Uncategorized


Am menţionat de multe ori în articolele publicate în ultimii ani în rubrica CHANGE.WORLD numele companiei Uber. Părea a fi până cu puţin timp în urmă una dintre poveştile de mare succes ale industriei hi-tech şi industriei de servicii derivate din hi-tech. Fondată în 2009 sub numele de UberCab, ajunsese în cei opt ani de activitate să activeze în 570 de mari oraşe din 76 de ţări, şi să fie estimată la o valoare de piaţă de aproape 70 de miliarde de dolari. Face parte din puţinele companii start-up din lume pentru care este pe cale să fie inventat un cuvânt nou în limba engleză. Când companiile start-up cu o creştere spectaculoasă ajung la o valoare estimată de un miliard de dolari ele sunt numite ‘unicorn’. Uber a trecut de mult de acest prag, şi de cel al companiilor numite ‘decacorn’ estimate la cel puţin 10 miliarde de dolari. Pentru ea (şi pentru încă un număr mic de ‘colegi’ şi competitori) ar urma să fie folosit termenul de ‘hectacorn’ atunci când va ajunge şi depăşi valoarea de piaţă de 100 de miliarde de dolari. Dacă se va întâmpla …

 

sursa imaginii http://abovethecrowd.com/2014/03/11/a-deeper-look-at-ubers-dynamic-pricing-model/

sursa imaginii http://abovethecrowd.com/2014/03/11/a-deeper-look-at-ubers-dynamic-pricing-model/

 

Poate că nu trebuie să fim totuşi prea pesimişti. Uber este o companie care este obişnuită cu obstacolele şi controversele. Modelul ei economic se bazează pe furnizarea de servicii de transport terestru care concurează frontal cu companiile de taxi şi transporturi cu ‘limuzine’, legând direct clienţii cu furnizorii de servicii (şoferii care pot lucra pe maşinile proprii sau pe maşini închiriate). Modelul este cunoscut sub numele de ‘sharing economy’ deşi specific sunt folosite şi denumiri ca ‘uberizaţie’ sau ‘uberificare’derivate direct din numele companiei. Nu este un model complet nou aşa cum vom vedea imediat, dar aplicarea să în domeniul transportului în centrele urbane aglomerate a coincis cu o perioadă în care telefoanele mobile inteligente au apărut şi au devenit o comoditate permiţându-le folosirea ca interfaţă universală între şoferi şi clienţii lor. Uber aplică şi un sistem dinamic de preţuri (ceva mai mari în orele de vârf, reduceri când este posibil şi promoţii când este necesar) şi acceptă toate modalităţile de plată moderne de la card-uri validate electronic până la ‘portofele virtuale’.

Aproape peste tot unde au fost introduse, serviciile lui Uber au întâmpinat rezistenţa companiilor de taxi tradiţionale ale căror operaţii şi profitabilitate au fost direct atacate de noii concurenţi. În unele regiuni ale lumii serviciile lui Uber au trebuit să rezolve probleme regulatorii, să clarifice felul în care sunt definiţi şoferii şi proprietarii maşinilor (salariaţi sau contractori sau parteneri), să respecte legislaţiile de muncă locale, să asigure pasagerii şi proprietăţile lor, să demonstreze că serviciile lor sunt la fel de sigure şi de profesionale ca ale taximetriei tradiţionale. În unele ţări ale lumii statutul lor legal este încă în dispută, sau funcţionarea serviciilor lui Uber nu este este permisă la nivel local sau naţional. Cam peste tot Uber s-a confruntat cu aceste probleme extinzându-şi permanent serviciile. Nu au fost primiţi într-o ţară, sau în anumite state sau oraşe? – au deschis operaţii în altele. Problemele însă nu au lipsit în nici un moment.

 

sursa imaginii http://www.cnbc.com/2017/06/23/the-poaching-of-travis-kalanick.html

sursa imaginii http://www.cnbc.com/2017/06/23/the-poaching-of-travis-kalanick.html

Pentru a înţelege dinamica şi cultura companiei ar trebui să studiem pe scurt biografia omului de afaceri Travis Kalanick, cel care (împreună cu partenerul sau Garrett Camp) a întemeiat-o şi care a condus compania în calitate de CEO până acum câteva săptămâni. Născut în 1976 la Los Angeles, Kalanick – în buna tradiţie a altor antrepenori de succes – a părăsit studiile de inginerie de calculatoare la UCLA pentru a fonda împreună cu alţi doi parteneri în 1998 ‘Scour Inc.’ şi apoi în 2001 ‘Red Swoosh’ care aplicau şi ele principiul contactului direct sursă-client activând amândouă în domeniul transferului de fişiere (în principal cu conţinut audio – muzică, şi video – filme) prin metoda ‘peer-to-peer file sharing’. Această metodă a fost contestată (mai ales pe motive de copyright) de industriile muzicală şi cinematografică şi acţiuni în justiţie ale acestora au dus la închiderea primelor generaţii de companii care ofereau astfel de servicii (cum a fost ‘Scour Inc.’) dar în final a revoluţionat aceste industrii ducând la consolidarea numărului de surse, schimbări în media de transfer (CD, DVD – înlocuite pe scară din ce în ce mai mare de Internet) şi noi modele de distribuire şi comercializare a fişierelor cu conţinut de ‘entertainment’. Kalanick a vândut a două sa companie unuia dintre aceşti competitori, şi cu o parte din aceşti bani s-a mutat în Silicon Valley şi s-a alăturat afacerii iniţiate de Garrett Camp.

