memories


‘Privind lucrurile intr-o perspectiva mai larga si pornind de la ce ne-a rezervat soarta, care m-a facut nu doar participant la una dintre cele mai importante cotituri din istorie, ci si initiator si promotor al procesului de innoire a tarii mele, se poate spune ca am avut noroc. Am batut la portile istoriei si ele s-au deschis si pentru cei de dragul carora m-am straduit.’ (pag. 556-557)

Acest citat apare in epilogul cartii ‘Amintiri – Viata mea inainte si dupa perestroika’ semnata de Mihail Gorbaciov si aparuta in 2013 in colectia ‘bestseller’ a editurii Litera, in traducerea Justinei Bandol, cu o prefata de Adrian Cioroianu. Nu este citatul unui om prea modest, si unul dintre lucrurile pe care le aflam din lectura acestui volum este ca autorul cartii nu este un om modest, sau fals modest. Pentru un marxist prin formatie si convingere el pare sa fie convins de rolul personalitatii in istorie, in orice caz al propriei sale personalitati. Si nu a fost deloc un rol neglijabil.

Cine a fost Mihail Gorbaciov? Folosesc timpul trecut cu toate ca el este inca in viata, deoarece apreciez ca rolul sau pe scena politica este terminat si de mult a inceput vremea bilaturilor. O personalitate remarcabila pentru unii, un demon si un tradator pentru altii. Un politician stralucit sau poate un birocrat abil dar cenusiu, scolit la scoala de partid sovietica? Patriot rus si sovietic, sau dimpotriva, agent al CIA? Mai mult decat orice altceva, aceasta carte incearca sa dea un raspuns acestor intrebari. Raspunsul personal al lui Mihail Gorbaciov insusi. Un raspuns pe care cititorii de astazi si de maine il vor putea aprecia ca sinceritate si coerenta. Personal am fost destul de convins de autenticitatea opiniilor exprimate in legatura cu versiunea personala a lui Gorbaciov despre viata sa si felul in care aceasta s-a impletit cu istoria sfarsitului de secol si de epoca istorica. Este o carte cu multe lacune, inegala in stil si abordare, dezlanata uneori nu neaparat cronologic dar mai ales in expunerea ideilor. Tocmai defectele cartii si amestecul uneori stupefiant de dezvaluri si analize profunde cu platitudini de gandire nomemclaturista si limbaj de lemn ma fac sa cred in autenticitatea cel putin in parte a marturisirilor.

 

sursa www.litera.ro

sursa www.litera.ro

 

Exista un aspect personal care joaca un rol important in echilibrul cartii, mai ales in prima parte, si care se pierde spre sfarsit. El este legat de familia lui Gorbaciov si in special de relatia extraordinara cu sotia sa Raisa, a carei boala si moarte la care a asistat fara putinta de a ajuta l-au determinat in mare masura sa scrie cartea. Din cele trei parti ale cartii, prima care are si titlul (imprumutat de la Gorki) ‘Universitatile mele’ este de departe cea mai interesanta din punct de vedere uman, desi mai putin acuta si relevanta istoric si politic.

‘Generatia mea a fost cea a copiilor razboiului. Razboiul ne-a insemnat cu fierul rosu, si-a pus amprenta asupra caracterelor noastre, asupra intregii noastre conceptii de viata.’ (pag. 56)

Razboiul. ocupatia, foametea, refacerea economica au fost prima universitate a lui Gorbaciov, nascut intr-o familie taraneasca, de origine amestecata rusa si ucrainiana. Originea taraneasca il face sa perceapa destul de devreme contradictiile sistemului bolsevic si atitudinea dura fata de clasa taraneasca, tradusa in colectivizare fortata, deportari si foamete. Nu este clar cat din aceste revelatii timpurii s-au tradus in vreo atitudine de protest, probabil cam nimic, caci Gorbaciov incepe devreme cariera de activist si este trimis la studii la Moscova, unde ia cunostiinta cu mediile intelectuale, a doua (si adevarata) universitate si unde o cunoaste pe Raisa:

‘Sistemul de invatamant facea, s-ar fi zis, totul pentru a ne impiedica sa ne insusim o metoda critica de gandire. Si totusi, in ciuda lui, insusi acumularea de cunostiinte, ne aducea – undeva prin anul trei – la o etapa in care incepeam sa reflectam serios la ceea ce fusese deja studiat si asimilat … procesul de insusire al cunostiintelor, cu atat mai mult in universitatea moscovita, faimoasa pentru traditiile sale democratice, isi punea amprenta asupra mintilor noastre tinere.’  (pag. 81) ‘Fara acesti cinci ani de studentie politicianul Gorbaciov nu ar fi existat. Altitudinea intelectuala la care m-a inaltat universitatea m-a scapat pentru multa vreme de infumurare si de o prea mare incredere in sine, m-a ajutat sa rezist in cele mai grele perioade ale vietii.’ (pag. 115)

Perioada de dezghet in care Hrusciov s-a aflat la conducerea URSS coincide cu inceputul carierei politice a lui Gorbaciov ca marunt activist de partid nu departe de zona in care se nascuse. Din sirul de conducatori sovietici care l-au precedat Hrusciov este unul pe care Gorbaciov l-a apreciat in mod special, vazand in el un continuator al lui Lenin si un precursor al lui Andropov si al lui insusi, in antiteza absoluta cu Stalin:

‘… istoria nu va uita niciodata demascarea de catre Hrusciov a “cultului personalitatii lui Stalin”. Desigur, nu putem, asa cum a facut el, sa reducem chestiunea totalitarismului la cauzele externe si la caracterul nefericit al unui dictator. Este o abordare nu tocamai inteligenta, desi eficienta, a fenomenului, dar care din pacate, nu-i dezvaluie adevaratele radacini.’ (pag. 141)

Adevaratele radacini nu le dezvaluie nici Gorbaciov, tributar chiar si la multi ani de la caderea sistemului comunist limitelor gandirii si formatiei sale. Adevaratele radacini ale totalitarismului se afla in insasi teoria marxista fundamentala in sistemul sau de referinta si in scrisele idolilor sai ideologici Marx si Lenin, sustinatori si promotori ai luptei de clasa si ai utopiei de inginerie sociala pe care o reprezinta comunismul. Lui Gorbaciov nu ii lipseste curajul sau inteligenta, dar priveste lumea si istoria printr-o prisma deformata ideologic si o explica de multe ori intr-un limbaj tributar ‘Pravdei’.

 

sursa news.bbc.co.uk

sursa news.bbc.co.uk

 

A doua parte a cartii – cea care descrie anii ascensiunii de la pozitia unui marunt birocrat comunist de provincie spre elita puterii sovietice este si cea mai tributara in stil si continut (de)formatiei partinice. Psihologic este poate fascinanta combinatia intre descrierea ascensiunii care nu putea avea loc in sistemul sovietic fara compromisuri si intrigi de culise, intelegerea tarelor sistemului din ce in ce mai inchistat in doctrina si birocratie, si luciditatea omului de stat care incepe sa inteleaga necesitatea si inevitabilitatea reformelor. Multe pagini (si cand spun multe spun de fapt multe zeci) descriu in termeni aproape ziaristici (dar ziaristica de propaganda) planuri cincinale, masuri de imbunatatire a productivitatii, sedinte si masuri exceptionale. Am spus ‘Pravda’? Putea sa fie in aceeasi masura si ‘Scanteia’. Nimic insa despre dizidenti, despre represiunea care in anii 70 aparuse din nou sub regimul Brejnev, desi sub o forma mai atenuata decat in vremea lui Stalin.

