb.com/title/tt0060474/

http://www.imdb.com/title/tt0060474/

 

Filmed in 1966, a little more than 20 years after the end of WWII, ‘s La Grande Vadrouille represents a certain step in the evolution of the French (and not only French) films about the war that devastated Europe and the whole world. Taking distance and starting to allow ridicule replace at least in part hate and contempt for the German former enemies was not a completely new thing, I can remember ‘s Babette Goes to War which preceded it with seven years. Yet, in this story about three British airmen parachuted in occupied Paris and saved by a band of French civilians including a famous music conductor (), a humble paint-man () and a blue-eyed blonde puppeteer () the enemies are still all bad and stupid. It will take a time for the ‘good German’ to show up in war movies and even more time for the cinematographic acknowledgment of the collaboration with the occupiers. Meantime all French are good guys. Or good girls. Or good nuns.

 

(video source StudiocanalUK)

 

The film enjoyed huge success, it was actually from its release until 2008 the most successful French film of all times. I remember having seen it in the late 60s in Romania, and I read about film fans from China for example enjoying it as a huge success after the end of the Cultural Revolution. To a large extent the success is due to the presence on screen of the two greatest comedy actors of the French cinema at that time – and . Both were huge stars and had brought them together on screen in a previous film, and now wrote the scenario of La Grande Vadrouille especially for them. Most of the time they are together on screen and the comic qualities of the two enhance each other, the chemistry between them is obvious and so is the pleasure of acting. Years have passed and I did not fall under the chair any longer, laughs turned into smiles and nostalgia, and I can also see the naivety of the script and the schematic story line – but it’s certainly mostly me.  The two are again together in my mind, at least for the next 50 years.

The Sense of an Ending‘ is quite a demanding film. Its target audience is the mature + age, those who have in their minds and souls enough memories that have had the time to be forgotten or intentionally buried. It also demands some patience, as its characters, as many, probably most people in life, do not reveal themselves immediately and are neither exuberant, not very empathetic. It takes time to discover the human motivations of many of us, it takes cinematographic time to discover characters like the one of Tony Webster, the quasi-retired owner of a small shop of vintage cameras in London, who once aspired to become a poet. But then, in cinema as in life, you may be highly rewarded.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4827986/

source http://www.imdb.com/title/tt4827986/

 

The story, inspired by the Man Booker Prize-winning novel by , puts on screen a slow build-up of the young days of the main hero, who suddenly receives a small heritage from the mother of his ex-girlfriend, probably the great unfulfilled love of his university years. The almost forgotten affair with a girl named Veronica from presumably a higher class family is discovered by viewers and re-discovered by Tony, as his memories come back, some of them extracted with difficulty, exposed because of the need to share and despite the will to leave some of them forgotten. Actions in the past have had unknown consequences on the lives of other. Veronica was some kind of a mystery for the young man, maybe because of the class differences, maybe because men never fully understand women, or maybe because some dark family secrets that are never fully revealed and do not become more evident even after 40 or more years. The ambiguity of the details is part of the reason I liked the story, as in life out of books and screens not everything can and will be explained. However, the pieces of the puzzle come together and build for the hero and for the viewers an alternate, even if partial, version of the past. The final moral of the story is that changing the past can change the present or even the future. We are not only what we wish to be, we are also what our memories determine to make of us.

 

(video source StudiocanalUK)

 

The British style of living and being, its discretion and understatements fit so well this story. Director is only at his second big screens film. I hear that his debut in India with ‘The Lunchbox‘ was kind of a sensation. He succeeds to lead with skill his wonderful team of actors, plays well the card of ambiguity, and seems to understand to details the soul and dilemmas of the characters. Attention however, it’s also a personal story, so what we see on screen is always what the hero, Tony Webster sees, what we know is what he can and in some cases chooses to remember. is a wonderful actor and succeeds with talent and discretion in the lead role, even avoiding from us to become to engaged with him until he deserves it. I can be only sorry that spends so little time on screen in this film, she is an artist I love and respect. Keeping the mystery around her character is however what was required by the script and needed here. The only more severe fault that I could find is that the younger actors playing the decades back flashback episodes do not resemble in physiognomies or characters their older selves. I could not recognize at all ones in the others. This gap left apart, ‘The Sense of an Ending‘ provided me with one of the most sensible and thoughts-provoking cinema experiences lately.

‘Planet of the Apes’ generated by now enough big screen and TV series film to be considered a genre or at least a sub-genre by itself. While the original series was playing more in the post-apocalyptic stories space with the original movie one of the strong head of series creation, the more recent remake started as a sci-fi thriller. The second and now third film in the series see the two themes converge as enough bad things happened on Planet Earth for mankind to become again endangered species. Actually both apes and humans seem to be endangered in this latest and the two species are caught in a deadly war that may prove to be fatal to both.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3450958/

source http://www.imdb.com/title/tt3450958/

 

The premises of the story are similar with the majority of the other films in the series. Humans have made enough fatal mistakes and their psychological, biological, but especially character problems make of them inferior (on the moral if not also on the intelligence scales) to the apes. On the ruins of what was once our civilizations gangs of human survivors and herds of ape survivors fight for their own existence and between them. It’s not a modern war, it’s more like tribal fights.  Which is no less cruel or spectacular in cinematographic terms.

 

(video source 20th Century Fox)

 

When this new series started and I saw the first film (I think that I missed the second) I appreciated the technical performance of making of each one of the apes a character of its own using computer graphics enhancement, but the story seemed thin and conventional. This third film has the same problems, actually it got worse. Visuals are impressing but the story got not only conventional but full of cliches. It’s a deja-vu post-apocalyptic story with religious and moralistic tones, and having it spoken 80% of the time by apes does not make it smarter. Some of the choices of director also seemed to me uninspired. Some of the apes talk a sign language, other a primitive form of the language of the enemy (English, of course). Arms are an odd mix of modern weaponry, tribal bow and arrows and beginning of the 20th century guns. etc. It’s difficult to talk too much about acting, as playing the human model for the apes computer image requires special skills – I assume they are OK as the effect is fine, but it’s not a novelty any longer and the film relies too much on those. So I assume is a fine actor but I need to see more of him, while does what we expect from him in the human bad guy role.