 

sursa imaginii http://time.com/magazine/us/4819553/june-26th-2017-vol-189-no-24-u-s/

sursa imaginii http://time.com/magazine/us/4819553/june-26th-2017-vol-189-no-24-u-s/

 

Articolul publicat acum două săptămâni de săptămânalul TIME Magazine despre problemele companiei Uber (‘Uber Fail’ – cover story în numărul datat 26 iunie al revistei) furnizează detalii despre stilul de conducere profund capitalist al lui Kalanick şi despre atmosfera din cadrul companiei care are astăzi peste 14 mii de salariaţi. Problemele interne au început să iasă în public încă din anii precedenţi, mai ales din cauza relaţiilor cu partenerii aflaţi la volan, dar la începutul acestui an însuşi sediul central şi structura corporatistă au fost vizate, atunci când o fosta salariată, ingineră programatoare pe nume Susan Fowler a postat pe un blog o relatare în care descrie o atmosferă de mare presiune competitivă combinată cu atitudine sexistă faţă de salariatele femei şi haos organizaţional datorită permanentei concurenţe între manageri. Compania a angajat imediat o firma independentă care a anchetat din februarie până în iunie afirmaţiile legate de cazurile de hărţuire sexuală, şi de lipsa de diversitate şi incluziune. Concluziile comunicate într-o şedinţa cu toţi salariaţii companiei la data de 13 iunie au confimat în mare parte suspiciunile. A fost echivalentul unui cutremur de pământ. Travis Kalanick a anunţat în aceeaşi zi că ia un concediu pe termen nedefinit, şi cu o săptămâna mai târziu, la 20 iunie, sub presiunea membrilor comitetului de directori, a demisionat de la conducerea companiei pe care o fondase. Pe lângă stilul tranşant şi lipsit de menajamente, i s-au reproşat şi complicaţii personale (un mail cu conţinut sexist din 2013, un incident cu un şofer Uber filmat pe ascuns de acesta în care pare a avea o atitudine arogantă, departe de stilul de ‘parteneriat’ pe care îl promova compania). Este de remarcat şi cât de repede s-a schimbat atitudinea presei şi a mediei internetice. După ce în anii precedenţi furnizaseră lui Uber şi şefului său publicitate practic gratuită lăudând eficienţa şi utilitatea socială a serviciilor create de ei, în ultima vreme au dominat relatările despre problemele legale şi etice, incidente neplăcute cu şoferi Uber, accidente şi chiar cazuri de agresiune în care aceştia au fost implicaţi. Chiar dacă sunt o minoritate infimă, sunt suficiente doar câteva cazuri de acest gen pentru a crea o atmosferă şi a înlesni campanii negative.

 

uber_service

 

Ce se va întâmpla de aici încolo? Nu există îndoială că apariţia lui Uber şi a relaţiei directe între client şi furnizorul de servicii plus folosirea extensivă a metodelor electronice şi internetice au schimbat radical industria. Au apărut concurenţi, şi firmele de taxi au adoptat şi ele mijloacele moderne de contact cu clienţii (la Bucureşti am folosit cu succes aplicaţia Clever Taxi, în Israel există GetTaxi, etc.) Uber va face faţă unei concurenţe sporite şi va trebui să-şi rezolve problemele dacă doreşte să supravieţuiască, şi asta include nu numai problemele externe pe care şi până acum le-a rezolvat prin metode legale şi plata de despăgubiri acolo unde tribunalele sau arbitratiile au decis că se cuvin despăgubiri, ci şi sau mai ales pe cele interne, legate de problemele sociale şi etice din cadrul companiei. Miza este însă mult mai mare decât soarta lui Uber. Întreg modelul de funcţionare şi social al companiilor hi-tech din Sillicon Valley sau zonele hi-tech echivalente se bazează pe o percepţie meritocratică dar egalitaristă din punctul de vedere al şanselor. Dacă eşti bun profesional şi ai o idee de business reuşită ai şansa ta. Visul oricărui tânăr sau tinere aflaţi în hi-tech, de orice origine socială sau naţională, de orice sex sau culoare a pielii este să ajungă să lucreze la una dintre companiile de succes sau să pornească propria sa companie. Criză de la Uber scoate la lumină fenomene care pun sub semnul întrebării valorile etice ale uneia dintre marile companii care era până mai ieri un simbol al succesului, şi aceasta poate fi semnul unei crize mai profunde şi mai grave decât orice criză economică. Ceea ce este clar este că criteriile etice şi sociale vor juca şi ele un rol important în evaluarea acestor companii în viitor.

 

 

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Muzeul de Artă şi Istorie a Iudaismului (mahJ) este situat în Rue du Temple în ceea ce a fost cândva cartierul preponderant evreiesc al Parisului. Este unul dintre acele multe muzee pariziene care deşi nu aparţin categoriei marilor muzee ale lumii precum Louvre sau Musee d’Orsay merită să-i fie dedicate câteva ore pentru a vizita şi descoperi comori istorice şi artistice deosebite. Periodic sunt organizate aici şi expoziţii temporare extrem de interesante, aici am văzut acum câţiva ani o expoziţie dedicată operei lui Marc Chagall şi legăturilor sale cu lumea evreiască, poate cea mai impresionantă expoziţie a artistului pe care am vizitat-o şi o voi vizită vreodată. În această primăvară mahJ găzduieşte o splendidă expoziţie cu tema ‘Golem! Avatarurile unei legende din lut’ – ocazie cu care cred că merită să ne oprim astăzi asupra câtorva aspecte ale legendei şi derivatelor sale (cyborgii şi roboţii) în literatura de ficţiune şi în tehnologiile care au că scop să prelungească viaţă oamenilor şi să le extindă capacităţile.

 

sursa imaginii https://www.mahj.org/en/programme/golem-avatars-of-a-legend-of-clay-48450

sursa imaginii https://www.mahj.org/en/programme/golem-avatars-of-a-legend-of-clay-48450

 

Cuvântul ‘golem’ apare o singură dată în Biblie, în Psalmi. Semnificaţia sa fost preluată şi în ebraica modernă pentru a descrie materia amorfă, primară şi lipsită de viaţă, precum lutul din care a fost plămădit Adam, precum lutul din care, conform legendei, rabinul Juda Loew a creat în secolul al 16-lea, în vremea împăratului Rudolph al II-lea un uriaş dotat cu forţe supranaturale pentru a proteja comunitatea evreiască din ghettoul din Praga împotriva atacurilor antisemite şi a pogromurilor. Uriaşul din Praga nu este prima încercare de a crea un Golem menţionată în tradiţia evreiască. ‘Sefer Yetzira’ (Cartea creaţiei) – una dintre cărţile esenţiale ale misticii evreieşti cunoscută sub numele generic de Kabala – analizează textul Bibliei şi discută ‘tehnologia’ creării vieţii din lut, iar rabinului Eliahu din oraşul polonez Helm îi este atribuită încercarea de a crea un Golem cu câteva decenii înaintea celui din Praga. Destinul comun al tuturor acestor încercări pare însă a fi eşecul. Asta se datorează poate faptului că a crea viaţă din lut, precum a făcut-o Creatorul atunci când l-a plămădit pe Adam este o îndrăzneala care se cere pedepsită? Sau poate că apar încă de atunci primele semne de întrebare în legătură cu aspectele etice ale dezvoltării unei tehnologii care riscă în final să fie scăpată de sub control şi să aibă efecte dincolo de intenţiile celor care au conceput-o?

