Holocaust


Andrei Klein s-a nascut intr-un ghetto in Transnistria in perioada Holocaustului. Putini copii evrei s-au nascut in teritoriile ocupate de germani sau in statele fasciste din Europa acelor vremuri, si doar o parte au supravietuit. Numarul celor care s-au nascut in lagare sau ghettouri este si mai redus. Ei apartin unei categorii speciale, tehnic sunt supravietuitori ai Holocaustului, desi multi dintre ei erau prea mici pentru a pastra in amintire fapte si imagini clare. Carnea si sufletele lor sunt insa direct influentate de cele prin care au trecut parintii si ei insisi in primii lor ani de viata. Psihologic ei sunt mult mai apropiati de generatia parintilor lor si a supravietuitorilor cu amintiri clare, decat de a doua generatie care a cunoscut Holocaustul exclusiv din povestiri. ‘Lea, Povestea familiei mele’ (aparuta in 2014 la Editura MEGA din Cluj-Napoca) este prima carte pe care o citesc scrisa de un autor din aceasta generatie si aceasta este numai una dintre trasaturile care fac din lectura acestui volum o experienta originala si surprinzatoare.

Titlul cartii este un nume, iar subtitlul pare a identifica genul. Lucrurile nu sunt insa asa de simple. Lea este numele pe care l-a purtat una dintre matusile autorului, una dintre cei sase surori si frati, copii ai croitorului Simon Berla nascut in Turda in 1880. Destinul acestei familii de evrei maghiari asa cum este descris in carte pare sa adune la nivel personal o parte din tragediile istoriei secolului trecut, marcat de Holocaustul in care a pierit o treime din evreii care traiau in acea vreme in lume. Simon a sfarsit la Auschwitz, la fel si sotia sa (mama a cinci din cei sase frati), fratii insa au supravietuit. Au supravietuit fizic lagarelor mortii unii, ghettourilor Transnistriei sau lagarelor de munca fortata altii. Supravietuirea fizica nu a insemnat nici pe departe sfarsitul suferintelor, Holocaustul a continuat sa le bantuie viata si cosmarurile, si sa influenteze modul de a fi, increderea fata de oameni, relatiile de familie si capacitatea lor de a iubi. Dintre toti Lea este cea care a avut destinul cel mai nefericit, si de aceea punerea numelui ei pe coperta cartii pare si un omagiu, dar si un simbol al concentrarii de durere si fragilitate care a fost destinul ei si al celor din jur.

‘Bandika, iti daruiesc cartile si scrisorile de familie, fiind convinsa ca de la tine nu vor ajunge la gunoi.’ (pag. 194)

Bandika este numele de alint al autorului, si mostenirea este primita de Andrei, ajuns in anii 70 in Israel ca imigrant, de la matusa Mariska. In mare masura cartea aceasta scrisa si rescrisa dupa marturisirea autorului de-a lungul a doua decenii se bazeaza pe teancul de scrisori ramase de la matusa si pe documente si fotografii de familie. ‘Lea, Povestea familiei mele’ este insa mult mai mult decat o cronica de familie, si ar putea ocupa un loc aparte in literatura Holocaustului daca autorul ar fi avut intentia sa faca literatura. Nu este exact cazul, mai degraba izbucneste din paginile cartii nevoia de a destainui, de a nu lasa acoperite de praful uitarii nici vicisitudinile istoriei, si nici persoanele care i-au fost apropiate (unele dragi, altele cu care s-a gasit in conflict, sau ale caror actiuni le judeca aspru dupa ani).

 

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

 

Prima din cele trei sectiuni ale cartii este cea care imbina cronica de familie cu cronica istorica, redand si documentand biografiile lui Simon si Zali Berla si ale copiilor lor. O familie de origine modesta si destul de tipica evreimii maghiare din Ardeal in deceniile interbelice, si in care evolutia vietii celor din generatia parintilor lui Andrei Klein este curmata de razboi si ascensiunea fascismului la putere atat in Romania cat si in Ungaria, familia fiind de fapt divizata intre cele doua tari europene si Palestina mandatara in care ajunsesera o sora si un frate, Mariska si Jeno. Parintii lui Andrei ajung din Vatra Dornei in ghettoul de la Moghilev, unde in conditii sub-umane reusesc sa supravietuiasca, sa dea nastere unui copil (Andrei) si sa-l aduca inapoi in Cluj la sfarsitul razboiului. Daca pe de-o parte lipsesc din aceste pagini mai multe amanunte si referinte istorice pe care le-as fi asteptat in acest gen de carte, exista si cel putin o poveste extraordinara si putin cunoscuta – cea a inginerului Siegfried Jagendorf, care a organizat primirea a 1200 de deportati la munca intr-o turnatorie care lucra pentru armata germana, asigurand conditii de supravietuire a majoritatii celor deportati si a familiilor lor. Despre acest Jagendorf, figura si faptele lui – care poate il aproprie de Schindler, sau poate de Kaestner – as dori sa aflu mai multe.

Marturia lui Roszi, mama lui Andrei intr-o scrisoare care Mariska, in Palestina:

“Nu mai sunt copilă, dar mă doare tare că nu mai am părinţi. Sunt o femeie de 30 de ani cu părul alb, care am trăit în partea urîtă a vieţii. Sunt după zvîrcolelile refugiului şi trei ani jumate de lagăr de concentrare, unde în condiţii mizere şi inumane l-am născut pe băiatul meu şi, ca printr-o minune, am reuşit să-l aduc acasă în viaţă.” (pag. 86-87)

Soarta membrilor familiei care ramasesera in Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthysta in urma Diktatului de la Viena a fost si mai tragica. O relateaza insasi Lea in scrisori trimise dupa razboi:

‘Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.

Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.

Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe care care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.

