Aniversările de promoţie sunt câteodată dificile. Dificil de organizat, dificil pentru mulţi de inclus în programul de viaţă şi de călătorii, şi câteodată dificil de trăit. Dar de multe ori, cei care ajung la ele au parte de satisfacţia unui bilanţ de viaţă şi de carieră (pentru mulţi încă ‘work-in-progress’), a revederii unor prieteni pierduţi în timp şi amintiri, a împărtăşirii de fapte mici şi mari şi a conştientizării apartenenţei la o generaţie. Câteva dintre aceste gânduri am hotărât să le împărtăşesc şi cu cititorii rubricii CHANGE.WORLD. Este oarecum firesc. Curiozitatea care mă face să cercetez lumea fascinantă a tehnologiilor moderne (tema rubricii) a fost probabil în mine din copilărie, dar structuralizarea cunoaşterii şi tehnicile împărtăşirii cred că le-am dobândit în mare parte în anii studenţiei.

 

sursa imaginii http://acs.pub.ro/

sursa imaginii http://acs.pub.ro

 

Sunt absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare, promoţia 1977. În anul când am dat examenul de admitere, 1972, facultatea exista de cinci ani. Prima promoţie de ingineri automatişti tocmai părăsise băncile facultăţii şi noi le luam locul. Sediul Facultăţii, pe dealul care domină campusul Universităţii Politenica (pe atunci Institutul Politehnic Bucureşti) era în construcţie, şi multe dintre cursurile primilor ani le-am făcut pe băncile şi în sălile istorice ale sediului vechi al Politehnicii, în Polizu. Prima catedră de Automatică fusese înfiinţată în anul 1963, în cadrul Facultăţii de Energetică, şi prima catedră de Calculatoare în anul 1969. Primul decan al facultăţii a fost profesorul Constantin Penescu, o personalitate a învăţământului şi cercetării româneşti în domeniul Teoriei Sistemelor. Este vorba despre disciplina care a creat structura intelectuală şi inginerească a automatiştilor, dar de fapt este mult mai mult. Este vorba despre un mod de gândire interdisciplinar, modern şi astăzi că metodă de analiză şi proiectare inginerească, pe care privind în urmă în perspectiva unei jumătăţi de secol, nu cred că trebuie să mă sfiesc să-l numesc avangardist pentru acea vreme. Mă întreb câte universităţi existau în lume în anii 60 care predau teoria sistemelor, şi câte dintre ele făcuseră din această disciplină coloana vertebrală a programei de învăţământ ingineresc.

 

corp_ec

 

Există spaţii pe care nu le-am vizitat zeci de ani, dar în care mă regăsesc deseori în amintiri. Apartamentul copilăriei, curtea bunicilor, sala de clasa din liceu (aceeaşi vreme de patru ani, cu aceeaşi banca şi aceiaşi colegi împrejur), holurile facultăţii, atelierul cu plansete împărţit cu încă vreo zece colegi la primul loc de muncă. Revederea cu corpul EC şi cu amfiteatrul EC105 în care a avut loc şi prima parte a întâlnirii aniversare a fost una dintre aceste ocazii. Numărul de paşi era acelaşi, volumele interioare nu s-au schimbat, parcă nici băncile din amfiteatru, se mai scrie încă cu crete albe pe table verzi (aici chiar că mă aşteptam la ‘white-boards’ mai moderne!). Desigur, s-au şi schimbat multe. Lângă cele două corpuri de clădiri pe care le cunoşteam, construite la începutul anilor 70 a răsărit acum un turn modern, care adăposteşte printre altele centrul de calcul şi o parte dintre laboratoarele didactice şi de cercetare ale facultăţii. O altă clădire similară (alt ‘turn’) aparţinând întregii Politehnici a fost construit la intrarea dinspre cartierul Militari. Interioarele noi şi cele cunoscute erau pavoazate pentru festivităţile aniversare ale jubileului, două expoziţii prezentau activitatea şi realizările studenţilor şi doctoranzilor. Web site-ul facultăţii a inclus aniversarea noastră de 40 de ani de la absolvire între evenimentele aniversării 50 ale instituţiei.

 

 

sursa imaginii Marius Vladu si Facebook

sursa imaginii Marius Vladu si Facebook

 

A fost pentru noi doar a două întâlnire de promoţie în 40 de ani, şi pentru mine prima. O întâlnire mai avusese loc în 1987, în perioada ultimă a ‘Epocii de Aur’. Eu părăsisem de trei ani România, mă aflam atunci în prima etapă a vieţii într-o ţară nouă şi într-o lume nouă. Luasem viaţa în piept cum se spune, nu îmi permiteam încă vacanţe sau excursii în străinătate. Îmi câştigasem libertatea de circulaţie împreună cu alte drepturi individuale strangulate în perioada cât am trăit în România, dar priorităţile erau altele – carieră profesională, familie, copii, refacerea minimului confort personal. Trecerea abruptă de la un sistem la altul nu m-a găsit de loc nepregătit profesional, aş putea spune că baza teoretică formată în învăţământul românesc şi chiar şi experienţa practică din industria românească au fost suficient de solide, diferenţele în tehnologii şi aparatură fiind relativ uşor recuperabile. Mai puţin pregătit eram cu alte aspecte ale vieţii în lumea capitalismului liberal: sistemul bancar, crearea profilului profesional şi prezentarea la interviuri pentru a ocupa un loc de muncă. Nu ştiu deci ce vor fi discutat colegii mei la întâlnirea din 1987, şi nu ştiu nici câţi dintre ei presimţeau că dacă nu au plecat spre o schimbare cum făcusem eu şi alţi colegi, schimbarea avea să vină peste ei la sfârşitul deceniului.

 

dupa_40_ani

 

După două scurte discursuri festive am petrecut trei ore şi jumătate în amfiteatrul EC105 împărtăşind poveştile de viaţă şi traseele profesionale ale celor prezenţi. Au venit să participe la eveniment 55 din cei 127 de absolvenţi din anul 1977. Nu fuseseră mult mai mulţi nici în 1987. Au fost rostite cuvinte calde de apreciere pentru instituţie, pentru metodă, pentru profesorii din care o parte ne-au părăsit în aceste decenii. Câţiva dintre colegi nu au răspuns şi nu vor mai răspunde la apel.

Traseele de viaţă şi profesionale expuse au fost dintre cele mai diverse. Unii dintre noi au făcut cariere deosebite, cu realizări remarcabile în industria românească sau în lume. Absolvenţii Automaticii din 1977 au lucrat în întreprinderi şi instituţii de proiectare şi cercetare dintre cele mai reputate din România sau la firme dintre cele mai cunoscute din lume. Unii au rămas în domeniul strict al automatizărilor industriale care era direcţia principala în care pregătea facultatea specialişti, alţii au evoluat spre domenii înrudite în special tehnologii informatice şi telecomunicaţii. Unii au întemeiat firme care au reuşit să creeze nume şi direcţii în condiţiile nu tocmai uşoare ale tranziţiei economice şi politice româneşti, alţii au rămas fideli unui singur sau câtorva locuri de muncă de-a lungul carierelor. Câţiva au părăsit cu totul lumea ingineriei şi s-au specializat în alte domenii sau s-au apucat de alte activităţi depărtate de profilul tehnic. Mulţi sunt încă activi, dar câţiva dintre noi ne-am retras din activitatea profesională şi ne dedicăm timpul altor domenii, hobby-urilor, familiei. Majoritatea celor care au vorbit au subliniat cu recunoştiinţă contribuţia formativă profesională şi personală a anilor de facultate.

 

tortul_de_40

 

Nu s-a discutat numai despre carierele profesionale, nici la întâlnirea de dimineaţă de la facultate, şi nici la recepţia şi petrecerea de după-amiază de la Hanul lui Manuc. Am împărtăşit fiecare câte ceva şi despre vieţile de familie, despre căsnicie sau căsnicii, despre copii şi nepoţi de care parcă suntem mulţi dintre noi mai mândri decât de propriile noastre persoane şi realizări. Am depănat amintiri, ne-am recunoscut şi cunoscut mai bine în pofida anilor prin care am trecut şi care au trecut peste noi. Am trăit cu toţii perioade mai uşoare sau mai grele, schimbări pe care le-am înfruntat şi cu care ne-am acomodat, şi cred că mulţi dintre membrii promoţiei noastre au schimbat în bine şi locurile prin care au trecut, şi comunităţile în care au trăit şi în care trăiesc.