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Golem#/media/File:Golem_1920_Poster.jpg

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Golem#/media/File:Golem_1920_Poster.jpg

 

Cultura populară a preluat şi prelucrat legenda. Elemente din mitul Golemului combinate cu tradiţia gotică a poveştilor de groază stau la baza romanului ‘Frankenstein’ de Mary Shelley publicat în 1818 şi a întregii industrii derivate din această carte. Aproape un secol mai târziu, în 1914, scriitorul austriac Gustav Meyrink a publicat romanul său ‘Golemul’ ecranizat de mai multe ori, prima versiune fiind cea din 1915 regizată de Paul Wegener, care avea să reia personajul încă în două filme din care cel mai cunoscut şi singurul care a supravieţuit timpului este cel realizat în 1920. Este remarcabilă şi uitată în mod inexplicabil chiar şi la noi, contribuţia românească. Prima opera muzicală având că tema Golemul a fost compusă de Nicolae Bretan în 1923 şi pusă în scenă la Cluj în 1924. Golemul şi creatorul sau apar ca personaje principale sau secundare în filme, seriale de televiziune (‘X-Files’), cărţi de comics sau opere literare ale unor autori că Isaac Bashevis-Singer, Arthur C. Clarke, Elie Wiesel sau Michael Chabon.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/tin-man/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/tin-man/

 

O altă varianta derivată a legendei şi creaţiilor care au fost inspirate din ea (deşi nu exclusiv) este cea a cyborgilor. Etimologia cuvântului importat din engleză (cyb-org) implică o combinaţie hibridă între elemente cibernetice şi organisme vii, între materia prima moartă (‘golem’) şi cea vie. O primă apariţie în literatură preluată şi ea mai târziu de cinematografie este cea a Omului de Tinichea din ‘Minunatul Vrăjitor din Oz’, cartea scrisă de Frank L. Braun şi publicată în 1900. Dacă aspectul său este cel al unui robot primitiv, caracterul sau este complet omenesc, făcându-l unul dintre personajele cele mai simpatice ale cărţii şi a genului. Imaginea care mie mi-a rămas în memorie şi probabil multor altor iubitori de film şi copii de toate vârstele este cea impersonata de actorul american Jack Haley din miunatul film ‘Vrăjitorul din Oz’ realizat în 1939 de Victor Fleming şi George Cukor, cu Judy Garland în rolul lui Dorothy.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/dcweber6/world-war-i/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/dcweber6/world-war-i/

 

Primul cyborg modern, din categoria celor care întăresc şi extind capabilităţile umane dincolo de limitele naturalului este imaginat în timpul primului război mondial şi apare sub numele de Soldatul 241 într-o piesă de teatru într-un act ‘Sânge şi Oţel’ publicată în revista The Strand Magazine. Autorii piesei sunt Robert H. Davis şi Perley Poore Sheehan. Sunt nume destul de anonime astăzi, cel din urmă este ceva mai cunoscut, succesul său cel mai mare avea să-l înregistreze ca autor al scenariului ecranizării ‘Cocoşatului de la Notre Dame’ din anul 1923 regizată de Wallace Worseley. Este o combinaţie curioasă între o lucrare de propagandă şi protest anti-război. Anglia se afla în plin război mondial, în vara lui 1914 fusese instituită o cenzură destul de strictă şi promulgată legea numită ‘The Defence of the Realm Acts’ (DORA) care interzicea publicarea în tiraj de masă a oricărei lucrări care ar fi putut dăuna moralului naţiunii în război, şi dădea guvernului puterea de a controla presa şi literatură tipărită. Soldatul 241 aşa cum apare din ilustraţia din ‘Strand Magazine’ semnată de Steven Spurrier era ’50% uman, 50% maşină’ cu capacităţi fizice întărite. Creatorul său numit Omul de Ştiinţă îl construise din rămăşiţe ale corpului unui mutilat de război combinate cu elemente artificiale – membre mecanice, ochi telescopici, dinţi de aur care puteau muşca sârmă ghimbata a tranşeelor. Viziunea ‘savantului’ ne pare în perspectivă ca apocaliptică într-o ţară care trebuie să fi fost bântuită de mii de răniţi de război, invalizi fizici şi mutilaţi psihic. Corpurile neputincioase ale acestora descrise în fraze că ‘epave sângerânde’ sau ‘bucăţi de soldat’ sunt recondiţionate pentru a fi aduse în starea nu numai de a se întoarce să lupte pe front dar şi de a depăşi capacităţile umane devenind maşini de ucis duşmanii. Astăzi este greu de priceput cum de a trecut această piesă filtrul cenzurii, căci în perspectivă mesajul anti-războinic pare evident.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Borg_(Star_Trek)#/media/File:Picard_as_Locutus.jpg

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Borg_(Star_Trek)#/media/File:Picard_as_Locutus.jpg

 

Tema conflictului între etică şi tehnologie în crearea fiinţelor care perfecţionează trăsăturile umane apăruse deja în romanul lui H.G. Wells ‘Insula doctorului Moreau’ publicat în 1896, în care erau descrise noi rase umane şi animale create prin intervenţii chirurgicale şi încrucişări de specii. Aveau să urmeze nenumărate cărţi de ficţiune (ale lui C.S. Lewis de exemplu) sau filme (‘Robocop’, ‘Terminator’, ‘Blade Running’, ‘Mad Max’, Star Trek’, până la recentul ‘Ghost în the Shell’ despre care am scris aici acum câteva săptămâni) care într-o variantă sau alta exprimă sentimentele de nelinişte şi de nesiguranţă pe care le simţim confruntaţi cu ideea combinării corpului omenesc cu componente artificiale şi cu pericolele potenţiale ale tehnologiilor care manevrează fiinţa umană în absenţa unor criterii etice clare ale limitelor acţiunilor oamenilor de ştiinţă. Nu cred că aceste nelinişti vor fi calmate prea curând. Savanţi sau experţi cunoscuţi precum Stephen Hawking, Elon Musk, sau Stuart Armstrong avertizează că hibrizii şi roboţii pot deveni în scurtă vreme un pericol real, poate cel mai mare, pentru specia umană. Pe de altă parte cercetările ştiinţifice şi dezvoltările tehnologice în robotică, cibernetică şi genetică continuă în ritm accelerat, şi ele acoperă toate domeniile, de la cele casnice şi medicale până la cele militare sau de securitate. De la primul război încoace tendinţa de a folosi în teatrele de războaie cele mai recente descoperiri ştiinţifice şi avansuri tehnologice a devenit doar mai evidentă. Cele două categorii de cyborgi – cei recuperativi şi cei care amplifică capacităţile omeneşti – devin în timpul nostru şi sub ochii noştri realitate, ieşind din categoriile stricte ale ficţiunii şi divertismentului popular. Ca şi în alte domenii ale ştiinţei şi tehnologiilor avansate pe care le abordăm în fiecare săptămână aici, în rubrica CHANGE.WORLD, progresul tehnologic pare ireversibil. Rămâne să vedem dacă omenirea îl va putea şi controla din punct de vedere etic şi canaliza spre binele tuturor.

