history


1968 a fost un an de răscruce, unul dintre acei ani fractali în care istoria pare să se accelereze și lumea este alta la sfârșitul anului decât cea de la început, cu schimbări de direcțîi și de sisteme ce păreau eterne, cu crize și revolte, cu prăbușiri de edificii și ziduri reale sau virtuale și cu noi începuturi spre necunoscut, unele spre bine, altele spre rău. Am trăit în afară de 1968 încă doi asemenea ani în viața mea: 1989 și 2001. În 1968 aveam 15 ani. Unul dintre evenimentele rămase în memoria mea, dar pe care poate și le reamintește mai puțină lume a fost Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 22-25 aprilie 1968. Plenara a discutat și a aprobat rezultatele unei comisii de partid care investigase evenimente petrecute în ultimul sfert de secol din istoria PCR, reabilitand un număr militanți și lideri ai partidului. Îmi amintesc că ascultam la radio împreună cu familia ceea ce putea fi unul dintre interminabilele discursuri ale lui Ceaușescu, dar de data aceasta conținutul era în parte diferit. Auzeam poate pentru prima dată unele nume, și totul era foarte nou pentru adolescentul care eram atunci, dar și pentru mulți dintre cetățenii maturi ai României. Retrospectiv știm că această plenară, inclusiv recomandările comisiei, a fost în mare măsură un eveniment regizat, una dintre etapele prin care Nicolae Ceaușescu se răfuia cu precedesorul sau Gheorghe Gheorghiu-Dej și ii înlătura din conducerea partidului și a țării pe rivalii săi cei mai periculoși în frunte cu Alexandru Drăghici. Lista cu numele celor ‘reabilitați’ a fost citită atunci la radio cu explicații detaliate. Se aflau între ei Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Un nume lipsea de pe lista reabilitaților – Ana Pauker. Ceaușescu nu a mers până la capăt și – din motivele sale personale și politice – nu a reabilitat-o atunci pe cea care fusese rivala lui Gheorgiu-Dej la conducerea partidului. Este posibil că în terminologia comunistă Ana Pauker nici să nu fi meritat o reabilitare. Oricum ar fi, această omisiune a lăsat istoriei sarcina de a reconsidera viață și activitatea celei care a fost ‘Împărăteasa Roșie’ sau dacă vreți ‘Doamna de Fier’ a României în anii preluării puterii de către comuniști.

Reabilitarea trebuie începută prin cunoașterea faptelor și a biografiei reale a eroinei noastre. Ana Pauker a fost din totdeauna parcă un personaj controversat, despre care s-a scris și s-a vorbit mult, dar este foarte greu de separat propaganda de calomnie, biografia reală de invenții și legende. În epocă a fost suficient de cunoscută pentru ca revista TIME să-i dedice în anul 1948 un reportaj special și o copertă. Paradoxal poate pentru o ideologie care promova egalitatea femeilor, ea a fost (și este până azi) în panteonul mondial al conducătorilor comuniști singura femeie care a ajuns în posturi reale de conducere prin propriile merite fără a fi propulsată de soți (cum a fost cazul soției lui Mao, Jian Qing, sau a Elenei Ceaușescu). A fost ministru de externe înaintea Goldei Meir, prima femeie care a ajuns la acest rang în lumea modernă. Pe cât de adulată a fost pentru o scurtă perioada de mulțimile susținătoare ale comunismului, pe atât de demonizată a fost și a rămas în anii și deceniile care au urmat căderii sale politice, devenind un fel de simbol al stalinismului și al influenței sovietice în România comunistă, precum și tința campaniilor antisemite pe față sau insinuate, care încearcă să facă din evrei țapii ispășitori (și) ai preluării și exercitării puterii de către comuniști în România.

 

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

 

Cartea lui Robert Levy ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este probabil cea mai solidă lucrare dedicată Anei Pauker apărută până acum. Prima ediție a apărut în 2001, acum doi ani, in 2016,  a fost re-editată și publicată în seria ‘Historia’ a editurii Polirom, în traducerea Cristinei Pupeza și Ioanei Gagea. Traducerea este în general cursivă, dar am totuși câteva observații începând cu traducerea titlului. Nu îmi este clar ce a determinat schimbarea titlului original care este ‘Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist’. Pe lângă faptul că ‘Rise and Fall’ este o construcție care are tradiție în titlurile cărților de istorie (vezi cărțile lui Edward Gibbon sau William L. Shirer) traducerea ar fi ‘Ascensiunea și căderea’ și nu ‘Gloria și decăderea’. Stridente mi s-au părut și folosirea unor importuri de cuvinte care au echivalente cu circulație în limba română cum ar fi ‘pattern’ în loc de ‘tipar’ și ‘aparatchik’ în loc de ‘activist’. Chiar dacă sunt vorbitor de ebraică, mi se pare artificială și folosirea intensivă a cuvântului ‘alia’ într-un text istoric românesc pentru a desemna emigrarea evreiască, cred că explicarea echivalenței ar fi fost mai curată. Încă o notă despre ediția 2016: lipsesc cu desăvârșire orice date biografice sau bibliografice despre autor. Nici pe Internet nu am găsit prea mult, numele autorului fiind prea comun, așa încât nu aș putea spune care este locul acestei cărți în ansamblul activității lui Robert Levy, ce altceva a mai studiat și studiază, ce a mai scris din 2001 încoace.

Autorul a beneficiat de deschiderea arhivelor istorice ale Partidului Comunist Român și altor instituții ale perioadei comuniste, de interviurile și memoriile publicate în presă de conducătorii și personalitățile importante care au supraviețuit epocii și au putut și au dorit să vorbească după 1989, ca și de interviuri personale cu unii dintre aceștia, precum și cu membri familiei și colaboratorii Anei Pauker. Este cred important de menționat că metodologia sa (detaliată în ‘Introducere’) corelează informația provenită din surse diferite și aplică coeficienții necesari de scepticism în ceea ce privește anumite surse, cum ar fi declarațiile făcute sub constrângeri fizice sau psihologice de mulții arestați ai acelor ani. Rezultatul este o scriere pasionantă, cu o multitudine de informații și detalii între care destule au fost inedite pentru mine. Pe de altă parte, cartea fiind scrisă în 2001, lipsesc surse importante publicate în acest interval, și nu este clar în ce măsură ediția 2016 este actualizată prin adăugarea sau luarea în considerație a acestora. Un exemplu este lipsa din text și bibliografia capitolului dedicat emigrării evreiești a excelentei cărți a lui Radu Ioanid, ‘Ransom of the Jews’, publicată și în românește sub titlul ‘Răscumpărarea evreilor’. Oricum ar fi, trebuie menționat remarcabilul aparat critic care însoțește cele ceva mai mult de 200 de pagini de text ale cărții, și care include note biografice și bibliografice detaliate, bibliografie și index.

 

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

 

Cele unsprezece capitole ale cărții urmăresc etapele vieții și carierei Anei Pauker, cu trimiteri la contextul istoric în măsura în care acestea elucidează aspecte ale personalității și acțiunilor sale. În ‘Primii ani’ aflăm despre familia și educația primită de fata evreică născută la sfârșitul anului 1893 într-un sat din județul Vaslui în care o majoritate a populației era formată din evrei. Pentru cei care sunt familiari cu stereotipul activistei rigide va fi poate o surpriză faptul că Ana Pauker nu numai că provenea dintr-o familie care adera strict la tradiția evreiască ortodoxă, dar a și urmat școli evreiești în care a aprofundat iudaismul la un nivel care era specific în acea vreme doar băieților evrei studioși. Bunicul ei era rabin, și influența sa s-a făcut simțită în educația fetei atât pe plan spiritual cât și efectiv prin insistența cu care a susținut și reușit ca Ana să urmeze școli și cursuri rezervate în principiu doar băieților. Viitoarea activistă comunistă a și predat iudaismul pentru un an sau doi în școli, iar mai târziu, deși s-a declarat ateistă, a demonstrat în câteva ocazii că nu a uitat cele învățate (episodul înmormântării sorei sale la cimitirul evreiesc) și că a continuat să-i respecte pe învățații evrei, de exemplu pe celebrul rabin din Buhuși (episodul fructelor trimise de sărbătoarea Tu B’Shvat). Virajul spre socialism și apoi comunism este explicat de Levy prin condițiile sociale și (tangențial) prin influența bărbaților întâlniți de Ana Pauker în tinerețe. Capitolul descrie de altfel în câteva pagini bine articulate și documentate contextul istoric al antisemitismului românesc în perioada dintre Războiul de Independență și Primul Război Mondial, perioadă în care majoritatea evreilor erau lipsiți de drepturi cetățenești și economice, supuși discriminărilor, și investiți cu rolul de țapi ispășitori ai eșecurilor economice și inegalităților sociale ale unei țări la a cărei progres contribuiseră din plin. Cu toate că provenea dintr-o familie săracă, Ana Pauker a continuat cât a putut studiile, plecând chiar în Elveția pentru a-și continuă educația la nivel universitar. Dorea să devină medic, dar a fost în cele din urmă obligată să renunțe, în parte deoarece murise (prin sinucidere) unul dintre frații săi care o susținuse material, și deoarece se măritase și devenise alături de soțul ei, Marcel Pauker, revoluționară de profesie. Aderarea sa la mișcarea revoluționară nu a fost însă fără legătură cu originea evreiască, tinerii evrei revoltați de inegalitățile sociale și de persecuțiile rasiale și care erau molipsiți de morbul activismului având la dispoziție două alternative: aderarea la mișcarea socialistă care cădea în acei ani sub influența Moscovei și a Cominternului, sau sionismul. Ana Pauker a ales prima cale:

‘Totuși, ca majoritatea evreilor care au intrat în rândurile PCR între cele două războaie mondiale, Ana Pauker a devenit comunistă nu numai în calitate de membru al unei clase oprimate, dar și – de fapt, mai ales – în calitate de membru al unei minorități naționale persecutate.’ (pag. 206-207)

Pentru mine au fost inedite multe dintre amănuntele furnizate în carte despre înființarea și evoluția Partidului Comunist din România în perioada primelor două decenii de activitate. Levy explică în detalii și cu claritate felul în care partidul a acționat ca agentură a Uniunii Sovietice și a Cominternului, cât de redusă numeric și de eterogenă era componența să, și cum disensiunile permanente și luptele interne ca și schimbările de direcție ale manipulatorilor de la Moscova au influențat activitatea sa. Membru fondator al partidului, Ana Pauker împreună cu soțul ei Marcel Pauker au devenit agenți ai Cominternului, un fel de revoluționari internationaliști de profesie, activând o parte din timp în România, o parte din timp la Moscova, sau în alte țări europene. Marcel Pauker era o figură marcantă, adept al unei linii mai puțin rigide, dar și unul dintre acei comuniști care nu a reușit să conștientizeze până la capăt eșecul revoluției sub formă visată de idealiști, și care în final a căzut victima terorii staliniste, precum majoritatea vechii gărzi sovietice și o mare parte din conducerile partidelor comuniste europene. Ana Pauker s-a întors în Uniunea Sovietică pentru o vreme, apoi a fost trimisă în România unde la începutul anilor ’30, a fost arestată și implicată în celebrele procese ale comuniștilor de la Craiova. Ea a fost în acel proces figura marcantă în boxa acuzaților, ea, și nu Ceaușescu cum s-a pretins mai târziu). Ca urmare a procesului a fost condamnată și închisă, pentru a fi eliberată intr-un schimb de prizonieri (sau spioni) și a se întoarce în URSS în 1941 cu o lună înainte ca Hitler (aliat cu România condusă de Ion Antonescu) să atace Uniunea Sovietică.

‘Comintern-ul la care se întorsese Ana Pauker nu mai era decât o cochilie goală, acoperind o groapă comună. Nu a mai fost decât o chestiune de timp până când Stalin, care ucisese mai mulți comuniști decât toate forțele polițienești europene (inclusiv Gestapoul) a declarat oficial dizolvarea lui, la care Ana Pauker a fost parte semnatară în 1943.’ (pag. 57-58)

Istoricul nu se ocupă în detalii de viață personală a Anei Pauker. Nu îi place probabil să se aventureze pe teritorii în care documentele lipsesc și analiza istorică trebuie să lase locul speculațiilor sau presupunerilor fără o baza factuală clară. Și totuși spre finalul cărții ni se oferă o informație care poate explica multe:

‘ … oricât de surprinzător ar părea, Ana Pauker nu a știut niciodată cu certitudine ce s-a întâmplat cu Marcel și a continuat, împotriva oricărei rațiuni, să spere că el își va face într-o bună zi apariția.’  (pag. 198)

Mecanism de auto-amăgire și auto-apărare? Naivitate până în pânzele albe, deși era conștientă de soarta pe care o avuseseră mii de alți militanți comuniști aflați în situație similară celei a lui Marcel Pauker? Sau poate o măiestrită metodă de control folosită de manipulatorii săi din eșaloanele cele mai înalte ale conducerii sovietice și în special de Stalin? Oricare ar fi explicația, avem aici probabil de-a face cu unul dintre elementele care au determinat comportarea atât de departe de normele obișnuite a politicienei comuniste, și aderența sa continuă, până în ultimele clipe ale vieții, la linia ideologică a mișcării comuniste și a exponenților acesteia.