După o zi plină de emoţii şi regăsiri am hotărât să nu mai lăsăm intervale mari între întâlnirile noastre periodice. Vom încerca să pornim o tradiţie de întâlniri anuale, în prima jumătate a lui Octombrie, în Bucureşti şi în alte locuri din ţară, sau poate şi în străinătate, acolo unde vom găsi organizatori şi interes între participanţi. Deci, la revedere, în Octombrie 2018.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Octombrie. Anotimpul mustăriilor, al sărbătorilor bachice şi ale recoltei în variantele şi derivatele lor specifice diferitelor zone geografice, etnii şi religii, al proverbelor cu număratul bobocilor. Iar pentru cei care urmăresc lumea ştiinţei şi a tehnologiilor avansate, deci pentru cititorii rubricii CHANGE.WORLD, sezonul anunţării laureaţilor premiilor Nobel pentru anul în curs. Fără alte amânări şi introduceri, să trecem în revista ediţia 2017 a acestor premii, laureaţii şi realizările care le-au adus recompensă cea mai discutată şi uneori disputată, dar fără îndoială şi cea mai râvnită în domeniile lor de activitate.

 

 sursa imaginii https://www.panorama.am/en/news/2017/10/03/Nobel-Prize-physics/1844021


sursa imaginii https://www.panorama.am/en/news/2017/10/03/Nobel-Prize-physics/1844021

 

Premiul pentru fizică va fi împărţit în mod inegal în acest an. Jumătate din suma alocată pentru premiu (opt milioane de coroane suedeze) a fost câştigată de Rainer Weiss, iar cealaltă jumătate va fi împărţită între Barry C. Barish şi Kip S. Thorne pentru contribuţia lor la proiectul LIGO (Laser Interferometer Gravitaţional-Wave Observatory). Nici nu se terminase bine anunţul şi au început să apară criticile, în special datorită faptului că acest proiect a cărui principala realizare practică este măsurarea undelor gravitaţionale şi confirmarea în acest fel a unuia dintre aspectele esenţiale ale teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein, este de fapt un proiect colaborativ la care participă peste o mie de cercetători din 20 de ţări. De ce nu poate fi Premiul Nobel pentru fizică (şi celelalte premii cu profil ştiinţific) atribuit unor echipe de cercetători sau organizaţii, aşa cum se întâmplă cu Premiul pentru Pace de exemplu? Este numai una dintre criticile care sunt aduse premiilor, dar una care ar putea fi rezolvată relativ uşor, printr-o schimbare a regulamentului care are la bază testamentul lui Alfred Nobel. Alte critici mai acerbe se referă la caracterul conservator al premiilor, la faptul că majoritatea covârşitoare a premianţilor sunt bărbaţi şi albi, la lista lungă şi în continuă creştere a marilor personalităţi care au fost ocolite de premii în pofida realizărilor lor recunoscute şi considerate deja în prezent sau în perspectiva istorică mai semnificative decât cele ale laureaţilor.

 

 sursa imaginii http://www.advancedsciencenews.com/nobel-prize-chemistry-cryo-electron-microscopy-biochemistry/


sursa imaginii http://www.advancedsciencenews.com/nobel-prize-chemistry-cryo-electron-microscopy-biochemistry/

 

Premiul Nobel pentru chimie va fi împărţit egal în acest an de Jacques Dubochet, Joachim Frank şi Richard Henderson pentru contribuţia lor la dezvoltarea microscopiei crio-biologice, o tehnologie care permite obţinerea de imagini ale moleculelor care compun materia vie. Pornind de la microscopia cristalelor anorganice, inventatorii metodei au dezvoltat tehnologii care cristalizează componente ale materiei vii cum sunt proteinele, permiţând ‘fotografierea’ acestora.

 

sursa imaginii https://www.vox.com/science-and-health/2017/10/2/16396486/2017-nobel-prize-award-medicine-physiology-michael-rosbash-jeffrey-hall-michael-young

sursa imaginii https://www.vox.com/science-and-health/2017/10/2/16396486/2017-nobel-prize-award-medicine-physiology-michael-rosbash-jeffrey-hall-michael-young

 

Premiul Nobel pentru Medicină sau Fiziologie va fi şi el împărţit de trei cercetători, Jeffrey C. Hall, Michael Rosbash şi Michael W. Young pentru contribuţiile lor la descoperirea mecanismelor moleculare care contoleaza ritmurile biologice, explicând cum reuşesc plantele, animalele şi oamenii să-şi adapteze ciclul biologic cu mişcarea de revoluţie a Pământului. Disciplina care se ocupă de studiul ştiinţific al ritmurilor biologice se numeşte cronobiologie. Ritmul circadian (de 24 de ore) este specific tuturor organismelor, de la bacteriile cele mai simple până la oameni. Microbiologia şi genetica se combină în lucrările celor trei savanţi pentru a furniza explicaţia ştiinţifică a comportamentului fiinţelor vii în decursul diferitelor perioade ale ciclului biologic de 24 de ore.

Câteva amănunte biografice interesante. Michael Rosbash s-a născut în 1944 în Kansas City, Missouri şi este fiul unor refugiaţi evrei care au părăsit Germania nazistă în 1938, scăpând astfel de soarta tragică a majorităţii evreilor Europei în perioada Holocaustului. Tot în 1938 a ajuns în Statele Unite la vârsta de şase ani şi laureatul Premiului Nobel pentru fizică din acest an Rainer Weiss. Putem specula cum ar fi arătat ştiinţa fără contribuţia acestora şi multor altor refugiaţi care şi-au găsit adăpost în America în acea perioada, sau câte personalităţi excepţionale s-ar fi putut dezvolta din milioanele de copii pieriţi în Holocaust sau în alte tragedii ale istoriei recente, copii care nu au avut şansă să-şi găsească undeva adăpost. Interesantă este şi personalitatea lui Jeffrey C. Hall, care împarte cu fostul sau coleg de la Brandeis University, Michael Rosbash, Premiul pentru medicină. Anunţul l-a luat prin surprindere. Hall se retrăsese din activitatea ştiinţifică de câţiva ani deoarece nu reuşise să asigure finanţarea continuării cercetărilor sale.

 

sursa imaginii http://www.sbs.com.au/news/article/2017/10/06/i-thought-it-was-hoax-ishiguro-feared-nobel-literature-prize-was-fake-news

sursa imaginii http://www.sbs.com.au/news/article/2017/10/06/i-thought-it-was-hoax-ishiguro-feared-nobel-literature-prize-was-fake-news

 

Nici laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, Kazuo Ishiguro nu este complet străin de lumea ştiinţei. În primul rând, faptul că scrie în limba engleză se datorează faptului că familia sa s-a stabilit în 1960, când el avea cinci ani, în Anglia, în aşa fel încât tatăl sau, cercetător oceanograf, să-şi continue şi să-şi dezvolte cariera la Institutul Naţional de Oceanografie britanic. Opera lui Kazuo Ishiguro include câteva cărţi cu tematică de science-fiction şi fantasy. Romanul ‘Never Let Me Go’ este o distopie care se petrece în anii ’80 şi ’90 într-o lume paralelă realităţii noastre. ‘The Burried Giant’ aparţine genului ‘fantasy’, prezentând şi el o istorie alternativă, plasată în trecut, dar cu rezonanţe moderne.