Printre cele mai interesante pasaje se afla acelea in care Gorbaciobv analizeaza cauzele esecului sistemului sovietic centralizat si planificat in intrecerea cu economia libera practicata in tarile capitaliste in anii 80 ai secolului trecut:

‘Si doar era o perioada cand multe evolutii negative din viata tarii ar fi putut fi stopate, cand s-ar fi putut initia o serie de reforme. Dar vai! Timpul trecea fara de intoarcere. In toata lumea, sub impulsul revolutiei tehnico-stiintifice, aveau loc schimbari grandioase in sfera productiei, a comunicatiilor, a vietii de zi cu zi, schimbari care transformau radical functionarea societatii. Alte tari, trecand prin cautari dureroase, alesesera sa incerce sa raspunda la provocarile vremurilor, in timp ce sistemul nostru, care se baza, s-ar fi zis, pe o “teorie inaintata”, pe o abordare planificata, sistemica, si pe metode stiintifice de gestiune a economiei, repingea inovatiile, mergand impotriva cursului general al dezvoltarii civilizatiei.’ (pag. 294)

Gasim deci in incapacitatea de a dezvolta tehnici de comunicatii inca un factor hotaritor in caderea sistemului totalitar. Ajuns cu cativa ani mai tarziu in varful piramidei politice, Mihail Gorbaciov va incerca sa reformeze din interior sistemul pentru a-l salva, dar va fi prea tarziu. Inertia si rigiditatea structurilor unui sistem care a pus industria grea in centrul prioritatilor nu a mai permis adaptarea acestuia la cerintele economiei globale moderne. Expuse transparentei (glasnost) realitatile terne ale economiei si vietii de zi cu zi a cetatenilor Uniunii nu au mai fost acceptate si dupa cativa ani de agonie sistemul s-a prabusit. Dictatorii mai pe fata sau mai rafinati incearca sa evite si astazi difuzarea si accesul liber la informatie. Apar si vedem asta din Turcia pana in China, din Rusia pana in Burma, incercari de a construi ziduri informatice care sa rupa cetatenii de restul lumii si de a taia informarea libera in ambele directii. Mai devreme si mai tarziu aceste incercari sunt sortite esecului.

Capitolele finale ale celei de-a doua parti contin multe informatii fascinante legate de fazele finale ale ascensiunii lui Gorbaciov, relatiile dintre membrii de varf ai nomenclaturii sovietice, si anii de agonie ai sistemului in care trei conducatori varstnici si bolnavi (Brejnev, Andropov si Cernenko) au murit in decurs de doi ani. Nevoia de schimbare devenise evidenta chiar la acest nivel, si Gorbaciov pare a crede ca un amestec de conjunctura si de convingere a unora dintre colegii sai de generatie in legatura cu necesitatea innoirii sunt cele care l-au propulsat la putere. Ramane insa tributar formatiei sale, si credintei in leninism, descriindu-l de exemplu in cateva randuri pe Lenin ca pe un fel de ‘good guy’ pus in umbra istoriei de ‘bad guy’ – Stalin, si al carui urmas ar fi el pe linia Hrusciov-Andropov-Gorbaciov:

‘Reflectiile mele personale ca si discutiile cu Andropov, m-au dus la concluzia ca “mai multa democratie” va insemna si “mai mult socialism”. Aceasta formula vine de la Lenin, din acea ultima perioada a vietii lui cand el a inteles ca lucrurile in tara nu mersesera pe drumul cel bun.’  (pag. 382)

Prima propozitie din citatul de mai sus contine o lozinca fara acoperire. A doua este contrazisa de multe documente si interpretari istorice foarte diferite de cea a lui Gorbaciov, care arata ca Lenin – ranit intr-un atentat si incapacitat in ultimii sai ani de viata – nu a fost in modul de gandire mai ‘democrat’ si mai putin dogmatic decat Stalin.

 

sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev     sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev     sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev

sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev

 

Ultima parte a cartii contine cele mai multe promisiuni, dar este din anumite puncte de vedere si cea mai dezamagitoare. Ea se ocupa cu perioada in care Gorbaciov s-a aflat in fruntea Uniunii Sovietice, de la declansarea politicilor de ‘perestroika’ si ‘glasnost’ si pana la finalul dezamagitor din punctul sau de vedere al destramarii Uniunii Sovietice. In perspectiva istorica poate surprinde insasi credinta profunda pe care Gorbaciov si o parte dintre ceilalti conducatori sovietici o aveau il legatura cu posibilitatea de supravietuire a sistemului prin reforme, dar nu trebuie sa uitam ca lucrurile aratau cu totul altfel in 1985 sau 1986 decat le vedem noi acum. Si apoi, in definitiv, sistemul politic chinezesc supravietuieste pana astazi, ba chiar a devenit un succes la scara globala, insa el a sacrificat aproape complet sistemul economic – ori conducatorii sovietici, din relatarile din aceasta carte, nu par sa fi fost gata de un asemenea compromis, ei militand spre deosbire de Deng in China nu pentru o trecere la capitalism, economie de piata si globalizare, ci pentru o introducere treptata si limitata a unor mecanisme de piata, in paralel cu pastrarea planificarii centralizate. Cartea este plina pana spre sfarsit de analize in stil economic socialist.

Si in privinta relatiilor externe cititorul va gasi putine informatii inedite, care sa arunce lumina asupra evenimentelor cruciale care au avut loc in anii 80 si inceputul anilor 90. Gorbaciov scrie destul de mult despre intalnirile sale cu Reagan, dar o face dintr-o pozitie defensiva, incercand sa prezinte tratatele de dezarmare ca pe o realizare aproape exclusiva a sa, si chiar incercand sa argumenteze cu teza general acceptata ca Uniunea Sovietica si ‘lagarul socialist’ pierdusera razboiul rece. Iar cand vine vorba despre drepturile omului se intoarce limba de lemn si conceptia dogmatica:

‘In centrul dezbaterilor de a doua zi s-a aflat tema drepturilor omului – unul dintre caii de bataie ai lui Reagan: vezi Doamne, daca vrea sa-si imbunatateasca relatiile cu America, Uniunea Sovietica trebuie sa-si amelioreze reputatia in privinta libertatilor individuale. Eu mi-am spus parerile in legatura cu aceasta problema foarte importanta, dar am subliniat: Statele Unite nu trebuie sa impuna altora propriile standarde. Fiecare popor are dreptul la propria alegere.’ (pag. 431)

Propria alegere? Cand o avusesera poporul rus si celelalte popoare subjugate sistemului sovietic? Propriile standarde? Dar atunci cum ramane cu drepturile UNIVERSALE ale omului? Justificarea aceasta nu pare sa apartina celui creditat cu demontarea sistemului totalitar, ci mai degraba unuia dintre precursorii sai la carma sistemului.