‘Așadar, imediat ce a avut puterea în mână, Ana Pauker a găsit rațiunile pentru a închide ochii în față oricărui lucru care să îi tulbure conștiința, și pentru a continua să se supună colectivului. De vreme ce visul unui comunism cu față umană se destramase, ea a decis să revină la ceea ce Koestler descria drept “filosofie individuală, esoterică … a fiecărui comunist educat … al cărui scop nu era acela de a interpreta faptele, ci de a le dimunua importanța.”‘ (pag. 202)

 

http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

sursa http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

 

Întoarcerea Anei Pauker în România a avut loc în 1944, odată cu înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc, întâi la Botoșani, apoi la București imediat după ‘întoarcerea armelor’ de la 23 august 1944. Conducătoarea comunistă devine unul dintre politicienii comuniști cei mai vizibili, cu funcții la cel mai înalt nivel și în partid și în guvernele de după 6 martie 1945. Niciodată însă nu va încerca să ajungă în vârful piramidei, conștientă fiind că statutul său de femeie și de evreică constituie un dublu handicap care în cele din urmă se poate întoarce împotriva partidului căruia ii era pe deplin devotată. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea sa în perioada de maximă putere (cea de ‘glorie’) descriu în detaliu luptele interne de la vârful conducerii partidului, și metodele de mafie politizată folosite de Gheorghiu-Dej pentru a-și elimina dușmanii politici și a cuceri puterea absolută în partid și în țară. Se poate spune că acest proces început în 1945-46 cu marginalizarea urmată de excluderea din partid, condamnatea și în final executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, se încheie în 1952-53 cu epurarea și excluderea din partid a Anei Pauker. Arestată pentru o scurtă perioada, Ana Pauker își datorează supraviețuirea doar morții lui Stalin în martie 1953.

‘Ana Pauker a scăpat ca prin urechile acului de soarta lui Slanski, așa cum și-a putut da singură seama, curând după ieșirea din închisoare. La o locuință de partid, situată la periferia Bucureștiului, unde a fost ținută în primele trei săptămâni ale lunii aprilie, Alexandru Moghioroș a informat-o despre moartea lui Stalin. Când ea a izbucnit în lacrimi, Moghioroș a replicat sarcastic: ‘ … Nu plânge. Dacă Stalin mai trăia, tu erai moartă’” [pag. 193]

Puține sunt personalitățile din istoria României care au avut parte de calomnii de intensitatea și virulența celor care au însoțit-o pe Ana Pauker în timpul vieții dar și în eternitate. Naționaliștii români au atacat-o ca evreică și au făcut din ea simbolul mantrei ‘evreii au adus comunismul în România’. Evreii s-au delimitat de ea și au expulzat-o la figurat și poate chiar și la propriu din rândurile comunității pentru ateismul său declarat, pentru daunele pe care le-a adus imaginii evreilor și pentru aderența fanatică la idealurile și activismul comunist. Când a fost epurată, demascată, arestată și anchetată a fost acuzată și de ‘deviationism de stânga’ ( în forțarea colectivizăriiși pentru presupuse excese staliniste) și ‘deviationism de dreapta’ (pentru favorizarea emigrărilor și refuzul de a participa la campania anti-sionistă, pentru îngăduință față de chiaburi, pentru susținerea fracțiunii Pătrășcanu în conflictul cu gruparea lui Gheorghiu-Dej). Concluzia lui Robert Levy este:

‘ … acuzația de “deviere de dreapta” adusă Anei Pauker și aliaților săi, deși o evidentă hiperbolă politică, era totuși adevărată și nicidecum o acuzație arbitrară, considerată de istorici vreme îndelungată ca mascând ceea ce de fapt era o simplă lupta pentru putere între Ana Pauker și Gheorghiu-Dej. În schimb acuzația paralelă de “deviere de stânga”, care a constituit cheia de boltă a considerațiilor despre Ana Pauker vreme de aproape patru decenii, era într-adevăr falsă.’ (pag. 205)

De ce este această punere istorică la punct extrem de importantă? Imediat după publicarea raportului secret al lui Hrușciov care a marcat începutul de-stalinizarii în URSS și apoi în toată lumea comunistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat că Partidul Muncitoresc Român (numele de atunci al PCR) deja executase acest proces prin eliminarea “deviantei de stânga” Ana Pauker și a grupului ei ‘fracționist’. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea Anei Pauker în perioada în care s-a aflat în funcții de răspundere în partid și guvern demonstrează exact contrariul. Pozițiile Anei Pauker în problemele colectivizării, eliminării chiaburilor, emigrării și relațiilor cu mișcarea sionistă, și în conflictele interne din partid au fost în mod aproape continuu și consecvent ne-dogmatice, în timp ce linia fracțiunii Gheorghiu-Dej a fost cea care a impus metode staliniste. Departe de a fi fost o liberală sau umanistă, Ana Pauker a fost mai degrabă o comunistă convinsă care a crezut și acționat pentru preluarea și consolidarea puterii prin metode mai puțin violente și câștigarea treptată a încrederii maselor și a sprijinului popular pentru comunism.  Istoriografia oficială comunistă de după 1956 a preluat însă lozinca unei ‘Ana Pauker staliniste’ acuzând-o exact de excesele de care erau în mare parte vinovați inamicii ei politici din cadrul partidului. Această linie a fost continuată și de Nicolae Ceaușescu, și i-a permis și lui ca și lui Gheorghiu-Dej (pe care de altfel Ceaușescu îl susținuse în mod devotat) să adopte politici interne dintre cele mai rigide, susțînând în același timp că România și PCR au făcut de mult ‘de-stalinizare’.

 

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

 

Lipsesc din carte aproape cu desăvârșire informații despre activitatea Anei Pauker ca ministru de externe. Ciudat și păcat din punctul meu de vedere, căci este vorba despre perioada de reorientare a politicii externe a României în care Pauker a fost vocea și imaginea României spre exterior, dar și despre un ansamblu de decizii și acte în care sunt puse bazele unei politici externe cu elemente de independență față de Moscova, politică continuată de succesorii săi până la căderea comunismului, politică contrastantă cu stalinismul din interior care în cele mai multe perioade a fost dintre cele mai extreme din blocul comunist.

Extrem de interesante sunt capitolele cărții care sunt dedicate relațiilor Anei Pauker cu comunitatea evreiască, atitudinea sa față de Israel și față de emigrarea evreilor în primii ani de după înființarea statului. În mare parte această atitudine pornește de la originile familiale, de la studiile în iudaism, și de la faptul că o parte din membri familiei sale erau sioniști. Fratele ei Zalman (Solomon) Rabinsohn emigrase în Palestina în anii războiului, și tatăl lor a făcut același lucru în 1948, Ana Pauker înlesnindu-i plecarea în secret din România. În anii care au urmat i-a trimis tatălui sau aflat în Israel ajutoare bănești. Episodul reîntoarcerii fratelui în România și a ținerii acestuia ca ostatic vreme de mai mulți ani, deși era deja cetățean israelian, este pasionant, dar am impresia că nu se știe încă tot despre acest episod al emigrărilor spre Israel (‘alia’) a evreilor din România. Informațiile aduse de Robert Levy sunt însă impresionante. Aflăm astfel că în 1952, aproximativ 220 de mii de evrei depuseseră cereri de emigrare. Această cifră reprezenta aproape două treimi din populația evreiască de după război a României. Dacă în toate celelalte aspecte ale politicii sale Ana Pauker a acționat ca o comunistă și internaționalistă convinsă, în ceea ce privește ‘chestiunea evreiască’ atitudinea ei a fost diferită:

‘Șef-rabinul de mai târziu Moses Rosen a furnizat o … explicație posibilă pentru atitudinile Anei Pauker în privința emigrării evreiești. Ana Pauker, afirmă Moses Rosen, deși “sincer dedicată cauzei comuniste”, era de fapt “o marrana” [un "evreu ascuns", convertit la creștinism în Spania, dar continuând să practice pe ascuns iudaismul], care “după Auschwitz …, a adoptat o altă poziție” față de identitatea sa iudaică și față de chestiunea evreiască în ansamblu. Se pare că tatăl și fratele Anei Pauker împărtășeau această opinie, întrucât au mărturisit unui prieten că ea “în fundul sufletului a continuat să mențină legătura cu evreii și cu iudaismul”. [pag. 161]

Există însă cel puțin un aspect al activității sale care întră în contradicție cu aceste sentimente, și care nu își găsește o explicație verosimilă nici în cartea lui Robert Levy. Mă refer la toleranța manifestată în 1944-1945 față de activiștii legionari cărora li s-a permis intrarea în masă în partidul comunist. Este singura ‘deviere de dreapta’ care ridică serioase semne de întrebare. Autorul presupune că Ana Pauker dorea lărgirea rândurilor partidului într-un moment în care acesta avea mai puțîn de 1000 de membri și evitarea transformării legionarilor intr-o forță anticomunistă semnificativă, preferând să-i momească cu avantajele intrării în partid în paralel cu iertarea ‘greșelilor trecutului’. Aceste ‘greșeli’ însă includeau crime odioase, inclusiv asasinate politice și pogromuri anti-evreiești, despre care Ana Pauker nu se poate să nu fi știut. Se pare că în această privința conștiința ei comunistă a avut prioritate față de cea evreiască.

Figura Anei Pauker a fascinat și va continua să fascineze, a generat adulare și ură, laude și calomnii. Detractorii au avut vocile cele mai puternice și cele mai numeroase în ultima jumătate de secol, și la aceasta a contribuit în mare măsură manipularea politică și naționalistă. A venit vremea unei reconsiderări istorice, bazate pe fapte și pe analize atente și mai puțin încărcate de emoții de un fel sau altul, și a persoanei cu originea, faptele, idealurile și erorile sale, și a contextului complex în care a trăit. Nu cred că s-a cercetat tot și s-a scris tot despre Ana Pauker, dimpotrivă, procesul de reabilitare prin studiu istoric a personalității și persoanei va continua probabil. Cartea lui Robert Levy, ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este un bun punct de plecare în acest proces.

 

 

It’s only now that I had the occasion to see ‘La vingt-cinquième heure’ (The 25th Hour, or ‘Ora 25′ in Romanian) a film made exactly 50 years ago. In 1967, was at the peak of his acting career and popularity. Three years before he had brought to screen Alexis Zorba, the most memorable of his characters in Zorba the Greek. A year later he was going to be Leon Alastray in Guns for San Sebastian and another year after mayor Bombolini in The Secret of Santa Vittoria. The director was , also close to the peak of his career. The book that inspired the movie however had been published almost two decades earlier, in 1949, the same year that Orwell published his ’1984′. The reference is not simply coincidental. While there is a gap of fame and maybe also of literary quality between the two books, ‘Ora 25′ written by a Romanian exiled named Constatin Virgil Gheorghiu, who was running away from the Communist regime that had taken over his country, and Orwell’s masterpiece deal with the same theme – the absurdity of the fate of the single individuals crushed by the wheels of history.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0062445

source http://www.imdb.com/title/tt0062445

 

While Orwell’s ’1984′ was looking into the future, making the novel to belong to the genre of the political futuristic dystopia, Gheorghiu’s novel was set in the recent past (of his time) and derived directly from his personal experience in the second world war. There are some problems here, which folks familiar with the biography of the writer and the history of Romania prior and during WWII will recognize, but which will get lost to many other of the other viewers of the film. The film starts in 1939, in a quasi-idyllic Romania, where peasants prosper, but racial laws against the Jews start to be implemented. This may be almost right, only the details in the film are wrong. Deportation of Jews to work camps did not begin until 1941, when Romania entered the war as an ally of Germany. Germany did not occupy Romania in October 1940 as claimed in the movie. There were German troops in the country but that’s different, they were allied to Romania. It was not king Carol the 2nd who started the deportations, and actually by October 1940 he was gone, having abdicated one month earlier, after Romania had lost parts of his territory to the USSR, Hungary and Bulgaria. The real responsible of most of the Jewish persecutions and deportations was the regime of fascist dictator Ion Antonescu, the one under which the writer, Virgil Gheorghiu served as a minor rank diplomat. There is a subtle but hard to accept deformation of history here, and a dose of self-absolution in his own identification with the main character and with another supporting character, the anti-Fascist writer (role played by ) who in the film writes a book with the same name.

 

(video source CG Entertainment)

 

All these historic details are important certainly for the historical record, for Romanian and Jews who lived the period and their successors. Not that much maybe for the film itself. The story of the Romanian peasant denounced and deported as a Jew by the chief of police in the village who had put an eye on his beautiful and virtuous wife () develops as a Kafka-esque story of injustice and fight to survive in the absurd universe of the Europe devastated by war. , the eternal optimist and and unbreakable human being from Zorba builds on screen another character of the same caliber. We need however to appreciate the courageous approach of the authors of the script and especially of director Henri Verneuil who dared balance horror and humor in describing the saga of the wanderings of Johann/Yankele Moritz – successively confused as Jew, Romanian spy, Nazi – always on the losing side, always beaten but never losing hope. At a time when the WWII conflict was still described on screens on heroic style and manichaeistic terms, the authors of this film created an emotional and human story, and a character that anticipates by almost three decades the ones in the films of and about the Holocaust. After an initial quite conventional start the viewer nowadays will discover a film with a catching story, deep significance and wonderful acting.