 

sursa imaginii https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/2017/

sursa imaginii https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/2017/

 

Premiul Nobel pentru pace este mult contestat şi disputat în ultimele decenii. L-au obţinut şi personalităţi remarcabile, dar şi politicieni a căror activitate sau eficienţă în direcţia păcii este discutabilă. În acest an premiul a fost decernat organizaţiei International Campaign to Abolish Nuclear Weapons (ICAN) care militează în scopul unei lumi fără arme atomice – ţintă care parte puţin probabil de a fi atinsă în viitorul apropiat.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Thaler

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Thaler

 

Economistul american Richard H. Thaler este câştigătorul premiului Nobel pentru economie pentru contribuţiile sale într-o disciplină numită ‘behavioral economics’ care studiază corelaţia între mecanismele macro-economice şi financiare şi psiholologia factorilor de decizie. Modelele create de adepţii acestei teorii combină economia şi finanţele pe de-o parte cu psihologia şi neurologia de cealaltă parte, încercând să explice tendinţele a ceea ce s-a întâmplat şi să prezică evoluţia pieţelor prin anticiparea deciziilor viitoare. Un fel de creuzet al factorilor raţionali şi al celor iraţionali care determină evoluţia economiei.  Merită menţionat că premiul pentru economie este un alt premiu contestat, pe care o parte dintre comentatori şi chiar şi dintre personalităţile apropiate de comitetul şi familia Nobel îl consideră o adăugire ulterioară, care nu aparţine şi nu este consistentă cu testamentul şi intenţiile lui Alfred Nobel.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

We may have been among the first viewers of ‘The butcher, the whore and the one-eyed man‘ (‘A hentes, a kurva és a félszemü’ is the original title) at its projection in the first half of October at the Haifa International Film Festival. The film was still marked as in ‘post-production’ on IMDB, so no reviews or too detailed information were available.I have seen no previous work of director   and I know too little about the Hungarian cinema nowadays, so it was a good opportunity to see new faces and compare the approach of the Hungarian film makers with the one of the neighboring Romania or Czech Republic ones, with whom I am more familiar. I was not disappointed.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5247768/

source http://www.imdb.com/title/tt5247768/

 

The story is set in the decade following WWI. While the whole Europe was living the post-war trauma, the situation was much harder in the countries that had lost the war: Germany, Austria, Hungary. A whole world had crumbled and many people were left with the scars of war not only in their flesh but also in their souls. Many women were obliged to sell their bodies, men to steal or kill to meet ends. For some the situation was post-apocalyptic, while other tried to retreat into the traditional ways of living and surviving. On this background, in a remote and poor corner of the defeated Hungary, takes place the story of love and hate, broken promises and violence that engulfs the triangle of characters in the title. It may be based on a true story, but the naturalistic approach reminds the novels of Zola with their inevitable sliding in evil and deer endings.

 

(video source Film Fest Gent)

 

The black-and-white cinematography approach in this film belongs to the line open by in the more entertaining ‘The Artist’ and continued by other directors like more recently in ‘Frantz‘. They use the ‘old’ cinema approach to deal with the post WWI period when cinema did not yet get colors, but also to make artistic statements: homage to the film industry of the period and a filter of a reality of the war and post-war period that fits well from a stylistic point of view. After all, the middle and the end of the 1920s was the time of glory of the German expressionist film school. The result is spectacular here, there are a few shots of anthological beauty and expressiveness.  The names of the three actors are , , and . I do not remember having seen previous work of theirs, and all three are fine in their respective roles. This brutal story of love and deception does not fall behind similar films about the period with much more famous names on the generic.

I am a passionate of Switzerland, one of my preferred countries for vacation, a place that won its name for the beauty of its nature, but also for the calm and order that seem to reign in its cities and villages, as well as in the relations between its people. Seldom has the beauty of Switzerland and of its mountains seemed to me so disturbing, so uneasy, as in ‘Tiere’ the film directed by which I have seen a couple of weeks ago at the Haifa International Film Festival. The title was translated in English as ‘Animals’, but should it rather be ‘Beasts’? Better German speakers will tell me, It seems that the director and authors of script learned one of the basic rules of fantastic and horror art, theorized and applied in its writings by the Romanian historian and writer Mircea Eliade: fantastic and horror can be even more efficient when exceptional events and strange phenomenons start in a ‘normal’ and friendly surrounding. The movie directed by  turns a land of vacation that is very familiar to many of us into a land of uncertainty and uneasiness.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6510634

source http://www.imdb.com/title/tt6510634

 

What we are presented in the film is a collection of inter-related parallel stories. At first time they are quite banal – a mid-class German couple leaves for a few months in the Swiss mountains, they do not seem to be the happiest couple in the world, but is not infidelity nowadays quite banal also? They leave a caretaker in place in their apartment, she seems to have her small misdemeanors as well. The neighbor upstairs falls to her death, was it an accident or a crime, dit it really happen? Yet, all is more complicated than it seems, we soon slide from Woody Allen into Hitchcock territory, because same as the characters in the story we never know what is true and what is cheat, and the style of filming is so designed that we are never sure what is reality, what is dream, or maybe comma delirium. The director plays with the cinema genres as he does with the perspectives of the story telling. At some moments in time ‘Tiere’ looks like characters comedy, at other it is mixing elements of social drama and romantic stories, add to this the fantastic touch that envelops everything as the fog sometimes envelops the landscape of the mountains.

 

(video source Filmcoopi Zürich)

 

I liked much of what I have seen. The film benefits of efficient acting with , , and playing more than three roles, or -if you want – more than three incarnations of their characters. Cinematography is superb. I liked less the ending which commits the sin to try to explain too much. Overall however, ’Tiere‘ is a film to see, not only by fans of the horror films genre.

A trecut destul de puţin consemnată o aniversare ‘rotundă’ a unui eveniment de mare importanţă în explorarea spaţială. Se poate spune de fapt că este vorba despre aniversarea unei zile de naştere sau chiar despre începutul unei ere. La 4 octombrie 1957, acum 60 de ani şi câteva zile, a fost lansat primul satelit artificial al Pământului, primul obiect fabricat de om trimis în spaţiul cosmic. Locul lansării aflat în apropierea localităţii Tyuratam din Republica Socialistă Sovietică Kazahă (pe atunci parte din URSS) este astăzi cunoscut sub numele de cosmodromul Baikonur. Numele satelitului era ‘Sputnik’ ceea ce în limba rusă înseamnă pur şi simplu ‘satelit’. Sputnik 1 inaugura era explorării spaţiale de către specia umană.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Sputnik_1

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Sputnik_1

 

Sputnik 1 era o sferă cu diametrul de 585 de milimetri, asamblată din două emisfere închise ermetic de inele metalice întărite cu 36 de nituri. Emisferele aveau 2 milimetri grosime şi un strat exterior de izolare termică de încă un milimetru compus dintr-un aliaj de aluminiu, magneziu şi titaniu. Satelitul cântărea 83,6 kilograme, şi transporta încă câteva kilograme de aparatură ştiinţifică şi o staţie radio, plus o sursă de alimentare în greutate de încă 51 de kilograme. Forma sa bine cunoscută din fotografii era dată de două antene exterioare, al căror rol era dublu: transmiterea de informaţii către Pământ şi măsurarea intensităţii undelor radio din care au fost derivate şi calculate compoziţia şi densitatea de electroni a ionosferei, o necunoscută până atunci.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/soviet-union/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/soviet-union/

 

Lansarea de către Uniunea Sovietică a primului satelit artificial a creat senzaţie şi a fost o lovitură psihologică cu impact dramatic în întreaga lume, dar mai ales în Statele Unite. Cursa dintre SUA şi URSS pentru explorarea spaţiului cosmic trebuie înţeleasă în contextul Războiului Rece care se afla la apogeu în anii ’50. Şi sovieticii şi americanii făcuseră progrese remarcabile în tehnologia lansărilor de rachete prin acapararea tehnologiei germane la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şi înrolarea – de voie sau de nevoie – a savanţilor germani în programele lor de rachete care aveau scopuri în principal militare. Tehnologia ajunsese la maturitatea necesară lansărilor spaţiale în jurul anului 1955, şi ambele ţări plănuiau asemenea lansări în cadrul Anului Geofizic Internaţional care începuse la 1 iulie 1957. Americanii presupuneau totuşi că aveau un avantaj relativ faţă de sovietici, aşa încât anunţul din 4 octombrie 1957 i-a luat prin surprindere. Reacţia presei şi a televiziunilor a amplificat efectul, exagerând – cel puţin pentru momentul respectiv – semnificaţiile militare ale realizării sovieticilor. Cine controla spaţiul cosmic putea pune în pericol puterea rivală prin lansarea de arme nucleare din spaţiu, se credea – de fapt această capacitate de transport de arme în spaţiu era departe de a fi reală atunci, şi a fost limitată prin tratate internaţionale la scurtă vreme după începutul erei spaţiale. Încrederea în superioritatea tehnologică americană a fost însă serios zdruncinată şi avea să dureze mai mult de un deceniu până când, în iulie 1969, americanii aveau să câştige cursa pentru aselenizare, şi primii paşi ai unui astronaut pe un corp ceresc diferit de Terra aveau să fie făcuţi de un american.