Ultimele capitole ale cartii descriu fazele finale ale descompunerii Uniunii Sovietice. Ele par in mare masura o auto-justificare in fata istoriei, si o rafuiala personala cu Boris Eltin, descris ca principalul factor al destramarii Uniunii. Nu am destule informatii pentru a judeca unde se afla adevarul istoric, dar Gorbaciov este evident iritat si implicat cand scrie despre aceasta perioada, trecand uneori la referire la persoana a treia cand scrie despre el insusi (‘In februarie, Eltin a aparut la televiziune cu o noua afirmatie, de data asta o declaratie directa de razboi la adresa lui Gorbaciov’ - pag. 513). Cat de diferit este tonul in aceasta sectiune finala de stilul mult mai calm si mai elaborat al primei parti.

In pofida subtitlului ‘Viata mea inainte si dupa perestroika’ ‘Amintirile’ se sfarsesc odata cu destramarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991, si foarte putine pasaje inainte de sfarsitul cronologic se ocupa de perioada de dupa perestroika. Ar fi desigur extrem de interesanta o carte despre cele peste doua decenii scurse de atunci, despre viata lui Gorbaciov dupa ce a parasit Kremlinul, dar si analizele sale despre ceea ce se intampla in Rusia si in lume. Este bine totusi ca acest volum este intitulat ‘Amintiri’ si nu ‘Memorii’ caci lipsesc multe detalii, unele foarte importante. Gorbaciov nu scrie mai nimic despre rolul KGB-ului in istoria sovietica la care a participat, cu exceptia a vreo doua aluzii, din care una naucitoare prin sinceritate – in dimineata in care urma sa fie numit Secretar General al PCUS, Mihail Gorbaciov a scos-o pe Raisa in gradina pentru a se consulta cu ea, deoarece el, membru al Biroului Politic, era constient ca este urmarit si ascultat de propriile servicii de securitate si se temea de ele! Cititorul roman sau est-european nu va gasi nimic in aceasta carte despre caderea comunismului in Romania si restul Europei de est, despre evenimentele anului 1989, nici macar despre caderea zidului Berlinului!

Scriam la inceputul cronici ca a venit vremea bilanturilor pentru Gorbaciov. Ar mai fi de adaugat ca bilanturile sunt departe de a fi terminate, si aceasta carte – interesanta in multe detalii, si in special in dezvaluirile despre omul Gorbaciov si personalitatea lui – este departe de a fi cartea definitiva despre el, cel mult una dintre sursele de informatii pentru studii mai complete in viitor.

 

Gica Manescu ofera cititorilor blogului episodul final al amintirilor sale din vacantele iesene ale copilariei. Inca odata ii  multumesc pentru permisiunea de a prelua aceste fragmente din memoriile sale si il astept cu alte povesti din sacul sau cu amintiri.

——-

Asa am petrecut vacantele de Pasti in casa bunicilor mei din Iasi. Spre sfarsit, cu vreo 5 zile inainte de intoarcerea acasa, venea si tata. Am fost patru ani la rand. Cand eram in clasa IV-a, am calatorit in compartiment cu profesorul meu de ebraica si de Istorie a evreilor, domnul Naihin, insotit de sotie si un bebelus. Plecau la Chisinau, de unde erau originari. N-a ramas multa vreme la Focsani. L-a inlocuit domnul Derbarimdigher pe care l-am avut si la orele suplimentaere in liceu, in locul orelor de religie ale coleglior crestini. Numai ca noi veneam doua ore dupa amiaza.

Am fost foarte emotionat. Eram calator ca si dascalul meu. Dar se platea doar jumtate din pretul biletului. El a vrut sa se laude si a inceput cu mine, o conversatie, destul de usoara, in limba stramosilor nostri. Am reusit cu succes si mama a fost mai mandra ca alte dati. Rusine cu noi, copiii, nu ii era.

Revin la zilele mele iesene.

Auzeam, chiar din casa, un strigat, ca “mermur” si nu stiam cine si ce striga. Am iesit pe balcon si am vazut un  barbat cu o cobilita pe umeri, la care atarnau doua cazanele. Am intrat in vorba cu el, am coborat treptele si el vindea “mere murate“. Nu stiam ce gust au si am cumparat doua bucati. Am urcat repede  si am coborat, tinand in  mana o farfurie adanca. Mere, potrivite ca marime, cu coaja nu foarte subtire, cu miezul moale si gust dulce-acrisor. Nu poate fi clasat in randul “delicateselor“. Nici nu m-a satisfacut  in placerea gustativa, ca pistilul.

Les Halles in Paris - sursa theworldwidewine.com

In zilele de joi, bunica, cu o poseta in care ingramadise niste bani, o pornea de dimineata la Hala. Era, si poate mai este, pe strada Anastasie Panu, nu departe de noi.  Cu totii stim ce e “Hala“ (in Israel e painea alba, pentru sambata si sarbatori, afara de Pesah). O stim , cei care au locuit sau locuiesc in Bucuresti, ca “Halele Obor”, o stiu cei care  le-au vizitat la Paris “les Halles“ si asemanatoare in multe orase in lume.

Dupa cateva ore, bunica obosita si uneori cu batista stergandu-si fruntea a urcat treptele, urmata de un barbat care cara una cos cu diverse produse  alimentare. Le-a depus in bucatarie si a coborat. Langa scara era un  carut incarcat cu niste cutii, tot cu alimente. Era o programare pentru necesarul gosdpodariei, timp de o saptamana, in afara celor zilnice, cumparate in jur (paine, lapte, zahar, s.a).

O nostimada pentru mine erau  cele intamplate uneori dimineata. Stateam cu bunicii si prin  fata ferestrelor trecea spre WC-ul din fundul balconului domnul Goldner, proprietarul si vecinul de apartamet. Un om instarit, cu alura de boier, purta o jacheta din catifea cu fireturi. Bunicul, privea catre noi, si spunea in idish :”trece domnul G. imbracat cu hainuta de WC“. Ce sa stie el de acestea? Mama mi-a tradus si explicat si imi venea sa rad. El nu spusese unde se duce, ci pentru ce.

sursa http://www.thedailygreen.com

Mancam 7 zile acea ”paine nedospita“, azima, pasca. O rontaiala a ceva fara gust, dar care, ca semintele de dovleac sau floarea soarelui, nu te lasa pana nu le termini. Dimineata, bucati mici le puneam in bautura fierbinte – lapte,  cacao. Dar la pranz si cina? Cum sa savurezi sosul unor bucate daca n-ai si un miez de paine? Se faceau chiftele, delicioase – din cartofi sau din faina de pasca – “latchis “. Si in prezent tot asa. Traditia nu s-a schimbat. Se parea ca ne e foame mai mare si am manca ceva. Era simplu. In bucatarie, pe o masa, era pasca si intr-o oala de tuci, oua fierte, tari. Intram, luam un ou, il curatam si cu putina sare si pasca, il mancam lent sa nu se termine.  Nu aveam voie sa mananc doua oua. Doar era un procedeu aproape zilnic. Nu era recomandat, mai ales pentru un copil.