In postfata semnat de Valentin Naumescu a cartii ‘O istorie a Orientului Mijlociu’ publicata de Editura Humanitas in 2015 in traducerea (presarata cu unele erori) a Corneliei Dumitru aflam cateva amanunte semnificative despre autorii cartii. Peter Mansfield s-a nascut in India, a studiat la Beirut si a avut parte de o scurta cariera in Foreign Office, curmata de criza si razboiul Suezului din 1956, urmata de multi ani de rezidenta la Cairo ca ziarist. Nicolas Pelham, continuatorul si actualizatorul cartii a studiat la Damasc si apoi a lucrat la Cairo, in Maroc si la Ierusalim. Ambii sunt descrisi ca ‘arabisti’ si asta denota nu numai o expertiza profunda bazata in cazul lor pe studiu si experienta directa cu lumea araba, ci si o atitudine favorabila acesteia, care isi lasa amprenta vizibila in aceasta carte.

‘Istoria’ are 15 capitole, din care primele 12 au fost scrise de Mansfield si au facut parte din prima editie a cartii publicata in 1991. Nicolas Pelham a actualizat probabil in special ultimele capitole scrise de Mansfield si a mai adaugat inca cate unul editiilor succesive aparute in 2003, 2010 si 2013, dupa moartea acestuia in 1996. Excelenta postfata a lui Valentin Naumescu scrisa in septembrie 2015 aduce aproape la zi evenimentele dintr-o zona a lumii care se afla intr-o permanenta miscare si este caracterizata in ultimii ani de o efervescenta careia nu este usor sa ii detectezi directiile si traseele semnificative.

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/o-istorie-a-orientului-mijlociu-263043.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/o-istorie-a-orientului-mijlociu-263043.html

 

Cititorii potentiali ai cartii trebuie sa fie preveniti ca scala istorica este departe de a fi liniara. Cele aproape 50 de pagini ale primului capitol reprezinta mai putin de 10% din numarul total de pagini al cartii, dar trec in revista o istorie de milenii care incepe din zorii civilizatiei umane si continua in perioada marilor imperii ale antichitatii, parcurge Bizantul si aparitia Islamului, perioada Evului Mediu si ascensiunea Imperiului Otoman, pana dincolo de perioada sa de glorie. Impreuna cu cele vreo zece pagini ale celui de-al doilea capitol care este centrat pe defensiva in care se afla Islamul in a doua jumatate a secolului al 18-lea si campania lui Napoleon perceputa ca prima invazie colonialista a epocii moderne si momentul de renastere al interesului europenilor pentru civilizatia Orientului. Sunt capitole necesare celor carora le lipsesc informatiile de baza despre momentele istorice parcurse, si pentru definirea curentelor religioase si ale notiunilor fundamentale ale structurii sociale si mozaicului natiunilor care populeaza aceasta parte a lumii.

Capitolul al treilea ii este dedicat aproape in intregime lui Muhammad Ali, primul mare conducator in Orientul Mijlociu din epoca moderna. Talentul de portretist al lui Mansfield este evident in felul in care il descrie si caracterizeaza pe cel care a pus bazele statului egiptean modern:

‘Nascut pe coasta egeeana a Macedoniei, Muhammad Ali era o combinatie rara de soldat si de lider politic de geniu. Desi era aproape analfabet, nu era in nici un caz un bigot ingust la minte. Cum in tinerete lucrase ca negustor de tutun, era obisnuit sa aiba de-a face cu nemusulmanii si cu europenii. Mintea sa patrunzatoare absorbea cu repeziciune fapte noi, analizandu-le importanta. Nemilos, neinchipuit de ambitios si capabil sa savarseasca acte de infioratoare cruzime, putea fi si incantator, iar cand erau strapunsi cu privirea sa, pe vizitatorii straini, care rau in acelasi timp fermecati, ii apuca tremurul inainte de a cadea in admiratie.’ (pag. 60)

Rolul jucat de Egipt in decentralizarea Imperiului Otoman slabit organizatoric si ideologic este descris in amanunte. Este de asemenea mentionat si rolul Frantei si mai ales cel al Rusiei, a carei influenta in secolul al 19-lea pune intr-o perspectiva istorica care denota continuitate amestecul sovietic in a doua jumatate a secolului 20, continuat in zilele noastre de Rusia lui Putin cu ambitiile sale de putere renascanda. Lipseste din relatare insa un amanunt semnificativ in balanta istorica si demografica a teritoriului Palestinei, si anume popularea intre anii 1830 si 1841 a zonei cu colonisti din Egipt si Liban, care constituie baza genetica a unei majoritati a populatiei arabe care astazi se defineste ca palestiniena.

In capitolul 4 centrul interesului se deplaseaza spre Imperiul Otoman si mai ales ultima jumatate de secol de existenta a acestuia. Desi nu facea parte strict din zona definita in mod obisnuit ca Orient Mijociu, Imperiul Otoman a controlat aceasta parte a lumii si politicile sale, reformele si contra-reformele, luptele intre modernitate si conservatorismul cu iz feudal, intre Islam si laicitate, toate acestea au avut o influenta importanta asupra zonei in secolul 20 si se afla la originea unora dintre conflictele inter-etnice cum ar fi cele dintre turci si armeni, sau dintre kurzii ramasi fara stat national si tarile si popoarele din jur.

 

sursa http://www.audiobooks.com/audiobook/history-of-the-middle-east/55100

sursa http://www.audiobooks.com/audiobook/history-of-the-middle-east/55100

 

Foarte interesant este si capitolul 5 care se reintoarce la Egipt si descrie perioada de influenta franceza si apoi britanica. Este terenul istoric in care Peter Mansfield se simte la el acasa, si descrierea perioadei guvernarii britanice si a unor personalitati cum au fost Gladstone sau lordul Cromer mi-a furnizat o multitudine de informatii inedite in mare parte. Chiar daca abundenta de detalii pare excesiva in raport cu alte perioade si cu restul cartii, gasim in acest capitol sursele esentiale ale directiilor in care a evoluat Egiptul incepand cu a doua jumatate a secolului 19 si pana in contemporaneitate: ambitiile nationale ale unui popor care isi revendica o istorie de mai multe milenii si resentimentele impotriva stapanirii (politice si economice) europene crestine, originea influentelor religioase islamice si alunecarea acestora in fundamentalism, lupta dintre modern si traditie in structura sociala si cea familiala.

Capitolele 6 si 7 se ocupa de relatiile dintre turci si arabi in fazele finale ale Imperiului Otoman si de influenta persana care stabileste in partea de est a Orientului Mijlociu un element statal siit de-a lungul schismei fundamentale intre sunniti si siiti din cadrul lumii musulmane. Reaparitia functiei de calif parea mai degraba un exercitiu politic al unui imperiu care isi traia amurgul, dar importanta acestui act a fost esentiala si se simte pana astazi. Este momentul de nastere al nationalismului arab, care se va dezvolta si el in doua directii ideologice aflate in conflict vreme de mai bine de un secol – un pan-arabism laic si un nationalism religios format in jurul conceptului coranic de ‘umma’ – natiune-religie islamica (nu neaparat limitata la arabi). Daca acestea sunt descrise in amanunte, Palestina este foarte putin mentionata in aceste capitole, inceputul imigratiei sioniste evreiesti abia este amintit, in timp ce stabilirea coloniilor diverselor puteri europene si ale Statelor Unite in Ierusalim este complet trecuta sub tacere.

Ajungem la capitolul cheie al cartii – capitolul 8, intitulat (frumos) ‘Bolnavul moare: 1918′. Bolnavul este desigur imperiul otoman care alege sa se asocieze cu partea pierzatoare in primul razboi mondial si isi va pierde toate teritoriile din afara Anatoliei si a tarmului european al Marii de Marmara. Politica ‘perfidului Albion’ incearca sa ralieze de partea aliatilor toate fortele locale inclusiv pe seriful din Mecca si triburile beduine ale sauditilor, dar si pe pionierii sionisti din Palestina si evreii europeni care ii sustineau:

‘Ambiguitatea care a sadit cele mai multe seminte ale viitoarelor conflicte era legata de Palestina. … Marea Britanie ar fi putut lamuri usor situatia spunand ca Palestina trebuia sa aiba un statut special, deoarece era un teritoriu sacru pentru iudaism, crestinism si islam, dar a preferat sa nu o faca. Claritatea nu reprezenta un obiectiv.’ (pag. 170-171)

Analiza procesului care a dus la publicarea de catre englezi a “Declaratiei Balfour” – prima recunoastere oficiala si publica a dreptului evreilor de a forma un camin national in zona geografica in care existase candva statul evreu antic – este detaliata si in mare parte corecta. O mare parte din clasa politica engleza a simpatizat cu cauza sionista din motive umanitare sau pragmatice, dar au existat si tendinte pro-arabe, si au fost facute promisiuni ambigue sau contradictorii.

‘Opiniile ministrilor britanici erau mai complexe. Aveau o idee vaga despre adevaratele obiective sioniste, insa majoritatea erau destul de ignoranti in privinta situatiei reale din Palestina si a sentimentelor populatiei, desi putini le considerau importante in comparatie cu interesele Imperiului Britanic. Cu siguranta, nu puteau prevedea ca ajutau la crearea uneia dintre cele mai putin solutionabile probleme politice din secolul al XX-lea.’ (pag. 179-180)

Amplul capitol al 9-lea descrie sub titlul ‘Interregnul Anglo-Francez’ impartirea Orientului Mijlociu intre puterile invingatoare in primul razboi mondial si in special intre Franta si Anglia, si perioada interbelica. Palestina aflata in aceasta vreme sub mandat britanic devine focarul central de conflict. Orientarea pro-araba a lui Peter Mansfield incepe aici sa fie foarte vizibila. Valurile succesive de violenta sunt prezentate in mod ‘neutru’ fara a mentiona caracterul terorist al actiunilor militantilor arabi si pogromurile savarsite impotriva asezarilor civile evreiesti. Este descrisa in mod clar evolutia politicii britanice ca si influenta evenimentelor din Europa care au dus la limitarea emigrarii evreiesti si la ideea impartirii teritoriului Palestinei mandatare in doua state. Sunt descrise in detalii si evolutiile politice din Egipt si Liban, ascensiunea la tronul Iranului a sahului Reza Khan, si formarea statelor arabe ale Siriei, Irakului si Arabiei Saudite.

Capitolul 10 descrie perioada razboiului cea imediat postbelica. Descoperirea uriaselor resurse de petrol da o noua dimensiune si colonialismului traditional, dar si luptei pentru emancipare nationala. Apar curentele pan-arabe si se inteteste lupta pentru Palestina. Formarea statului Israel si razboiul care a urmat este descris din perspectiva strict araba, nu este mentionat faptul ca pentru Israel acesta a fost Razboiul de Independenta. Mansfield prezinta corect sursa problemei refugiatilor palestinieni dar nu scrie absolut nimic despre milionul de refugiati evrei din tarile arabe care in aceeasi perioada au fost expropriati si expulzati, fiind integrati (spre deosebire de palestinienii respinsi de tarile arabe) imediat in Israel in anii 50. Actul de dreptate istorica din 29 noiembrie 1947 prin care ONU accepta impartirea Palestinei intr-un stat arab si unul evreu, act juridic de nastere al statului Israel si de recunoastere a dreptului firesc al poporului evreu la un stat national este descris drept ‘Proiectul initial al impartirii Palestinei intr-un stat arab si unul evreiesc – aprobat de Natiunile Unite in 1947 cu atata lipsa de responsabilitate pentru consecintele sale …‘ (pag. 336)

 

Nicolas Pelham - sursa https://twitter.com/nicolaspelham

Nicolas Pelham – sursa https://twitter.com/nicolaspelham

 

Impartialitatea istoricului este pusa la grea incercare si in capitolele urmatoare (11 si 12), ultimele doua scrise de Peter Mansfield care se ocupa de perioada dintre 1948 si 1967, si perioada dintre 1967 si 1990. Eroul lui Mansfield este Gamal Abdul Nasser, conducatorul nationalist laic al Egiptului, care nationalizeaza Canalul Suez si face fata uneia dintre ultimele aventuri colonialiste in 1956, pentru a incerca apoi si a esua intr-o incercare de unire a mai multor state arabe laice sub stindard pan-arab. Sunt descrise in amanunt (poate prea in amanunt) evolutiile politice din celelalte tari arabe si din Iran, regimurile corupte, influenta sovietica, retragerea Angliei, scaderea influentei Frantei, neo-imperialismul sovietic si curentele islamice ale diferitelor variante ale Fratiei Musulmane, mereu reprimate, mereu mocninde. Sunt descrise si problemele economice si sociale si modul in care economia petrolului nu le-a putut rezolva din cauza conflictelor interne, a coruptiei si rapacitatii regimurilor la putere. O singura tara nu este mentionata de loc cu exceptia razboaielor si a influentei presupus nociva a politicii ei externe fara a o explica sau a face un efort de a-i prezenta cauza – Israelul! Nimic despre dezvoltarea economica a Israelului, despre regimul sau  democratic care este unic in zona. Nici macar aspecte negative sau controversate cum ar fi regimul militar impus populatiei arabe in anii 1948-1964 nu sunt mentionate. Mansfield reuseste performanta de a scrie aproape un capitol intreg despre Nasser fara a mentiona macar odata numele primilor ministri israelieni din aceasta perioada, Levi Eshkol si Golda Meir.