 

sursa imaginii https://www.space.com/38357-sputnik-launch-60th-anniversary-space-age.html

sursa imaginii https://www.space.com/38357-sputnik-launch-60th-anniversary-space-age.html

 

În realitate – şi asta s-a ştiut multe decenii mai târziu – pentru a-şi atinge obiectivul de a fi primii în spaţiu – savanţii sovietici au renunţat la multe dintre obiectivele ştiinţifice ale misiunii Sputnik şi s-au concentrat asupra a ceea ce se pricepeau mai bine: rachete puternice şi performante pentru acea vreme. Racheta de tip R-7 a reuşit să execute o lansare reuşită, deşi cel puţin două dintre sisteme nu au funcţionat perfect, şi toată acţiunea a fost la o secundă de eşec. Sputnik nu era o staţie controlată de la distanţă, adică toată aparatură la bord era autonomă, şi specialiştii de la sol nu aveau altă soluţie decât să observe de la distanţă traiectoria (vizual până la o altitudine de circa 200 de km, cu staţii radar până la 400 de km) şi apoi să aştepte semnalele radio transmise de satelit. Acestea includeau măsurători ale temperaturii, presiunii, vitezei, şi intensităţii câmpului electromagnetic. Nu era un set prea complex sau prea sofisticat de date, dar ceea ce a fost important era că semnalele radio au putut fi urmărite de pe toată suprafaţă pământului, şi satelitul însuşi era observabil dacă nu cu ochiul liber atunci cu instrumente astronomice nu foarte complicate. Maşina sovietică de propagandă avea destul material de excelentă calitate pentru a se pune în mişcare.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/pin/349591989810950263/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/pin/349591989810950263/

 

Sputnik 1 a rămas pe orbită timp de trei luni, până la 4 ianuarie 1958, înconjurând Pământul de 1440 de ori în acest timp. Sovieticii au dorit să lanseze un al doilea satelit înainte de aniversarea la 7 noiembrie în acel an a 40 de ani de la ‘Marea Revoluţie din Octombrie’ şi au făcut-o la 3 noiembrie 1957, cu Sputnik 2 care avea la bord prima fiinţă vie trimisă în spaţiu, căţeaua Laika. Al doilea Sputnik avea 4 metri în diametru şi cântărea cam 500 de kilograme. Era dotat cu aparatură mai sofisticată, inclusiv pentru reglarea temperaturii şi presiunii în cabina în care se afla Laika, şi pentru monitorizarea stării acesteia. Sărmana căţea a murit după câteva ore, prima eroina a explorării spaţiale.

Lansarea sateliţilor Sputnik a avut un impact serios şi pozitiv în Statele Unite. Preşedintele Eisenhower era un politician conservator şi nu foarte orientat din punct de vedere tehnic. Fusese militar şi aprecia că este suficient avansul american în tehnologia rachetelor balistice. Reacţia puternică – aproape isterică am putea spune – a opiniei publice americane la vestea că ruşii sunt în avans în explorarea cosmică a dus în câţiva ani la crearea agenţiilor guvernamentale ARPA şi NASA cu alocaţii generoase pentru cercetarea fundamentală şi cea aplicată spaţială. Chiar mai important, a fost intensificată predarea ştiinţelor exacte în şcoli şi au fost acordate burse avantajoase în colegii pentru studii tehnice, ceea ce a orientat spre profesiunile ştiiţifice mulţi tineri americani în deceniile care au urmat. John Kennedy a făcut din concurenţa spaţială o temă a campaniei electorale care avea să-l aducă în 1960 la Casă Albă, învingându-l pe Richard Nixon care fusese vice-preşedinte în perioada administraţiilor Eisenhower. La puţin timp după începerea mandatului sau Kennedy a declarat trimiterea de astronauţi pe lună înainte de sfârşitul deceniului şapte al secolului 20 că fiind un obiectiv naţional. Istoria a confirmat viziunea sa.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/story/the-space-junk-problem-is-about-to-get-a-whole-lot-gnarlier/

sursa imaginii https://www.wired.com/story/the-space-junk-problem-is-about-to-get-a-whole-lot-gnarlier/

 

Să revenim în prezent. În lumea noastră fărămiţată şi plină de conflicte aniversarea a 60 de ani de explorare spaţială a fost umbrită de alte ştiri mai gălăgioase. Când a fost menţionată aniversarea, au fost trase şi semnale de alarmă despre aglomerarea de deşeuri spaţiale în cele şase decenii. Pe lângă cei 1419 sateliţi operationali aflaţi în spaţiu la mijlocul anului 2016, mai pluteau în jurul Pământului şi un număr estimat de 170 de milioane (!) de obiecte de dimensiuni variind de la 1 milimetru la zeci de metri. Îngrijorarea este justificată, poluarea cosmică punând în pericol viitoarele misiuni spaţiale şi în cazuri extreme şi pe cei de pe planetă, căci toate aceste obiecte pot şi vor reveni pe Pământ mai devreme sau mai târziu, şi nu toate vor fi mistuite de căldură la reintrarea în atmosferă. Veştile bune sunt că tehnologia ‘colectării gunoiului cosmic’ este în plină dezvoltare, deci problema este rezolvabilă. Cât despre perspectivele unei noi curse pentru cucerirea spaţiului, viitorul este încă nesigur. Cooperare internaţională sau competiţie? Sau ambele în acelaşi timp? Ceea ce putem observa este că se extind proiectele de colaborare spaţială, dar acestea sunt limitate de relaţiile politice între state, şi că în paralel are loc şi o competiţie în care noile puteri economice şi militare, de la India şi China la Iran şi Coreea de Nord acumulează cunostiinte şi tehnologii care le pot permite activităţi de orice fel în spaţiu. Primii 60 de ani ai erei spaţiale s-ar putea să fie doar perioada de copilărie incipientă a unei istorii lungi şi interesante. Sperăm că ea nu va duce şi mai ales nu se va termina cu Războaiele Stelare.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Bucuria descoperirii este de multe ori amplificată de caracterul ei neaşteptat. Am prezentat în articolele din rubrica CHANGE.WORLD aplicaţii diferite ale matematicii, informaticii, roboticii, Internetului în arte. În săptămâna care a trecut am trăit încă un exemplu splendid de eveniment artistic rezultat din colaborarea dintre artişti şi informaticieni. De fapt poate că ar trebui să reformulez, căci nu este vorba doar despre colaborarea între specialiştii din discipline foarte îndepărtate, unii aparţinând sferelor culturii, alţii universului tehnologiilor, ci despre un gen nou de creatori cu cunostiinte ştiinţifice solide, care folosesc elemente tehnologice ca o parte firească din repertoriul lor de mijloace artistice.

 

sursa imaginii http://www.lepoint.fr/culture/mourad-merzouki-le-hip-hop-version-danseur-etoile-01-10-2015-1969805_3.php

sursa imaginii http://www.lepoint.fr/culture/mourad-merzouki-le-hip-hop-version-danseur-etoile-01-10-2015-1969805_3.php

 

Îmi plac baletul modern şi spectacolele de dans contemporan. De multe ori acestea combină pe scenă elemente din arte diferite, de la arta baletului (cu formaţia clasică de baza), pantomimă, muzică de toate genurile, luminile şi artele plastice în crearea decorurilor şi a costumelor de scenă. Nu voi intra în enumerarea genurilor şi curentelor, sunt multe şi interesante, şi sunt mulţi experţi care le pot explica mult mai bine decât mine. Spectacolul la care am asistat acum câteva zile se numeşte ‘PIXEL’ şi aparţine coregrafului francez Mourad Merzouki şi companiei sale ‘Compagnie Käfig’ (‘cuşcă’ în arabă şi germană) care îşi are baza la Centrul Coregrafic Naţional francez din Creteil al cărui director este Merzouki. Născut la Lyon în 1973, acesta este unul dintre dansatorii, coregrafii şi promotorii stilului hip-hop, integrându-l în dansul modern şi alte mijloace de exprimare artistică.