In ultima seara de sarbatoare, dupa ce apunea soarele si se termina, era o fuga pana la grecul, brutarul din apropiere unde se cumpara painea abia scoasa din cuptor. Pana acasa, coltul era deja inghitit. Ca in Tel Aviv, la Abulafia. Brutaria imi era cunoscuta, acolo  imi cumparam covrigii cu susan, placinta cu branza si covrigeii mici, de rontait, Delicii, nu numai copilaresti.

Dupa Pesah, cu familia, in tramvai, lasand la un colt, cladirea fastuoasa a Bibliotecii Centrale si peste drum  cofetaria “Tufli“ si “Clubul ofiterilor“  (azi cred ca acolo e ”Casa de cultura“), urcand dealul, trecand pe o strada frumoasa, un  bulevard – Lascar Catargiu, daca memoria nu-mi joaca o festa,  pe langa Universitate, am coborat la gradina minunata numita “Copou“ . M-i s-a aratat un arbore. Era  “teiul lui Eminescu “. Credeam ca e al unui iesean care traia sau murise.  Pe o terasa, ne-am instalat in jurul unei mese mai lungi, copiii au mancat prajitura sau inghetata, adultii, prajituri sau bere, cu alune.

Vizitam cunoscuti si familii inrudite, noi copiii, ne plictiseam, ni se serveau dulceata-serbet cu apa rece si prajituri de casa. Obligatii de bun simt, dar timpul trecea prea incet. Intr-un singur loc, la un frate al bunIcului, am intalnit un baiat de varsta mea si o fetita, ca sora mea. Nepotii care venisera cu parintii.  Parca il invidiam pe fratele meu, mai in varsta cu 4 ani decat mine, care ramanea la Focsani, pentru a putea sa-si petreaca o parte din vacanta de vara la Iasi. Aveam 2 veri si 3 verisoare, cam de varsta lui. Era pentru ei ca o petrecrere fara sfarsit.

Primeam de la bunic aproape zilnic, o ciocolata din  rezerva pe care el o pastra intr-un sertar incuiat. Doar el avea cheia. Mai erau si niste bani de cheltuiala. Timpul  se scurgea si a venit ziua plecarii acasa. Intr-una din valize, se aflau si daruri pentru noi. Condusi la gara, cu unii din familie, ne-am imbratisat si am simtit caldura celor apropiati.

Pana la varsta de 11 ani, eram in aceasta perioada la Iasi. Ritualul era asemanator, dar intelegerea mea si dorinta de a cunoaste era crescuta. Am vizitat familiile noastre in diverse cartiere  si strazi, ale orasului (Sf. Lazar, Arcului, langa gara, s.a.) Imi placea sa vad activitatea din atelierul de mobila. Mirosul specific si rezultatul muncii imi dadeau admiratie. Era bunicul meu.

Eram cel care punea intrebarile – “Ma Nishtana“,  adica prin ce se deosebeste seara respectiva, de alte seri.

sursa boston.com

Am continuat, de sarbtoarea respectiva, sa particip cu familia adunata, la bunicii focseneni, ani la rand, inainte de episodul moldovean. Si cand eram deja adolescent,  tot in stanga bunicului sedeam si intrebam.

La Iasi am mai fost in  doua cazuri de ingrijire a sanatatii. In August 1927, inainte de a intra in clasa I-a de liceu, am avut o apendicita care trebuia operata. Cum in oras, medicul – Dr. Iancu- era capabil, dar conditiile de spitalizare neprielnice, am plecat la Iasi. Internat la Spitalul de copii Dr. Ghelerter, pe strada Ghica Voda, am fost operat de Prof. Hortolomei, ca invitat pentru efectuarea interventiei chirurgicale. Tata i-a fost recunoscator prin plicul inmanat si cu restul femiliei, ca totul a decurs normal.

O mica intrerupere destul de nostima, dar interesanta. Profesorul,un barbat voinic, avand parul blond-roscat, crescut intre evrei, vorbea idish. Avea in cabinetul lui multi pacienti evrei si era Seful unei Clinici chirurgicale la Spitalul Sf. Spiridon. Unii evrei iesenii, il socoteau de ai lor si-l numisera “Ortolomeier.” Cand am intrat eu in Facultate, el fusese transferat la Clinica spitalului  “ Coltea“, din Bucuresti. Am avut ocazia sa-l cunosc  in anii 57-58, cand am fost trimis de spitalul unde lucram, la un curs de perfectionare, timp de 6 luni, langa alti 9 colegi din diverse spitale. Am invatat metode noi, acolo s-au facut primele operatii pe inima. El a fost Presedintele comisiei de examinare, la incheiere. El a semnat certificatul de absolvire.

Reiau povestirea, care se apropie de sfarsit. La inceputul lui septembrie am plecat sanatos acasa si in buzunarul jachetei, un stilou Waterman, printre primele aparute, cadoul bunicilor. Am inceput scoala la 15 septembrie si peste incheietura mainii stangi, purtam cu mandrie, ceasul “Omega“ cadoul bunicilor de acasa. L-am purtat ani multi, doar introducand in alta gaurica,  acul de inchidere al curelusei, inoita din cand in cand.

La 16 ani,  vara lui  1932,  muscat de un caine, am plecat din nou la Iasi, pentru tratamentul antirabic, neexistand  la noi.

Din anul 1934, am fost mai mult la Iasi decat in Focsani sau alte locuri.  Bunicii se mutasera mai spre centru, intr-un apartament mai confortabil, la etaj. La parter era magazinul si depozitul-atelier. Iacob, omul de nadejde si de ajutor, tot in putere, era prezent.Ne-am salutat. Scara numai a lor, si usa de la intrare se putea incuia. Fratele cel mic al mamei devenise tovaras cu tatal lui, care mai imbatranind, a redus din activitatea manuala. Verisoara mea cu care ma jucasem cu “Diabolo“ si altele, daduse si ea bacalareatul. Alta lume, dar totusi aceiasi. A amintirilor. Alta moda feminina, alte coafuri, barbatii fara mustati, daca le aveau. Automobile pe strazi, dar tramvaiele, alunecau pe aceleasi sine, scartaind si cu aceleasi numere, dupa directii: Pacurari, Copou, Gara,Tatarasi  sau in retur, unele se intorceau  si se putea  citi : Nicolina, Socola.

Facultatea de Medicina din Iasi - sursa calificativ.ro

Eu, cu un sentiment deosebit,de studiu si cu gandul la viitorul medic ce voi deveni, am pasit la 1 octombrie, in amfiteatrul mare al Facultatii de medicina. Ne-a salutat Decanul si am inceput sa cunosc colegii. Dupa numele citite din catalog, de secretarul in functie, intorceam capul, ca fiecare, catre cel care se rdica, spunand “ prezent”, pentru reperare cine e, ca sa ma alatur. Asa am cunoscut cativa, cu care am ramas prieteni, chiar in Bucuresti, fiecare medic cu specalitati deosebite. Au murit toti. Nici unul in Romania. In Israel sau USA. Eu sunt supravietuitorul.

Acolo mi-am  gasit viitoarea sotie si tot acolo, la doua luni dupa casatorie,  am trait pogromul din iunie 1941.