Nicolas Pelham preia stafeta incepand cu capitolul al 13-lea care descrie ultimul deceniu al secolului 20, deceniul de dupa sfarsitul razboiului rece, cel al oportunitatilor pierdute la nivel international, al interventionismului Statelor Unite ramasa singura super-putere, al ascensiunii dictaturilor nationaliste ale lui Assad si Sadam Hussein, al acordurilor de la Oslo si ratarea ocaziei de a incheia conflictul intre israelieni si palestinieni. Capitolul 14 se ocupa de primul deceniu al secolului 21, cel care este martor al ascensiunii jihadiste si terorismului islamic. Iata de pilda cum este descris rolul politicii americane in acest context:

‘Washingtonul era totusi in fierbere din cauza dezbaterii provocate de oportunitatea asocierii propriului drapel cu dictatorii din regiune. O opinie raspicata si din ce in ce mai influenta sustinea ca regimurile autoritare nu erau nici pe departe leacul impotriva jihadului global, ci cauza lui. Violenta jihadista era produsul unei boli netratate din interiorul lumii arabe; daca regimurile arabe ar fi condus cu mai putina brutalitate si cu mai multa echitate, atunci nu si-ar fi exportat problemele in Occident. Schimarea de regim, pusa la cale din exterior, argumentau acesti ideologi cunoscuti ca neoconservatori, avea sa elibereze popoarele de tirania curenta sa instaleze democratii, sa ii transforme pe locuitori in participanti direct interesati in treburile propriilor societati si sa raspandeasca valorile apusene. Neoconservatorii s-au aliat cu imperialistii americani si cu grupurile de interese din administratia Bush pentru a pune la cale reconfigurarea Orientului Mijlociu si reimpartirea vastelor sale bogatii petroliere.’ (pag. 413)

Este unul din exemplele de analize corecte pana la un punct, sau deschise unei eventuale dezbateri dar care aluneca in limbaj de lemn si abandoneaza neutralitatea asteptata de la un istoric. Sunt multe relatari detaliate si destul de exacte, dar si inexactitati si aspecte omise sau prezentate sub o forma care nu ascunde simpatiile autorului. Cuvantul ‘teroare’ sau ‘terorism’ este folosit rar sau de loc cand este vorba despre actiunile organizatiilor palestiniene impotriva populatiei civile israeliene. Organizatiilor palestiniene ca OLP sau Hamas le sunt atribuite atitudini conciliatorii pe care nu le-au exprimat niciodata in public. Liderilor arabi cum ar fi Sadam si Arafat le sunt dedicate pagini intregi in timp ce conducatorii israelieni Ytzhak Rabin sau Shimon Peres abia sunt mentionati.

Una dintre explicatii o putem gasi daca examinam cu atentie sursele citate de Mansfield si Pelham descrise in ‘Note de lectura’. In timp ce istoriografia si comentariile politice arabe sunt copios reprezentate lipsesc aproape cu desavarsire cartile autorilor israelieni si chiar si cele ale unor autori englezi sau americani care au pozitii care nu coincid cu linia ‘arabista’. Cum pot lipsi dintre cartile care descriu istoria Orientului Mijlociu din perioada interbelica ‘The Peace to End All Peace’ a lui David Fromkin sau ‘A Line in the Sand’ a lui James Barr? Cum se poate vorbi despre istoria Islamului si ascensiunea islamismului politic fara a-l cita pe Bernard Lewis, oricat de in dezacord ar fi autorii cu tezele lui? A scrie despre politica lui Churchill in Orientul Mijlociu fara a folosi ca una dintre referinte cartea lui Marin Gilbert ‘Churchill and the Jews’? A scrie despre momentele 1948 si 1967 ale conflictului israelo-palestinian fara sa recomanzi cartile lui Tom Segev si Michael B. Oren?

Ceea ce se intampla in Orientul Mijlociu influenteaza nu numai pe cei care traiesc aici ci intreaga Europa si intreaga lume. Prezentul isi are radacinile in trecutul mai mult sau mai putin indepartat si de la un moment incolo nu este usor de separat istoria de analiza politica actuala. Stirile de zi cu zi pot schimba nu numai prezentul imediat ci si perspectiva asupra istoriei. Pentru a intelege ceea ce se intampla azi trebuie sa avem o imagine limpede si echilibrata a trecutului complex care a dat nastere realitatilor in care traim. Cartea lui Peter Mansfield cu actualizarea lui Nicolas Pelham aduce la lumina multe dintre detaliile trecutului, dar este lipsita in unele dintre partile sale de echilibrul si obiectivitatea necesara unei scrieri istorice de valoare.

 

Au fost multi care la 23 august 1944 au sperat in reintoarcerea Romaniei in fagasul firesc al democratiei si in spatiul geopolitic european. Trecusera cinci ani si jumatate de la instaurarea dictaturii regale care fusese urmata de statul national-legionar si de dictatura antonesciana. Frontierele Romaniei Mari fusesera ciuntite in cele patru puncte cardinale si Romania trecuse printr-un razboi greu ca aliata a fortelor Axei, razboi pe cale sa fie pierdut. Cetatenii romani de origini evreiasca si rroma isi pierdusera drepturile cetatenesti, fusesera discriminati, deportati si unii isi pierdusera viata in episodul romanesc al Holocaustului. Sperantele au fost mari, dar de scurta durata. Capitalismul si democratia romaneasca inainte de razboi nu fusesera perfecte, dar Romaniei nu ii era scris nici macar sa se intoarca la ele. In trei ani de tranzitie brutala si cu ajutorul si sub indrumarea ocupantilor sovietici, Romania avea sa sa se adanceasca intr-o noua perioada de dictatura – comunista de asta data – din care tara nu avea sa iasa decat dupa decembrie 1989.

Perioada aceasta are sansa de a avea un istoric de importanta academicianului Dinu C. Giurescu, descendentul unei ilustre familii de istorici, care a scris trei carti despre fiecare dintre cei trei ani ai fatidicei tranzitii:

  • Uzurpatorii. Romania, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946
  • Falsificatorii. Alegerile din 1946
  • Lichidatorii. Romania in 1947

Aceasta recenzie este dedicata celui de-al doilea volum, re-editat si publicat in 2015 de Editura Enciclopedica. Cele 26 de capitole ale cartii parcurg anul de mijloc al ‘tranzitiei’ si se ocupa de evenimentul central al anului si al perioadei care a pecetluit trecerea Romaniei de la o democratie parlamentara multi-partinica la o ‘democratie populara’ in care alegerile erau o fatada formala pecetluind hotaririle dictatoriale ale partidului unic – ‘alegerile’ din noiembrie 1946, desfasurate intr-o atmosfera de teroare politica si al caror rezultate au fost falsificate la o scara neintalnita pana atunci in istoria Romaniei. Cele 26 de capitole ale cartii prezinta in ordine cronologica contextul politic intern si extern, pregatirile, desfasurarea, rezultatele reale si cele falsificate si consecintele acestor alegeri.

Incepand imediat dupa evenimente si pana la caderea comunismului in 1989, alegerile din noiembrie 1946 au fost prezentate de propaganda comunista si de istoriografia aservita ei ca ‘primele alegeri libere’ din istoria tarii. Exact inversul ar fi mai potrivit. In noiembrie 1946 a avut loc prima dintr-un sir de mascarade electorale care a durat timp de mai bine de patru decenii, de ‘alegeri’ care numai libere nu au fost. Dinu C. Giurescu are meritul de a fi scris o carte clara si documentata care spulbera definitiv mitul creat de istoricii inrolati in slujba partidului comunist. Documentarea lui este extensiva si cam o treime din paginile cartii reprezinta referintele pe care se bazeaza argumentatia sa – extrase din presa vremii, documente din arhive, rapoarte ale politiei si jandarmeriei, rapoarte interne ale partidelor politice inclusiv rapoarte secrete ale partidului comunist, relatarile ambasadorilor si memoriile unora dintre participantii la evenimente. Imaginea care rezulta este clara si fara echivoc.

 

sursa http://www.libris.ro/falsificatorii-alegerile-din-1946-dinu-c-ENC978-973-45-0700-9--p874405.html

sursa http://www.libris.ro/falsificatorii-alegerile-din-1946-dinu-c-ENC978-973-45-0700-9–p874405.html

 

Primele capitole sunt dedicate Conferintei de la Moscova, care in decembrie 1945 a reunit cele trei mai puteri aliate si a hotarit printre altele ca in Romania sa aiba loc alegeri libere in cursul anului 1946. O comisie formata din cate un reprezentant al fiecareia dintre Cei Trei Mari (URSS, SUA, Marea Britanie) a fost trimisa la Bucuresti la sfarsitul lui 1945 si inceputul lui 1946 pentru a trasa guvernului sarcinile implementarii acordului, si a convinge toate fortele politice sa participe in acest proces. De la bun inceput acordul avea numeroase lacune, continuand linia trasata de conferinta de la Yalta care inclusese Romania in zona de dominatie sovietica. El cuprindea totusi clauze care asigurau libertatea presei si a propagandei electorale pentru toate partidele, accesul echitabil la mijloacele de informare, inclusiv radioul, al tutoror fortelor politice, includerea in guvernul condus de Petru Groza a reprezentantilor partidelor ‘istorice’, prezenta observatorilor tuturor partidelor in numararea voturilor. In realitate guvernul condus de Groza instaurat la 6 martie 1945 si dominat de comunisti a avut controlul exclusiv al pregatirii si desfasurarii alegerilor, si a fost raspunzator si de numararea voturilor si de anuntarea rezultatelor.

‘Londra si Washingtonul nu au obtinut nici o “garantie” de la Moscova. Iar guvernul controlat de PCR a avut ca obiectiv primordial sa rastoarne complet rezultatele votului din noiembrie 1946 in favoarea sa.’  (pag. 29)

Consecintele politicii conciliatorii a aliatilor au fost deosebit de grave pentru opozitia democratica reprezentata de Partidul National Taranesc (condus de Iuliu Maniu), Partidul National Liberal (condus de Dinu Bratianu) si Partidul Social Democrat (ramura independenta condusa de Titel Petrescu, nealiniata cu comunistii). Desi incurajasera activitatea opozitiei in perioada pre-electorala si electorala, si desi erau bine informati despre atmosfera de teroare in care se desfasurasera acestea si despre frauda numararii voturilor, Statele Unite si Marea Britanie au recunoscut implicit rezultatele prin semnarea acordurilor de pace de la Paris in primavara lui 1947 si recunoasterea diplomatica a guvernului comunist.

‘Liderii PNT, PNL si PSDI nu au fost defel avertizati in vreun fel ca Aliatii din Vest au de gand sa confirme rezultatele “alegerilor” prin semnarea Tratatului de pace cu Romania, in februarie 1947, urmata de un schimb de reprezentanti diplomatici.’ (pag. 262)

Consecintele au fost tragice. La scurt timp dupa semnarea Tratatului putinii deputati ai opozitiei au fost exclusi din Parlament, conducatorii partidelor istorice au fost arestati si condamnati in urma unor procese inscenate. Multi dintre ei au pierit in inchisori.

Dinu C. Giurescu se ocupa in capitole succesive cu demontarea mecanismelor prin care comunistii au dominat campania electorala si sugrumat activitatea fortelor de opozitie: interzicerea publicarii presei ne-aservite sau sugrumarea celei existente prin alocarea de cote infime de hartie si cenzura aplicata de sindicatele tipografilor, interzicerea accesului la radio, multiplicarea partidelor aparent neasociate dar de fapt aservite regimului (tactica pe care o vor aplica si neocomunistii din FSN in 1990 si 1992), incurajarea dizidentelor din partidele istorice (fiecare a avut cel putin cate o varianta aliniata politicii comunistilor). Cu toate aceste actiuni contrare libertatii de exprimare si de organizare si a incercarilor de a deruta electoratul sau de a intimida fizic pe votanti, rezultatele reale ale votului, atat cat au putut fi reconstituite si estimate dupa mai bine de o jumatate de secol arata ca blocul pro-comunist nu a obtinut decat in jur de 21% din voturi, si ca Partidul National Taranist ar fi castigat majoritatea absoluta, si impreuna cu Partidul National Liberal ar fi obtinut peste 70% din voturi. Comunistii nu numai ca au inversat rezultatele reale ale alegerilor, dar lucrand dupa metoda rezultatelor planificate anticipat au pretins o majoritate de peste 91% in Parlamentul instaurat la inceputul lui decembrie 1946.

Foarte interesante sunt capitolele care descriu rolul regelui Mihai si incercarile acestuia de a se opune procesului de preluare a puterii de catre comunisti, la capatul caruia era clar ca va urma abolirea monarhiei. In aceasta privinta insa, Constantin C. Giurescu se abtine de la o judecata clara a situatiei si include versiunea facuta publica de Mihai dupa 1990, conform careia procesul era practic ireversibil si singura politica posibila era cea a protestelor timide si ineficiente si a intarzierilor in speranta ca totusi Aliatii din Vest vor actiona in favoarea fortelor democrate mai devreme sau mai tarziu. Imaginea unui rege slab si care a facut destule compromisuri acceptand in cele din urma toate etapele tranzitiei spre comunism, inclusiv rezultatele alegerilor falsificate este greu de evitat.