Ne aflam în Auschwitz’

(pag. 108-110)

 

    sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

 

A doua parte a cartii este cea mai pasionanta si cea mai surprinzatoare. O mare parte din text este compus din scrisori de familie aranjate oarecum in ordine cronologica, schimbate intre 1945 si 1956 de fratii Berla si sotii si sotiile lor. Sunt si mute ‘gauri’ in acest dialog, scrisori omise, scrisori care s-au pierdut, sau care au fost posibil interceptate de cenzura, caci Lea se alatura impreuna cu fiica ei Jaffa, Mariskai si lui Jeno in Palestina devenita Statul Israel in 1948, in timp ce Roszi si Erno (parintii lui Andrei) si Marci raman in Romania cazuta sub regim comunist. Este marturia unei familii profund sfasaiate de incercarile inumane prin care trecusera aceia dintre frati care supravietuisera lagarelor si ghetto-urilor. Cronica unei familii cu conflicte sordide, cu neintelegeri si tradari, cu minciuni si sinucideri. In centrul ei se afla din nou Lea, intrata imediat ce ajunsese in Israel in conflict cu sora ei mai mare, care isi luase cu ea fata dar il lasase in Cluj pe sotul ei Laci, descris de ceilalti membri ai familiei ca un caracter instabil si neloial, ale carui tradari Lea nu le poate accepta. Destinul ei se termina in tragedie.

‘Nu stiu cati supravietuitori ai Holocaustului traiau la acea data in spitalele de psihiatrie din toata lumea, unde soarta i-a risipit dupa terminarea razboiului, dar in Israel, la 12 aprilie 2007, s-a anuntat oficial: “in spitalul de psihiatrie Beer Jakov traiesc si astazi supravietuitori ai Holocaustului.’ (pag. 180)

Este destul material in acest capitol care se intinde pe vreo 90 de pagini pentru o telenovela cu tenta si sfarsit tragic. Poate candva cineva o va scrie. Tema familiilor distruse de Holocaust combinata cu imposibilitatea supravietuitorilor de a-si relua viata nu este de altfel un gen complet neabordat in literatura Holocaustului, cartea care mi-a venit imediat in minte citind povestea reala a acestei familii a fost Enemies, A Love Story (in idish: Sonim, di Geshichte fun a Liebe, in romaneste – Dusmani, o poveste de dragoste) a lui Isaac Bashevis Singer – care a inspirat un excelent film realizat in 1989 de Paul Mazursky, mare regizor decedat acum cateva zile, si o adaptare teatrala exceptionala pe care am vazut-o acum cativa ani la Teatrul Gesher din Jaffo, cu Sasha Demidov in rolul principal, un personaj cu multe linii comune cu Laci cel din relatarile lui Andrei Klein. Exista insa in saga impanzita cu tragedii a familiei Klein o trasatura diferita si inedita a acestei fracturi familiale post-Holocaust, care nu stiu cat a fost de discutata sau reflectata in memoriile sau fictiunile care s-au scris pana acum. Este vorba despre completa neintelegere si imposibilitatea aproape totala de dialog dintre membri familiei plecati in Palestina / Israel, si cei care ramasi in Europa au trecut prin Holocaust si i-au supravietuit. Povestirile ultimilor despre ororile Holocaustului (atat cat au fost povestite caci multi au ales sa taca in acei ani) sunt intampinate cu o doza de incredulitate de cei care nu au trecut prin asta – exista probabil o limita dincolo de care unii oameni nu pot concepe inumanitatea.

‘Si eu am suferit mult cu boala baiatului meu, Baby, si din cauza tensiunilor permanente cu arabii, a problemelor de securitate din tara si a razboaielor. Degeaba i-am explicat toate astea, Lea nu intelege. Imi pare rau ca a trebuit sa treaca prin traumele deportarii, dar asta nu schimba situatia …’  (pag. 118)

Ultima parte a cartii este si cea mai scurta si cea mai lipsita de surprize. Este relatarea copilariei, tineretii si maturitatii autorului, incluzand episodul emigrarii in Israel (sau ‘alia’ – urcare cum numesc israelienii aceasta tranzitie in care ei vad o fireasca repatriere). Experienta lui Andrei Klein cuprinde poate elemente necunoscute cititorului roman, dar desigur nu si israelienilor, ea are foarte multe elemente tipice biografiilor a mii de emigranti din Romania ajunsi in Israel la inceputul anilor 70, in perioada de crestere economica si euforie politica de dupa Razboiul de Sase Zile. Interesante sunt intalnirile cu unii dintre membri familiei si in special cu matusa Mariska, cea care apare in acest ultim capitol intr-o lumina diferita decat cea dezvaluita de comentariile si corepondentele din capitolele precedente. Relatarea se incheie in anul 1990, cu hotarirea autorului de a reveni in Romania, poate ca mai multe detalii despre motivatia acestui pas destul de greu de inteles pentru cititorul israelien ar fi fost interesante, dar ele nu sunt povestite aici.

‘Lea, Povestea familiei mele’ este o carte greu de lasat din mana din momentul in care ai intrat in vartejul de amintiri, pasiuni si conflicte descrise in carte. Andrei Klein nu este nici istoric si nici scriitor de fictiune, si totusi la sfarsitul lecturii ai senzatia ca ai aflat lucruri inedite despre o perioada dintre cele mai sumbre din istorie, si ca ai cunoscut o galerie de personaje bine conturate, ca dupa lectura unui roman de calitate. As indrazni sa spun ca aceasta carte ar merita sa se bucure de editii suplimentare. Una in primul rand in limba maghiara – caci maghiara este limba ‘de acasa’ a autorului, limba in care sunt scrise scrisorile de familie care constituie o mare parte din text, si desigur cititorul cunoscator de maghiara va putea extrage si mai multe informatii din citirea textelor originale. Apoi, o mare parte din tragediile Holocaustului care au lovit in asa masura familia Klein s-au petrecut in timpul ocupatiei Ardealului de Nord de catre Ungaria, si in anul in care s-au implinit 70 de ani de la deportari asemenea marturii ar fi importante intr-o Ungarie in care antisemitismul si revizionismul istoric sunt din nou in ofensiva. Dar si o noua editie romana ar fi binevenita, poate cu cateva adaugiri. As adauga de exemplu o scurta cronologie istorica, deoarece nici pentru cititorii romani nu sunt destul de bine cunoscute detaliile istoriei, si datele mentionate permanent de-a lungul cartii ar putea fi mai exact puse in context. As clarifica inca niste detalii ale relatiilor de familie, as mai adauga niste ilustratii – tatal autorului a avut o expozitie de intarsii in lemn anul trecut in Cluj, ilustrarea acestui talent ar adauga o dimensiune personajului sau; la fel verisoara Jaffa a fost artista, exista reproduceri ale lucrarilor sale? Merita de asemenea corectata ortografierea numelor unor localitati israeliene – este folosita in unele locuri ortografia maghiara, ceea ce nu este justificat intr-o carte in limba romana.