The ending of the original Planet of the Apes was mind-blowing, one of the most memorable final scenes in the history of cinema. What we have in War for the Planet of the Apes is so far from that. The action twist and the meaningful reflection on the future of mankind that were turning the original into a great movie was replaced by a so expected and conventional image with moralistic and religious pretensions. This says almost all about the failure of this film. Faithful fans (and I am among them) will go and see this film. Many will be disappointed, as it is heavy of staff we have already seen so many times. Good cinematography and special effects are also repetitive and cannot save it. One of the characters is called Bad Ape and repeats his name many times in the movie. He may have said ‘Bad Planet’ as well.

The name of the film was not enough deterrent to go and watch Atomic Blonde which was brought for an early screening at the cinematheque in my village one day after its world premiere in London. I have no regrets about deciding to go and see it, as the film is much more than the name says, and by far exceeds the level of most of the comics-inspired movies (not that there is something wrong with them, its just that too many of them are childish). It actually may be one of the best action entertainment films of this summer, with a story complex enough and interesting enough to draw the attention, and excellent execution on all that relates to the action parts of the film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2406566/

source http://www.imdb.com/title/tt2406566/

 

The dark and violent spy story in Atomic Blonde takes place in the last few weeks and days of divided Berlin. The Wall is going to fall, and the epoch of the games of lies and treason fights between the secret services of the powers on one side or the other of it is speeding up to the point of losing control. Last minute accounts are violently settled and everybody prepares for the day after. A list of the active agents has the value and power of an atomic weapon. In order to get hold of it, the British MI6 agency sends the feminine equivalent of James Bond – the super-spy and super-killer Lorraine Broughton played by . She is ten times as deadly as any of her male competitors and is a master of double or multiple spying games. Success is by no means ensured however and the road to it is paved with uncountable numbers of corpses.

 

(video source Universal Pictures)

 

The director of the movie is , actually a first timer in film directing, but a master of stunts with more than 80 films on record. No wonder than that the fights in the film are superbly directed. I have not seen better since The Matrix. Leitch succeeds however much more – he builds a violent but credible story that shows the world of the classical John le Carre novels falling down together with the Wall in a Big Bang. No need to say, is fit to the task, and calling her the feminist answer to all the misogynist action movies we have seen in the last 100 years is no exaggeration.  Unless you really detest violent action movies, you should like this film.

Ideea unei reţele informaţionale globale care să fie accesată din orice loc al planetei pentru a afla cele mai noi informaţii în domenii diferite de la ştiri politice la situaţia burselor financiare sau preţul materiilor prime, de la starea vremii la cele mai recente şi mai picante zvonuri despre aventurile sentimentale ale regilor şi prinţeselor nu este chiar aşa de nouă precum pare. Dacă vrem să comparăm situaţia distribuirii informaţiei astăzi cu cea de la mijlocul secolului 19 vom descoperi destul de multe similitudini. Astăzi avem ca medie universală Internetul, acum 165 de ani media revoluţionară de transmisie aproape instantanee a informaţiei în orice parte a lumii se inventase, era în faza de instalare pe toate continentele şi se numea telegraf. Astăzi o mare parte din locuitorii planetei îşi culeg informaţiile din reţele sociale şi în special din Facebook. În a două jumătate a secolului 19 şi pentru cea mai mare parte a secolului care a urmat acest rol a fost jucat de agenţiile de presă, între care numele cei mai faimos a fost Reuters News Agency. Să continuăm puţin mai în profunzime cu această comparaţie, începând cu o scurtă biografie a fondatorului agenţiei Reuters şi a instituţiei care îi poartă numele.

 

sursa imaginii https://www.findagrave.com/cgi-bin/fg.cgi?page=gr&GRid=12602278

sursa imaginii https://www.findagrave.com/cgi-bin/fg.cgi?page=gr&GRid=12602278

 

Paul Julius Baron von Reuter s-a născut în 1816 la Cassel, capitala electoratului Hesse-Cassel care avea cu 50 de ani mai târziu să devină parte din Prusia. Tatăl sau era rabin (numele familiei era Josaphat) însă tânărul Paul s-a convertit la lutheranism la scurtă vreme după ce a ajuns la Londra, la vârsta de 19 ani, şi-a schimbat numele şi s-a căsătorit cu fiica unui bancher german. După o scurtă carieră de funcţionar la banca socrului său, a început să lucreze în 1847 pentru agenţia de presă a lui Charles-Louis Havas din Paris, care mai târziu avea să devină agenţia France Presse. Evenimentele anului 1848 l-au convins de necesitatea dezvoltării unei industrii în care informaţia să poată fi transmisă peste graniţe în mod fiabil şi credibil. Ca şi în cazul altor mari antrepenori din trecut sau din zilele noastre, în biografia lui Reuter necesitatea socială s-a întâlnit în acel moment de timp cu avansul tehnologic. Media cea mai răspândită de transmisie a informaţiei folosită de agenţiile de presă în vremea revoluţiei de la 1848 erau … porumbeii călători. Pare comic? Existau motive bune pentru a folosi porumbeii între Londra, Paris, Berlin şi Bruxelles de exemplu, ei fiind mai rapizi decât transportul terestru şi maritim. Paul Reuter a fost primul care a introdus telegraful ca mijloc de transmisie a informaţiei pentru agenţia să de presă întemeiată la Aachen în 1851. Primele informaţii transmise prin intermediul telegrafului au fost legate de tranzacţiile de la bursele din marile oraşe ale Europei şi apoi din Londra, folosind linia de telegraf instalată sub Canalul Mânecii în anii 1850-1851. Biroul deschis la Londra şi-a câştigat reputaţia şi clientela între ziarele şi instituţiile financiare europene nu numai pentru viteza de transmisie a informaţiei dar şi pentru exactitatea acesteia. Unul dintre criteriile principale folosite de Reuter la angajare era încrederea personală în transmiterea şi păstrarea confidenţialităţii informaţiei de către noul salariat. Să reţinem.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Reuters#/media/File:Reuters-Building-30SC.JPG