Gica.

Partea a doua a amintirilor lui Gica Manescu se potriveste cu perioada in care ne aflam si ne prilejuieste o comparatie intre sarbatorirea Pesah-ului acum si atunci.
———–

Eram la cateva zile inainte de Pesah. Pasca, achizitionata din timp, se odihnea intr-un cos din paie, ca o lada mare. Astepta  deschiderea. Rezerva de oua era facuta si ouale linistite erau in camera de langa bucatarie, o camara. Se dadeau jos dintr-un dulap vesela si tacamurile pentri zilele  restepective. Bunica (cred ca era in jur de 65 ani) era ajutata de fica ei cea mica, domnisoara care a terminat scoala si astepta sa ia locul surorii ei mai in varsta ca ajutoare in scriptologia magazinului familiei. Bunicul era patronul unui magazin – atelier de moblia importata din Austria si Germania, dar cu un maestru tapiter lucrau si reparau somiere, cu arcuri foarte bune, rezistente si elastice.

Venea seara de Seder. Masa intinsa si cu un adaus, cu cateva scaune imprumutate, aranjata cu tot dichisul si cele necesare, astepta oaspetii. Nu erau decat membri familiei. La ora indicata – bunicul in capul mesei  si eu la un loc de onoare, in stanga lui. Eram acela care trebuia sa puna intrebarile, scrise in suluri vechi, de vreme indelungata. Le stiam pe din afara, caci profesorul de ebraica s-a straduit sa le stim. Nu citite, ca era mult mai dificil, desi alfabetul ebraic fara vocale era  pentru noi dotat cu puncte si liniute.

Moshe Castel - Passover Seder - source christies.com

Cu vocea clara, putin emotionat la “premiera“, dar fara trac, am intrebat cu ce se deosebeste seara respectiva de celelate. Ca mancam numai pasca, nu sedem  pe scaune,  ci putin rezemati (in teorie) si altele, despre obiceiuri si traditii.

Fac o mica paranteza si relatez ce mi s-a intamplat mie aici, in urma cu vreo 10 ani. Vazusem pe o nota de plata pentru reparatia cazanului colector de apa de pe acoperis – DUD, trei litere DVD. Dupa o vreme am citit ceva si n-am inteles ce legatura avea cu cazanul. Erau acelasi trei litere. Am intrebat pe cineva si mi-a explicat ca e vorba de DAVID.  Se scrie DVD. Ignoranta, nu mult imbunatatita. Ramane intre noi.

Revin. Au venit explicatiile, pe care nu le intelegeam ca si altii dintre oaspeti, dar se stia cum decurge seara. Unchii mei aveau si ei carticelele respective si le frunzareau. S-a cantat dupa ce s-a terminat partea religioasa. Niste cantece mici,traditionale. Povestea unui ied.

A inceput partea principala – mancatul, bautul  spriturilor, putini erau  bautori de vin fara adaus de sifon. Copiii au avut si ei dreptul. Nu s-a cherchelit nimeni. Cu burti pline dupa supa cu galuste, peste, carnea cu garnituri, a venit desertul, care era pacat de refuzat. A urmat  goana catorva dintre cei mai tineri, sa gaseasca pasca ascunsa (aficoman) . Si despartirea cu sarutari si urari de bine.

Dar erau si zile ploioase. Ma jucam cu o verisoara de varsta mea (traieste in Holon, langa familia ei ) cu “Diabolo“ si nu aveam dexteritatea. Nu vazusem inca. Este ca un mosor mare, dar facut ca si cum ar fi doua conuri lipite la varfuri. E dintr-o guma tare si prin mijloc trece o sfoara subtire, lunga si cu manere la capete. Se azvarle in sus si se prinde iar. E foarte greu. Am vazut  mult ma tarziu, pe la spectacole de cabaret, jonglerii. Sau ne asezam la masa, la o partida de domino, fara o judecata, ci la potrivit punctele negre. Sau tintar cu boabe de fasole albe si negre,”spanzuratoarea“ joc de complectat cuvinte, “Popa prostul“ cu carti de joc, sau mai citeam din “Dimineata copiiilor”, pataniie lui Haplea si Frosa.  Cum vremea era in  general frumoasa m-am incumetat si mama a fost de acord sa ies pe strada.

Trei Ierarhi - sursa ceasuripentruromania.ro

Drumul era usor, fara pericole. Ieseam imediat la dreapta, treceam pe langa  gradina Teatrului idish –“La pomul verde”, intram in  scuarul din fata Teatrului National, admiram statuia lui Vasile Alecsandri (nu stiam inca de el ) si cu un betisor invarteam un cerc de lemn in  toate directiie. Fugeam dupa el.  Alte ori mergeam la stanga dupa iesirea din bolta, ajungeam in cativa pasi in strada Stefan cel Mare, pe  acelasi trotuar treceam pe langa cladirea impozanta a “Corpului 5 de armata“ ( nu stiam ce e aia si unchi mi-a explicat in cuvinte putine, sa prind esentialul. Nu ma interesa). Vedeam peste drum Mitropolia in care nu intram. De frica? De rusine? Ce sa fac acolo?  Mai incolo, ma opream si vis-a-vis este Biserica Trei Ierarhi, cu ziduri exterioare deosebite. Dar pasii ma duceau la Palatul de Justitie . In piateta mare si la mijloc troneaza impozanta, statuie ecvestra a lui Stefan cel Mare. Tot nu auzisem de el si am primit cateva informatii simple. Daca se intampla sa merg invers pe strada principala, pana in strada Cuza-Voda, ajungeam in “Piata Unirii“, in fata Hotelului Traian, statuia inalta a lui Alexandru Ioan  Cuza.

statuia lui Cuza Voda din Iasi - sursa ro.wikipedia.org

De el stiam cate ceva. Bunicul meu din Focsani, imi povestise intamplari din timpul Unirii si a aceluia care a fost Domnitorul celor doua Principate romane. La Focsani, in Piata Unirii, este un monument in amintirea evenimetului din 1859. Aici s-a cantat si imnul respectiv in timpul dansului horei de infratire.

Mai aveam, o curiozitate. Stiam ca mama invatase la scoala maicilor  catolice “Notre Dame de Sion“ si intr-o zi ne-am dus intr-acolo sa privim  pe din afara. Traversand strada  Cuza Voda, la o incrucisare o statuie impozanta a unui barbat in picioare. Citesc : Miron Costin.

statuia lui Miron Costin din Iasi - sursa okazii.ro

Nu stiam cine este si nici mama nu mi-a putut explica exact. Stia ca e cineva care parca era cronicar. Ne-am limltat la atata. Nu voiam sa stiu ce este un cronicar si ce face. Peste drum era deja scoala. Ziduri inalte ca nu se putea vedea nimic in interior . Am mers de-a lungul ei spre strada Ion Bratianu, am vazut intrarea cu o usa frumoasa si ne-am oprit cateva minute, mama gandind ca poate va iesi una din  maicile inca din  timpul ei, de peste 15 ani. N–a fost sa fie.