 

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

 

As John Wick: Chapter 2 is on screens and gets unexpected good reviews and not only from fans, I thought that it’s a good opportunity to see the first and original John Wick which also received some positive echos, much above what is typically delivered for a film in its genre. It’s certainly a matter of setting expectations, but I personally was not disappointed. If violent action movies are one of the genres that entertain you, good chances that you will not be disappointed either.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2911666/

source http://www.imdb.com/title/tt2911666/

 

Rule #1 to enjoy such a film is to accept the conventions of the genre. The story takes place in the parallel universe of the crime underworld. Although bodies start to accumulate in piles pretty soon, there is no policeman in view with the exception of one cop showing up at one point, looking at the scene of the carnage and wishing good evening to the hero who happens to be a professional killer. This parallel universe is not lawless, it’s just that the laws or better said the rules are different. There is a code of honor, there are territories of neutrality, and there is only one punishment – death – for breaking rules or trespassing borders. At the roots of the story stands a failed tentative by the main hero to break the cycle of violence of his profession and jump in the universe of normal people. All this is just memories when the action starts. This film is for what ‘Jack Reacher’ is for Tom Cruise and I suspect that at some point even taking the name of the hero as a title is not a coincidence. It’s the start of a series and the second installment was not too late to come.

 

(video source Lionsgate Movies)

 

Assuming you bought into the story and the convention, there is some good stuff to enjoy. Stuntman is sitting for the first time on the film director chair and he delivers exactly what is expected – a coherent story telling and perfect choreography of the many action scenes that occupy more than half of the duration of the movie. delivers what is expected, and a few other fine actors show up in small and even smaller supporting roles. Cinematography is just beautiful, with combinations of dark colors that fit well the violent dark universe that they populate. If you can just forget how sketchy the whole story (or pretext) of the film is, you have good reasons to enjoy it.

 

Intr-una dintre etapele periplului ei odiseic in cautarea ramasitelor si umbrelor familiei pierite in fumurile Holocaustului, Katja Petrowskaja, autoarea cartii ‘Poate Estera’ aparuta in colectia ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction in traducerea impecabila a lui Alexandru Al. Sahighian, ajunge intr-o localitate poloneza numita Kalisz, unde traisera o parte din membrii unei ramuri a familiei sale. Calauza sa locala este o persoana pe nume Pani Ania.

‘Era indragostita nu doar de orasul Kalisz, dar si – lucru total neobisnuit in Polonia – de Nicolae al II-lea, ultimul tar al rusilor. Mi-a aratat cele mai frumoase ‘koscioly’ ale orasului, relicvele sfintei Ursula, voiam sa vad neaparat cupa regelui Cazimir, dar cand mi-am exprimat admiratia pentru catolicism, Pani Ania m-a lamurit intr-o engleza ingrijita ca este musulmana practicanta si a studiat patru ani la Londra, iar acum lucreaza la inchisoarea din Kalisz. Era perfecta Straina, perfecta si cu toate acestea ca mine, si mi-am zis ca intr-adevar Polonia nu-i pierduta cu asemenea oameni. Si tocmai Pani Ania mi-a aratat literele ebraice in caldaramul din Kalish.

Oamenii mergeau prin Kalisz in ritm alert, inca mai burnita si nimeni nu parea sa stie ca unele strazi ale orasului erau pavate cu pietre funerare din vechiul cimitir evreiesc. Inca in timpul razboiului, cand la Kalisz nu mai existau evrei, din cimitir au fost indepartate matevot, pietrele funerare evreiesti, care au fost taiate in patrate si asezate pe strazi cu dosul in sus, in asa fel incat literele ebraice sa nu se vada cand calci pe ele. Era un sistem de nimicire multiplu asigurat. Fie ca se stie sau nu de asta, oricine paseste de-a lungul strazilor din Kalisz calca in picioare pietrele funerare.’  (pag. 108-109)

Realitatea a creat in orasul polonez Kalisz una dintre acele metafore pe care rar le poate crea marea literatura. Polonia noua si oamenii ei noi, unii veniti de dincolo de alte orizonturi, calca, fara sa stie, zilnic, in mersul lor alert peste ramasitele unui trecut care cuprinde in el evreimea europeana, distrusa in Holocaust si ale carei ramasite au fost spulberate in lume dupa Holocaust. Situatia aceasta este una dintre consecintele ultime si ultimative a unei crime care nu s-a rezumat la distrugerea fizica a vietilor, dar a incercat si sa pangareasca mortile, si sa distruga memoria – atent, sistematic, in patrate, cu literele ingropate spre pamant.

Tocmai lupta impotriva uitarii si pentru recuperarea memoriei este una dintre temele principale ale cartii Katjiei Petrowskaja. Autoarea este descendenta a uneia dintre acele milioane de familii evreiesti sau aproape evreiesti care a trecut prin cei peste 70 de ani de regim sovietic si si-a pastrat in mod miraculos evreitatea, intr-o forma schimbata, ingropata, redescoperita si recucerita. De multe ori am auzit in Israel unde traiesc exprimari de dubiu fata de ‘evreitatea’ multora dintre imigrantii din fosta Uniune Sovietica – dubiu uneori fata de ‘puritatea’ dupa Halacha (legea religioasa evreiasca, care defineste evreitatea pe linie materna – esti evreu daca te nasti dintr-o mama evreica) dar mai ales fata de modul de viata, cu alte cuvinte evreitatea culturala. Pentru mine problema se pune exact invers. Este miraculos cum sentimentul de apartenenta nationala a supravietuit in mintile si sufletele a milioane de oameni apartinand la 3-4 generatii succesive, nascuti, crescuti, educati, fortati sa adere la un ateism internationalist care incerca sa stearga componentele nationale ale personalitatilor oamenilor (ca sa nu mai vorbim de cele religioase) si sa le inlocuiasca cu uniformitatea produsului suprem al ingineriei sociale comuniste – omul sovietic.