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Reuters#/media/File:Reuters-Building-30SC.JPG

 

Agenţia Reuters şi-a extins rapid domeniul de la activitate şi clientela de la mediile financiare şi de afaceri la presă şi cercurile de decizie politice. De-a lungul istoriei Reuters a ştiut să identifice şi să adopte cu rapiditate invenţiile tehnologice şi să înceapă să le folosească prima sau între primii. Exemplele care pot fi enumerate includ telegrafia transatlantică (primul cablu de telegrafie între Anglia şi Statele Unite a devenit operaţional în 1858) şi folosirea transmisiilor radio în anii 1920. Între ştirile pe care Reuters au fost primii care le-au transmis s-au numărat asasinarea lui Abraham Lincoln în 1865 şi începerea construirii zidului din Berlin în 1961. La începutul anilor 1960, Reuters News Agency a fost printre primii care a introdus tehnică de calcul pentru înmagazinarea şi organizarea informaţilor jurnalistice şi comunicaţiile digitale pentru transmisia acestora. Începând cu anii 1970, în condiţiile schimbărilor de structură şi stil în transmisia ştirilor, Reuters şi-a diversificat şi ea profilul şi domeniile de activitate intrând între altele în domeniul infrastructurii pentru tranzacţii bancare şi financiare.

Întemeietorul companiei şi al dinastiei Reuter, Paul Julius a primit cetăţenia britanică în 1857 şi titlul de baron în 1871. În 1878 s-a retras din postul de director executiv al companiei şi a predat formal cârma fiului sau Herbert. A murit în 1898 în Franţa, şi este înmormântat la Londra. Firma Reuters s-a unit cu compania canadiană Thompson Group în 2008 şi operează acum sub numele de Thompson Reuters, având pe statul de plata 2500 de ziarişti şi 600 de fotojurnalişti în peste 200 de ţări. Manualul de jurnalism al lui Reuters este folosit ca referinţă pentru prezentarea corectă a ştirilor şi dezvăluirea intereselor relevante, pentru a menţine valorile integrităţii şi libertăţii pe care se bazează reputaţia lor de fiabilitate, acurateţe, viteză şi exclusivitate. Ultima supravieţuitoare a familiei fondatorilor, Marguerite, baroneasa de Reuter, a murit la vârstă de 96 de ani la 25 ianuarie 2009.

 

sursa imaginii http://www.itworld.com/article/2999536/facebook-revs-up-a-new-money-machine-to-tackle-emerging-markets.html

sursa imaginii http://www.itworld.com/article/2999536/facebook-revs-up-a-new-money-machine-to-tackle-emerging-markets.html

 

Să facem acum un salt în timp. Cum ne informăm – majoritatea dintre noi, astăzi, în legătură cu ceea ce se intampa în lume? Cifrele diferă şi nu sunt foarte de încredere, mai ales că fiecare numără altceva şi la un moment diferit de timp. În cursul anului 2016 au existat relatări după care 62% dintre americani citesc ştiri pe reţelele sociale, şi dintre aceştia 44% au ca sursă Facebook. O examinare mai atentă arată că în realitate doar 18% o fac în mod repetat, deci peisajul general este puţin mai nuanţat. Oricum ar fi însă, faptul că reţelele sociale şi în special Facebook au o influenţă uriaşă în informare, şi deci indirect în viaţa politică, economică, de divertisment a americanilor şi a cetăţenilor altor ţări este imposibil de contestat. Mai mult, această evoluţie spectaculoasă a dus la o criză adâncă a presei ‘profesioniste’ care s-a adăugat peste alte crize de natură economică legate de preţul hârtiei sau de diversificarea canalelor de publicitate. Săptămânalul ‘TIME’ şi cotidienele ‘New York Times’ şi ‘Wall Street Journal’ au anunţat noi concedieri din rândul ziariştilor şi redactorilor în lunile precedente. Din 2001 până în 2016 personalul editorial al presei tipărite a scăzut numeric la jumătate. Facebook valorează astăzi pe piaţă de 100 de ori mai mult decât ‘New York Times’. Marele ziar american, un simbol al presei democratice şi liberale americane din ultimii 165 de ani (apare neîntrerupt din 1851 – acelaşi an în care era înfiinţată agenţia Reuters) se află şi el într-un proces de schimbare, ediţiile digitale au din ce în ce mai multă importantă şi influenţă, colaboratorii tradiţionali sunt înlocuiţi cu editori cu experienţă în domeniile formatelor de comunicare internetică cum ar fi blogurile. Şi totuşi, veniturile din reclame ale lui NYT au scăzut în ultimul trimestru cu 7%.