Pana la a doua editie care sa completeze si sa repare unele mici detalii, aceasta carte merita insa transmisa din mana in mana, citita, discutata. O recomand cu caldura.


I met Olivia in a few Internet discussion lists where we were both subscribed. Olivia is a pen name, she introduces herself as a teacher in Connecticut, the state that was at the time of the posting in the news because on (another) tragedy that took place in a school from all places, a tragedy which human mind and soul (for those humans who have minds and souls) have a hard time to cope with. The subject of this posting is however different. Olivia has seen a film about Aristides de Sousa Mendes, a Righteous Among Nations, a man who dared to not obey in order to keep his faith and humanity in times of darkness. (she wrote In Romanian) about the Man and the film and she allowed me to share this with the readers of The Catcher in the Sand.

———–

Film artistic francez cu puternice tonuri documentare, despre ce a facut a facut Sousa Mendes, consulul general al Portugaliei in Frantza in timpul celui de-al doilea rzboi mondial.
Tata a 15 copii, 14 cu la sotia Angelina Mendes, Sousa Mendes s-a considerat catolic. El si-aformulat practicarea credintei in felul urmator
Am sa ma aliez mai curand cu Dumnezeu impotriva omului decat cu omul impotriva lui Dumnezeu.
Nu am inteles ce a vrut sa spuna decat  dupa ce s-a terminat filmul.

source http://www1.yadvashem.org.il/yv/en/righteous/stories/mendes.asp

 

Pus in fata unei situatii imposibile Mendes nu a ezitat sa-si urmeze credinta intr-un Dumnezeu care l-a invatat sa fie  uman si drept iar  omul la care se referea era presedintele Portugaliei Salazar.

Salazar a dat ordin tuturor consulilor Portugaliei in tarile europene afectate de razboi sa nu dea nici un fel de viza eventualilor refugiati temandu-se de un influx de imigranti in Portugalia care ar putea debalansa neutralitatea aproximativa a tarii. Mendez care a asistat la ororile cozilor de refugiati infricosati, infometati, obositi la ambasada lui a hotarat ca nu va asculta ordinul si a emis 30 de mii de vize celor care nu aveau incotro si trebuiau sa paraseasca tara. Alternativa lor ar fi fost moarte sigura. A facut asta cu sacrificii imense, pericol permanent si epuizare fizica. A fost ajutat in aceasta actiune de proportii doar de secretarul consulatului si fiul lui cel mare. Printre cei care au primit vize au fost cetateni rusi, polonezi, romani, francezi, belgieni, refugiati politici, indivizi alungati din tarile de origine care nu aveau unde sa se duca, evrei inainte de arestarea spre camerele de gazare, invalizi bolnavi, bogati, saraci. Ulterior istoricii au declarat aceata actiune a consului Mendes ca mai extinsa operatie de salvare de vieti omenesti indeplinita de un singur individ. Mendes a fost interpelat pana la urma de serviciul secret portughetz si i s-a interzis sa mai emita vize. Acest serviciu secret imi aminteste de securitatea romaneasca tot in mana unui dictator, si la fel de brutala. Fortat sa se intoarca in Portugalia natala, lui Mendes i s-au retras toate drepturile politice si sociale, nu mai avea voie sa munceasca, copiiilor lui li s-a interzice sa mearga la universitati sau sa lucreze, si deci Mendes si-a continuat restul vietii in saracie. A refuzat sa paraseasca Portugalia si sa primeasca ajutor de la cei pe care i-a salvat, printre care se afla si Rothschild cu familia lui, oameni extrem de generosi. Speranta lui Mendes a fost ca il va face pe Salazar, crestin practicant si el  sa inteleaga ca gestul de neasculare a ordinelor a fost dictat de constiinta si religia pe care o practicau amandoi. Salazar l-a umilit pentru tot restul vietii lui, neacordandu-i nici macar o audientza.

Am vazut filmul (Desobeir – O Consul de Bordeus) la invitia unor vecini portughezi, vizionare organizata de asociatia portugheza din oras. La vizionare a fost si nepotul lui Mendes, unul din multii desigur, locuieste actualmente in Montreal unde de fapt s-a si nascut. La inceputul filmului a spus cateva cuvinte de introducere, mai nimeni din sala nu auzise de Mendes. La sfarsit spectatorii au avut posibilitatea sa-i puna intrebari. Si au fost multe. Asa am aflat ca dupa moartea lui Mendes s-a inceput o munca intensa pentru reabilitarea lui. Guvernul Suares l-a reabilitat integral i-a recunoscut toate titlurile si drepturile si si-a cerut iertare din partea parlamentului portughez familiei care a suferit atat. Chipul lui Mendes astazi este pe timbre portugheze, numele lui este incrustat pe monumetul de la Yad Vashem din Israel, cu titlul de Drept intre Natiuni (Righteous Among The Nations). Filmul, jucat impecabil de actori francezi este prezentat in sali mici dar in toata america de nord unde au ajuns multi dintre supravietuitori care au primit viza semnata de el. De asemenea filmul este material didactic in Portugalia.Cineva din sala a intrebat de ce aceasta poveste nu e repovestita de un mare regizor si distribuita larg. Nepotul lui Mendes nu a stiut ce sa raspunda dar sunt sigura ca idea nu i-a fost straina. Dupa film s-a servit o gustare, mancaruri specific portugheze. In fundal cineva canta un Fado, noi spectatorii printre mese parca pluteam inaltati de acesta poveste, impartaseam impresii, si atunci in seara acea,m-am simtit portugheza si catolica dar in special mandra ca sunt parte din rasa umana. Asta a facut pentru mine Mendes in seara acea.
——–
Si un documentar despre Aristides de Sousa Mendes pe care l-am gasit pe Internet