 

sursa imaginii https://www.yellowtrace.com.au/pixel-dance-meets-digital-projection/

sursa imaginii https://www.yellowtrace.com.au/pixel-dance-meets-digital-projection/


Ce pot spune despre spectacol? Scepticismul meu legat de stilul de dans hip-hop a fost total infirmat. Combinaţia dintre acest stil, promovat de Merzouki, dans contemporan şi acrobaţie, toate plasate într-un spaţiu de lumini în permanentă mişcare şi schimbare creat de algoritmi digitali, a avut efecte uimitoare şi a rezultat într-un spectacol dinamic, fără nici o clipă plictisitoare. Publicul din Tel Aviv a fost pe bună dreptate entuziasmat.

Puteţi să vă faceţi o idee despre cum arată PIXEL sau în general spectacolele lui Merzouki şi ale companiei sale din acest clip de pe youTube:https://www.youtube.com/watch?v=z_Hu57QTqqE

 

sursa imaginii http://am-cb.net/en/a-propos

sursa imaginii http://am-cb.net/en/a-propos

 

Povestea însă abia aici începe. Scenografia originală contribuie esenţial la spectacol. Spaţiul scenei în cele trei dimensiuni ale sale este permenent modificat de lumini care se schimbă funcţie de mişcările dansatorilor. Îmi era clar că sunt folosiţi aici algoritmi matematici care crează formele spaţiale. Dar se merge mai departe. Căutând fişa tehnică a spectacolului am găsit numele creatorilor concepţiei scenice şi a soluţiei digitale. Se numesc Adrien Mondot şi Claire Bardainne, aka Adrien M / Claire B şi de aproape un deceniu lucrează împreună în cadrul unei firme care crează şi promovează proiecte artistice digitale în colaborare cu artişti de marcă precum Mourad Merzouki. Născut în 1979 la Grenoble, Adrien este informatician de formaţie, a fost cercetător la Centrul Naţional de Cercetări în Automatică şi Informatică de la Grenoble, până când în 2003 a descoperit lumea dansului şi a combinaţiei între algoritmi şi implementaţiile lor şi spaţiul mişcării pe scenă. De atunci colaborează în spectacole de dans, circ, şi la festivaluri de prestigiu cum este cel de la Avignon. Claire este artistă plastică, designer grafic, scenografă. În concepţia ei graficienii activează într-un univers în care scena dialoghează cu arhitectura, cultura, moda. Colaborarea lor a început în 2010.

 

sursa imaginii https://www.timeout.com/penang/dance/hakanai

sursa imaginii https://www.timeout.com/penang/dance/hakanai

 

Să examinăm încă două din proiectele lor. ‘Hakanaï’, un număr de dans solo interpretat de dansatoarea Akiko Kajihara, exploră relaţia dintre vise şi realitate prin interacţiunile dansatoarei cu animaţii care se mişcă în modele sincronizate cu muzica interpretată ‘live’. Tot algoritmul care stă la baza ‘cubului’ este dinamic şi foloseşte în timp real informaţia despre muzică şi mişcările dansatoarei.
 

sursa imaginii https://artechouse.com/?exhibition=xyzt-abstract-landscapes

sursa imaginii https://artechouse.com/?exhibition=xyzt-abstract-landscapes

 

‘XYZT: Abstract Landscapes’ este o creaţie interactivă pentru spaţii de expoziţii. Numele ei exprimă dimensiunile spaţiale (X, Y, Z) şi cea temporală (T). Este vorba despre zece sculpturi în lumină care interacţionează cu vizitatorii. Spre deosebire de spectatorii reprezentaţiilor de dans, experienţa senzorială şi interacţiunea este aici directă. Cei care au avut şansa să viziteze expoziţia în Washington, DC, în lunile august şi septembrie, au fost mai aproape că niciodată de experienţa de a simţi şi atinge nemijlocit, de a fi parte din spaţiul digital creat de algoritmii imaginaţi de Adrien Mondot şi Claire Bardainne.

Marii creatori ai Renaşterii au fost spirite enciclopedice, maeştri în artă şi în ştiinţe, inovatori în frumos şi în cunoaştere. Astăzi este fără îndoială dificil sau chiar imposibil să stăpâneşti la nivel de excepţie domenii multiple şi diferite, dar posibilităţile umane sunt amplificate de realizările tehnologice şi de puterea comunicării. Realizările artiştilor informaticieni sunt o faţetă a acestei noi lumi a sintezei între cunoaşterea ştiinţifică şi cea artistică.

 

 

(Articolul a aparut initial in revista culturala ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Lectura cărţii ‘L’homme de l’art’ (‘Omul artei’) a lui Pierre Assouline mi-a luat aproape o lună. Cartea este bine scrisă şi subiectul este pasionant – biografia detaliată în peste 700 de pagini (urmate de o bibliografie şi un index de nume care se întind şi ele pe multe zeci de pagini) a unei personalităţi fascinante, negustorul de artă Daniel-Henry Kahnweiler, de a cărui viaţă şi activitate sunt legate majoritatea curentelor importante în artele plastice şi creatorii cei mai de seama care au trăit şi activat în Paris în primele opt decenii ale secolului 20. Am evitat însă să mă las antrenat de stilul alert şi fluent al lui Assouline şi am preferat să citesc cu poticneli programate, oprindu-mă de multe ori pentru a căuta reproduceri ale sutelor de opere de artă menţionate pe tot parcursul cărţii, pentru a culege şi asimila informaţii suplimentare despre artişti despre care ştiam mai puţin sau pe care i-am descoperit la lectura acestei cărţi. Au fost câteva săptămâni de aventură spirituală, însoţind parcursul vieţii unei personalităţi cu totul ieşite din comun.

Ediţia pe care am citit-o a apărut la editura Gallimard, în 2013, în colecţia ‘folio’. Autorul, Pierre Assouline, născut în Casablanca în 1953, este romancier şi jurnalist, scrierile sale cele mai cunoscute fiind însă cele biografice. În afară de cartea de faţă este autorul biografiilor celebrului romancier Georges Simenon (‘părintele’ inspectorului Maigret), editorului Gaston Gallimard, fotografului Henti Cartier-Bresson, desenatorului Hergé (creatorul lui Tintin) şi a colecţionarului de artă Moise de Camondo.

Cine a fost Daniel-Henri Kahnweiler? Picasso se întreba, poate retoric sau poate nu: ‘Ce am fi devenit noi (pictorii cubişti şi avangardişti), dacă nu ar fi avut Kahnweiler simţul afacerilor?’ Născut în 1884 într-o bogată familie de evrei germani cu relaţii în lumea afacerilor financiare internaţionale, este trimis la ucenicie la bursa din Paris, la începutul secolului 20. Este preocupat însă mai mult de saloanele de artă, de expresionişti, fauvisti, şi curentele de avangardă din evervescenta capitală artistică a lumii. În pauzele de prânz ale bursei fuge să viziteze expoziţii în saloane şi galerii. Consiliul de familie se reuneşte şi se hotărăşte să-i acorde un credit şi sprijin financiar pentru un an, pentru a-şi deschide propria galerie. Aşa ia naştere în 1907 Galeria Kahnweiler, prima platforma de promovare a artei aşa cum o concepea David-Henri.

 

sursa fotografiei https://www.amazon.fr/LHomme-lart-D-H-Kahnweiler-1884-1979/dp/2070381064

sursa fotografiei https://www.amazon.fr/LHomme-lart-D-H-Kahnweiler-1884-1979/dp/2070381064

 

Începută în 1907, activitatea de negustor şi promotor de artă şi de colecţionar a lui Kahnweiler avea să se întindă de-a lungul a mai bine de 70 de ani. Două aveau să fie caracteristicile sale principale. În primul rând Kahnweiler nu a expus, nu a achiziţionat şi nu a vândut decât tablourile unui număr restrâns de artişti, care corespundeau criteriilor sale estetice şi concepţiilor sale despre artă. În prima perioada din categoria celor aleşi au făcut parte Georges Braque, Pablo Picasso, André Derain şi Maurice de Vlaminck. Au urmat Juan Gris, Fernand Leger, Kees Van Dongen, André Masson. Pentru puţinii aleşi Kahnweiler a fost nu numai partener de afaceri ci şi sprijinitor material. Aici este a doua şi poate cea mai semnificativă contribuţie a sa în istoria artei. A creat pentru pictorii pe care i-a sprijinit un adevărat model economic, cu contracte – de multe ori exclusive – de achiziţionare a lucrărilor lor, cu preţuri care reflectau situaţia pieţei şi asigurau valoare şi stabilitatea acesteia, cu subvenţii lunare care permiteau artiştilor să creeze detaşaţi de grijile vieţii de zi cu zi.