 

sursa imaginii http://www.indiatvnews.com/business/india-facebook-investors-approves-to-give-mark-zuckerberg-full-control-335576

sursa imaginii http://www.indiatvnews.com/business/india-facebook-investors-approves-to-give-mark-zuckerberg-full-control-335576

 

Sunt aceste schimbări spre bine? Cred că trebuie să privim cu atenţie tendinţele pe termen lung. În primul rând trebuie menţionat că Mark Zuckerberg susţine că nu a dorit niciodată să între în competiţie cu presa sau cu oricare alţi creatori de conţinut. Cu alte cuvinte, dacă este să comparăm situaţia lui Facebook în 2017, ei ar fi mai degrabă echivalentul staţiilor şi cablurilor de telegraf din 1851, şi nu al agenţiilor de presă. Deocamdată cel puţin şi legislaţia americană este de acord cu această împărţire a responsabilităţilor. Secţiunea 230 a Legii americane ‘Communications Decency Act’ privind comunicaţiile, datând din 1996, prevede că “Niciun furnizor sau utilizator al unui serviciu informatic interactiv nu va fi tratat ca editor sau autor al oricărei informaţii furnizate de un alt furnizor de conţinut informativ”. Această prevedere legală este contestată astăzi de mulţi, şi apărată aprig (şi cu cheltuieli legale imense) de companii ca Facebook sau Google, căci îi absolvă de orice responsabilitate în legătură cu conţinutul informaţiei transmise prin intermediul aplicaţiilor lor. Chiar dacă legea va rămâne încă în vigoare o vreme nu trebuie uitat că orice legislaţie sau modul ei de aplicare se poate schimba, am văzut acest lucru întâmplându-se cu ‘neutralitatea reţelei’, şi că traficul internetic străbătând uneori transparent şi virtual frontierele face că şi legislaţia aplicabilă să fie diferită în ţări sau regiuni geografice diferite. Chiar în interiorul companiei sale (unde din 2016 are control aproape absolut) Zuckeberg a trebuit să facă faţă unor critici şi să accepte iniţiative care să verifice şi să controleze fenomenul ştirilor false (‘Fake News’). Deşi nu doreşte să se transforme în cenzor sau factor de decizie în legătură cu conţinutul informaţiei transmise pe Facebook, compania lui Zuckergerg a iniţiat din decembrie 2016 o iniţiativa de ‘fact-checking’ (control al faptelor) în care pentru prima dată în acest domeniu, Facebook se aliază cu organizaţii de presă şi comunicaţii cum sunt Associated Press, ABC News, Politifact, Snopes, şi Washington Post pentru a verifica exactitatea informaţiei trimise utilizatorilor pe canalul său de ştiri (‘news feed’). Poate fi o soluţie viabilă, mai ales că deciziile sau recomandările vor fi lăsate pe seama experţilor. Domeniul este extrem de dinamic şi de o mare importanţă în viaţa locuitorilor planetei, bălanţa între libertarea de informare şi necesitatea filtrării informaţiei incorecte este în mişcare permanentă. Va fi interesant de urmărit şi comentat.

 

 

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Am menţionat de multe ori în articolele publicate în ultimii ani în rubrica CHANGE.WORLD numele companiei Uber. Părea a fi până cu puţin timp în urmă una dintre poveştile de mare succes ale industriei hi-tech şi industriei de servicii derivate din hi-tech. Fondată în 2009 sub numele de UberCab, ajunsese în cei opt ani de activitate să activeze în 570 de mari oraşe din 76 de ţări, şi să fie estimată la o valoare de piaţă de aproape 70 de miliarde de dolari. Face parte din puţinele companii start-up din lume pentru care este pe cale să fie inventat un cuvânt nou în limba engleză. Când companiile start-up cu o creştere spectaculoasă ajung la o valoare estimată de un miliard de dolari ele sunt numite ‘unicorn’. Uber a trecut de mult de acest prag, şi de cel al companiilor numite ‘decacorn’ estimate la cel puţin 10 miliarde de dolari. Pentru ea (şi pentru încă un număr mic de ‘colegi’ şi competitori) ar urma să fie folosit termenul de ‘hectacorn’ atunci când va ajunge şi depăşi valoarea de piaţă de 100 de miliarde de dolari. Dacă se va întâmpla …

 

sursa imaginii http://abovethecrowd.com/2014/03/11/a-deeper-look-at-ubers-dynamic-pricing-model/

sursa imaginii http://abovethecrowd.com/2014/03/11/a-deeper-look-at-ubers-dynamic-pricing-model/

 

Poate că nu trebuie să fim totuşi prea pesimişti. Uber este o companie care este obişnuită cu obstacolele şi controversele. Modelul ei economic se bazează pe furnizarea de servicii de transport terestru care concurează frontal cu companiile de taxi şi transporturi cu ‘limuzine’, legând direct clienţii cu furnizorii de servicii (şoferii care pot lucra pe maşinile proprii sau pe maşini închiriate). Modelul este cunoscut sub numele de ‘sharing economy’ deşi specific sunt folosite şi denumiri ca ‘uberizaţie’ sau ‘uberificare’derivate direct din numele companiei. Nu este un model complet nou aşa cum vom vedea imediat, dar aplicarea să în domeniul transportului în centrele urbane aglomerate a coincis cu o perioadă în care telefoanele mobile inteligente au apărut şi au devenit o comoditate permiţându-le folosirea ca interfaţă universală între şoferi şi clienţii lor. Uber aplică şi un sistem dinamic de preţuri (ceva mai mari în orele de vârf, reduceri când este posibil şi promoţii când este necesar) şi acceptă toate modalităţile de plată moderne de la card-uri validate electronic până la ‘portofele virtuale’.

Aproape peste tot unde au fost introduse, serviciile lui Uber au întâmpinat rezistenţa companiilor de taxi tradiţionale ale căror operaţii şi profitabilitate au fost direct atacate de noii concurenţi. În unele regiuni ale lumii serviciile lui Uber au trebuit să rezolve probleme regulatorii, să clarifice felul în care sunt definiţi şoferii şi proprietarii maşinilor (salariaţi sau contractori sau parteneri), să respecte legislaţiile de muncă locale, să asigure pasagerii şi proprietăţile lor, să demonstreze că serviciile lor sunt la fel de sigure şi de profesionale ca ale taximetriei tradiţionale. În unele ţări ale lumii statutul lor legal este încă în dispută, sau funcţionarea serviciilor lui Uber nu este este permisă la nivel local sau naţional. Cam peste tot Uber s-a confruntat cu aceste probleme extinzându-şi permanent serviciile. Nu au fost primiţi într-o ţară, sau în anumite state sau oraşe? – au deschis operaţii în altele. Problemele însă nu au lipsit în nici un moment.