Cartea Katjei Petrowskaja este un ‘road trip’ – destul de haotic de altfel, dar cred ca haosul este intentionat lasat asa cum este, caci ce logica ar avea ordinea? – in spatiu si in timp, in cautarea memoriei colective si personale pierdute. Fizic calatoria incepe de la Berlin, din Germania in care s-a stabilit tanara evreica nascuta in Ucraina. Intr-o zi, amintirile, cele personale si cele colective, au revenit si au indemnat-o sa plece in aceasta calatorie:

‘Intr-o buna zi, pe neasteptate, m-am trezit cu rubedeniile in fata mea – cu cele din trecutul indepartat. In felurite limbi ce-mi sunau familiar, au murmurat in barba vestile lor de bun augur, si mi-am zis ca impreuna cu ele voi reusi sa fac sa infloreasca arborele familial, voi umple lacuna, voi vindeca sentimentul pierderii.’ (pag. 19)

 

sursa imaginii http://www.lapunkt.ro/2016/05/31/humanitas-la-bookfest-2016-peste-30-de-lansari-mai-mult-de-1000-de-titluri-la-raft-intalniri-cu-cei-mai-indragiti-autori/poate-estera/

sursa imaginii http://www.lapunkt.ro/2016/05/31/humanitas-la-bookfest-2016-peste-30-de-lansari-mai-mult-de-1000-de-titluri-la-raft-intalniri-cu-cei-mai-indragiti-autori/poate-estera/

 

Lupta impotriva uitarii inseamna insa pentru cineva nascut in Uniunea Sovietica sau in alte tari ale Europei vremelnic (dar un ‘vremelnic’ care a durat multe decenii) cazute sub dominatie comunista si o lupta impotriva falsei memorii. Caci in toate aceste tari a fost perpetuata pana la caderea comunismului o falsa recunoastere a ‘crimelor naziste’ cu o completa depersonalizare si denationalizare a victimelor. (Asa s-a intamplat si in Romania, unde manualele scolare mentionau ‘atrocitatile’ si chiar si lagarele mortii fara a preciza ca majoritatea victimelor fusesera evrei, si desigur, fara nicio referinta la partea romaneasca a Holocaustului.)

‘Dar nimeni si nimic nu trebuie uitat, cum scrisese poeta Olga BERgholz in amintirea celor un milion de victime ale Blocadei leningradene. Versul acesta era purtat in inimi, inlocuind amintirea din intreaga tara, nu puteai fugi de el caci a devenit o adevarata profetie prin adevarul sau evident si prin minciunile ascunse. eram indemnati sa nu uitam de nimeni si nimic, ca sa uitam cine si ce fusese de acum uitat.’ (Pag. 31)

Recuperarea este departe de a fi liniara si departe de a fi completa. Unele episoade sunt presarate cu umor, altele cu surprize. Iesita abia din adolescenta, in 1989, autoarea calatoreste pentru prima data in Polonia, tara aproape legendara pentru tanara nascuta in Ucraina, acolo unde sa nascusera parintii si bunicii. Si pentru prima data, tanara nascuta sovietica, gaseste un disc cu cantece evreiesti, si cu Steaua lui David pe coperta.

‘Toata viata noastra pictasem stele in cinci colturi, cele de pe pamant si cele de pe cer, stelele Kremlinului nostru, asa cum le proslaveam intr-un cantec, cunoasteam si-un alt cantec, in care o stea discuta cu alta, cantecul se canta cand porneai singur la drum – dar niciuna dintre stelele acestea nu avea sase colturi. In toata patria mea intinsa la infinit, nu dadusem niciodata pana atunci peste un Maghen David, nici ca semn, nici ca obiect.’ (pag. 61)

Fata aduce discul acasa, si deodata …

‘… bunica-mea, pe care de cand o stiam, si de cand o stia si mama, nu rostise niciodata un cuvant in idis, a-nceput dintr-o data sa cante si ea, laolalta cu discul. acele cantece zglobii intr-o tonalitate minora. fara capatai, mai intai urmand cuvintele, mergand dupa ele, apoi cu precizie in pas cu ele, si deodata, luand-o inaintea lor, voioasa, precipitandu-se, iar eu, ascultand-o, eram la fel de incredula ca atunci cand pipaisem Maghen David pe invelisul discului.’ (pag. 62)

Este foarte greu de caracterizat genul careia ii apartine aceasta carte. O carte de memorii? Galerie de portrete ai membrilor familiei, raspandite pe o durata de patru sau cinci generatii? Recuperare istorica? Culegere de povestiri si schite care amesteca toate aceste genuri? Ordinea nu este intotdeauna clara, arborele genealogic nu este desenat niciodata, si familia este destul de raspandita pentru a ramane cu semne de intrebare si a pierde detalii care poate nici nu sunt semnificative. Cele sase capitole ale cartii primesc fie numele care uneia dintre rudele apropiate (‘Roza si cei muti’ – instruirea surdo-mutilor fiind profesiunea didactica a famliei transmisa din generatie in generatie, ‘Deduska’) fie a unor teritorii mai mult istorice decat geografice (‘Frumoasa mea Polonie’, ‘Babii Iar’) fie reprezinta metafore care camufleaza oroarea (‘In lumea materiei neorganizate’). Am mai citit carti memorialistice dedicate Holocaustului (intre care ‘Lea, povestea familiei mele’ a clujeanului Andrei Klein, dar la Katja Petrowskaja formula este amestecata parca intentionat, in schimb scrierea atinge nivele exceptionale.