‘Ils peuvent travailler tranquillement. Kahnweiler veille. Il leur a dit: faites votre peinture, je m’occuperai du reste. C’est sa methode: donner a l’artiste les moyens de son genie. La vente, les amateurs, les salons et le reste c’est son affaire. A eux le souci de peindre. Qu’ils fournissent les tableaux, il fournira les fideles. Sa force: il ne doute pas. Il a projete son immense capacite d’orgueuil sur eux. S’il les defend, c’est parce qu’ils sont les plus grands.’ (pag. 112)

O relaţie unică a luat naştere în aceiaşi perioada între Kahnweiler şi Pablo Picasso. Cei doi s-au cunoscut personal la puţină vreme după deschiderea galeriei, şi s-au influenţat şi s-au sprijinit unul pe celălalt într-o legătură profesională şi de prietenie, care a fost pe cât de apropiată pe atât de plină de conflicte, rupturi, certuri şi împăcări, şi mai presus de orice un dialog sincer despre artă pe care cei doi l-au susţinut de la prima întâlnire şi până la moartea lui Picasso, din care din fericire, Kahnweiler a consemnat frânturi în notele şi jurnalele sale. Negustorul de artă a fost un sprijin material şi de afaceri permanent al genialului artist catalan, dar şi acesta a avut un rol determinant în decizia lui Kahnweiler de a continua pe un drum care se arăta cât se poate de anevoios, dedicându-se total comerţului de artă. Iată cum sunt relatate începuturile acestei prietenii speciale:

‘Aux pieds des Demoiselles d’Avignon Kahnweiler et Picasso s’observent. Ils se regardent. Ils se sont compris. Tout est dit. Nul besoin d’autres commentaires. Dorenavant Picasso sait qu’il n’est plus tout a fait seul. Kahnweiler, lui, sait qu’il a eu raison de ne pas aller en Afrique du Sud s’occuper des mines de diamant. Il sera marchand de tableaux a Paris. La rencotre de cet homme et de ce tableau dont un sens a sa vie.’ (pag. 105-106)

Pierre Assouline revine asupra relaţiei dintre Picasso şi Kahnweiler şi îi dedică unul dintre capitolele finale ale cărţii, de data aceasta din perspectiva a mai bine de o jumătate de secol:

‘Le plus extraordinaire este encore que leur relation a pu perdurer alors que l’un (Kahnweiler) este reste fige dans ses principes, fidele a sa ligne de conduite jusque dans les moindres de ses contradictions, alors que l’autre (Picasso) n’a pas cesse d’evoluer et de changer, superposant de nouvelles contradictions aux plus anciennes.’ (pag. 613-614)

‘Noi contradicţii’ este un eufemism ţinând cont de alunecarea lui Picasso spre extrema stânga, înrolarea în Partidul Comunist Francez şi promovarea de către mişcarea ‘de pace’ mondială dominată de comunişti. Asta era probabil o compensare pentru rămânerea să în Paris în timpul ocupaţiei germane din al doilea război mondial, şi în pofida faptului că arta promovată de Uniunea Sovietică stalinistă era departe de concepţiile sale estetice. Kahnweiler în schimb, deşi avea concepţii politice democratice şi de stânga nu a căzut niciodată în capcana tovărăşiei de drum, şi datorită caracterului său moderat, şi datorită circumspecţiei sale constante de-a lungul vieţii faţă de orice intervenţie a statului în artă. Chiar şi sprijinirea artiştilor trebuia să fie în concepţia sa rezultatul iniţiativelor private şi al succesului pieţei de artă, şi nu o funcţie care să fie asumată de către birocraţiile guvernamentale.

 

sursa imaginii https://fr.wikipedia.org/wiki/Pierre_Assouline

Pierre Assouline; sursa imaginii https://fr.wikipedia.org/wiki/Pierre_Assouline

 

Kahnweiler a avut simţul pieţii, mai mult, se poate spune că a contribuit la formarea pieţii artei moderne, şi la pătrunderea artiştilor în care a crezut în primul plan al comerţului şi în atenţia colecţionarilor. Relaţia sa cu criticii de artă a fost complexă, pe puţini i-a apreciat, pe mulţi alţii i-a considerat lipsiţi de viziune, de curaj, şi în unele cazuri de cultură de baza. Până la urmă, în perioadele în care a fost obligat de împrejurări (în timpul celor două războaie mondiale) să înceteze activitatea comercială, a scris el însuşi câteva cărţi de baza despre estetică şi istoria cubismului aşa cum el însuşi o trăise şi despre unii dintre pictorii pe care i-a iubit şi promovat (Juan Gris). Despre unul singur dintre ‘pictorii săi’ nu a scris o carte, nu din lipsă de timp sau interes – Picasso. Era prea mare pentru el, şi nu ar fi putut să evite şi pasajele critice care l-ar fi putut aduce în conflict cu marele artist şi prieten.

Om de afaceri strălucit şi creator de piaţă – dar nu şi pentru el. Kahnweiler a pierdut de două ori totul, în timpul celor două războaie mondiale. În timpul Marelui Război (1914 – 1918) a fost nevoit ca supus german să părăsească Franţa, iar lucrările din galerie au fost confiscate, şi vândute după război ca ‘proprietate aparţinând cetăţenilor inamici’, la preţuri derizorii, în cadrul unor licitaţii scandaloase. Această imensă pierdere a avut repercusiuni grave pentru tot deceniul anilor ’20, şi apoi a fost urmată de criza economică. Refacerea de la sfârşitul anilor ’30 avea să fie curmată de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Kahnweiler dobândise între timp cetăţenia franceză, dar a fost nevoit din nou să se refugieze, ascunzându-se în Franţa neocupată. Pierduse din nou – de dată această ca evreu – cetăţenia franceză, dar cu ajutorul rudelor sale prin alianţă a reuşit să păstreze oarecum în funcţionare galeria din Paris. Abia după al doilea război mondial avea Kahnweiler să ajungă la un comfort economic care să-i permită libertatea de decizie în afaceri şi să-i asigure timpul de a călători – şi în scopuri comerciale, şi pentru a conferenţia şi a cunoaşte spaţii culturale în afara Europei.

 

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

Daniel-Henry Kahnweiler, 1956; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

 

Kahnweiler a fost considerat ‘negustorul cubiştilor’ – renume meritat şi pentru sprijinul material şi promovarea artiştilor de marcă ai acestui curent, dar şi pentru înţelegerea sa profundă.

‘Le << cube>> n’est pas une fin en soi mais un moyen de predre conscience de la triple dimmension des corps en general. Pareillement pour les variantes du cube, la sphere et le cylindre. Il ne faut pas trop s’y attacher. Les vrais problemes qui se posent aux vrais peintres cubistes sont clairs si l’on peut dire: la construction, la couleur, la lumiere comme moyen … Les vrais dangers qui les guettent sont egalement clairs: la piege de l’ornamentation ou, plus pernicieux encore, la reduction geometrique.’

Aprofundarea motivaţiei şi a surselor expresiei cubiste l-a făcut să refuze cu obstinaţie – şi asta a fost bine – epigonii şi pictorii de mâna a doua, care abordau curentul în stil manierist. Dar a existat şi o faţetă diferită a acestei obstinaţii artistice. Negustorul şi expertul de artă a avut limite clare – şi uneori auto-impuse – în acceptarea şi adoptarea curentelor care au urmat cubismului. Un exemplu la frontiera artei acceptate de Kahnweiler este cel al lui Paul Klee, acceptat pentru o mare parte a creaţiei sale, dar care nu a fost ‘artistul său’ niciodată, deşi în perioada finală a vieţii lui Klee, când acesta părăsise Germania căzută sub dominaţie nazistă, i-a expus şi vândut unele lucrări. Kahnweiler însă l-a înţeles doar parţial pe Miro, şi l-a ignorat când acesta s-a îndreptat spre abstracţie. În general a respins abstracţia considerând-o ‘decorativă’, refuzând să accepte că arta poate nu numai să reflecte – în mod personal şi specific fiecărui artist – lumea şi trăirile ‘figurative’ ci că ea poate oferi şi spaţii în care sunt inventate lumi noi cu forme inexistente până acum în lumea reală. Similar, pe lista de respingeri a lui Kahnweiler figurează nume ilustre de la suprarealişti la sculptorii majori ai secolului, de la Kandinsky la Mondrian şi Dali. Dadaismul l-a amuzat, dar nu l-a luat niciodată prea în serios. Nu a vibrat nici la expresionismul german, deşi a fost familiar cu creaţiile şi artiştii reprezentativi ai curentului. Convins de soliditatea convingerilor sale a avut puţine regrete, între care a fost neînţelegerea la timpul său a sculpturii lui Giacometti pe care avea să ajungă să o aprecieze mai mult spre finalul vieţii.