 

sursa imaginii http://www.cnbc.com/2017/06/23/the-poaching-of-travis-kalanick.html

sursa imaginii http://www.cnbc.com/2017/06/23/the-poaching-of-travis-kalanick.html

Pentru a înţelege dinamica şi cultura companiei ar trebui să studiem pe scurt biografia omului de afaceri Travis Kalanick, cel care (împreună cu partenerul sau Garrett Camp) a întemeiat-o şi care a condus compania în calitate de CEO până acum câteva săptămâni. Născut în 1976 la Los Angeles, Kalanick – în buna tradiţie a altor antrepenori de succes – a părăsit studiile de inginerie de calculatoare la UCLA pentru a fonda împreună cu alţi doi parteneri în 1998 ‘Scour Inc.’ şi apoi în 2001 ‘Red Swoosh’ care aplicau şi ele principiul contactului direct sursă-client activând amândouă în domeniul transferului de fişiere (în principal cu conţinut audio – muzică, şi video – filme) prin metoda ‘peer-to-peer file sharing’. Această metodă a fost contestată (mai ales pe motive de copyright) de industriile muzicală şi cinematografică şi acţiuni în justiţie ale acestora au dus la închiderea primelor generaţii de companii care ofereau astfel de servicii (cum a fost ‘Scour Inc.’) dar în final a revoluţionat aceste industrii ducând la consolidarea numărului de surse, schimbări în media de transfer (CD, DVD – înlocuite pe scară din ce în ce mai mare de Internet) şi noi modele de distribuire şi comercializare a fişierelor cu conţinut de ‘entertainment’. Kalanick a vândut a două sa companie unuia dintre aceşti competitori, şi cu o parte din aceşti bani s-a mutat în Silicon Valley şi s-a alăturat afacerii iniţiate de Garrett Camp.

 

sursa imaginii http://time.com/magazine/us/4819553/june-26th-2017-vol-189-no-24-u-s/

sursa imaginii http://time.com/magazine/us/4819553/june-26th-2017-vol-189-no-24-u-s/

 

Articolul publicat acum două săptămâni de săptămânalul TIME Magazine despre problemele companiei Uber (‘Uber Fail’ – cover story în numărul datat 26 iunie al revistei) furnizează detalii despre stilul de conducere profund capitalist al lui Kalanick şi despre atmosfera din cadrul companiei care are astăzi peste 14 mii de salariaţi. Problemele interne au început să iasă în public încă din anii precedenţi, mai ales din cauza relaţiilor cu partenerii aflaţi la volan, dar la începutul acestui an însuşi sediul central şi structura corporatistă au fost vizate, atunci când o fosta salariată, ingineră programatoare pe nume Susan Fowler a postat pe un blog o relatare în care descrie o atmosferă de mare presiune competitivă combinată cu atitudine sexistă faţă de salariatele femei şi haos organizaţional datorită permanentei concurenţe între manageri. Compania a angajat imediat o firma independentă care a anchetat din februarie până în iunie afirmaţiile legate de cazurile de hărţuire sexuală, şi de lipsa de diversitate şi incluziune. Concluziile comunicate într-o şedinţa cu toţi salariaţii companiei la data de 13 iunie au confimat în mare parte suspiciunile. A fost echivalentul unui cutremur de pământ. Travis Kalanick a anunţat în aceeaşi zi că ia un concediu pe termen nedefinit, şi cu o săptămâna mai târziu, la 20 iunie, sub presiunea membrilor comitetului de directori, a demisionat de la conducerea companiei pe care o fondase. Pe lângă stilul tranşant şi lipsit de menajamente, i s-au reproşat şi complicaţii personale (un mail cu conţinut sexist din 2013, un incident cu un şofer Uber filmat pe ascuns de acesta în care pare a avea o atitudine arogantă, departe de stilul de ‘parteneriat’ pe care îl promova compania). Este de remarcat şi cât de repede s-a schimbat atitudinea presei şi a mediei internetice. După ce în anii precedenţi furnizaseră lui Uber şi şefului său publicitate practic gratuită lăudând eficienţa şi utilitatea socială a serviciilor create de ei, în ultima vreme au dominat relatările despre problemele legale şi etice, incidente neplăcute cu şoferi Uber, accidente şi chiar cazuri de agresiune în care aceştia au fost implicaţi. Chiar dacă sunt o minoritate infimă, sunt suficiente doar câteva cazuri de acest gen pentru a crea o atmosferă şi a înlesni campanii negative.