‘Uneori aveam senzatia ca ma misc prin molozul istoriei’ (pag. 68)

 

O asemenea fraza si povestirea care o cuprinde (‘Trenul’) ar fi suficiente pentru a justifica intreaga carte. ‘Telefonul din trecut’, din anul 1940 pe care il primeste mama autoarei intr-o noapte de Revelion, redescoperind dupa mai bine de jumatate de secol o batrana supravietuitoare care nu uitase nimic (spre deosebire de atatia altii, majoritatea, care au uitat sau au ales sa uite) este unul dintre episoadele cele mai emotionante ale cartii.

 

sursa imaginii https://www.deutschland.de/fr/topic/culture/arts-architecture/une-langue-dinnombrables-voix

sursa imaginii https://www.deutschland.de/fr/topic/culture/arts-architecture/une-langue-dinnombrables-voix

 

Cartea este plina de portrete extraordinare: generatii de dascali in scoli pentru surdo-muti, care parcurg toate cararile imperiului rusesc, de la Polonia si Viena dinainte de primul razboi mondial, trecand prin Kievul primelor decenii ale puterii sovietice, si apoi in exilul dincolo de Ural din timpul razboiului; bunica Roza care isi pierde vederea pentru a castiga acuitatea auzului dar mai ales a amintirilor; bunicul Vil care este ranit in primele zile ale razboiului si compenseaza devenind capacitatea intelectuala a familiei; celalalt bunic care cazut fiind in prizonierat supravietuieste, ajungand la Bergen Belsen in finalul razboiului desi era singurul membru ne-evreu din familia, insa pretul supravietuirii este asa de cumplit (si niciodata revelat) incat intoarcerea acasa va dura aproape patru decenii. Portretul cel mai interesant insa este fara indoiala cel al fratelui bunicului, Judah Stern, care in 1932 asasineaza un diplomat german, intr-o actiune rocamboleasca si misterioasa, ale carei motive nu vor fi aflate niciodata. Agent al NKDV-ului? idealist care incearca sa atraga atentia asupra tragediei sovietice care abia incepuse sa se desfasoare? Sau pur si simplu un nebun, care dintr-un accident a fost la un pas de a schimba, sau poate accelera cursul istoriei?

Capitolul dedicat masacrului de la Babii Iar este cel mai apropriat de genul de literatura – sa o numim – conventionala despre Holocaust. Autoarea a trait la cativa kilometri de locul crimei. Ceea ce este uimitor pentru cei care ai trait in atmosfera de dezvaluire si demascare a Holocaustului este faptul ca asemenea masacre, desi comise de Germania nazista, au fost ingropate in uitare de autoritatile sovietice, si ele complice la o atitudine antisemita:

‘Hitler i-a ucis pe cititori si Stalin pe scriitori, asa a rezumat tatal meu disparitia limbii idis. Cei care supravietuisera razboiului erau din nou in pericol. Evrei in intregime, evrei pe jumatate sau pe sfert – se reinvata cum e sa gusti procentele, si limba parca-ti ingheta lipita de un metal rece. Erau stigmatizati drept cosmopoliti apatrizi, poate pentru ca erau omorati netinandu-se seama de frontiere, ei, care intretineau relatii interzise cu strainatatea, si din aceasta cauza nu le era permis sa apartina marii familii a popoarelor sovietice fratesti. Douazeci de ani nu a existat aici la Babii Iar, nici un semn care sa aminteasca de masacre, nici un monument, nici o piatra, nici un panou. Omorului i-a urmat tacerea.’  (pag. 155)

Scena insa care ramane in amintire este episodul scurt al asasinarii strabunicii, al carei nume nu mai este sigur in istoria familiei. Poate, Estera. Ramasa singura in Kievul ocupat, incearca sa se prezinte convocarii adresate tuturor evreilor, care aveau sa ajunga la Babii Iar. Cu naivitate se adreseaza unor ofiteri germani.

‘Au impuscat-o pe loc, cu o rutina nepasatoare, fara sa-si intrerupa discutia, si fara ca vreunul sa se fi intors cu totul spre ea, absolut in treacat.’ (pag. 181)

Banalitatea raului, ar fi comentat Hanna Arendt.

Nu stiu care va fi cariera literara in continuare a Katjiei Petrowskaia. ‘Poate, Estera’ este nu numai un document, dar si o carte profund personala. In unele locuri pare a fi scrisa detasat, in altele apare si acel umor tipic sovietic sau est-european, dar multe pasaje par a fi strigate din rarunchi, scrise cu sange. Cartea a obtinut cateva premii marcante si a creat o rampa de lansare pentru o viitoare scriitoare importanta. Va putea Katja Petrowskaja sa scrie despre altceva? Va trebui sa asteptam cativa ani pentru a primi raspuns la aceasta intrebare.

 

A few weeks back I wrote about Bridge of Spies and I was mentioning the fact that I expected more than an OK+ story about the Cold War from a script written by the  and brothers. This feeling was now enhanced by viewing Hail, Ceasar!. The trailer was so promising – the anti-establishment brothers made a film about the Hollywood.  as the drunken (not even, actually) star in the historic super-production.  as the blonde brainless starlet. The bigger the expectations, the deeper the disappointment, they say. The brothers seem to have ran out almost completely of ideas and spices.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0475290/

source http://www.imdb.com/title/tt0475290/

 

Hollywood loves making fun of itself, but never forgets to mix a dose of nostalgia. This is what made The Artist such a huge success, plus of course the French charm. It’s 2016 however, and nostalgia should not be consumed in overwhelming doses. Yet, the Coen brothers seem almost to crawl in repentance to the big studios they succeeded to teach in the past a few things about digging for gold in the classical fabric of American stories. There is only one scene where the Coen spin and spirit succeed to remind the good old days – that’s the ‘ecumenical’ discussion in preparation of the Christ movie with the participation of Catholic, Easter-Orthodox and Protestant priests plus one rabbi. It looked and sounded like a good joke. The difference is that we used to have ten or more such good jokes in the Coen brothers films, now it was just one. The social content which is also present in many of their films is now reduced to a parody of the black-listing of the 50s combined with an incarnation of Communist hysteria (in a Malibu villa by the ocean of all places) which is maybe the second good joke in the film. Still insufficient.

 

(video source Universal Pictures)

 

In a season that was so deprived of comedies that The Martian got a nomination in the category at the Golden Globes, Hail, Ceasar! is still the funniest show in town, but it’s more by lack of competition. and looked genuinely bored in a film which should have been fun to make. is no comedy actor. The ones lucky to get more interesting parts are the amazing and who left me with the dilemma of guessing which film director he took revenge upon when building his character.