 

Pablo Picasso, 1910, Portrait of Daniel-Henry Kahnweiler; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

Pablo Picasso, 1910, Portrait of Daniel-Henry Kahnweiler; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

 

Kahnweiler a fost şi un editor de excepţie. Deşi a privit activitatea de editor că pe una complementară, a creat o adevărată şcoală şi cele câteva zeci de cărţi publicate de el între 1909 şi 1928 reprezintă o referinţă prin colaborările alese care în general împerecheau poeţi, scriitori sau eseişti cu artiştii plastici promovaţi de galeria sa, ca ilustratori. I-a publicat printre alţii pe Guillaume Apolinnaire, Max Jacob şi André Malraux, în ediţii ilustrate de André Derain, Georges Braque, Pablo Picasso, Juan Gris, Fernand Léger. Cărţile publicate de el aveau între 24 şi 48 de pagini şi erau tipărite într-un tiraj de 112 exemplare din care 12 nu erau puse în vânzare. Toate cele 100 de exemplare difuzate comercial erau tipărite pe hârtie aleasă şi semnate de autori. Nu este de mirare că aceste ediţii au devenit în scurt timp obiecte de valoare râvnite de bibliofili. Ele au şi susţinut comercial galeria în perioadele de restrişte economică.

O altă contribuţie de seamă a lui Kahnweiler a fost legată de internaţionalizarea comerţului de artă. Era născut în Germania, dar era francofil şi francofon şi a devenit francez şi a trăit în Franţa cea mai mare parte a vieţii. O parte din familia să se afla însă în Anglia, şi în timpul primului război mondial se refugiase în Elveţia. În timp şi-a creat o reţea de legături internaţionale care au permis vânzarea tablourilor artiştilor promovaţi de el în Statele Unite, Germania, Elveţia, Suedia, Cehoslovacia şi Rusia dinainte de revoluţia din 1917. În fiecare din aceste locuri a avut oameni de încredere, experţi şi negustori de artă cu gusturi şi viziuni apropiate de ale sale. Contribuţia să a fost esenţială şi în a face arta de avangardă şi mai ales cea cubistă şi a şcolii de la Paris cunoscută în întreagă lume, şi în a stabili sistemul comercial şi cel legal prin care arta poate circula şi poate fi comercializată în lume. Trebuie apreciată această realizare cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut în prima jumătate a secolului 20, în care cele două războaie mondiale şi inamiciţia dintre ţara sa de origine şi cea de adopţie au sfâşâiat Europa si au ridicat bariere formidabile comerţului in general si comerţului de arta in special. Spre sfârşitul vieţii a călătorit mult, se poate spune că a fost unul dintre primii cetăţeni ai lumii, cel puţin ca viziune culturală şi comercială.

Pierre Assouline scrie cursiv, documentat, precis. Am citit cartea cu atenţie şi interes, nu a fost o lectură rapidă deoarece am dorit să aprofundez multe detalii. Cred că orice iubitor al artei şi culturii secolului 20 va fi pasionat de lectura acestei cărţi biografice şi fascinat de personalitatea negustorului de artă care a schimbat istoria picturii moderne. Din câte ştiu cartea nu a fost încă tradusă şi publicată în limba română, sper să-şi găsească un editor, sunt convins că şi în România şi-ar găsi un public adecvat.

 

 

 

It so happens (and maybe it was not just a coincidence) that  I have seen ‘The Dead Nation‘ (‘Tara moarta’ in Romanian) at the Haifa International Film Festival the very day that is declared in Romania as the National Holocaust Day. I saw the film in a hall where maybe one half of the viewers were survivors of the Holocaust or their immediate descendants. This very special documentary created by is part of a still open debate in Romania about the role and responsibility of its leaders and people in the Holocaust. It’s the kind of event that cannot be judged only from the perspective of the film fan, because it includes so much history, politics and emotional charge.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6855898

source http://www.imdb.com/title/tt6855898

 

shows again that he is a director who does not run away from controversy and who is not afraid of inventing new ways to put on screen his ideas and the messages that he considers as important. ‘The Dead Nation‘ covers the years 1936 to 1944, the darkest period in the history of Romania and in the history of the Jewish community in this country, which counted almost one million people prior to WWII. While the country fell into nationalistic dictatorship, became an ally of Nazi Germany, implemented racial laws, and deported part of its Jewish population in ghettos and forced labor camps in occupied Russia and Ukraine, it also lost part of its territory to the neighboring USSR and Hungary, with the Jews being considered and scapegoats. However, there is no direct footage on screen about what happened. Instead, the director used a collection of photographs recovered from a photo studio in a small dusty town in South Romania of the epoch. Instead of pogroms, ghettos and death trains we see on screen the peasants, soldiers, nationalist militants in their festive but also daily lives occasions. And riffles. Many, many riffles. The soundtrack is more sophisticated, composed from a combination of nationalist Romanian songs, news reels commentary, speeches of the politicians of the time alternated with reading from the daily journal of a Jewish doctor – deprived of all rights, subject to fear, abuses, persecution. The message is the one of ‘parallel lives’.

 

(video source ROLLERCOASTER PR)

 

The Dead Nation‘ lets the viewers make their own judgment, there is no off-screen comment that guides, explains, tries to make explicit points. There are no moving images, just a collection of stills pictures from the Acsinte collection of photographs. Viewers are left to judge by themselves. It belongs to a category of itself, maybe the only similar documentary that I can compare this film with is ‘s ‘Shoah‘. I can only wish that the public impact and contribution in understanding and assuming the dark history of the Holocaust will be – from the Romanian perspective – similar.

 

Seeing the films of is a special experience, now, more than two decades since he stopped making films, and died soon after. The Polish director’s relative short life (he died at the age of 54) and career (less than two decases) is now turning into legend. Each of his films shows the quality and the emotion of a true master of the cinema. “The Double Life of Veronique” (or “La double vie de Véronique” in French) is one of his best known movies, made at the peak of his cinema career, between the Decalogue and the Three Colors trilogy. Somehow I missed it at release. Now, in the perspective of the life and death of the director, not only that it stays as a remarkable piece of cinema but it is enriched with new significance.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0101765

source http://www.imdb.com/title/tt0101765

 

Fate and identity are the two big topics of this film. Have you ever had the feeling that you are not alone or even unique in the Universe, that somewhere or maybe in some other time, a parallel destiny is shared with yours? Did you ever feel like your life is not the result of your own decisions, that higher forces manipulate you life, same as a puppeteer controls his marionettes? If you ever felt something like this or if you can understand or imagine such feelings, this story of two young women, living in two different parts of Europe, sharing talents, feelings and fate without their lives ever intersecting for more than a few seconds, this story should not seem strange at all.

Beautiful films (and books, and paintings, and musical works) have complex layers of meanings and a multitude of details that are revealed to the viewer, reader, listener. This is exactly the case with ”La double vie de Véronique”. One can use multiple keys to read the story. There is a political reading about the parallel destinies of the two women who are born and live on the two sides of the curtain that divided Europe and was just falling down by the time the film was made. There is a philosophical reading about destiny and about the controllers of the destiny (the puppeteer, the writer who creates characters and write about their destinies). There is a religious reading with multiple symbols that ask to be examined from the name of the main character to the music that is sung and played during the film.