(video source Joao Sousa)

In director Radu Gabrea‘s Gruber’s Journey the Romanian cinema gets it’s first film seriously approaching the painful theme of the episodes of the Holocaust that took place in Romania between 1940 when the dictator Ion Antonescu took power (in collaboration for the first four and a half months of his regime with the extreme nationalistic Iron Guard movement) until August 1944 when the king deposed Antonescu and made Romania join the Allied for the last period of the war. One of the bloodiest episodes of this period was the pogrom and massacre of more than 13,000 Jews in the Eastern Romania town of Iasi (Yashi, Jassy) in the first days of the war. For many years the Romanian history books ignored or minimized the events, but the truth became more and more evident in the last ten years, despite efforts of Holocaust deniers who still try to hide the responsibility of the Romanian authorities of those times.

 

source http://www.artactmagazine.ro/calatoria_lui_gruber.html

 

A veteran of Romania cinema, Radu Gabrea is not at his first film dealing with sensitive events in the Romanian history. In The Beheaded Rooster (Cocosul decapitat) he described the same period but looked at the events from the perspective of the German population in Romania, part of which collaborated with the Nazis. I did not like that movie but appreciated the courage in dealing with the subject. In Gruber’s Journey Gabrea relies on very solid premises, using the memories of the Italian writer Curzio Malaparte who as a war correspondent visited the city soon after the events and mentioned them in his novel Kapput.

 

(video source igu)

 

The story in the film describes Malaparte’s arrival in the city in the first days after Romania entered the war as an ally of Nazi Germany, in June 1941. The war has started, but what bothers Malaparte is a terrible allergy that can be cured by a specialist residing in Iasi. That doctor is not easy to find however, chaos reigns, people cannot be found where they are supposed to be,  the Balkan mentality of corruption and disorder seems to be only amplified by the war, and above all the doctor happens to be a Jew. Something terrible seems to have happened to the Jews in this city, but nobody speaks open about this or when they do double-speak hides the facts, the army and the police throw responsibility one on the other. The military commander of the region will be suspended, but not for the loss of the lives of the Jews (he actually is congratulated by dictator Antonescu for the efficient handling of the events) but for allowing its soldiers to rampage through the domain of a count and destroy his wine cellar. The film which starts in a comical register where the innocent Italian writer meets the eternal Romania of playwright Caragiale’s heroes, turns into a dramatic confrontation with the horrors of crimes of war.

 

archive photo, source http://ro.wikipedia.org/

 

The team of actors does an excellent job, starting with Florin Piersic Jr. as Malaparte despite the fact that he is or looks just too young for the role, Malaparte was 42 by the time of the events described in the film. Marcel Iures has a short but memorable presence on screen as Gruber, while Claudiu Bleont and Razvan Vasilescu play the chiefs of the army and of the local prosecution office in the greatest and best tradition of Caragiale.

While the international breakthrough of the Romanian cinema was due mainly to films describing the period of ‘transition’ after the fall of the Communism, the re-evaluation of the past was never out of the interest of Romanian film makers. The exception was the Holocaust period, and this is the first good and courageous film on this subject. Hopefully other will follow.

 

Se implinesc in aceste zile 70 de ani de la unele dintre cele mai tragice evenimente din istoria Romaniei – pogromul de la Iasi urmat de cumplitul ‘tren al mortii’, evenimente in care si-au pierdut viata mii de evrei. Gica Manescu care a trait in Iasi in acele zile grele mi-a dat consimtamantul de a republica aici marturia sa scrisa acum doi ani.

————-

Ma intorc in 29 iunie 1941. Acum 68 de ani. Era duminica. E o zi a carei durere s-a cicatrizat, dar a ramas in suflet si in fiecare an, prin comemorarile care au loc, atat aici cat si in Romania, amintirile revin, uneori chiar un cosmar. Nu-i usor sa uitam cei 14.000 de morti, dupa chinurile groaznice indurate. Au plecat,de langa noi, fara voia lor, oameni de tot soiul, chiar multi apropiati noua (si tatal viitoarei mele sotii, in Israel).

 