 

uber_service

 

Ce se va întâmpla de aici încolo? Nu există îndoială că apariţia lui Uber şi a relaţiei directe între client şi furnizorul de servicii plus folosirea extensivă a metodelor electronice şi internetice au schimbat radical industria. Au apărut concurenţi, şi firmele de taxi au adoptat şi ele mijloacele moderne de contact cu clienţii (la Bucureşti am folosit cu succes aplicaţia Clever Taxi, în Israel există GetTaxi, etc.) Uber va face faţă unei concurenţe sporite şi va trebui să-şi rezolve problemele dacă doreşte să supravieţuiască, şi asta include nu numai problemele externe pe care şi până acum le-a rezolvat prin metode legale şi plata de despăgubiri acolo unde tribunalele sau arbitratiile au decis că se cuvin despăgubiri, ci şi sau mai ales pe cele interne, legate de problemele sociale şi etice din cadrul companiei. Miza este însă mult mai mare decât soarta lui Uber. Întreg modelul de funcţionare şi social al companiilor hi-tech din Sillicon Valley sau zonele hi-tech echivalente se bazează pe o percepţie meritocratică dar egalitaristă din punctul de vedere al şanselor. Dacă eşti bun profesional şi ai o idee de business reuşită ai şansa ta. Visul oricărui tânăr sau tinere aflaţi în hi-tech, de orice origine socială sau naţională, de orice sex sau culoare a pielii este să ajungă să lucreze la una dintre companiile de succes sau să pornească propria sa companie. Criză de la Uber scoate la lumină fenomene care pun sub semnul întrebării valorile etice ale uneia dintre marile companii care era până mai ieri un simbol al succesului, şi aceasta poate fi semnul unei crize mai profunde şi mai grave decât orice criză economică. Ceea ce este clar este că criteriile etice şi sociale vor juca şi ele un rol important în evaluarea acestor companii în viitor.

 

 

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Coperta interioară a volumului ‘Sînii verzi’ apărut la editura Polirom, 2017, îl descrie pe autorul ei, Florin Iaru ca fiind ‘unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste’. Dacă ar fi să judecăm după acest volum, incursiunile sale în proză poartă şi ele amprenta tehnicilor poeziei. Ca gen ar aparţine categoriei povestirior scurte, sau a ceea ce în liceu erau numite ‘schiţe’. Nu ştiu dacă termenul acesta mai este utilizat astăzi de critică literară ‘profesionistă’. Fiecare din scurtele povestiri care alcătuiesc volumul (53 la număr plus încă 3 grupate separat, la sfârşit, sub titlul ‘Amintiri’) creionează din câteva fraze un mic univers, un personaj, relaţiile sale cu alte personaje şi cu lumea din jur, trăirile, visele, coşmarurile, acţiunile în lumea reală şi transbordările în cea imaginară. Totul cu o economie de mijloace (şi ‘mijloacele’ scriitorului sunt cuvintele) în care se simte mâna poetului, drămuirea fiecărui cuvânt şi mlăduirea fiecărei fraze. Majoritatea povestirilor au în jur de două pagini, câteva sunt mai scurte, câteva sunt mai lungi, dar fiecare dintre ele construieşte o lume, sau înmagazinează în puţinele cuvinte o frântură din lumile noastre – reale şi imaginare.

Este impresionantă diversitatea de stiluri şi abordări. Aproape fiecare dintre povestiri este diferită de celelalte, şi încercările de categorizare stilistică şi de detectare a influenţelor se transformă repede într-o enumerare. Trăsătura comună cea mai vizibilă este amplasarea în lumea românească contemporană, cel puţin atâta vreme cât ne aflăm în spaţiul realului. Excepţie fac cele trei povestiri din capitolul de ‘Amintiri’ care ne trimit în România anilor 60 şi 70, perioada adolescenţei şi tinereţii autorului (şi au şi o tentă mai personală). În rest eroii sau eroinele fie nu au nume, fie au nume generice, ei şi ele ar putea fi oricare dintre locuitorii României de azi, cu trăirile, visele şi coşmarurile noastre.

 

 

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2--p1165145.html

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2–p1165145.html

 

Fantasticul intră de multe ori în lumea noastră şi a personajelor, o face pe nesimţite, dar atunci când efectele se văd ele pot fi zguduitoare. Domnul Vasile din ‘Vocea destinului’ refuză să cânte, şi îşi previne colegii de muncă despre efectele potenţial dezastruoase ale tentativelor de a-l face să cânte. Nu rezistă totuşi invitaţiei şi insistenţelor domnişoarei Ela de la personal, pe care o iubea în secret, şi atunci:

‘Pereţii s-au zguduit şi s-au crăpat, lumina a explodat şi s-a stins, apa a ţîşnit din toate ţevile, fundaţia s-a surpat, iar în secunda următoare Pămîntul s-a rupt în două bucăţi care, pustii, s-au tot învîrtit în jurul lor şi al Soarelui pînă la sfîrşitul lumii.’ (pag. 19)

Banalul se întâlneşte aici cu fantasticul, cuvintele au puterea de a descrie ad literam ceea ce sugerează metaforele. În ‘Audele’ personajul cu puteri supranaturale se încadrează firesc în farsă comică-politică. În ‘Mama electrică’ suntem în teritoriul povestirilor gotice, relatate din perspectiva copiilor. ‘Păpuşi vii’ contruieşte imaginea inedită a unui sat fetişist. Una dintre cele mai scurte povestiri – ‘Ultimul singuratic’ include un joc între autor şi cititor, un joc nedecis între realitate şi imaginaţie. Făt-Frumos însuşi păşeşte pe podeaua unei discoteci. ‘Lupul cel bun’ bântuie străzile. ‘Vizitatorii’ sau ‘Pact cu ispita’ se plasează în spaţiile onirismului. În ‘Melu’ se deschide o trapă către cealaltă lume, iar Domnul Adam din ‘Pe cine laşi să moară’ intră în contact telefonic cu morţii. Structura povestirii este de multe ori borgesiană, şi tehnica ‘punch line’-ului final este folosită cu eficienţă în câteva dintre povestiri.