Sunt prezentate in detalii si discutiile interne care au avut loc la nivelul conducerii partidului comunist. Au existat tabere diferite, dar diferentele erau in tactica si nu in scop sau metode.

‘De ce alegerile constituiau pentru liderii comunisti o batalie, si nu o competitie? Conceptul de alternanta la putere nu intra in mentalul lor. Existenta unei opozitii insemna anatema, era de neconceput. A lasa opozitia sa se manifeste insemna, in scurt timp, a pierde conducerea.’ (pag. 72)

Apare si tactica comunicatelor laconice, care cenzureaza pana si dezbaterile care au loc in randurile conducerii comuniste, prezentand spre exterior o falsa imagine de ‘unitate’. Apare si limbajul de lemn si deformarea conceptelor politice in scop propagandistic. Insasi cuvantul ‘democratie’ va insemna incepand cu anul 1946 si vreme de 43 de ani dupa aceea pentru presa si propaganda comunista aservire intereselor partidului unic, deci exact contrarul democratiei.

Capitolul dedicat incidentelor nationaliste din Transilvania si in special de la Cluj arunca lumina asupra felului in care conflictul national a fost folosit de care comunisti in scopul polarizarii opiniei publice si atragerii votului minoritatilor nationale. Rolul jucat de Lucretiu Patrascanu in ‘linistirea’ situatiei este explicat mai putin, ca si contextul luptelor interne dintre taberele ‘nationala’ si ‘cominternista’ din conducerea PCR. In acel an 1946 a fost practic transata aceasta disputa, Patrascanu insusi incepand sa-si piarda influenta pana la caderea sa completa si arestarea sa care se va petrece in 1948. Cuvantarea sa de la Cluj din mai 1946 va fi unul dintre punctele cheie ale anchetei si actului de acuzare la procesul care avea sa se incheie cu condamnarea la moarte si executarea sa in 1954.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

 

Am citit cu mare interes si capitolele dedicare organizatiilor evreiesti si rolului evreilor in Partidul Comunist si in campania electorala. Ele mi-au confirmat ceva ce stiam din relatarile parintilor si ale bunicilor, dar care a aparut de multe ori rastalmacit in istoriografia si polemicile romanesti recente sub titlul ‘evreii au adus comunismul in Romania’.

‘Evreii cetateni romani constituiau un grup important in anii de dupa incheierea razboiului. Cu toate pierderile si uciderile din Basarabia, nordul Bucovinei si Transnistria, cat si in partea de nord a Transilvaniei (sub administratie hortista intre 1940-1944), evreii din Romania insumau (numar estimativ) 355 972 si erau integrati in felurite arii de activitate. Pe plan politic insa, situatia lor este foarte limpede definita, intr-un raport al misiunii americane datat 7 februarie 1946: “[...] In timp ce o minoritate de evrei sprijina politica practicata de comunisti, majoritatea evreilor romani se opun regimului Groza, a fel cu ceilalti (locuitori] din Romania.’ (pag. 83)

‘Concluzia raportului Misiunii SUA despre lucrarile “congresului” [este vorba despre congresul Uniunii Democrate a Evreilor din Romania, care in ianuarie 1946 adunase pe evreii simpatizanti comunisti - DR]: “Agitatia continua a unei foarte reduse minoritati militante printre evreii romani, sprijinind energic partidul comunist si Guvernul Groza, s-a lovit de rezistenta pasiva a majoritatii covarsitoare a evreilor din Romania, care se opun tacticilor folosite.’ (pag. 85)

Este ceea ce stiam si eu. Majoritatea evreilor din Romania precum majoritatea celorlalti locuitori ai Romaniei nu s-au lasat amagiti de mirajul comunismului, s-au opus pasiv, si au incercat sa-si vada de viata lor in perioada de preluare – prin frauda si metode teroriste sub protectia ocupantilor sovietici – a puterii de catre comunisti in anii 1945-1947. ‘Foarte redusa minoritate’ care a colaborat cu comunistii si a participat la preluarea de catre acestia a puterii era formata din indivizi care au facut-o nu ca evrei sau reprezentati ai majoritatii evreilor.

Textul lui Dinu C. Giurescu este clar si cursiv, si va fi o lectura pasionanta pentru cei interesati de istoria perioadei. Istoricul foloseste destul de des si tabele comparative ale evenimentelor si versiunilor acestora, si acestea sunt de asemenea bine alcatuite si ajuta. Cu atat mai mult sunt greu de inteles problemele de editare ale cartii, mai ales ca este vorba despre o a doua editie care se vrea si revizuita. Apar greseli in calculul procentajelor (de exemplu ‘Aceasta cifra (63) reprezinta 7,87% din totalul de 528′  ca in pag. 34). Apare un typo enervant si repetat in scrierea gamelor de procente (’809-90% ca in pag. 5). Continutul unei tabele se repeta aproape identic la doua pagini distanta (pag. 153, pag. 155).

Regretabilele probleme editoriale nu pot diminua insa interesul lecturii si meritele acestei carti, care va ramane probabil pentru multa vreme una dintre cartile de referinta despre perioada tragicei tranzitii:

‘”Alegerile” din 19 noiembrie 1946 au constituit cea mai mare frauda politica din istoria Romaniei intre 1859 si 1946. Ele au deschis calea pentru distrugerea societatii traditionale romanesti, de tip european, si punerea ei fortata in tiparele sovietice, odata cu separarea ei de evolutia normala a celorlalte tari ale continentului.’ (pag. 281)

‘Aceasta carte n-a fost scrisa pentru romani. A fost scrisa pentru occidentali, care, in general – chiar in sferele cele mai culte -, nu stiu aproape nimic despre trecutul tarii noastre.’ (pag. 7)

Aceasta fraza cu care incepe prefata la cea mai recenta editie (a VIII-a, ilustrata) in limba romana a cartii lui Neagu Djuvara ‘Intre Orient si Occident – Tarile romane la inceputul epocii moderne (1800 – 1848)’ tradusa din franceza de Maria Carpov si aparuta in 2013 la Editura Humanitas este o foarte necesara punere in context. Este si o explicatie despre structura cartii care evita abordarea cronologica si didactica universitara, desi face recurs si transmite o bogatie de informatii – insa aici as dori sa inserez una dintre putinele obiectiuni care mi-au trecut prin gand in timpul lecturii. O cronologie mai detaliata decat cea (si ea partiala) furnizata in anexe ar fi fost extrem de utila. Chiar si unui cititor relativ familiar cu istoria tarilor romanesti  ceva mai multe informatii biografice despre succesiunea de domnitori care s-au perindat pe tronurile Valahiei si Moldovei ar fi fost cred utila, si la fel o cronologie a evenimentelor importante din Europa acelor timpuri, sau macar a razboaielor ruso-turcesti a caror actiune s-a desfasurat in mare parte pe teritoriul tarilor romanesti si le-au influentat soarta. Merita cred mentionat de asemenea ca acest volum – dintre cele mai importante din bibliografia de istoric a lui Neagu Djuvara – a fost scris in perioada exilului, si deci se bazeaza pe documente din arhivele si bibliotecile straine – un avantaj si totodata un handicap fata de cercetatorii din Romania acelor vremuri, si (inca) o explicatie a originalitatii si diferentelor de perspective.

Cartea incepe si se incheie cu doua capitole care se aproprie de genul istoriografiei clasice. In primul este descrisa perioada de inceput a domniilor fanariote dupa sfarsitul tragic al incercarilor de desprindere de sub influenta otomana a lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu. In final va fi descrisa perioada de tranzitie care incepe cu un secol mai tarziu, in care este eliminata mai intai influenta fanariota, apar Regulamentele Organice si se formeaza si isi incepe cariera generatia care avea sa conduca revolutia de la 1848 si apoi sa duca la unirea principatelor, crearea statului national si intrarea Romaniei in modernitate. Intre aceste prim si ultime capitole organizarea informatiei este diferita – este descrisa piramida sociala care ii avea in frunte pe Domnitori, urmati de Boieri, Biserica, Oras, Tarani. Un capitol special este dedicat Tiganilor si aceasta decizie mi se pare complet justificata deoarece Romania si alte tari ale Europei i-au separat pe acestia intr-o clasa complet distincta si i-au tinut in robie in conditii economice si sociale diferite (si net dezavantajoase) fata de cele mai sarace paturi ale ‘pamantenilor’.

Cateva cuvinte despre stil. In multe momente – si sper ca aceasta comparatie imi va fi luata in sens pozitiv – cartea lui Neagu Djuvara mi-a amintit de ‘Princepele’ lui Eugen Barbu. Isi mai aminteste cineva despre scandalul monstru starnit in lumea literara romaneasca a anilor 70 de publicarea romanului – care apoi avea sa fie deconspirat de Fanus Neagu si de altii ca fiind in mare parte un maret colaj de texte istorice foarte putin prelucrate? Nu stiu cati din cei care isi amintesc au si citit cartea, eu am citit-o si pot depune marturie ca a fost o lectura plina de farmec, caci Eugen Barbu era si un stilist de calitate si stapanea si arta colajului literar. Pacatul lui (in acest caz) a fost ca nu a dezvaluit tehnica. Ei bine – si cartea lui Djuvara citeaza copios dar o face desigur cu rigoarea si integritatea istoricului de profesie, si anexa de NOTE merita sa fie citita in sine pentru bogatia de informatii suplimentare pe care le aduce. Cand adauga comentarii ale sale Djuvara o face cu iscusinta si uneori cu pasiune, si cateva din fragmentele din carte par a fi in continuarea directa a scriselor marilor nostri cronicari:

‘Cu umilinta si patima, cu pensula lui neindemanatica, pe scandura sau pe tencuiala proaspata de pe peretii afumati ai bisericilor, pictorul de icoane povestea, dupa canoane, istoria sfanta. Bucuria lumina rareori chipul sfintilor, caci viata este suferinta. Imaginea nu se dorea frumoasa: nu voia sa fie decat invatatura pioasa, rugaciune muta, marturie limpede a Adevarului. Dar, cateodata, din mila Cerului, icoana era daruita, pe deasupra, si cu frumusete.’ (pag. 181)

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Djuvara foloseste cu iscusinta dar si cu masura talentul de povestitor si anectodica atunci cand considera ca acestea isi au locul firesc in a explica si a da culoare relatarii istorice. Capitolul despre ‘Tigani’ de exemplu cuprinde cateva asemenea povestiri – sa le zicem romantic-orientaliste – care isi gasesc loc firesc in logica scrierii.

Desi scrie despre o perioada care se intinde in cea mai mare parte a secolului 18 si prima jumatate a secolului 19, Neagu Djuvara vorbeste mult despre contemporaneitate, fara a o face mai niciodata in mod explicit. Intre Orient si Occident se afla nu numai principatele romane care isi pierdusera in secolul al 18-lea dreptul de a alege domni pamanteni, ci si Romania din totdeauna si o buna parte din Europa. Frontiera intre imperiile de rasarit – cel turcesc si cel tarist – si Europa regilor catolici si a Reformei este vazuta de istoric ca o prima Cortina de Fier si una dintre sursele diferentelor in organizare politica, economie, cultura si mentalitate care dainuie pana astazi. Metehnele politice si de comportament ale Romaniei de astazi isi au originea in mare parte in regimul corupt si aviditatea claselor de sus (straine si autohtone) din perioada fanariota.

‘Din doi in doi ani, cel mult la trei ani, Poarta ii da un nou domnitor; acesta, secatuit de cheltuielile facute ca sa-si tina rangul si de pretul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decat platindu-l, vine in aceasta provincie nu doar ca sa domneasca, sa-si plateasca datoriile si sa adune alta avere, ci si ca sa-si imbogateasca neamurile, prietenii si pe toti cei ce-l slujesc.

Asadar, din trei in trei ani, o noua legiune de astfel de vampiri ajunge in Moldova, saraci cu totii, amariti, si din trei in trei ani, pleaca de aici incarcati de aur si de bunuri, lasand dupa ei doar amintirea necazurilor si gustul pentru o nepotolita lacomie pe care vrednicii lor urmasi o vor arata negresit. ‘ (pag. 39)

Desi din context judecata paturii fanariotilor este aspra, Djuvara da cuvantul si unor opinii alternative. Dependenta fata Inalta Poarta era un fapt inca inainte de curmarea domniilor principilor pamanteni. Unii dintre fanarioti au adus cu ei o cultura rafinata care imbina orientalismul cu traditia greceasca si cu legaturi pana la sincronicitate cu gandirea occidentala a vremurilor. Cativa dintre ei au introdus reforme care au imbunatatit (local, temporar, limitat) starea claselor de jos. In ansamblu insa fanariotismul a fost o frana in evolutia istorica si un moment de ruptura si izolare fata de pregatirea ideologica si izbucnirea pe strazi a revolutiei burgheze de la sfarsitul secolului 18.Rezultatul este un moment de abis in nivelul de trai al majoritatii populatiei din clasele putin privilegiate, o intarziere care avea sa se perpetueze pana in a doua jumatate a secolului 19 in crearea unor clase autohtone de meseriasi si a unei burghezii industriale si financiare stabile, precum si depopularea tarilor romanesti (aspect care mie imi era necunoscut) in pofida unui influx permanent de exilati dintre romanii de dincolo de munti si dupa caderea rasaritului Moldovei sub stapanire rusa si de dincolo de Prut.