Institutul Notre Dame de Sion Iasi - sursa ziaruldeiasi.ro

Ma opresc aici. Cum se apropie sarbatoarea de Pesah, e bine venita, cred eu, relatarea, cum era acum peste 85 ani, cum era si ce se facea, intr-o casa a  unor evrei traditionalisti, de conditii materiale si sociale bune.

Dar ideile nu s-au terminat si amintirile revin in memorie. Daca aveti  rabdare  si dorinta, cum s-a scris, veti mai putea citi.

Gica

Prietenul Gica Manescu continua sa scotoceasca in sacul cu amintiri si acum ne relateaza despre copilaria sa in Romania dintre cele doua razboaie mondiale.

——-

Cum mama era ieseanca, pleca sa-si viziteze parintii din cand in  cand, sau veneau ei la noi.

Cand implinisem 7 ani si sora mea trecuse de 3 ani, s-a decis sa petrecem Pesah, in vacanta scolara (eram in clasa I-a) la bunicii si familia din Moldova. Plecam cu mama, tata urmand sa vie spre sfarsit cand erau si zilele de Pasti ale crestinilor.

gara din Iasi - sursa buciumul.com

In acceleratul dn Bucuresti spre Iasi care sosea la Focsani cam dupa ora 16 ne urcam intr-un compartiment de clasa II-a, cu bancile acoperite cu o catifea albastra. Prima oprire – statia Marasesti. Sora mea voia sa mearga la WC. Mama ii explica, va merge dupa plecarea trenului. Cand acesta se punea in miscare, mama  ii propunea, dar ea nu mai avea nevoia. Asa  la Tecuci.  Din bagaj se scotea mancarea pentru cina. Era totdeauna friptura de pasare, paine alba proaspata si niste fructe. Din termos, apa rece. Mancam si mititica adormea. Eu ma uitam afara. Pe la 8 seara era pregatirea de coborire, ajungand in statia ultima, a oraseluiui Barnova, renumit prin sanatoriul lui pentru boli pulmonare. Cand treceam de suburbia Nicolina se dadeau bagajele jos, ne imbracam si eram gata, desi era statia terminala si nu  era zor. Pe peron bunicii si inca cineva dn  familie. Mama avea acolo 2 frati si 4 surori. Luminile din strada parca ma orbeau. De fapt nu era o iluminatie “ a giorno “. Trasurile mici, cu un cal, doar pentru doua persoane adulte. Ne cataram in cateva dintre ele si se  pornea la deal, spre strada Marzescu, Nr. 17. Strada centrala, si curioztatea mea era in crestere, mai ales dupa oprire si coborire. Mama a luat-o pe sora mea de mana si eu alaturi, insotiti de cei care ne-au intampinat. Era o intrare cu o bolta de vreo 6-7 metri adancime si destul de inalta. Ca patrunderea intr-un tunel. O curte mare, ca un patrat, cu apartamente putine la parter si lateral, doua scari de lemn  pentru a urca la balcoanele inconjuratoare.

Ma tarziu, dupa 1-2 ani, ca plecam cu regularitate, mi-am dat sema ca cele doua balcoane cu apartamente similare erau  ca doi gemeni. Daca s-ar fi  unit prin alunecare, rezultau cele 4 laturi egale ale poligonului.  Mai tarziu mi-am dat sema ce constructor priceput a fost respectivul la anii de atunci. Un lucru ma deranja. Daca putea fi apa curgatoare in apartament, de ce WC –urile erau in fundul balconului, pe un  perete separat ? Fiecare locatar avea cheile unuia. Rezervorul cu apa si lantul cu maner, erau la indemana. Cand am venit ca student, bunicii se mutasera, mai spre centru.

Mi s-a explicat ca sub noi, e o ceainarie si spatele tipografiei Damsker, in care se tiparea si renumitul ziar iesean “Opinia“.

Pe sora mea au culcat-o dupa ce a mai mancat o prajitura de la bunica. Si eu am primit. Adultii s-au asezat la masa.

Am iesit pe balcon. Aer proaspat de primavara. Era doar aprilie.  Privind in  fata, vedeam, cele doua turnuri ale Mitropoliei , de pe strada Stefan cel Mare. Se vedeau in intunecimea noptii cadranele luminate ale orologiilor care sunau timpul: o bataie de clopot la “si un sfert“, doua la “jumatate” si trei la “fara un  sfert”. Apoi numarul orei respective. Deranjau pe neobisnuiti, dar cei din apropiere parca erau surzi. Stelele  pe cer si linistea noptii ce se instala m-au impresionat. Nu-imi inchipuiam asa “spectacol”.

strada in Iasii interbelici - sursa zilesinopti.ro

O surpriza si o premiera am avut-o a doua zi dupa amiaza. Tot din balcon, priveam in curte si vedeam cum se aduceau mese si scaune in  jurul lor, aranjate de patronul ceainariei. Au inceput sa vina clientii. Era o zi mai calduroasa. S-au asezat cate  2 -3 la mese si li s-a adus ceaiul. Se stia fara vorba sau comanda.

Niste ceainice butucanoase,  fara capac contineau  apa clocotita si peste ele un  ceainic mic in care era esenta concentrata din ceai. O farfurioara cu niste bucati de zahar cubic. In loc  de ceasca sau cana, un  castronel in care se turna ceaiul preparat  si un sfert dintr-un cub de zahar pe limba. Sorbeau, mai vorbeau si se stergeau cu batistele, pe frunte si obraz. Erau transpirati.

Bunica mi-a explicat ca se bea “paruski” – ca rusii- (erau multi basarabeni) si ca prin iesirea apei oamenii se racoresc.

Iesind pe trotuar, langa intrare, era bacania lui domnu Oizer. Maruntel si plinut, cu un  sort, incins la mijlocul burtii. Avea de toate. In fata tejghelei, cativa saci cu fasole alba, faina, orez si o putina cu scrumbii marinate. Pe masa, borcane cu acadele si caramele, stafide,  ciocolate si rulouri de pistil. Acestea erau ca niste foi de caiet din pasta de caise, dulci acrisoare. Un leu una si eu cumparam doua, sa impart  cu sora mea. Uneori trebuia sa astept sa termine cu un client de inainte. Daca vindea scrumbie, apuca cu mana din interiorul putinei si imediat in hartie de ziar. Isi stergea mana pe unul din saci si apoi pe sort. Invelea pistilul tot in hartie de ziar.

Gaseam si acasa, in Focsani, la domnul Spiegelman. Ceva ma bine aranjat si dotat. Pe aici, n-am mai cautat, dar in urma cu ani am gasit in  Ierusalim, in  bazarul arabesc.

Cu trecera anilor trec si poftele. Dar sunt sigur ca as maca pistil, cu placere si amintire.

Pentruca amintirile si “ocupatiile“ mele nu s-au limitat aici, intrerup, sa nu fie relatarea prea lunga si in curand veti cunoaste urmarea. Ca un mic serial.

Am tinut seama de sfaturile lui  Dan, Vic si Pierre. Cei care au amintiri din timpuri mai indepartate noua si majoritatii dintre cititori, sa nu le tina pentru ei. Sa stie si altii, cum traiau bunicii nostri si preocuparile lor, si modul de a le rezolva. Asta incerc sa fac. Reusita o veti aprecia voi, cititorii. Voi avea un  test de a continua sau a pune punct.