O altă categorie este cea a dramelor sentimentale. Dacă ar fi să ne luăm după schiţele lui Florin Iaru, nu s-au schimbat prea multe în spaţiul romantic românesc de când Tanţa şi Costel se întâlneau pe peron de gara, în scheciurile lui Tudor Mazilu din anii 70. Doar limbajul este astăzi altul, mult mai vulgar, precum limba română a secolului 21. ‘Bărbatul unei femei’ sau Andrei cel îndrăgostit de Andreea din ‘Ascuns’ sunt bărbaţi cu o inocenţa venită din alt secol. Mulţi bărbaţi vor simpatiza cu suferinţele eroului din ‘Două cuvinte’. Multe femei se vor identifica cu Lena, eroina din ‘Băiatu’ lu’ mama’. Lumea adolescenţilor îşi găseşte şi ea reflectarea în această carte, privită cu duioşie sau cu un umor niciodată răutăcios (ca în povestirea care deschide volumul şi îi dă şi numele).

 

 

https://twitter.com/floriniaru

https://twitter.com/floriniaru

 

Satira socială nu lipseşte nici ea dintre temele principale, dimpotrivă. Tonul, ambianţa, şi economia de mijloace nu pot să nu ne oblige să-l amintim pe Caragiale, deşi în niciun moment nu am avut senzaţia de pastişă. ‘Aventuri la Marea Foarte Neagră’ ar fi putut fi scrisă de Conu’ Iancu dacă ar fi cunoscut fauna umană a bântuitorilor de plaje, fanfaronada la o bere este însă aceeaşi. În ‘La apel’ se întâlnesc grotescul patriotardismului pe scenă şi în cultură în general cu satira dependenţei contemporane de telefoane ‘inteligente’. (Aş vrea să văd această schiţă ecranizată, cred că ar fi de un efect comic devastator). Câteodată râsul pare să se fi oprit în gât, şi auzim doar un scâncet sau un plâns ca în ‘Cursul scurt de vânătoare’. Alteori, registrul este dramatic. Când se petrec ‘Calea de mijloc’ sau ‘Raport despre starea naţiunii’? Astăzi sau acum 30 sau 40 de ani? ‘Puterea exemplului’ aduce în prim plan eroi din politica contemporană, dar ei ar putea figura şi într-o varianta alternativă a ‘Scrisorii pierdute’. ‘Ilie Georgescu, spectator‘ spune mult în puţine pagini despre indiferenţa resemnată a românilor de astăzi. În fine, eroul din ‘Tînărul domn Geo‘ este critic literar, un fel de răzbunare personală pentru castă de care se tem dar fără de care nu pot exista scriitorii.

Ar fi multe de spus şi de scris despre această carte. Mă tem însă să nu scriu mai multe cuvinte despre carte decât a făcut-o scriitorul însuşi în carte. Mă opresc deci aici, nu înainte de a adaugă recomandării mele călduroase de lectură încă un sfat. Cartea are 200 de pagini. Poate fi citită în 2-3 ore. Nu o faceţi. Împrăştiaţi lectură în timpul câtorva zile, poate o săptămâna, poate mai mult. Citiţi câte o schiţă sau două, delectaţi-vă, opriţi-vă, gândiţi-vă la eroi, la visele şi coşmarurile lor. Reveniţi şi citiţi încă puţin. Schimbările de registru sunt dese, o povestire nu seamănă cu vecina ei, şi aproape fiecare dintre ele merită timpul său de lectură şi bucurie.

 

 

 

I am yet to see a few other promising TV series that were broadcast this year, but I have no doubt that as good as they may be (and some are according to echoes so far), this 3rd season of ‘Fargo’ will still be among the best. The ten episodes continue to explore the universe of the mid-North United States which was first created in the Coen Brothers 1996 film although for the first time in the history of the film and series the story does not happen in Fargo, North Dakota but in Minnesota.  No need to worry – the place is as cold, as white, as populated by frozen infinite landscapes as in the titular place, and the story is at the same time cool and disturbing, populated with a landscape of characters that confront good and bad and bring together the fantastic and macabre with the day-to-day America. The guidance of and  who sign as producers of the seasons is felt in the coherence of world which is being brought to screen despite the different locations, characters and casting.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2802850/

source http://www.imdb.com/title/tt2802850/

 

The good woman cop in the small town is now called Gloria Burgle (acted by in a manner consistent with the previous similar characters in the series), she has now a teen-age son and is divorcing her husband who left her for a man. When her step-father is assassinated one of the murders taking place in the area becomes personal. The bad guys are divided on different levels of evil. We have the local businessmen with their local conflicts and misdemeanors. We have the corrupt parole officer who sins into falling in love with one of his parolees (acted by the beautiful and amazing actress ) and from here on things can only spiral down. And the the top of the scale of evil we have the agent of the mob trying to launder many millions of dollars while taking over local businesses, The performance of  in this role is fantastic, it’s one of these role and faces which one will never forget, and will probably never encounter again because the role is all composition. The quartet of exquisite acting performances is completed by  who acts two brothers who are so different in character that it took me reaching the 3rd or 4th episode to realize the same actor is playing both. It is very seldom that such a level of acting happens in TV series.

 

(video source Trailers Promos Teasers)

 

A lot can be written (some was already written) about the action, how it is constructed, how much role the coincidences play, whether there are big holes in the story, continuity problems or gaffes, or whether some of the shorter (the East Berlin opening, the Holocaust survivor intrusion) or longer (the full episode about the comics SF writer grandpa) side stories add value or distract the attention. In my opinion most of the material that was criticized was intentionally made as it appears on screen. Have really the stories described in the season happened in reality, as claimed at the beginning of each episode? I doubt. They are not that much credible in details, but they are true to the world of the Coens. Life is complicated, sometimes funny, sometimes sad, many times scare, we do not understand all that happens around us. So is the universe created on screen by the Coen brothers in the original movie and continued by the TV series. I love it as it is because I love life.