 

sursa www.badpolitics.ro

sursa www.badpolitics.ro

 

Nu neaparat structura sociala si de proprietate este pusa pe banca acuzarii ci mai degraba moravurile aduse de fanarioti si preluate si de boierimea locala:

‘Se vede deci foarte limpede din toate aceste exemple, ca nenorocirea taranului roman nu se trage numai de la un regim funciar nedrept – dimpotriva, acest regim era, de foarte departe, cel mai liberal din toata Europa Centrala si de Rasarit -, ci de la cererile nesabuite ale fiscului, de la rechizitionarile necontenite si arbitrare ale puterii si de la metodele inumane de strangere a darilor …’ (pag. 304)

Neagu Djuvara semnaleaza insa si o trasatura de caracter eminamente pozitiva atribuita romanilor din toate clasele si aceasta este desigur si ea in parte o conditionare a istoriei, dar una care explica multe – refuzul de a colabora cu puterea straina (in acest caz turceasca):

‘Putem spune in jargonul nostru contemporan, ca, vreme de patru secole de stapanire otomana, romanul a indurat multe dar n-a “colaborat”. Este o trasatura de caracter la care se cuvine sa meditam.’ (pag. 178)

In alte cuvinte (si se va intampla asta si in perioade si imprejurari de dupa timpurile acoperita de carte) – romanii au acceptat cand nu au avut incotro vasalitate ideologica si uneori aliante militare care s-au dovedit a fi nefaste, ba chiar si numirea de conducatori impusi, dar nu prezenta ocupantilor, si nici nu au existat practic ‘colaborationisti’ co-optati in conducerea imperiilor.

Evreilor nu le este dedicat un capitol separat, dar sunt incluse cateva pagini ci informatii consistente in capitolul despre Orase. La fel si armenilor a caror prezenta activa in economia si viata sociala a principatelor incepe tot in aceasta perioada. Datele statistice despre numarul si indeletnicirile evreilor din Muntenia si Moldova dau o imagine a preocuparilor si ocupatiilor diverse ca si a rolului jucat de ei in economie in conditiile deja explicate ale intarzierii dezvoltarii unor paturi autohtone de burghezie industriala sau comerciala. Un aspect anecdotic care imi era necunoscut era cel legat de originea in parte evreiasca a lui Vasile Alecsandri, un fel de confirmare ca evreii convertiti sau descendentii acestora furnizeaza uneori o plamada excelenta pentru antisemitism.

Recomand lectura acestei carti pasionatilor de istorie in primul rand, care vor gasi in ea o multitudine de informatii care sa le satisfaca interesul si o viziune originala, clara si echilibrata in cea mai mare parte a cazurilor fara insa a fugi sau ingropa controversele. Este si o carte frumos scrisa si editata, plansele de ilustratii adaugate dupa cate inteleg in ultimele editii nu sunt legate direct, dar la fel ca si anexele ofera o completare utila textului din centrul cartii. Orice iubitor de cultura romaneasca cred ca va gasi multe motive de interes in acest volum, care se incheie intr-o nota apreciativa fata de generatia care a condus Romania spre unire si independenta, si a intors din nou fata tarii spre Europa:

‘Asa s-a intamplat la noi cu barbatii nascuti, sa spunem, intre 1800 si 1830, si pe care-i putem numi “generatia de la 1848″. Erau doar o mana de oameni, insa luptau manati de o credinta netarmurita in destinele tarii lor. Au lepadat, ca pe niste vechituri, obiceiurile, institutiile, pana si vocabularul impuse de o putere straina. Au sorbit cu nesat din izvoarele culturii apusene; au adoptat institutii noi, au innoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatura de valoare universala, au inceput, in liniste, un proces democratic, intr-un ritm nemaicunoscut de vreo alta tara din Europa; au fixat, pentru generatii, cu indrazneala si realism, marile obiective politice ale neamului si au determinat Europa sa tina seama de ele. Ei au facut toate acestea. Au facut chiar mai mult: au faurit Romania.’  (pag. 392)

Cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi ‘Asa s-a nascut omul nou – In Romania anilor ’50′ (Editura compania, 2012) vine sa ocupe un loc important intr-un spatiu neasteptat de rarefiat – cel al cartilor care se ocupa de istoria Romaniei in primul deceniu al celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Prin anii 70 acest deceniu capatase in lumea literara calificativul de ‘obsedant’. Obsedant pentru ca in conditiile politice ale venirii la putere a Partidului Comunist fusese complet imposibila reflectarea realitatii in arta epocii, numita ‘realist-socialista’ dar in fapt fantastic-propagandistica. Obsedant pentru ca multe dintre realitatile anilor ’50 se prelungeau in viata anilor ’70. De fapt, daca in literatura vremii a existat un moment de relaxare ideologica care a permis aparitia cartilor unor Ivasiuc, Breban, Goma in mult mai controlata si complet politizata istoriografie nu a aparut nimic semnificativ pana la re-inghetul declansat de Tezele din Iulie 1971 care au readus Romania la un stadiu mult mai asemanator anilor ’50 din multe puncte de vedere. Una dintre impresiile personale cele mai puternice lasate de aceasta carte este legata de faptul ca am recunoscut in multe dintre paginile si capitolele sale descrieri caracteristice nu numai Romaniei anilor ’50 si si celei a anilor ’70 si ’80 pe care i-am cunoscut si trait din plin: supravegherea permanenta, ideologizarea creatiei artistice si a presei, ineficienta economica, muncile voluntare, si mai ales minciuna ‘democratiei populare’ si a ‘socialismului’ care incerca sa poleieasca realitatea acapararii puterii de un grup de parveniti si incopententi care pastrau puterea prin demagogie si teroare, ignorand complet interesele populatiei si drepturile umane fundamentale. Dupa 1990 istoriografia romaneasca s-a ocupat cu predilectie de perioada sfertului de veac in care Romania a fost condusa de Ceausescu si de clanul sau, si numarul cartilor dedicate primei perioade a dictaturii comuniste este cu mult mai redus. Practic, cu exceptia cartilor lui Tismaneanu, acest volum al lui Dorin-Liviu Bitfoi este prima incercare consistenta si documentata de a scrie istoria deceniului obsedant. O incercare reusita.

Titlul cartii este oarecum modest in raport cu continutul ei, care poate fi descris in cateva cuvinte ca fiind cea mai completa reconstituire a realitatilor romanesti ale epocii aparuta pana acum. Pe de alta parte insa el reflecta atentia permanenta pe care autorul a acordat-o vietilor cetatenilor de rand ai Romaniei din acea perioada ca si a impactului de durata al terorii comuniste nu numai asupra generatiilor care au indurat-o ci si pentru generatiile care au urmat. ‘Omul nou’, adica omul care traieste permanent in foame si si miniciuna, care se teme de a nu fi victima delatiunii si pentru a se proteja devine de multe ori el insusi delator nu a fost creat de Ceausescu. Ceausescu insusi a fost intr-o mare masura un produs al anilor ’50 si un continuator al politicilor acelor ani. Romania ocupata si umilita de dupa razboi a iesit din matca normalitatii istorice.

Nu sunt putini cei care identifica in liniile de forta ale prezentului nostru traumele venite din matricea anilor ’50 – acest “miez radioactiv” al comunismului romaanesc. Ar fi fost oare posibil ca din ultragiul de un asemenea calibru la normalitate, la umanitate, la morala sa nu se iveasca o specie “noua”? Ar putea fi acest “om nou” reversibil?’   (pag. 10)

Deceniul anilor ’50 este descris in volum in doua ‘carti’ despre ale caror structura voi discuta imediat. Ele sunt precedate de un prolog (anii 44-49) si un epilog (anii 61-65). Notele bibliografice ocupa peste 100 de pagini la sfarsitul volumului si sunt extrem de necesare pentru a repera sursele informatiei de dimensiuni enciclopedice cuprinse in cele peste 500 de pagini de text de format destul de mare. Urmeaza o utila cronologie istorica (care repeta insa informatii cuprinse in carte, deci este redondanta pentru cititorii intregului volum, si o bibliografie grupata in sectiuni dedicate cartilor, periodicelor, surselor internetice, filmelor.

 

 

sursa www.centralapsi.ro

sursa www.centralapsi.ro

 

Prologul intitulat ‘Asa incepe lumea noua (anul 1950)’ acopera in realitate o perioada ceva mai extinsa – cea a celor cativa ani postbelici care au reprezentat alunecarea de la o sovaielnica revenire la democratie dupa dictaturile precedente si perioada razboiului, spre dictatura comunista. Sunt descrise inchiderea frontierelor, lichidarea partidelor democrate ‘istorice’, destramarea institutiilor statului de drept, acapararea puterii politice si a conducerii armatei, epurarea acestor institutii de elementele ‘reactionare’ adica neaservite noului regim, si primele campanii ale noii politici externe romanesti – cea indreptata contra Iugoslaviei lui Tito si campania ‘pentru pace’ – prima dintr-un sir de campanii de diversiune ideologica care vor fi reluate si de Ceausescu.

Prima ‘carte’ dedicata anilor 50 este impartita in sapte parti, descriind aspecte diferite ale vietii Romaniei din acea perioada. ‘Legalitatea populara’ descrie aservirea justitiei scopurilor noului regim, teroarea instaurata de Securitate in randurile populatiei si cumplitul sistem penitenciar in care Romania acelor ani a excelat prin inventivitatea si cruzimea cu care comunistii si-au pedepsit dusmanii de clasa in actiuni ca ‘exprimentul Pitesti’, inchisori ca Aiud sau Gherla, sau lagare de munca cum au fost cele de la Canal. A doua parte se ocupa de ‘Transformarea socialista a agriculturii’ si in special de colectivizarea fortata insotita si ea de represiuni si suferinte in special in randul taranilor mai instariti si a celor care refuzau sa se incadreze in Gospodarile Colective. ‘Economie planificata’ este capitolul in care aflam despre dezastrul economic in care a fost adusa tara dupa nationalizari si introducerea metodelor sovietice in industrie, inclusiv a planificarii centralizate a economiei aflate in mana unor impostori incompetenti. Partea a patra ‘Pe frontul ideologic’ este dintre cele mai cuprinzatoare incluzand detalii despre sovietizarea culturii in primii ani ai deceniului, aservirea presei, coruperea limbii, activitatea cenzurii si inlocuirea calendarului traditional cu noile sarbatori comuniste. ‘Realismul socialist’ descrie aservirea literaturii (initial tot dupa model sovietic), evolutia unora dintre scriitorii si artistii cunoscuti sub noul regim, precum si fenomenele caracteristice celorlalte arte (teatrul, cinematografia, artele plastice). Evolutiei invatamantului ii este dedicat capitolul al saselea ‘Educarea omului nou’ in timp ce capitolul sapte ‘Viata oamenilor muncii’ are in centru problema nivelului de trai (lipsurile in aprovizionare in toate domeniile, cozile) in contrast cu viata micii paturi privilegiate ajunse la conducerea tarii.

Cartea a doua priveste deceniul dintr-o perspectiva diferita – una cronologica. Este impartita in trei sectiuni, forcare ocupand cam o treime din anii 50. In prima este reluata perioada inceputului anilor 50 dar apar acum mult mai bine conturate portretele conducatorilor Romaniei din acea vreme si in special cel al lui Gheorghiu-Dej si sunt descrise luptele interne intre cei aflati la conducerea partidului si a tarii si felul in care vicleanul dictator comunist a reusit sa-si infranga toti adversarii, pe unii trimitandu-i la inchisoare sau chiar la moarte in urma unor procese inscenate folosind aceleasi metode ale Securitatii utilizate inainte impotriva ‘dusmanilor de clasa’. O parte semnificativa este dedicata Festivalului Tineretului organizat la Bucuresti in 1953, moment de relativa relaxare si deschidere prin participarea unor delegati straini, dar care a costat tara si pe romani multe luni de privatiuni pentru a da lumii ‘din afara’ o impresie de relativa bunastare si normalitate. Capitolul care se ocupa de anii de la mijlocul deceniului are in centrul sau anul 1956 cu revolta anti-comunista maghiara care a insemnat o scurta perioada de speranta si solidaritate, repede reprimata, in asa fel incat capitolul final descrie din multe puncte de vedere o reintoarcere la anii cei mai grei ai dicaturii, cu demascari si procese publice, cu arestari abuzive si reincarcerarea celor eliberati in scurta perioada de ‘dezghet’ de dupa citirea raportului lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS.

Epilogul volumului se ocupa de perioada finala a dictaturii lui Gheorghiu-Dej, acum consolidata si fara niciun fel de competie interna. Romania se redreseaza oarecum economic, apar semne de destindere in special ca urmare a re-orientarii partiale a politicii externe fata de occident cauzata de distantarea fata de o Uniune Sovietica care incercase sa preia prin intermediul CAER-ului controlul asupra planificiarii economice. Acum sunt puse bazele liniei national-comuniste care va fi continuata si extinsa de Nicolae Ceausescu, care preia puterea in martie 1965, la moartea lui Gheorghiu-Dej.