 

(video source sexytzigane)

 

Each of the scenes includes details that support the multiple stories and have their place in it, in some cases relating to other scenes in the peer story. The only exception was the secondary thread about presumptive perjury by the French Veronique whose sense I could not decipher. Music plays an important role, as the two women are musicians, they sing and teach music that reflects their relation with fate and God. So does light, which is in some cases maneuvered by the characters. The mirrors also show up in many scenes, sometimes as a reflection of the self, in other cases as a gate to the other side, as in Lewis Carroll’s stories. Shades and mysteries follow the characters and the viewers at any corner and in any moment.

Kieslowski’s mastering of the art of cinema is matched by the superb acting of . She is strange and beautiful, sensitive and expressive. I can also wonder why her star paled after Kieslowski stopped making films, and why other film directors could not make better use of her beauty and talent. She is part of the same generation of French and French-speaking actresses as for example, but their post 1995 careers were so different. What a pity.

I am happy to have discovered “La double vie de Véronique”, even if so late. It’s a film to see and see again.

Multe dintre discuţiile despre capabilităţile roboţilor şi lista de activităţi în care roboţii îşi revendică utilitatatea şi eficienţa în a înlocui activităţile omeneşti ajung mai devreme sau mai târziu la argumentaţii legate de creativitate. Arta reprezintă desigur un domeniu considerat ca necesitând un grad avansat de creativitate, care cel puţin până în prezent este specific speciei umane. Din acest motiv voi trece în revistă în acest articol din cadrul seriei dedicate relaţiei dintre artă şi tehnologie în rubrica CHANGE.WORLD, câteva dintre produsele executate de roboţi, care au o şansă de a fi categorisite ca obiecte de artă. Pun la o parte pentru moment discuţiile din domeniile esteticii şi ale istoriei artei care trasează o limită a creativităţii sau folosesc exemple de tehnici (cum sunt cele ‘automate’ sau ‘spontane’) folosite de artişti înainte de apariţia roboţilor, şi care aparent nu solicită creativitatea (nu cea conştientă în orice caz). Ceea ce urmează doreşte să fie doar un început de dezbatere, enumerarea a câteva exemple, şi încercări de a răspunde întrebărilor despre arta roboţilor. Este ea artă? Cine sunt de fapt autorii?

 

sursa imaginii https://angel.co/andrew-conru

sursa imaginii https://angel.co/andrew-conru

 

Orice domeniu interesant are cel puţin un concurs al său. În acest an a avut loc cea de-a doua ediţie a competiţiei RobotArt şi se află în pregătire ceea de treia. Iniţiatorul ei este unul dintre acei antrepenori care are în palmaresul său câteva dintre aplicaţiile care au modificat peisajul informatic şi viaţa de zi cu zi a milioane de oameni. Numele său este Andrew Conru şi după studii economice şi de inginerie chimică, a primit un doctorat în inginerie mecanică la Universitatea Stanford la începutul anilor ’90, pentru a se reorienta imediat în tânăra industrie şi economie a Internetului. Compania sa W3.com a creat una dintre primele aplicaţii de ‘social networking’ folosite însă în mediul corporatist şi nu pe Internet, cum avea să o facă Facebook cu câţiva ani mai târziu. WebPersonal.com înfiinţată în 1994 a fost una dintre primele companii care s-au ocupat de relaţii personale şi matrimoniale pe Internet, şi a fost vândută în 1995. Conru a pornit imediat câteva alte companii în domeniul relaţiilor sociale pe Internet (unele în domeniu ‘adult’) cea mai cunoscută dintre ele fiind FriendFinder, pe care o conduce şi astăzi (din nou) după un parcurs tumultuos care a inclus şi un faliment. În 2010 Conru a înfiinţat fundaţia non-profit Compute.org care acordă sprijin financiar iniţiativelor din domeniul Internetului. Din această categorie de activităţi face parte şi concursul RobotArt. Ediţia 2018 va fi dotată cu premii în valoare de 100 de mii de dolari.

 

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

 

‘Filosofia’ artei robotice susţinută de concursul RobotArt se bazează pe observaţia că actul artistic implică o combinaţie de elemente tehnice şi de idei, care în mare măsură sunt impredictibile. Roboţii pot participa în crearea de obiecte fie prelungind capacităţile omeneşti, fie acţionând complet autonom, pe baza programelor software scrise în avans. De aici şi cele două categorii principale în concurs. Una dintre ele este cea a ‘automatizării complete’ şi un exemplu este robotul creat de Oliver Deussen şi Thomas Lindemeier de la departamentul de ştiinţe a calculatoarelor al Universităţii Konstanz din Germania, botezat eDavid. El primeşte ca stimuli de intrare una sau mai multe imagini (un peisaj, un portret) şi generează mişcări similare celor ale pensulei şi altor scule ale pictorilor pentru a crea lucrarea, având la dispoziţie o gama largă de unelte şi culori specifice meseriei. Procesul poate folosi ca intrare şi un ‘stil’ şi de aici o gama largă de lucrări produse de eDavid create în stiluri diverse – de exemplu, ‘clasic’, ‘japonez’, ‘impresionist’, ‘pop art’, etc.

 

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

 

Fiind vorba despre o competiţie, se pune întrebarea cine face parte din juriu şi care sunt criteriile de evaluare. RobotArt porneşte de la premiza că rezultatele lucrărilor roboţilor trebuie judecate după criterii similare cu cele ale oricărei opere de artă – emoţia, calitatea vizuală, precizia tehnică. A doua categorie a concursului este cea telerobotică în care sunt combinate capabilităţile roboţilor cu intervenţia umană. În acest domeniu excelează iniţiativa CloudPainter a lui Pindar Van Arman, artist tehnologic şi inginer software, iniţiator al unui număr de proiecte care aplică tehnici diferite, 2D şi mai recent 3D.

 

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

 

Produsele artistice ale roboţilor au început să pătrundă şi în piaţa artistică, nu numai în concursurile specializate. Poate nu este surprinzător, fiind vorba despre artele plastice, că Parisul îşi revendică o poziţie de avandarda, şi galeria Oberkampf din oraşul luminilor a găzduit un număr de evenimente, dintre care o expoziţie în 2013 a programului The Painting Fool. Acesta este creaţia lui Simon Colton, profesor de creativitate computaţională la Colegiul Goldsmiths din Londra, care a sugerat că, pentru ca un software să fie considerat creativ, el trebuie să treacă teste diferite de testul Turing. Ca şi în expunerea ‘filozofică’ de la RobotArt, accentul este pus pe pe elementele nepredictibile ale imaginaţiei.

 

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

 

Precedesorul multora dintre aceşti roboţi şi programe este AARON, conceput şi executat începând din anii ’70 ai secolului trecut de artistul şi omul de software Harold Cohen (1928 – 2016). Artistul îşi începuse activitatea în deceniile precedente, şi explorarea capabilităţilor spaţiului informatic a fost pentru el o extensie a uneltelor sale. Programele sale pe măsură ce se perfecţionau dobândeau un grad din ce în ce mai avansat de autonomie, aşa încât se pune întrebarea firească: cui aparţin picturile create timp de decenii de AARON? Robotului? Artistului? Inginerului?

O opinie educată dar care include mai mult întrebări decât răspunsuri a fost furnizată chiar de pictor într-un articol publicat în 1994 pentru Stanford Humanities Review şi intitulat ‘Realizările în viitor ale pictorului AARON’, articol accesibil integral la https://web.archive.org/web/20060107184824/http://crca.ucsd.edu/~hcohen/cohenpdf/furtherexploits.pdf

‘AARON există; el crează obiecte mai mult sau mai puţin de sine stătătoare, care stau alături de orice colecţie de obiecte similare produse de om, şi a căror consistenţă stilistică dezvăluie o identitate la fel de clară ca a oricărui artist uman. În plus, o face fără intervenţia mea. Nu cred că AARON constituie o dovadă a existenţei capacităţii maşinilor de a gândi, de a fi creative sau a fi conştiente de ele însele: nici de a reprezenta vreunul dintre atributele inventate special pentru a explica ceva despre noi înşine. Este însă o dovadă a existenţei capacităţii maşinilor de a face unele dintre operaţiile care presupunem că ar necesită gândirea, creativitatea, şi conştiinţa de sine a unei fiinţe umane. Dacă ceea ce face AARON nu este artă, ce este exact şi în ce fel diferă de “adevăratul lucru” în afară de procesul de producţie? Dacă AARON nu gândeşte, ce anume face?’

 

(Articolul a aparut initial in revista culturala ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

« Previous PageNext Page »