 

Cristian Teodorescu nu încetează să mă surprindă. Am citit cele trei cărţi cele mai recente ale sale, şi fiecare dintre ele este complet diferită de celelalte. ‘Medgidia, oraşul de apoi’ apărută în 2009 era un excelent roman compus din episoade distincte şi cu personaje diferite, un mozaic al căror elemente componente alcătuiau o imagine picareasca şi colorată a istoriei oraşului aproape anonim din Bărăgan de-a lungul secolului trecut. ‘Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui’ era centrată în jurul unui personaj principal a cărui biografie trasa istoria tranziţiei post-decembriste, iar tonalitatea era cea a realismului social, cu nuanţe subtile de pamflet. Acum am avut plăcerea să ţin în mâini vreme de câteva ore şi să mă delectez cu lectura şi ilustraţiile din ‘Cartea pisicii’ (Ed. Polirom, 2017) – o colecţie intimă de schiţe care nu depăşesc majoritatea 2-3 pagini, în care este relatată, precum sugerează titlul, povestea unei pisici. Originalitatea este că povestea este relatată de ea, de animalul domestic care este descoperit aproape mort şi salvat de Daniela, soţia scriitorului undeva pe o şosea de ţară, şi adus în apartamentul bucureştean al perechii, unde devine, ca în orice casă de iubitori de animale, locatar de drept şi de suflet.

 

sursa https://www.libhumanitas.ro/cristian-teodorescu-octavian-mardale-cartea-pisicii-polirom-2017.html

sursa https://www.libhumanitas.ro/cristian-teodorescu-octavian-mardale-cartea-pisicii-polirom-2017.html

 

Există în vremurile noastre o modă a pasiunii pentru pisici şi cine are cont Facebook cu greu poate ocoli fenomenul, căci pasionaţii iubitori ai rasei feline par a fi extrem de extrovertiţi, postând cu frenezie fotografiile şi filmuleţele în care apar animalelor lor favorite, din casele proprii sau din surse terţe, motani şi pisici mai mult sau mai puţin celebre, regi şi regine ale frumuseţii sau simpli vagabonzi surprinşi pe stradă. Nu este de altfel o pasiune nouă, admiraţia dacă nu adoraţia pentru neamul pisicesc traversează istoria şi cultura povestită, pictată sau scrisă de la Egiptul antic şi până la T S Eliott şi al său ‘Old Possum’s Book of Practical Cats‘ care a fost şi la originea musical-ului de mare succes ‘Cats’

The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily,
Such as Peter, Augustus, Alonzo or James,
Such as Victor or Jonathan, George or Bill Bailey—
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames:
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter—
But all of them sensible everyday names.
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkustrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum-
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover—
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Effanineffable
Deep and inscrutable singular Name.

(sursa https://allpoetry.com/The-Naming-Of-Cats)

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-teodorescu-scriitor-exista-complicitate-ziaristilor-politica-1_55686c6dcfbe376e35b85988/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-teodorescu-scriitor-exista-complicitate-ziaristilor-politica-1_55686c6dcfbe376e35b85988/index.html

 

Eroina cărţii lui Cristian Teodorescu are doar două nume: ‘Ochi’ sau ‘Chioara’ din cauza unui accident petrecut în scurta perioada de libertate petrecută înainte de a fi culeasă de pe şosea. În casa Danielei şi a lui Cristian mai există şi alte animale, câteva pisici şi doi câini, căci în casele oamenilor buni, în ciuda a ceea ce se crede, câinii şi pisicile coexistă fără multe probleme. Poveştile ei sunt poveşti despre alte animale, dar mai ales despre stăpânii lor şi despre oamenii din jur. De multe ori pisicile moştenesc trăsăturile stăpânilor, alte ori au caracterele şi personalităţile proprii – curajoase sau leneşe, casnice sau aventuroase, utile sau producând pagube, turnătoare sau moldovence, parvenite sau de la ţară. Cele mai inteligente dintre ele ştiu nu numai să deschide uşile frigiderelor şi ale cămărilor în căutarea hranei, ci pot accesa calculatoarele stăpânilor, trimite mesaje, sau scrie cărţi (deşi drepturile de autor le cedează cu graţie felină stăpânilor). Iar lumea oamenilor nu apare întotdeauna mai logică şi mai bine aşezată decât cea a animalelor:

‘De ce trebuie să fie oamenii creştini sau musulmani, budişti sau brahmani, ba chiar să se închine la pisici, la maimuţe sau la şobolani şi simt nevoia să se omoare între ei din cauza asta? Sînt totuşi mai inteligenţi decît noi, doar că uneori mi se pare că-şi folosesc aiurea inteligenţa. Şi noi ne mai omorîm între noi, dar nu facem asta decît din motive temeinice şi cel mai adesea nu ajungem la omor, chiar dacă avem colţi mai ascuţiţi decît oamenii. Noi ne fugărim unele pe altele, doar cotoii se mai omoară între ei, cînd pisicile intră în călduri. De obicei însă, au atîta minte încît să nu se beregătească. Se sgirie şi se scuipă, se mai şi muscă, dar se omoară mai mult din greşeală decît dinadins.’ (pag. 112)

 

sursa http://romanialibera.ro/stil-de-viata/timp-liber/%E2%80%9Ecartea-pisicii%E2%80%9C--lansata-la-carturesti-verona-454323

sursa http://romanialibera.ro/stil-de-viata/timp-liber/%E2%80%9Ecartea-pisicii%E2%80%9C–lansata-la-carturesti-verona-454323

 

Recomand lectura acestei cărţi nu numai iubitorilor de pisici ci şi celor care doar iubesc literatura frumos scrisă, editată şi publicată. Este o carte frumoasă, şi în conţinut şi în formă, luminată de ilustraţiile lui Octavian Mardale, graficianul şi directorul artistic al săptămânalului ‘Caţavencii’, care pe drept cuvânt apare pe coperta în calitate de co-autor. Este o carte plină de simpatie pentru lumea oamenilor şi a animalelor, plină de omenie şi de pisicieala.

 

« Previous PageNext Page »