 

sursa www.compania.ro

sursa www.compania.ro

 

In pofida dimensiunilor cartea se citeste cu sufletul la gura. Aproape ca as folosi cliseul ‘ca un roman politist’ daca nu as fi citit destule romane politiste care nu m-au captivat in aceeasi masura. Dorin-Liviu Bitfoi foloseste o tehnica a colajului care preia informatii din presa vremii sau din volumele de memorii (cu sursele indicate in permanenta, la fiecare subcapitol si uneori la fiecare paragraf prin trimiteri la bibliografie dar fara insertii de subsol). Cateodata limba de lemn a documentelor si a presei vremii vorbeste de la sine, alteori sunt necesare clarificari, majoritatea scrise la timpul prezent ceea ce intareste senzatia de participare a cititorilor. O singura data este intrerupta naratiunea pentru un scurt capitol personal (pag. 461) care relateaza stramutarea de la sat la oras a tatalui scriitorului, ceea ce ne reaminteste ca daca nu noi, parintii nostri au fost printre ‘actorii’ istoriei care este desfasurata in fata ochilor nostri. Desi cartea este extrem de bine informata si exacta in masura in care am putut eu sa imi dau seama, pozitia autorului nu este cea a unui istoric obiectiv cu tot dinadinsul. O marturiseste si ironia unora dintre titlurile capitolelor: ‘Aflam din ziare ca suntem fericiti’ sau ‘Somnul popular-democratic’.

Lipseste ceva din carte? Exista cateva aspecte care sunt amintite doar in treacat sau lipsesc cu desavarsire. De exemplu repatrierea prizonierilor romani din Uniunea Sovietica, relatiile cu minoritatea maghiara sau soarta in prizonierat si intoarcerea deportatilor germani nu sunt amintite de loc. Emigrarea evreilor este amintita in prolog dar nu si in textul cartii, si nici inceputul procesului de vanzare a acestora descris in cartea lui Radu Ioanid ‘Ransom of the Jews’ ca avandu-si originea tot in anii ’50. Este mentionata in treacat eliberarea unora dintre detinutii din procesele sionistilor dar nu exista nicio ralatare a acestor procese. Cateva dintre personalitatile istorice sunt descrise incomplet. Sunt de exemplu trei (cel putin) referinte la Rady Gyr ca la ‘intemnitatul mai multor dictaturi’ (de exemplu la pag. 400) dar nicio referinta la faptul ca a fost si poetul oficial al uneia si poate cea mai cruda din istoria Romaniei – dictatura legionara. Este descrisa in mod emotionant iesirea din inchisoare a lui Horia Cosmovici (pag. 399) pe baza insemnarilor din jurnalul sotiei sale, dar nu exista nicio mentiune despre cine a fost acest personaj destul de putin cunoscut (avocatul lui Zelea Codreanu si subsecretar de stat in timpul guvernarii legionare). Este folosita expresia ‘decimarea elitelor romanesti’ – dar ceea ce s-a petrecut cu elitele Romaniei pre-comuniste a fost mult mai rau decat o decimare – a fost o lichidare fizica si spirituala de proportii mult mai mari care a schimbat cursul istoriei.

M-am nascut si eu in Romania  deceniului care este subiectul acestei carti. Copil fiind am putine amintiri din acea perioada pe care o cunosc din relatarile directe dar si din traumele pe care le-am simtit mai tarziu si pe care le reconstitui azi in amintirile mele despre parintii mei pentru care anii ’50 ar fi trebuit sa fie anii cei mai frumosi si mai productivi ai vietii dupa ce supravietuisera perioadei Holocaustului. In locul unei tinereti normale ei au trait aceasta perioada de lipsuri, de frica, de minciuna. Intr-un fel cartea lui Dorin-Liviu Bitfoi m-a ajutat sa-i inteleg si pe ei mai bine, poate chiar sa ma inteleg mai bine pe mine insumi.

Recomand tuturor citirea acestei carti, cea mai completa si mai detaliata despre acea perioada aparuta pana acum in Romania. Sper ca vor urma si alte editii, poate cu ilustratii. Aceasta prima editie a cartii se bazeaza numai pe text, si textul este puternic, documentat, sugestiv in cea mai mare parte – dar adaugand ilustratii, corectand unele erori si adaugand unele amanunte, si poate re-editiand in doua volume mai lesne de tinut in mana la lectura va rezulta una dintre cartile de referinta ale istoriografiei romanesti, si o carte de succes la publicul interesat de istoria recenta a Romaniei.

 

 

‘Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei’ aparuta in 2013 la editura compania este una dintre cele mai interesante carti de istorie pe care le-am citit in ultima vreme, si marturisesc ca am citit-o cu mare interes. Mihai Dimitrie Sturdza, autorul cartii este descendent al uneia dintre familiile cu nume in istoria Romaniei, si devenit  istoric imbina – daca este sa judec dupa aceasta carte – curiozitatea si rigoarea cercetatorului cu talentul asternerii pe hartie a unor episoade istorice care sub condeiul sau nu numai ca devin mai clare in detaliile lor, ci sunt si prezentate dintr-o perspectiva de multe ori noua si surprinzatoare. Nascut in 1934, Sturdza a avut sansa sa paraseasca Romania in 1963 si sa-si continue in libertate o cariera de istoric imbinata cu activitate publicistica, jurnalist la Europa Libera si translator oficial al presedintilor Frantei in intalnirile lor ‘istorice’ cu dictatorul Romaniei din anii 70 si 80. ‘Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei’ este o culegere de articole si studii istorice, unele publicate initial cu cateva decenii in urma, altele recente, toate revazute. Desi cartea nu are un fir unitar – in episoadele ei ii intalnim si pe rusi, si pe masoni, si pe maresalul Antonescu dar niciodata pe toti impreuna – ceea ce este comun este abordarea inedita bazata pe descoperirile facute de istoric in arhivele, bibliotecile, colectiile de ziare ale lumii. Spre deosebire de colegii sai de breasla ramasi in Romania, Sturdza a putut cerceta si scrie in libertate, si asta i-a permis sa abordeze subiecte – inclusiv unele tabu-uri – din puncte de vedere originale si de multe ori contrare opiniilor istoricilor formati si influentati de cerintele istoriografiei comuniste, sau care au perpetuat tarele acesteia si dupa redobandirea libertatii dupa anul 1989. Explicit sau implicit cartea contine polemici cu istoriogrfia oficiala sau consacrata a Romaniei de ieri si de astazi, ceea ce face si mai interesanta lectura volumului.

Cele 13 episoade istorice ale cartii acopera 170 de ani de istorie romaneasca, de la perioada Scolii Ardelene si pana la inscaunarea dictarii comuniste. Diferite in amploare ele nu sunt diferite si in profunzime, si merita citite cu atentie, inclusiv notele care in unele locuri intrec in dimensiuni si consistenta insasi textul paginilor respective, completandu-l cu informatii bibliografice si mini-biografii ale personalitatilor mentionate in pagina.

 

sursa www.observatorcultural.ro

sursa www.observatorcultural.ro

 

Cele sase capitole din prima sectiune a cartii acopera perioada de la 1780 pana la primul razboi mondial. Titlul acestei sectiuni este ‘Romania intre Occident si Rusia’ indemnand la reflectie despre cat de constante sunt dilemele politicii si istoriei Romaniei moderne si de astazi. O tema comuna a acestor capitole sunt insa societatile secrete care au jucat un rol important in istoria Romaniei, un rol cateodata uitat – cum este cazul apartenentei boierului reformator bucovinean la societatea secreta infiintata de insusi imparatul Austriei Iosif al II-lea ca instrument de aplicare a politicii sale iluministe – si alteori exagerat de alti istorici romani. Sturdza a cautat si gasit in arhive documente care arata cat de putin semnificativa a fost participarea junilor romani precum Rosetti sau Bratianu in societatile masonice si miscarile revolutionare franceze dinainte de 1848, pentru ca apoi sa sparga in tandari mitul contributiei masonice la Unirea Principatelor si urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza. In mod explicit:

‘Arhivele masonice de la Paris probeaza si faptul ca nimic din ce s-a scris pana acum despre Steaua Dunarii nu este conform adevarului.’ (pag. 50)

In realitate aceasta loja infiintata la inititiva imparatului Napoleon al III-lea in 1858 cu scopul de a pune pe tronul Principatelor pe un var al imparatului a fost mai mult o sursa de romane foileton (‘Misterele Bucurestilor’) sau mai rau de vodevil, si din cauza neseriozitatii participantilor (unul dintre ei fiind actorul Constantin Mille) si datorita faptului ca ajuns la putere Cuza a suprimat-o in 1860 impreuna cu alte focare de potential pericol pentru puterea sa politica.

Doua dintre cele mai interesante capitole ale cartii au in centrul lor Iasii anilor domniei lui Cuza, ai rasturnarii acestuia si venirii la putere a principelui Carol, si apoi deceniul Junimii. Este prima carte serioasa si documentata in care am gasit informatii concrete despre puterea economica si financiara a comunitatii evreiesti din acea vreme. Evreii instariti au facut de altfel parte si din loja  masonica  ‘Steaua Romaniei’ care a jucat un rol extrem de important in istoria Iasilor si a Romaniei acelor ani. Complet inedit pentru mine a fost episodul loviturii de stat separatiste incercate de partida boierilor Roznovanu dupa caderea lui Cuza in 1867 la instigarea Rusiei. Acum abia am inteles mai bine originile fictiunii istorice a ‘poporului moldovean’ care se perpetueaza pana in ziua de astazi. Capitolul destinat Junimii si relatiei acesteia cu lojele masonice este si el extrem de interesant si complet inedit pentru mine. Functionand o vreme ca o aripa intelectuala a lojii ‘Steaua Romaniei’ Junimea s-a despartit de aceasta gasindu-si menirea culturala si nationala care i-a castigat locul in istoria Romaniei:

‘Purtatori de idei – si in aceasta consta insemnatatea lor in istoria culturii romane – fanariotii au introdus Iluminismul in Principate. Tot ei, inainte de a disparea au adus la Iasi Iluminismul masonic. Aspectul definitiv, stilul romanesc al Junimii a fost insa dat de romani cu iubire de tara – Pogor, Maiorescu, Negruzzi – pentru care prioritatea consta in constituirea unei culturi demne de a figura alaturi de celelalte culturi ale Europei.’  (pag. 127)

 

sursa cotidianul.ro

sursa cotidianul.ro

 

Relatia intre romani si straini, intrigile imperiilor vecine si influentele nationalitatilor minoritare stabilite de-a lungul istoriei pe teritoriul Romaniei constituie o preocupare continua a istoricului Mihai Dimitrie Sturdza. A doua parte a cartii se deschide cu un capitol  dedicat lui Zamfir Arbore – personaj astazi aproape complet uitat de istorie, dar care a avut o viata destul de indelungata si de interesanta pentru a cuprinde doua biografii aproape complet diferite – o tinerete traita in Rusia si Elvetia petrecuta in cercurile violent-revolutionare si anarhiste, urmata de stabilirea in Romania si o cariera de inalt functionar al lui Carol I, profesor la Academia Militara si mentor al regelui Ferdinand. La inmormantarea sa in 1933 i-au adus elogii personalitati cat se poate de diferite, de la Nicolae Iorga la conducatori socialisti, de la patrioti basarabeni la ziaristii (in mare parte evrei) din presa de stanga bucuresteana. In acea perioada fiica sa Ecaterina Arbore era de multa vreme exilata in Uniunea Sovietica, activista in Comintern, si probabil ca daca nu ar fi cazut victima represiunilor staliniste canibale de la sfarsitul anilor 30 ar fi avut sansa sa devina in vremuri o rivala a Anei Pauker.

Unul dintre capitolele cele mai surprinzatoare ale cartii este cel dedicat episodului scrierii romanului Kaputt de catre Curzio Malaparte, roman considerat multa vreme drept una dintre marturiile nu numai literare dar si cu valoare documentara ale pogromului de la Iasi din iunie 1941. Desi se pare ca a trecut prin Iasi in perioada de la inceputul razboiului majoritatea informatiilor lui Malaparte nu erau marturii directe ci informatii culese mai tarziu de la terte persoane, iar reportajele publicate in acei ani de presa italiana departe de a fi scrise de pe front cum dadeau a intelege textele erau scrise din linistea si confortul unei vile la Capri.