Prietenul meu doctorul Gica Manescu mi-a permis preluarea pe blog a acestui nou fragment din amintirile sale. De data aceasta este vorba despre limbile straine.

————

Pana in clasa  I–a de liceu, in  afara de romaneste mai auzeam uneori idisul bunicilor. Nu ma interesa, nu  intelegeam. Acasa nu se vorbea. Am dat de franceza. Mi-a placut si mai ales ca mama invatase  la scoala de maici Notre–Dame in Iasi. Ma ajuta si devenisem ca un favorit al profesorului Eram acela, care la o intrebare, ridicam imediat, degetele in  sus.

In studiul medicinii toate tratatele erau in  franceza. Asa ca stiam deja destul de bine.  Am mai invatat si alte limbi, dar unele, mai rare, doar pentru ocazii. Nu o intelegere buna, nu o folosire decat ocazionala.

source adviceforyou.org.uk

In vara lui  1966, cu o “foaie de calatorie“ (nu se dadeau pasapoarte pentru “tarile fratesti”), cu sotia si fiul nostru, ne-am suit  in masina, directia Bulgaria. Aveam “Leva” moneda pe care Banca Nationala o schimba, in locul ”Leilor”.

Frumos, bine, am vizitat multe locuri, mai mult la Varna. La Sofia, am cautat sa facem ceva “shopping“ inainte de plecarea la Tarnovo, o  splendoare de oras.

In  magazine se gaseau mai multe produse decat in Romania, importandu-se in  deosebi din Grecia, tara capitalista. Sotia mea, cauta niste colanti de o calitate mai buna. Am intrat intr-un magazin in care, dupa cele din  vitrina erau articole pentru femei. O vanzatoare tinerica, amabila, vorbitoare de bulgareste. Cum s-o facem sa inteleaga ce cautam ? Atunci mi-a sclipit ideea salvatoare. Cu degetul aratator spre sotie, am ridicat un picior si i-am aratat ciorapul meu. A zambit si ne-a spus pe limba ei : Ciorapi? Am inteles. Am cumparat si multumiti, am plecat cu pachetul.  La Bazargic am vorbit romaneste si mi-am achizitionat o jacheta de iarna care a facut furori acasa. Mai tarziu, nici n-ar fi intrat in discutie. Romaneste am mai vorbit la Balcic, unde dadusem de un  restaurant multumitor. La Varna, prin recomandatie, am locuit la un medic ginecolog – Jacob – care ne-a inchiriat  camerele. Erau vorbitori de franceza. El avea si cabinet particular. Avansul Bulgariei.

source fun-books.com

Intr-o calatorie in Italia, de la Sienna  locuisem in camera prin a  carei ferestra se vedeau firmele a doua magazine:  “Macelleria – Carne” si “Pane“ . Stiam deci, ceva italieneste. In compartimentul trenului spre Roma sedea pe banca de vis-a-vis o pereche, care parca era atenta la ce vorbeam noi. La un moment dat,  doamna intreaba ce “dialetto“ vorbim, ca ei, inteleg  aproape tot.  Ma intrebam: stiau ei romaneste sau noi italiana?

In Israel am dat de o limba grea, nu pe cantar, in totalitate, in care vocale nu exista si alfabetul e cel ebraic. Doar cifrele sunt cele arabe. O etnie inrudita cu noi.

Imi amintesc ca un ziarist cu o nuanta de humor spusese  “Invatati limba ebraica, zambind“. Numai asta ne mai lipsea. Ca si lozinca din Romania, dupa 1945, cand prin ARLUS si alte mijloace de propaganda, eram  sfatuiti cu “Invatati limba rusa, cantand”.

La Bucuresti, cand se infunda o  chiuveta era simplu. Aveam o  pompa de cauciuc ca un clopot, cu o coada mica, din lemn. Prin apasarea de cateva ori pe gaura de scurgere, se absorbeau murdariile. Ni s-a intamplat si aici. Am intrat in magazinul cu de toate, si am cautat sa-i explic vanzatorului ce caut. M-a intrebat: “Pompa?”. Credeam ca stie limba mea materna. Nu. Era a lui.

source yogainmyschool.com

Tot din Romania stiam ca aveam  niste seturi din diverse materiale care inlocuiau fetele de masa. Se pun sub farfurii. Practic si simplu. Cautam, dar cum sa cer? Cum sa explic? In fine, ngustorul a inteles si ne-a indreptat spre alt magazin si sa cerem “individualii “.

Tot simplu ar fi fost, daca stiam,  cand la farmacie, am vrut sa cumpar un irigator, ca tot asa se spune si in  ebraica, sau cand in discutia grea cu un functionar, la o institutie, m-a intrebat: ”Ata rotze informatzia al hasituatzia selha.. ?“ (doresti o informatie asupra situatiei tale?). Ce limba usoara, e ebraica !.

source excelsiorlearningcenter.com

Sunt doar cateva intamplari.

Dar cine n-a trait clipe asemanatoare? Ma refer  la imigranti, nu la cei nascuti si scoliti aici. Dar fiecare isi rezolva poblemele. Daca acum peste 40 ani (fusesem in concediu in 69) oriunde intalneai romani, acum 20 ani pretutindeni rusi, nu stiu ce va fi in viitor. Cu etiopienii,  a fost ceva mai deosebit. Va predomina engleza  sau spaniola ? Veti trai si veti vedea.

­­_______

Dr. G. Manescu

Martie 2011.

Strada Centrala din Focsani - sursa www.artline.ro

Ramasesem pe culoarul vagonului, sa tin usa deschisa intre ploestenii. Nu erau de statura inalta, cel putzin ca mine 175 cm. ci mai marunti si doamna mai rotofee.Se misca mai greoi. El reuseste sa urce (prima treapta era destul de sus) si mai veneau doua, pana la culoar. Domnul intinde mana spre sotie, dar nenorocire. Mecanicul, face semnul de plecare, trage sirena, si in suieratul ei, trenul porneste lent. Doamna cauta mana sotului, o prinde, fara putere. Ei disperati, ca si mine. Trenul mareste viteza, lumea de la ferestre si cea de pe peron, vede   scena, se trage semnalul de alarma. Trenul se opreste. Se aduna toti spre noi. Seful garii, oameni straini si un sergent al politiei. Ne inhata  si ne duce in birou. Se telefoneaza imediat la Politia orasului si se  vorbeste cu cineva de la biroul Sefului  Sigurantei, un Comisar Sef . Cei trei  “acuzati “  sed ingandurati pe o banca. Cam dupa 20 de minute,se deschide brusc  usa si cu gura cat o sura, intra tipand Seful Sigurantei. Am zambit  si m-am calmat. Era domnul Lapusneanu. In  urma cu un an, transferat cu sotia (evreica) de la Timisoara li s-a rechizitionat  una din cele mai bune camere si anexe de pe lista Primariei. Era in casa noastra. Oameni linistiti, Ea, o femeie tanara, s-a lasat, chiar cu multumire si respect in a asculta sfaturile  gospodaresti date de mama mea. El linistit. Nu ne-au deranjat, chiar la folosirea salii de baie cu anexele si in bucatarie. L-a ajutat pe tata, sa plece cu mama, la consult la Prof. Parhon, in  Bucuresti, in al carui tratament endocrinologic se afla. Aveau nevoie de autorizatie  speciala. Pe un ton categoric, a ordonat Sefului garii, sa faca un Proces Verbal scurt, sa fie semnat si restul e treaba si grija lui. Am iesit, cu capetele plecate, ploiestenii ingandurati. Ne-am suit in  trasura cu care venise, si intreaba :” Domnule Doctor, va duc intai pe Dvs. acasa?

