Probabil ca trebuie sa incep prin ceea ce in limba engleza se cheama un ‘disclaimer’. Doctorul Jean Velicy imi este prieten, unul dintre acei prieteni care a stiut sa se dovedeasca – la nevoie – prieten adevarat. Cartea despre care scriu aici - ‘Baligă de mânz’ – aparuta la editura Vremea in 2016 am primit-o de la el, cu dedicatie. Aceasta nu este deci o recenzie obisnuita, ci sunt mai degraba note la lectura cartii unui prieten.

Ardelean la origine, doctorul Velicy s-a stabilit in Franta in anii 80. Exceptional profesionist, si-a cladit o reputatie solida in randul specialistilor din domeniul sau. Locuind in Normandie, profesand si traind in limba franceza, a pastrat si legatura cu limba romana, si exercitiul acesteia. Unul dintre rezultate sunt cartile sale, ‘Baligă de mânz’ fiind a doua carte a sa publicata in romaneste si in Romania. Prima se numea ‘Dincolo de paduri, Ardealul…’ si reprezenta o intoarcere in spatiul copilariei si al tineretii, note ale unei calatorii facute impreuna cu un grup de colegi medici francezi in Ardealul anilor 2000 si ceva, o reintoarcere intr-un spatiu familiar si totusi schimbat, dar si relatarea relaxata a intalnirii intre culturi si mentalitati ale unor grupuri aflate la cele doua extremitati ale Europei. Volumul de fata, in cele mai putin de o suta de pagini ale sale, relateaza si el o calatorie, insa o calatorie diferita, in spatiul amintirilor din tara si din perioada din care Jean, ca si multi altii, a fost nevoit sa plece. Perioada Epocii de Aur, perioada Baligei de Manz.

 

sursa imaginii http://edituravremea.ro/balig---de-m--nz

sursa imaginii http://edituravremea.ro/balig—de-m–nz

 

Cele zece povestiri de cateva pagini fiecare care alcatuiesc volumul ne transporta in absurdul unor vremuri care par astazi celor care nu le-au trait, tineri sau cu norocul de a se fi nascut pe alte meleaguri, guvernate de niste reguli greu de inteles. Oameni care stau ore lungi sau zile intregi la cozi la care stiu ca nu au nici o sansa sa poata sa cumpere ceva. Scale de valori sucite si un sistem de relatii in care activistul de partid sau securistul cu grad mai mic sau mai mare hotaraste asupra oricarui detaliu al vietii. Frica permanenta de a nu spune ceea ce nu trebuie, de a scapa un cuvant nepotrivit, de a fi interpretat gresit chiar daca ti-ai potrivit cat ai stiut de bine cuvintele. Lipsurile permanente ale celor mai elementare bunuri materiale, a alimentelor de baza, a curentului electric si a caldurii in case. Si mai presus decat orice resemnarea, convingerea acumulata din lipsa de speranta ca ‘asa este normal’, si ca nimic nu poate fi schimbat.

Economia de mijloace a scriitorului mi se pare aproape programatica, dar ea este ajutata de o putere de caracterizare a situatiilor in putine fraze si cuvinte, ca si de o capacitate exceptionala de a caracteriza esenta personajelor in cateva propozitii. Doctorul Momila din ‘Substanta de contrast’ care viseaza sa viziteze Viena, Florica cea inocenta si inconstienta care a ‘calcat pe bec’ in ‘Povestea cu Florici’, domnul Codroiu si sotia sa doamna Zoe incercand sa-si educe golanul de copil, par toate persoane pe care le-am cunoscut candva. Toti cei care am facut serviciul militar in Romania comunista am cunoscut un colonel Bobandau, care ne-a perorat despre ‘doctrina apararii nationale’:

‘Incoltita de dusmani din toate partile, tara are nevoie de ostasi ca sa razbeasca daca vreo mare putere straina o ataca. De la rasarit, sa spunem. Atunci, fiti atenti aici, originalitatea doctrinei nationale! Nu doar armata, ci fiecare cetatean capabil sa poarte arma, se porneste, ca unul, la lupta pentru apararea patriei! Toti cetatenii tarii, instruiti, intelegand perfect suprema indatorire, se vor alatura glorioasei Armate Romane! Si toti, impreuna, vom face zid in calea vrajmasului!’ (pag. 19-20)

Marile manevre ale rezervistilor sunt puse in pericol de realitate, intr-una din acele situatii in care viata invingea propaganda. Si atunci, bineinteles, sunt falsificate rapoartele:

‘In seara dinaintea tragerii, in penultima seara, Romi a invitat pe toti baietii in cort la el. A dat gaura cutiilor de “Fasole cu costita”, cate mai ramasesera, si a facut cinste tuturor. S-a baut pentru fabrica de conserve, s-a inchinat si pentru armata nationala, s-a chefuit pe cinste. La ora desteptarii, ofiterul de serviciu i-a gasit ragaind a tuica, beti turta. 