I am waiting for the Coen brothers to return.

 

 

I usually rely on the opinions of exquisite movie critics like Robert Ebert or James Berardinelli and it seldom or almost never happens to be in disagreement with one, not to speak both of them. Luckily I usually read critics opinions after seeing the film and so I did in this case as well, because I may have chosen to skip one of the most intelligent and well written action films I have seen lately. The story is not only well written and the pace of the action kept me on my edge for the whole duration of the film, but it also has logic and is credible, so I dare say that the two great critics got it wrong when they gave the two stars out of four treatment to the film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1401152/

 

The first sequences of the film introduce the viewers in the American-Has-Trouble-In-European-Big-City genre, with Berlin playing the role usually assumed by Paris. The hero is a biotechnology expert which in the first few minutes of the film loses his suitcase, his wife, and his identity. The losing of the identity is soon to be turned into the kind of situation where not only the hero starts to doubt his own self, but also the viewers start doubting what they have seen, or searching for the hidden signification. Another man has taken his identity, his wife seems to have become part of the plot or maybe she is forced to be one, a lot of people try to kill him, and whoever helps him is in mortal danger and does not survive much time on the screen. All this happens in a frozen Berlin in winter, and is filmed with a blueish filter that creates a metallic light atmosphere that just increases the anxiety. Acting is exact, Liam Neeson will not get another Oscar nomination for this role but he succeeds to make us care for him and so does Diane Kruger in the role of the woman who helps him, to find her life blown-up together with her flat in the action.

 

(video source movieclips)

 

This is the fourth film of director Jaume Collet-Serra, whose first film, a piece of horror name House of Wax I also enjoyed. He proves here that he understands the rules of the genre and can make well-paced and efficient movies. The quality of the film comes however first of all from the quality of the script – Unknown is simply brilliantly written, the terrorism and Cold War sequels intrigue reminding Le Carre’s novels provides a logical explanation which put for me every event in place in a story of lost memory and identity that could belong to the Bourne series. My preferred critics were wrong this time.

 

About Roger Ebert’s extraordinary fight with cancer you can read here.

In her book On Death and Dying, Elisabeth Kubler-Ross, MD describes five stages of coping with the malady that she observed in the psychology of many people hit by cancer. The stages may last for different periods of time and will replace each other or may exist simultaneously: denial, anger, bargaining, depression, acceptance. There is one common feeling through all these stages: Hope.

This information is well known by everybody who faced a disease that can be terminal or who had somebody close and dear who had to cope with such a malady.  Playwright Anat Gov not only has the chutzpah to bring to stage the very delicate and emotional subjects of dealing with cancer and the perspective of death, but also does it with artistic tools and from a perspective different from the one taken by the majority of the artists or writers who did it before.

 

source http://cameri.co.il/index.php?page_id=2195

 

There is no melodrama in the text of Sof Tov (which could be translated as Good End or even Happy End) written by Anat Gov and the staging of Edna Maze at the Cameri Theater in Tel Aviv. We are watching a comedy and a musical and if there is anything that is close in genre it is not the psychological journal or reflections on life and death but rather the kitsch medical soap operas that are quite popular on TV. However, the subject and the approach are unexpected. A famous actress enters hospital for chemotherapy for an advanced form of cancer. Statistics are not on her side, the disease was discovered late, she can at best win a few more years of life spent in hospitals and treatments, probably slowing but unable to stop the disease. She seems unable or unwilling to cope with the five stages of the relationship between sick people and fate, and decides to fight back her own way, refusing treatment soon after it started. Does she have the right to do it to herself and her family, has the medical personnel around the right to assist or must they continue the treatment against her own will? The moral and emotional questions asked by the play are smart and difficult if not impossible to answer. The amazing thing is that the low key approach and the comical register work so well in dealing with them on stage.

 

source http://cameri.co.il/index.php?page_id=2195

 

The mix of comedy text, music and dance on such a serious subject succeed to ask the right questions, put in move emotions and entertain most of the time in the version of the play created by Edna Maze. The emphasize is on the strong acting with a wonderful Anat Waxman in the main role, and a supporting cast in which the three actresses playing each one of the other three fellow patients creates wonderful portraits of the ex-rock girl, of the Auschwitz survivor and of the young haredi woman brought together by the destiny of the same malady. Oded Leopold as the doctor was the only actor which I liked less in the performance, he fits the exterior of the role but does not catch and relay the human vibration. Dancing and singing are not the best, the Cameri knows to do much better, and certainly Broadway or West End will do better if they will have the inspiration to take and remake this play. I am pretty sure that they will do it, as the daring and well written text of the play deserves an international career.

 

Monteverdi’s rendition of the story of Orpheus is a milestone in the evolution of opera, one of the first works that definitely crossed the barrier of the oratorio into a fully defined stage representation. It includes remarkable musical moments, arias and recitatives with fine instrumental backing, it has a clear story line and a duration that makes it fit to modern representations. No wonder it has been part of the repertory of big opera houses for many years, as one of the most representative and most popular pieces of the early baroque style.

(video source ladiszka3)

The version that I have recently seen on the Mezzo TV chain was put on stage at the Theatre de la Monnaie – the opera theater in Bruxelles which has a fascinating history of its own. I hope to have the time to write about it separately in a separate piece on the blog. The musical direction belongs to Rene Jacobs and the main role was sung by Simon Keenlydeside.

(video source FILMS7)

It is however the stage direction which is remarkable in this representation. Theatre de la Monnaie has a long tradition of supporting innovative ballet. Maurice Bejart was a ballet master here from 1959 to 1992, and I have seen one remarkable work of the ballet troupe in Tel Aviv a few years ago. This version of the L’orpheo is directed by Trisha Brown, one of the remarkable American choreographer of our times, and the result is as it can be expected a wonderful combination of music and movement, which fills in the recitative and instrumental parts with dance and acrobatics. It’s not an easy task for the performers, as the solo and chorus singers are required to sing and dance to fulfill the vision of a complete performance. Here is one example of the scene where Orpheus tries to cross the gates of the underworld.

(video source votregali)

Luckily I also found on youTube the final scene, with Simon Keenlydeside – the overall concept of music, dance, sets and lights can be well enjoyed in this sequence.