sursa http://patratosu.wordpress.com/2008/03/20/negarea-holocaustului/

Fusesem intern prin concurs, la Spitalul israelit din Iasi. din toamna 1939. Era o activitate medicala de calitate si cu multe succese, posibile in vremea aceia. Nici un medic sau student nu era salarizati. Era totusi lupta pentru evrei sa faca o practica medicala califcata. In ziua de 21 iunie 1941 ni s-a anuntat ca spitalul a fost militarizat, intr-unul militar, de zona interioara, cu Nr. 287. Medicul director (Dr. Brener, ginecolog) a fost inlocuit cu Dr. Iamandi, medic colonel, adus din rezerva. Un om intelegator, de treaba. Razboiul mirosea in aer. Camuflarea ferestrelor, pregatirea adaposturilor, etc. In noaptea  respectiva, armata romana a trecut  Prutul. Spitalul golit, a fost impartit pe sectii; camerele cele mai bune, rezervele, pentru nemti, apoi pentru romani  si undeva, izolate, 3 camere pentru prizonierii rusi raniti. Eu am cazut acolo. Era ordin si nu se discuta. Ni s-au distribuit brasarde ale Crucii Rosii  si un permis de circulatie, la orice ora. A inceput treaba si au venit si cativa raniti. In ziu de 29, ca de obicei am plecat dupa ora 7 spre spital si n-a fost nimic deosebit pe drumul meu. In timpul diminetii au inceput sa vina zvonuri si apoi stiri adevarate, ca evreii sunt adunati, maltratati, casele jefuite si se aud multe impuscaturi. Se ucid oameni nevinovati, fara aparare. Eram casatorit de doua luni, legaturile telefonice intrerupte. Eu nu stiam de ai mei, ei de mine, Un medic secundar tanar, Dr.Manole Solomon, proaspat casatorit, o pereche ce amorezati, simpatici, si-a imbracat haina si a fugit spre iesire, Cativa dintre noi au vrut sa-l retina cu forta, tinandu-l de maneci. A dezbracat haina si a fugit strigand ca sotia e  sngura si trebuie sa fie cu ea. Am auzit ulterior, ca a ajuns acasa, a sunat si a asteptat. In secundele urmatoare un trecator l-a impuscat mortal. Sotia a incremenit in fata cadavrului. Am mai auzit ca pe strada Lapusneanu, a fost scoasa din casa, familia avocatului Altain (el, sotia si fica de 21 ani). Pe el l-au pus in genunchi in spatele unei mitraliere, cu degetele pe tragaci, femeile in spate privind, cum este impuscat” tradatorul, spionul rusilor” dupa ziarul local. Dupa doua zile (cum  am putut manca si dormi n-avea importanta ) am fost cautat de cineva , o persoana la gard intreaba de mine. Era sotia mea, careia un rau-voitor ii spusese ca am fost ucis si a vazut cadavrul. Apropiindu-ma  de gardul, cu poarta inchisa, ea abia s-a putut tine de   zabrele si  ambii  am izbucnit in plans. La pranz am putut pleca.

 

sursa http://www.patriotism.md/?p=3767

Viata si-a  reluat cursul ei, mai in sus, mai in jos si am ajuns azi, 29 iunie 2009, sa povestesc o parte din viata unui martor ocular. Nu mai suntem prea multi si e bine, pentru generatiile noi si cele viitoare sa afle ca  batranilor de azi nu le-a fost totdeauna usor si simplu. Daca din cei care citesc, unii vor medita si vor fi multumiti ca am scris  cele de mai sus, voi avea constinta impacata.

 

dr. Gica Manescu, 29 iunie 2009

Se implinesc astazi 70 de ani de la izbucnirea rebeliunii legionare – faza finala si cea mai acuta a conflictului intre conducatorul statului roman intre anii 1940 si 1944 Ion Antonescu si miscarea legionara condusa de Horia Sima. In conflictul dintre fostii parteneri la guvernare victimele principale au fost evreii – si centrul atrocitatilor cele mai cumplite capitala Romaniei.

Templul Sefard - sursa en.wikipedia.org

Estimarile arata ca intre 21 si 23 ianuarie au fost asasinati in Bucuresti intre 120 si 140 de evrei, au fost devastate sinagogi si magazine si ateliere apartinand cetatenilor romani de origine evreiasca, au fost arestati si torturati sute de evrei. Au fost zile din cele mai negre din istoria Romaniei.

Cadavre de evrei in Padurea Jilava - sursa amirorg.com

Evenimentul este comemorat in aceste zile si in Romania si in Israel:

http://www.ziare.com/aurel-vainer/bucuresti/la-bucuresti-comemorarea-victimelor-pogromului-legionar-din-1941-59332
http://www.animanews.com/informaii/23-tiri/5794-tel-avi-comemorarea-a-70-de-ani-de-la-pogromul-evreilor-din-bucureti-21-23-lanuarie-1941–kristallnacht-al-iudaismului-roman.html

Am ales sa comemorez aceasta zi si prin publicarea cu acordul autorului a celui mai recent articol al prietenului meu doctorul Gica Manescu. Titlul articolului este inspirat de un cantec israelian din anii 50-60 care cu umor povesteste contrastele noii tari pe care evreii au creat-o pe teritoriul in care isi are obarsia poporul evreu. O tara cu contraste si cu probleme, dar o tara a evreilor, singura tara a evreilor, raspunsul cel mai bun dat ororilor Holocaustului.

sursa adathjeshurun.info

RAK  B`ISRAEL
Adica “: Numai in Israel”.

In cele cateva zeci de ani de cand sunt aici, mi-am dat seama, dupa cele ce citesc, vad si aud, ca sunt oameni, fapte si locuri, pe care nu le-ai gasi nicaieri. Rak b` Israel.

Un Stat, in varsta de putin peste 60 ani, matur si constient, dar totusi   o varsta a copilariei, comparata cu cea a multor State. Este si un amestec de oameni din toate colturile lumii, fiecare grup sau colectivitate cu limba si cultura lor. Mentalitatea si gradul de civilizatie proprii. Rak b`Israel.

Punand alaturi, evolutia omului ca atare, cetatean,  locatar sau ca vecin si cu tot ce e el in stare sa faca, e ceva deosebit. E o discrepanta ca de la cer la pamant, pe care n-o gasim nicaieri. Rak b`Israel.

Omul care ajuta la montarea rachetei sau a satelitului, cel care piloteaza un avion sau intr-un birou, scrie si planifica, din uzina sau de pe un santier, sunt de laudat.  Dar profesorii, functionarii  sau vanzatorii din piete si magazine, cu totii  gata sa-si dea viata, pentru libertatea tarii si a semenilor ? Unde ii mai intalnesti, chiar daca au  unele defecte omenesti, personale ?. Sunt intre noi. Rak b`Israel.

Toti vrem pace, toti vrem liniste si sa nu mai moara nimeni in razboiae sau sa ramana schiloditi. Dar  politica si ideile unora sau altora, nu totdeauna coincid. Democratie. Libertate. Toate se socotesc normale. Dar uneori, ne lovim de ceva, cineva, care pune bete in  roate. Un sef spiritual, al unei parti din populatia religioasa, ale carui competente nu le contest, sa decida asupra unor situatii politice sau economice, domenii mai putin cunoscute lui, sa devina obligatorii pentru ai lui? E greu si poate mai sunt cazuri in lume. Dar in democratie ? Rak b`Israel.