Liceul 'Unirea' din Focsani - sursa www.viatadeliceu.ro

Insotitorii mei, n-au stiut ce sa creada. Au inteles ca ei trebuie sa-i faca un dar banesc. La revedere, in fatza casei noastre. Nici n-am povestit imediat, toata aventura. Era joi. Sambata dimineata la ora 8, trebuia sa ma prezint  la un regiment din garnizoana Focsani, la capatul orasului. Am fost punctual. Mai erau, cred  inca numerosi concentrati, poatespre 100. Evrei puri. Un plutonier ne-a ordonat sa facem un care si in mijlocul lui,cu vocea baritonala, ne-a anuntat ca vom avea de pregatit un aerodrom, cu doua benzi – decolare, aterizare, de dimensiunile….Trebuia sa curatam iarba si balariile si apoi sapaturile, sub supravegherea lui si a doi tehnicieni, unul neamt si un roman. Cum Armata Rosie, venea ca un tavalug, spre apus si nu era departe de granitele Romaniei, Statele majore ale armatelor, au decis sa construiasca o linie de  aparare cu transee si intarituri in cotul Carpatilor (ca in 1916, cu lozinca ” Pe aici nu se trece “), probabil cu alte forte de munca judaice, gratuite. Aerodromul era pentru aviatia germana, aproape de front si puteau veni – pleca, aproviziona cu benzina si munitii (erau prevazute). Am primit unelte – lopeti, sape, harlete, seceri – pe care le-am depozitat intr-o magazie, urmand ca luni, la 7,30 sa fim preszenti. Duminica am cautat sa-mi pregatesc un echpament de munca (nu  prea  aveam ceva deosebit), dar am rezolvat “costumul si incaltamintea” adecvate.Deodata, in jurul orei 10, sirenele de alarma suna fara pauza. Adapostul, ca la multe case era un sant in gradina, cu o banca din lemn, rudimnentara si ca acoperis, o rogojina.Am coborat cum am putut (se facuse in pamant o mica treapta, Am sustinut parintii) si s-a auzit zgomotul unui bombardament. Pe cer, nori negri de fum. Terenul viitorului aerodorm era de nefolosit. Legaturile telefonice intrerupte, n-am  putut vorbi cu sotia si sa-i spun ca in 2 - 3  zile ne revedem.  Asa s-a terminat concentrarea si eu termin povestirea.

Gica.

Prietenul meu doctorul Gica Manescu mi-a permis sa preiau o prima parte dintr-un exceptional text memorial care relateaza din experientele sale din perioada celui de-al doilea razboi Mondial. ‘The Catcher in the Sand’ este onorat sa ii gazduiasca scrierile

Focsani, gara veche - sursa www.railwayfan.ro/

Era la inceputul lui iunie 1944. Intrasem in vacanta scolara, cu speranta de pace, liniste si timpuri noi (filmul cu Chaplin, il vazusem de mult). Plecasem cu sotia la Bucuresti, unde era familia ei, refugiata din Iasi. N-aveam deptul la calatorii, fara autorizatii speciale. De unde ? Locuiam in  Focsani, eu ocupandu-mi timpul ca profesor de stinte-naturale la Liceul evreiesc, Sotia, cu lectii de engleza, particulare (avea o licenta valabila de la Londra ). Prin tatal meu, am gasit un bun cunoscut al lui, podgorean, capitan in rezerva, mobilizat la un birou al armatei, in Focasni (imi  amintesc  numele lui – Hainarosie). El isi imbunatatea contul bancar cu curse in masina lui, spre Capitala, cu solicitanti evrei..Legatura mi-a facut-o un cunoscut, un tanar, care avea o pravalioara cu de toate. Pentru suma de…. pleca noaptea la Bucuresti, dimineata se aproviziona cu ce nu se gasea (sapunuri bune, pasta de dinti, lame de ras, socolata, biscuiti, smochine, curmale, lamai, cafea, si cate alte maruntisuri.) Avea distribuitorii lui si dupa pranz, intoarcerea. La controlul; pe sosea, soldatii il salutau pe capitan si ridicau bariera. Asa am plecat si noi,contra cost.   La scurta vreme, am primit un  telefon de la mama (tatal meu era grav bolnav, avea doar 59 ani , la 60 l-am pierdut) ca mi-a sosit un ordin de concentrare la munca obligatorie  si in caz de neprezentare, dat disparut,  ma va inlocui tata. Era o formula de neacceptat. Am decis sa plec singur (aveam, Buletin pentru Focsani). Am telefonat ca sosesc a doua zi. Hainarosie nu era. In zori, cu tramvaiul am ajuns la garaB aneasa, de acolo plecau trenurile, deoarece gara de Nord fusese bombardata la 4 august. Am luat un bilet de clasa I – a si  in compartiment, am scos ceva de citit. Pana la Ploesti am fost singur. Acolo a urcat o pereche – in jur de 35-40 ani. I-am recunoscut. Ploiesteni, el dentist, care ca si altii, au fost nevoiti sa se mute in Focsani. Tot  fara autorizatie de drum. Ca ei, si multi altii, a devenit focseneana familia avocatului Librescu, al carui fiu,Liviu, de vreo 11 – 12 ani, mi-a fost elev, ca atatia altii. El este acela, care ca Profesor Universitar in USA,  a impiedicat cu corpul sau, sacrificandu-se, stand in usa inchisa, ca  sa nu patrunda in sala de curs, un criminal, un apucat de amok. Pe viitoarea lui sotie, fica unui stomatolog, am cunoscut -o ca fetita (a devenit si ea medic stomatolog)  si am condolat-o la aflarea vestei triste. Locuia in Israel.

A urmat oprirea trenului, in gara Buzau. Prin geam am vazut, ca in ultimul vagon s-a suit o echipa de comtrol. Militari si 2 civili. Noi am pornit-o spre capatul de inceput al trenului, din vagon, in vagon. Am coborat si am mers in mod normal, de-a lungul trenului, spre ultimul vagon, inainte ca echipa de control sa coboare din primul. A fost o tactica bine judecata. Dar, spre ghinionul nostru, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Trenul fiind lung, peronul cu ciment n-a mai cotrinuat si o bucata de drum, am pasit pe pamant cu iarba. Nu era nici o greutate. M-am cocotat repede pe scari si am tinut usa deschisa sa urce si ceilalti.
Ma opresc aici. N-a fost usor pentru mine  sa scriu   si  poate nici pentru cititorii interesati. Cum maine e Purim, si imi amintesc si istoria, voi  scrie in continuare . E ca un film cu intrerupere, cand vine esentialul  si raul e invins. Deci

Va urma