The 78th meeting of the Internet Engineering Task Force was hold in the heart of Europe – in the city of Maastricht, the Netherlands.

the IETF at the MECC

The venue of the meeting was The Maastricht Exhibition & Congress Center (MECC) not far from the place where in 1992 the treaty that defined the European Union and the creation of the Euro currency was signed. The location is a little remote from the center of the city, but frankly speaking the 20 to 30 minutes walk at night after dinner from the center to the nearby hotels did us just good, and the free pass that was granted to the IETF participants on buses during the week helped the lazy ones.

one shore of the Maas ...

The name of the city derives from the Maas (Meuse) river that crosses the city. The place is inhabited at least from the times of the Romans.

... and the other

The history of the city includes several interesting episodes. Good chances are that you have read about it during your childhood if you have read Alexandre Dumas’ novels. The death of d’Artagnan – the hero made immortal by Dumas happened during the siege of Maastricht by Louis XIV’s armies. The story is told in Dumas’ novel The Vicomte of Bragelonne.

the city seen from above ...

The city has many beautiful churches and at least two of them are outstanding. I will tell more about them and also bring up some pictures in one of the coming episodes.

... and down in the streets, at day ...

I love wandering on the streets of European cities like Maastricht.

... and at night

They are beautiful at day and at night.

terraces in the Vrijthof square

The week I spent in Maastricht was a pleasant summer week, following a wave of heat which had made the atmosphere challenging they week before (as we were told). The few showers were short and just cleaned the air. We could spent some of the evening dinners on terraces like the one in the Vrijthof square …

the Town Hall in Markt Square

… or the ones in the Markt Square.

a city of statues

Adding beauty to the picturesque streets are the statues that can be found in Maastricht at the crossroads or even on the sides of the streets. Most of them are not big in dimensions, in many cases at human sizes and proportions allowing for an feeling of intimacy and belonging to be established between the statues and the street walker.

Johannes Petrus Minckelers

One of the few that look at visitors from a pedestal is the statue in Markt Square of Johannes Petrus Minckelers, the inventor of the illuminating gas, who holds an eternal flame in his hand reminding all about his invention.

bycicles, bycicles

As in many other places in the Netherlands bicycles are a preferred means of transport. Locals are bicycling to work, to recreation, or to their commuting train stations.

the police orchestra plays for the IETF

The social event is the one moment of recreation that happens on Tuesdays of the IETF meetings allowing for a change of atmosphere and pace for the big heads who build and run the Internet.

rocking the boat at the IETF Social

The social at this meeting was organized on the boats near the river (who are used during the day for the tourist rides on the Maas). We had fanfare music, we had rock music played from the high deck of the boats, we had even tribal drums by the end. Food, wine and especially beer ran free, but beer will be the subject of a dedicated later episode.

If there is time for just one museum visit in Malta or Valletta I recommend it to be in the National Museum of Archeology.

(video source heartofmalta)

Located on the Republic Street, the 5th Avenue of Valletta which divides the city grid into two almost symmetrical halves, the museum is hosted by one of the beautiful palaces built by the architect of the co-cathedral Gerolama Cassan, the Auberge de Provence which was hosting the Provencal knights when coming into Malta. The palace was renovated by the end of the last century and the entrance hall and its beautiful painted ceiling is a great example of the architecture of the palaces of the first period after the foundation of the city.

auberge de Provence - entry hall

The collection of the museum covers several historical periods, however the megalithic finds section is by far the richest and the most extensive, with both a comprehensive and well documented timeline of the ancient history of the island, as well as a richness of objects and artifacts that document each period, plus a few exceptional top findings, among the most exquisite objects of such kind in the world.

Ghar Dalam animal heads

The first populations in the island were the agricultural and shepherds inhabitants who left the artifacts at Ghar Dalam from the period between 5200 and 4500 BC. They were related to the inhabitants of Sicily from the same Neolithic period, and actually objects found on site show that they were navigating or part of a cross-Mediterranean commerce that put them in contact with other civilizations of the same period.

red Skorba figurine

The immediate next period is well characterized by findings at Skorba. The figurines from the Red Skorba period (4400 – 4100 BC) are the first representations of human bodies found here, they are very similar to the Cyclades figurines again indicating a possible commerce and cultural interference, and were probably religious cult object.

fragment from the Hypogeum

One of the most famous Megalithic objectives to visit on the island of Malta is the Hal Saflieni Hypogeum with its monument and underground cemetery. It accommodates a limited number of visitors each day, and the waiting queue was a few weeks even in the out-of-season period when we visited Malta. Luckily the National Museum of Archeology has documentation and a few artifacts brought from that place that we could see and learn about it.

Hagar Quim Altar

The Hagar Quim Altar is another example of a valuable object, brought in this case from a place that we had already visited. The form and dimensions of the altar are very similar to ones in works by Brancusi, and it left me wondering if the Romanian had maybe seen photos of the monuments and made me see in a different perspective some of his stone works.

animal representation

The period of maximal development of the temples civilizations in Malta bring up some of the most representative objects of artistic expression of the stone and bronze ages. Representations of animals – mostly domestic as there were few wild beasts on the small surface of the island are typical for a culture that made of growing animals one of the principal sources of living.

heads

Back to human representation, some of the heads of the Temples period (4000 – 2500 BC) are superb.

standing statues

Many of the human representations were however having cult destination as are the standing statues from Tarxien and other places which presumably are fertility goddesses.

seated statues

A similar group of seated statues drew my attention as a proof that Botero did not really invent anything.

The Sleeping Lady

The absolute masterpiece of the Maltese Temple period art of The Sleeping Lady, discovered in the Hypogeum. It is interpreted representation of Death, the Eternal Sleep, but can also be viewed as a precursor of the Goya’s Majas and other reclined women portraits in the history of art.

The Venus of Malta

The Venus of Malta discovered at Hagar Quin is another representative piece of work, of an astonishing realism. Well, it may look different than Venus of Milo, or maybe beauty standards changed in the thousands of years in-between.

sarcophagi from Tarxien

The last great period of Megalithic art is the one represented by works from Tarxien, around 2500 BC. After that time the great period of the megalithic temples ends abruptly. The causes are not clear, maybe a natural catastrophe, maybe diseases, maybe over-exploitation of the natural resources. Ancient history of Malta ends here in any case, and so did our visit through the most interesting sections of this beautiful and recommended museum in Valletta.

Next Page »