Unde, o tara mica, nu foarte bogata si dependenta de altele, in multe sectoare si unde pauperitatea unei paturi a cetatenilor nu e de neglijat, circa 20 %, dupa unele sondaje isi petrec vacante  lungi sau concedii, in multe locuri din lume, platind in  dolari, Euro au alte valute?  Rak b`Israel

Unde se mai gaseste o tara, inconjurata numai de dusmani si care vor s-o distruga, o tara care in scurtul timp de existenta, a trebuit sa duca razboaie grele si este in permanenta “ pe picior de razboi “ ? Rak b`Israel.

Unde, o  limba moarta de peste 2000 de ani, a fost readusa la viata, acum 100 de ani, de harnicul si sarguinciosul Ben Yehuda. Se vorbeste, se scrie, se  invata, se dezvolta si a devenit limba oficiala a Statului? Rak b`Israel.

Unde e posibil, ca o comunitate ultra religioasa, cu drepturi civile si subventii din bugetul Statului, sa nu recunoasca Statul Israel si baza lui -  Sionismul – cu steagul si imnul lui. Sa nu se opreasca din mers,cand sirenele suna, pentru clipa de amintire si venerare, a celor cazuti,  in apararea tarii, a cetatenilor, deci si a lor ? Rak b`Israel.

Dar asa cum este,cand antisemitismul n-a disparut, ba in unele tari a luat amploare, si unii ridica iar capul, intr-o forma sau alta, unde  este evreul  OM, fara frica, la el acasa. Unde se gaseste ? RAK B`ISRAEL.

Dr.G.Manescu

Ianuarie 2011

Cu o saptamana in urma, de Ziua Holocaustului am adus pe blog o lista a unora dintre filmele remarcabile pe tema Holocaustului, asa cum erau ele vazute de criticii ziarului Yediot Aharonot. Din lista facea parte si ‘Gradinile Finzi-Contini’ a lui Vittorio de Sica, adaptarea uneia dintre cele mai emotionante carti despre Holocaust si despre Italia pe care am citit-o, apartinand lui Giorgio Bassani, Delia Marc a revazut filmul in aceasta saptamana si a avut bunavointa sa-mi permita publicarea impresiilor ei dupa vizionare.

————————-

GRADINILE FINZI CONTINI (1970)

(Il Giardino dei Finzi-Contini)

Coproductie italo-germana

Regia : Vittorio de Sica

Scenariul : Giorgio Bassani – romanul omonim, Vittorio Bonicelli

Imaginea: Enno Guarnieri

Muzica originala: Manuel de Sica

Distributia:Lino Capolicchio, Dominique Sanda, Fabio Testi, Ramolo Valli, Helmut Berger

De duminică seara – 11 aprilie, a început în Israel comemorarea anuală a celor 6 milioane de evrei (dintre care 1,5 milioane de copii) omorâţi în mod planificat de către nazişti în cea mai neagră perioadă a omenirii (Ziua Holocaustului sau Yom Ha’Shoah).

Statul Israel a ales să comemoreze Ziua Holocaustului 8 zile înainte de Ziua Independenţei! Comemorarea Zilei Holocaustului a început la ora 20.00 printr-o ceremonie oficială care a avut loc la muzeul Yad VaShem din Ierusalim, în spaţiul dedicat Ghetoului din Varşovia. Şase lumânări au fost aprinse în memoria celor 6 milioane de evrei masacraţi de nazişti.
Pe 12 aprilie, Luni dimineaţa, la ora 10.00 sirena a sunat pe tot teritoriul statului Israel şi toată populaţia si-a încetat orice activitate, rămânând în poziţie de drepţi şi păstrând tăcere timp de 2 minute, în memoria victimelor Holocaustului. După încetarea sirenei, la Yad VaShem s-au depus jertbe de flori şi în sala Yizkor (Rugaciunea in memoria disparutilor) a inceput citirea numelor tuturor victimelor, ceremonie care a continuat până seara.
Ziua memorială a Holocaustului este comemorata în Israel pe data de 27 a lunii ebraice Nissan (2 mai 2000). Printr-o hotărâre a Knessetului (Parlamentul israelian) din 1951, a fost aleasă această zi care cade intre data revoltei din ghetoul Varşoviei, începută în prima zi de Pesach, şi Ziua memorială a Israelului pentru soldaţii morţi în luptele pentru statul Israel. Ziua Holocaustului cade în perioada tradiţională de doliu a numărătorii de Omer.


Vizionarea ecranizarii romanului autobiografic a lui Giorgio Bassani a venit pentru mine ca o inscriere fireasca in acest remember si aceasta comemorare.

Am citit in tinerete romanul si in zadar l-am cautat zilele acestea in biblioteca; probabil face parte dintre acele multe carti imprumutate „prietenilor” si pastrate de catre acestia in vesnica custodie.

Giorgio Bassani

Am pastrat multi ani in amintire tulburatoarea impresie pe care mi-a facut-o romanul si de curand, citind „Cu cele mai rele intentii”, al lui Alessandro Piperno (publicat in 2008 la Editura Humanitas Fiction – colectia Raftul Denisei), mi-am reconsolidat cateva idei privind impactul fascismului asupra comunitatii evreilor italieni si atitudinea acestora, circumscrisa atitudinii si soartei evreilor din toate tarile apusene.

Si filmul vine sa semnaleze si sa sublinieze aceasta atitudine – in conjunctura anilor 30 si 40 din secolul deja trecut.

Este atitudinea aristocratiei, dar si a clasei de mijloc evreiesti, asimilata puternic in societatea italiana a vremii, lovita drastic de asa zisele „legi rasiale” promulgate inca din 1938 de catre guvernul fascist al lui Benito Mussolini; atitudine care le impiedica sa sesizeze pericolul ororilor inumane ce vor urma, le paralizeaza spiritul de autoaparare si initiativa unei actiuni de salvare. O atitudine de respingere a inevitabilului, apoi o atitudine de acceptare a implacabilului, de izolare aristocratica sub paza efemera a zidurilor gradiniilor reale sau imaginare, o evadare in amintirile calde si confortabile ale experientelor si emotiile copilariei senine, o evadare in carti si studiu individual.