Starea trupelor era atat de vadit incerta incat comandamentul a hotarat, prudent, ca in loc de cartuse de lupta sa se distribuie cartuse oarbe. Trupetii au tras la tinta fara sa realizeze ca nu sunt gloante adevarate. Rezultatele tragerii au putut fi raportate ca excelente si, mai ales, nu s-a deplans nicio moarte de om.’ (pag. 26)

Cateva dintre situatiile descrise amintesc scene din filmele compilate de Cristian Mungiu cu titlul ‘Amintiri din epoca de aur’. Prietenii si fostii colegi de scoala din ‘Cornuta’ de confrunta cu o problema similara cu cea a prelucrarii porcului din apartamentul care explodeaza in ‘Legenda Militianului Lacom’. Febra asteptarii vizitei ‘Tovarasului’ din “WC-ul‘ este similara celei de care sunt cuprinse personajele din ‘Legenda Activistului in Inspectie‘. Confluenta este insa datorita trairilor similare, si nu este rezultatul unei influente directa, caci Jean Velicy nu a vazut filmele lui Mungiu.

 

(c) Sandu Smilovici

fotografie – Sandu Smilovici

 

Chiar si atunci cand abordeaza subiecte mai grave, Jean Velicy incearca sa nu abandoneze surasul. Dialogul intre pasagerii din compartimentul de tren in care se petrece ‘Noi, intre noi’ include o parte din repertoriul nationalismului si sovinismului reprimat oficial dar perpetuat in secret in perioada comunista, insa totul este invelit in ironia numelor personajelor asemanatoare celor din una dintre cele mai umaniste piese de teatru din dramaturgia romana. Tragedia avorturilor clandestine relatata in ‘Povestea cu Florici’ se incheie intr-o farsa grotesca care isi merita o versiune ecranizata. O sedinta de demascare la facultate a unui biet student ‘sectant’ se tine – cand altfel? – in ajunul Craciunului, dar se desfasoara in paralel cu o initiere sexuala pe furis, sub masa prezidiului, dublata de interventia – poate a vreunei divinitati sau poate a unei banale pane tehnice. Propaganda si viata aluneca pe topogane paralele:

‘… Ratacirile spiritului nu isi mai au locul in laboratoarele atomice ale secolului XX! s-a aprins Gurau, ridicand un deget catre tavan.

Chiar in acel moment, de acolo, de sus, ca un facut, becul unui proiector a palpait, apoi s-a stins cu o pocnitura. Mana destinului? …

Pocnetul acesta metafizic a fost un divin prilej. Caci, profitand de unda de surpriza a salii, mana ratacitoare a lui Vichi s-a strans brusc pe coapsa colegului de prezidiu.’  (pag. 83)

Exceptionale mi s-au parut si cateva din finalurile schitelor, autorul stapanind tehnica ‘punch line’ cu scurte paragrafe care pun in perspectiva, subliniaza si uneori schimba punctul de vedere al povestirii. Iata de exemplu cum se termina ‘Doamna Zoe’:

‘Gigi n-a ajuns niciodata turist german. Dar activist de partid a reusit sa fie. Pe linie culturala.’ (pag. 56)

sau ‘Povestea cu Florici’:

‘Ca si vestile, rahaturile vin si ele in grup. Nu neaparat compact.’ (pag. 65)

Admirabila mi s-a parut abordarea lipsita de patetism si de orice urma de ranchiuna. Jean Velicy priveste in urma nu cu manie cum o facea generatia beatnicilor englezi, ci cu o oarecare duiosie, cu intelegerea ca acei ani, cu amaraciunea si esecurile lor, ne apartin in aceeasi masura cu anii care au urmat, dupa ce ne-am schimbat vietile, cei plecati si cei ramasi in Romania. Una dintre metodele de a supravietui este desigur umorul, un umor uneori duios, alteori gros si macabru. Asa am supravietuit vremurilor, asa supravietuim si amintirilor.