Familia Finzi Contini nu-si abandoneaza niciodata domeniul, membrii ei traiesc in propriile iluzii privind lumea, locul si importanta lor in ordinea acestei lumi; de altfel si membrii familiei tanarului Giorgio – apartinand burgheziei medii comerciale se scalda in aceleasi iluzii, ei cred ca „nu o duc prea rau aici, mai pot fi cetateni, desi – de rangul 3”. „Intotdeauna au fost putine drepturi pentru toata lumea, iar evreii au tacut cat timp nu au fost loviti”. Iluzii, iluzii, iluzii… Citesc Cocteau, joaca tenis, se grabesc sa isi sustina licenta inainte sa apara o lege care sa decreteze ca si literatura e „ariana”, filozofeaza sterp – „noi italienii – in ce trebuie sa ne punem sperantele?” – fara sa sesizeze ca deja nu mai sunt considerati italieni, ci numai „evrei” – „murdaria rasei umane”.

Maturitatea le-a batut la usa sufletului tinerilor din Ferrara, ei insa continua sa evadeze in trecut, in copilarie, in idilismul si romantismul lipsit de griji al unor vremuri confuze. Misterul unei iubiri naive si neimpartasite de catre Micol, este o capcana pentru Giorgio, il impiedica sa observe realitatea cruda din jur, il ingroapa in seductia propriilor sentimente si cuvintele tatalui sau, incarcate de experienta vietii il ajuta sa-si inteleaga starea si sa o depaseasca: „Inteleg ce simti si te invidiez, e ca si cum ai muri, dar in viata, pentru a intelege cu adevarat lumea, trebuie sa mori macar o data…asa ca mai bine sa mori tanar, cat inca mai ai timp ca sa te poti reface si sa-ti traiesti din nou viata, la batranete e mai greu”… „In timp, e mai bine asa, caci s-ar fi terminat dezastruos, Finzi-Contini nu-s de nasul nostru”.

Realitatea intervine insa brusc si devastator, „evenimentul istoric” proclamat de catre Il Duce, intrarea Italiei fasciste in razboi alaturi de Germania nazista sparge linistea si refugiul casnic iluzoriu al eroilor. Acum nu se mai pune problema acceptarii restrictiilor sociale si economice impuse evreilor: excluderea din invatamant, excluderea din organizatiile profesionale si sociale, interzicerea casatoriile mixte, interzicereaservitorilor arieni, excluderea din biblioteci, din locuri publice… Italia nu mai este o familie pentru evrei. Viitorul este sumbru pentru „negrii”. Acum apar masinile politiei care pe baza listelor mortii ii ridica pe evrei, iar destinatia lor este pentru inceput – Dachau – unde ii asteapta „un hotel in padure, cu serviciile asigurate de catre SS – renumiti pentru ospitalitatea lor”. Intercalarea imaginilor de arhiva cinematografica, ale soldatilor armatei hitleriste, defiland in pas de gasca sub ochii lacrimosi de emotie al Fuhrerului cheama spre luciditate, rupe vraja idilica a gradinii fermecate a domeniului Finzi Contini.

Pentru Giorgio este limita, zidul Gradinilor Finzi Contini cad si sub surparea lui este ingropata tradarea iubirii sale de catre Micol, tradarea prieteniei lui Malnate, tradarea societatii italiene subjugate de fascism. Giorgio se salveaza de tavalugul ororilor care se abat asupra celorlalti eroi ai filmului. Familia Finzo Contini, nedezmeticindu-de inca, inchisi ermetic in scoica sidefie a conditiei lor socio-istorica, ridicati de Politia fascista italiana, isi asteapta soarta cruda, in liniste, aliniata printre ceilalti coreligionari, pe bancile scolii. Si privirea lui Micol se indreapta in zare, pe fereastra, proiectandu-si pe zidurile din departare, imaginile feerice ale vietii idilice din Gradinile Finzi Contini, unde ea, fratele ei si Giorgio, jucau tenis, liberi, tineri, fericiti, nestiutori. Lacrimi in ochii ei, un fel de pace interioara – cu ea, cu lumea si cu Dumnezeu, memoria respinge suferinta (pe care nici acum nu o intelege) si apeleaza la un trecut in care se refugiaza. Totul, pe fundalul sfasietor al „el male rahamim” – rugaciunea rituala pentru morti.

Vittorio de Sica

Probabil ca numai Vittorio de Sica ar fi putut realiza acest film, in maniera sa artistica inconfundabila, puternic social-politica si intens senzuala, care transmite perfect ideile si sentimentimentele centrale ale romanului lui Giorgio Bassani. Si a reusit sa transmita toata neintelegerea si pasivitatea in fata inevitabilului, caracteristice unei mare mase a evreimii din Europa „civilizata”. Si a reusit sa dea acestei transpuneri cinematografice un ritm si o culoare aparte, de apreciat este imaginea lui Enno Gurneri, a carui camera de filmat surprinde caldura si frumusetea Gradinilor Finzi Contini atat vara – cu florile sale colorate si potecile umbrite de batranii copaci, dar si iarna sub zapada alba purificatoare, dar surprinde si in prim planuri inspirate, figurile frumoase, pure si tinere ale eroilor ferrarezi.

Dominique Sanda – frumoasa si astazi – dupa scurgerea a peste un sfert de secol de la realizarea acestui film este deosebit de fascinanta si enigmatica, rece si mandra de securitatea pe care i-o da originea sa aristocratica, preocuparile sale literare, intangibilitatea de care s-a bucurat familia sa timp de secole, in spatele zidurilor gradinii edenice. Superbii sai ochi albastri spun insa, fara cuvinte, in scena finala, posibilitatea intelegerii adevarului istoric al carei victima este.

Lino Capolicchio este un Giorgio veridic, care a gasit, sub bagheta lui Vittorio de Sica, talentul si resursele necesare pentru a exprima framantarile tanarului pus in fata unei iubiri neimpartasite, dar si ale tanarului evreu confruntat cu problematica sociala si politica a epocii. De altfel, cariera lui este prolifica, a jucat si sub bagheta lui Zefirelli si printre altele, l-am putut urmari si in serialul La Piovra.

Iar coloana sonora a filmului – muzica originala Manuel de Sica, fiul lui Vittorio de Sica , nascut in anul 1949 (a fost nominalizat la Oscar si are la activ peste 71 de filme lucrate) vine sa completeze in mod fericit reusita acestuia, caci este sobra si firesc emotionanta.

http://www.youtube.com/watch?v=Di1PABZQRKw

(video source fenderiko63)

In anul 1971 Vittorio de Sica a primit Ursul de Aur pentru acest film – la festivalul de film de la Berlin.

In anul 1972, Il Giardino dei Finzi Contini a castigat Oscarul la sectiunea Best Foreign Language Film, iar in anul 1973, Manuel de Sica a primit Premiul Grammy pentru Best Original Score Written for a Motion Picture.

(video source eitantoon)

Desi la o distanta de 40 de ani de la realizarea filmului, el este la fel de proaspat si astazi, atat din punct de vedere al temei tratate, cat si al mijloacelor cinematografice utilizate

Nota acordata: 10/10

As the Holocaust Memorial Day starts in Israel, I found in the weekend edition of Yediot Aharonot a list drawn by Yehuda Stav and Yehuda Nuriel of some the most important films dedicated to the Holocaust. It’s certainly a personal list, and other may have different preferences, I personally found some surprises but I thought that it’s interesting to bring it up and this is the appropriate moment to do so.

(video source UnitedOffensiveIII)

Elen Klimov’s ‘Idi i smotri’ (Come and See) from 1985 tops the list – they call it the greatest war film of all times and one of the best on a Holocaust theme.

Next comes Paul Mazurski’s adaptation from 1989 of Bashevis-Singers’ Enemies: A Love Story. It’s actually a post-Holocaust drama dealing happening in post-war America. I saw recently a stage adaptation at the Gesher theatre.

(video source EvenstarDreamer)

Another splendid screen adaptation was inspired by Giorgio Bassani’s novel Il Giardino dei Finzi Contini brought to screen by Vittorio de Sica in 1970.

I have not seen Sidney’s Lumet’s The Pawnbroker staring Rod Steiger from 1964 – this was for me the first surprise on the list.

Interestingly enough the Yediot Aharonot critics did not include Roberto Benigni La vita e bella in their list (a miss in my opinion) but rather preferred to point to the lesser known first version of Jakob, der Lugner (Jacob, the Liar) of the East-German director Frank Beyer as the most original treatment of the Holocaust in the comic register. A second film staring Robin Williams followed in 1999.

The Shop on the Main Street made in 1965 by Jan Kadar and Elmar Klos is not only a small and moving human story, but also one of the best films of the short-lived new wave in the Czechoslovak cinema cut off by the Soviet invasion that crushed the Prague Spring.

(video source isaiasgarde)

I did not know that in 1955, four years before making ‘Hiroshima, mon amour’ Alain Resnais had authored one of the first documentaries about the Holocaust – Nuit et Brouillard.

http://www.youtube.com/watch?v=TAH3RTRlCHY

(video source GusHammond)

Spielberg’s Schindler’s List (1993) does not need any explanation – it is probably the most famous and most viewed film about the Holocaust and the director’s best in my opinion.

(video source klappozita)

And yet the highest on my personal list is Polansky’s The Pianist. Like Spielberg, Polansky put the best of his talent in the service of making this masterpiece dated 2002.

(video source sweetshark3)

Claude Lanzman’s Shoah could not be missing from the list. It’s a huge, overwhelming documentary which in 1985 succeeded to catch on film many of the stories of the survivors.


(video by kurish666 )

The newspaper list ends with another film I knew nothing about previously Le Chagrin et la Pitie – a documentary by French director Marcel Ophuls who in 1969 smashed some myths presenting the extent of the collaboration of the French in the Final Solution.

http://www.youtube.com/watch?v=4UqjQ55AEE0

(video source giuliodeluise)

I would like to add to the list one film made in France in 1998 by Romanian-born director Radu Mihalileanu – Train de vie. It is not a perfect film, but it has a strong and original idea.

David Krakauer is one of the well known clarinetists of our times, an acclaimed artist expressing himself in traditional East European Jewish music, in jazz, and classical music.

Born in 1956 Krakauer and his band band Klezmer Madness! are promoting a style that is both true to the traditional origins of the Jewish music, and also takes the genre in new territories in fusion with jazz, rock, and even hip-hop.  Here he is playing with his band in what is today the world capital of klezmer music – Krakow, home city of the famous klezmer trio Kroke.

See and hear him playing with local musicians in the synagogue in Dneipropetrovsk.

Here he is with a couple of more rock-oriented arrangements, and also saying a few words about his music.

Krakauer collaborated with famous chamber music ensembles including the the Tokyo String Quartet and the Kronos Quartet. in collaboration with jazz pianist Uri Caine. Krakauer performed music written for him by Osvaldo Golijov for a BBC documentary ‘Holocaust, A Music Memorial from Auschwitz’ which won an International Emmy in 2005. The film deals with the experience of the musicians who were forced by the German to play for the deportees during their last walk to the gas chambers.

David Krakauer’s Web site can be accessed at http://www.davidkrakauer.com/

One of the Internet groups I am subscribed to brought up one in a series of articles about the exhibition at the Shoah Memorial in Paris which redsicovers for most of the world the personality of the Jewish Romanian poet Benjamin Fondane (Fundoianu).

The portrait made by Victor Brauner seems extraordinary to me with its fascinating premonition:

http://www.forward.com/articles/121660/