‘… groaznicele corespondente de pe frontul inghetat erau compuse sub soarele Mediteranei cu ajutorul telegramelor de presa germane, ale memoriilor scrise de ofiterii care fusesera in Rusia in campania lui Napoleon Bonaparte si ale relatarilor datorate participantilor la diferite expeditii polare. Totodata, pe masura ce se profila victoria Aliatilor asupra Axei, pronazistul God Shave the King se metamorfoza in antinazistul Kaputt.’ (pag. 190)

‘Astfel incat s-a putut spune despre Kaputt ca este o carte inventata aproape pe de-a intregul dar verosimila pana la tragism, o “abilissima fantasia” a unui oportunist neconformist.’ (pag. 192)

Urmatoarele trei capitole sunt dedicate unor episoade diplomatice legate de incercarile diferitelor cercuri politice romanesti de a se rupe de alianta cu Germania si de a negocia conditii mai avantajoase de armistitiu, pentru iesirea Romaniei din razboi si pentru ce avea sa urmeze dupa aceea. Masonii par sa fi disparut complet de pe scena istorica, apare insa in rol principal Maresalul cu a carui incercari de reabilitare Mihai Dimitrie Sturdza nu se impaca nici istoric si nici politic. Capitolul dedicat negocierilor care au avut loc in anii 1943-1944 in capitala Suediei in incercarea de a scoate Romania din alianta cu Axa demonstreaza ca soarta Romaniei era in acel moment deja pecetluita de intelegerile dintre Churchill si Stalin la conferintele de la Yalta si Teheran. Politicienii romani cautau o alianta cu puterile occidentale care insa deja abandonasera Romania in soarta vointei viitorilor ocupanti sovietici. Lipsiti de realism se refugiau in iluzii:

‘Oamenii politici romani ignorau toate acestea si se apropiau treptat de impas, crezand in salvarea tarii lor de anglo-americani – o salvare pe care realitatile politice si starea de pe teren a operatiunilor militare ale celor trei Aliati nu o permiteau deloc. La orice indiciu contrar sperantelor lor se aratau surprinsi si neincrezatori.’ (pag. 280)

Personal mi-a placut mult si capitolul dedicat teatrului diplomatic din capitala Mexicului unde era refugiat fostul rege Carol al II-lea tinut ca o posibila carte de schimb si presiune fata de regele Mihai, capitala in care ambasador sovietic era un personaj fascinant pe nume Constantin Umanski nascut la Chisinau care a pus bazele politicii sovietice de creare in America Latina a unei sfere de influenta anti-americane ca intr-un fel de preludiu al razboiului rece. Ultimele doua capitole se refera la procesul lui Antonescu cu cateva documente noi care nu aduc insa vrei noutate senzationala, si la un ridicol proces de calomnie din Parisul anilor 50 in care colaboratorii comunisti locali au chemat in ajutor cativa propagandisti din tarile ‘socialiste’ printre care si Romania, reusind doar sa expuna ridicolul propagandei comuniste in primul deceniu al razboiului rece.

In paginile sale cele mai interesante cartea lui Mihai Dimitrie Sturza contesta in multe locuri linia adoptata de multi istorici romani in ceea ce priveste momente cheie ale istoriei Romaniei moderne. Plina de informatii interesante si pentru mine inedite, scrisa cu talent si seriozitate, este una dintre cele mai pasionante lecturi istorice pe care le-am parcurs in ultimii ani. O recomand cu caldura.

 
 
 

Marturisesc ca am fost socat in multe momente ale lecturii cartii istoricului clujean Horia Bozdoghina ‘Antisemitismul lui A.C.Cuza in politica romaneasca’ aparuta la Editura Curtea Veche in colectia ‘Istorie si politica’. Istoria antisemitismului romanesc este departe de a-mi fi straina, am invatat-o si in mare masura am trait-o din experienta si povestirile familiei mele, iar in ultimele decenii am avut ocazia sa citesc cateva carti de referinta in domeniu si in primul rand ‘Imaginea evreului in cultura romana’, de fapt o adevarata istorie a antisemitismului romanesc scrisa de Andrei Oisteanu. Horia Bozdoghina se ocupa in aceasta carte de una dintre figurile marcante ale antisemitismului politic si cultural romanesc din ultimul deceniu al secolului 19 si primele decenii ale secolului 20 – A.C.Cuza – si tocmai restrangerea si focalizarea cercetarii asupra unui singur personaj face si mai flagranta virulenta activitatii sale politice, nocivitatea conceptiilor si consecintele nefaste ale actiunilor sale. Volumul – prefatat de Radu Ioanid – apare sub egida Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel” si autorul are in bibliografie inca doua studii dedicate personalitatilor dreptei nationaliste romanesti – unul despre Nicolae Iorga si altul (scris in colaborare) despre polemica din jurul ‘cazului Paulescu’.

Ceea ce imi lipsea din cunostinte, in afara de virulenta limbajului si extremismul dus pana la absurd al conceptiilor pe care le dezvaluie aceasta carte este caracterul de precursor al antisemitismului romanesc.

‘Acuzat ca ar fi fost influentat de nazisti si ca ar fi imitat politica nazistilor in Romania, A.C.Cuza a negat vehement aceste invinuiri. El declara, la 28 noiembrie 1936, urmatoarele: “S-a spus ca noi am imitat pe Hitler. Un singur fapt am sa relev, anume ca eu am scris primul meu studiu, <Generatia de la 48 si Era Noua> in februarie 1889, iar Hitler s-a nascut in acelasi an, dar la 20 aprilie; presupun ca nu aveam ce sa luam de la dansul ca doctrina. Nu, domnilor, noi suntem premergatorii lui Adolf Hitler, pentru ca am venit cum am aratat, de la 1889, cand el abia se nascuse.” (pag. 199)

Adeptii protocronismului mai pot adauga o realizare romaneasca listelor lor! Studiul lui Horia Bozdoghina scoate in evidenta inceputurile socialiste si junimiste ale tanarului doctor in drept si in stiinte politice la prestigioase universitati franceze si belgiene, intors in ultimele decenii ale secolului 19 in Iasi, si alunecat in scurta vreme pe panta explicatiilor simpliste si aberante pe care antisemitismul le furniza problemelor reale ale Romaniei in constructie. In 1895 A.C.Cuza pune chiar bazele unei Aliante Antisemite Internationale impreuna cu Nicolae Iorga, dand o dimensiune internationala activitatii sale politice antisemite. Pe plan national colaborarea cu Nicolae Iorga va dura pana la primul razboi mondial, cei doi constituind si conducand Partidul National-Democrat, care il aduce pentru prima data pe A.C.Cuza si in Parlamentul Romaniei. Drumurile politice ale lui Cuza si Iorga se vor desparti dupa Marea Unire si dupa razboi, Iorga moderandu-si pozitiile antisemite si pledand pentru asocierea Romaniei cu puterile democrate occidentale, care in viziunea sa erau mai probabil sa sustina cauza integritatii frontierelor Romaniei Mari. Sirul asocierilor lui A.C.Cuza nu se va opri insa aici, printre tovarasii sai de drum se vor afla de-a lungul timpului generalul Averescu, Corneliu Zelea Codreanu, Nechifor Crainc, si in partea finala a carierei sale politice Octavian Goga. A.C.Cuza a fost profesor universitar, membru al Academiei Romane, iar la implinirea varstei de 80 de ani, majoritatea intelectualitatii romanesti si conducerea bisericii ortodoxe i-au adus elogii pentru o activitate si o ‘opera’ compusa in cea mai mare parte din manifestari si scrieri antisemite.

 

sursa http://www.curteaveche.ro/antisemitismul-lui-a-c-cuza-in-politica-romaneasca.html

sursa http://www.curteaveche.ro/antisemitismul-lui-a-c-cuza-in-politica-romaneasca.html

 

Inca un element de surpriza pentru mine: Daca in zilele noastre – de fapt in perioada de dupa Holocaust – insusi cuvintele ‘antisemitism’ sau ‘antisemit’ sunt considerate incriminante nu asa stateau lucrurile in perioada in care a activat A.C.Cuza.

“El isi definea antisemitismul ca pe o misiune stiintifica si politica. Pentru el, evreii devenisera problema esentiala a civilizatiei romanesti. Ca profesor la catedra de Economie Politica a Universitatii din Iasi, cursurile sale erau imbacsite de antisemitism.”
(pag. 50)

Limbajul folosit de A.C.Cuza folosea in mod curent termenul ‘jidan’. Programele sale politice s-au ocupat in mod consecvent de-a lungul a mai multor decenii de ‘problema jidaneasca’. Fie ca este vorba despre Partidul National-Democrat de dinaintea primului razboi mondial, despre Liga Apararii National Crestine din perioada interbelica sau despre Partidul National-Crestin format impreuna cu Goga la sfarsitul acestei perioade, programele politice cuprindeau prevederi cum ar fi “expulzarea evreilor din sate, unde nu au dreptul sa locuiasca, excluderea evreilor din armata, eliminarea evreilor din presa romaneasca, exluderea evreilor din toate functiile, …’ (pag. 39) si asta intr-o prima faza. Faza urmatoare includea expulzarea evreilor din Romania in … Madagascar “pentru ca Madagascarul este o insula. Si-i vom putea supraveghea mai usor pe jidani sa nu mai iasa din hotarele ei.” (pag. 219)

Cartea lui Horia Bozdoghina dedica doua capitole pretentiilor de teorie stiintifica ale antisemitismului lui Cuza si componentei sale religioase. In prezentarea antisemitismului ca pe o stiinta A.C.Cuza l-a avut partener pe savantul Nicolae C. Paulescu, atins si el de virusul antisemitismului. ‘Stiinta antisemitismului’ incropita de acestia nu este altceva decat un amestec de aberatii rasiale, statistici deformate, interpretari de tipologie si istorice rauvoitoare si lipsite de baza. Componenta religioasa este si mai ridicola negand originile istorice evreiesti ale crestinismului si identitatea evreiasca a lui Iisus si propunand nici mai mult nici mai putin decat o reforma a crestinismului care sa scoata Vechiul Testament (‘jidanesc’) din randul cartilor sfinte, precum si invataturile apostolilor care amintesc originea iudaica a lui Iisus. Iudaismul este ‘analizat’ si rastamacit de A.C.Cuza, i se neaga esenta monoteista si i se atribuie elemente satanice. Trebuie mentionat ca o parte din clerul ortodox al vremii a combatut aceste aberatii cu tenta de erezie, dar au fost si destui care le-au sustinut sau le-au tolerat, nu intre cei din urma patriarhul Miron Cristea, ajuns prim-ministru in perioada dictaturii regale.

Sunt urmarite in mod detaliat in carte activitatile politice ale lui A.C.Cuza atat in perioada de dinainte de Marea Unire cat si in cea interbelica. Sunt descrise programele diferitelor formatii politice pe care acesta le-a intemeiat si le-a condus, ceea ce doar pune in evidenta consecventa virulenta a antisemitismului care a stat la baza tuturor. Negarea drepturilor politice si economice ale evreilor, refuzul acordarii cetateniei inainte de razboi si anularea cetateniei evreilor dupa razboi, adoptarea de masuri discriminatorii anti-evreiesti in toate domeniile vietii economice, sociale, culturale, si in final cererea de expulzare a evreilor din Romania revin in mod obsesiv in toate aceste programe politice. Sunt descrise in detaliu si rezultatele obtinute de aceste partide in alegerile din cele doua perioade. Este dupa parerea mea o nota de onoare pentru electoratul romanesc faptul ca in niciuna dintre cele doua perioade partidele extremiste nationaliste si antisemite conduse de A.C.Cuza nu au obtinut un procentaj semnificativ in alegeri democratice. Daca ne uitam la simpatia si colaborarea de care s-a bucurat A.C.Cuza in cercuri largi ale intelectualitatii romanesti putem spune ca electoratul a reactionat in mod mai sanatos decat varfurile intelectualitatii la virusul antisemitismului. Partidele lui Cuza au obtinut sub 5% din voturi in majoritatea alegerilor din Romania burgheza-democrata, ceea ce a dus ca in unele perioade sa fie chiar excluse de la reprezentarea parlamentara.

Chiar si cand au fost adusi la putere de catre Carol al II-lea in decembrie 1937 adeptii lui Cuza uniti cu cei ai lui Goga nu obtinusera nici macar 10% din voturile electoratului, asta in perioada ascensiunii fasciste si naziste in Europa, si in conditiile unei crize politice in care actiunile violente ale legionarilor si ‘lancerilor’ lui Cuza aveau darul sa intimideze si sa influenteze opinia publica din Romania. Un element informativ extrem de interesant este dezvaluirea legaturilor dintre partidul lui Cuza si partidul nazist german, care vedea in el un aliat si un agent in Romania. Venirea la putere a guvernului Goga-Cuza a durat numai 44 de zile dar a avut o influenta nefasta in toata evolutia politica a situatiei din Romania. Primele legi adoptate au pus imediat in aplicare programul antisemit al lui Cuza – au fost exclusi ziaristii evrei din presa si au fost inchise cateva dintre ziarele opuse guvernului, a fost revocata cetatenia romana evreilor care o primisera dupa primul razboi mondial. Antisemitismul a devenit in Romania politica de stat, si aceasta situatie avea sa continue pana la 23 august 1944. Pe drum Romania isi va reorienta politica externa de la statele democrate europene spre Axa, va pierde o parte din teritoriile Romaniei Mari si va fi angrenata in al doilea razboi mondial alaturi de Germania nazista. Odata cu instaurarea completa a dictaturii regale si apoi a celei antonesciene se incheie si cariera politica a lui A.C.Cuza, construita in mod paradoxal pe democratia pluralista pe care a facut atata in practica pentru a o submina.

Am citit cartea lui Horia Bozdoghina pe nerasuflate. Este o lectura pasionanta care traseaza portretul si cariera unui politician cu idei brutale si nefaste care a avut o influenta negativa asupra istoriei romanesti. In acelasi timp cartea este bine documentata, cu citate si referinte permanente care sustin majoritatea afirmatiilor. Unele repetitii puteau fi evitate, si poate ca ar fi ajutat si cateva ilustratii. O editie ulterioara, poate accesibila unui public mai larg, poate va contine unele imbunatatiri. Inainte de toate este insa o lectura necesara pe care o recomand tuturor celor care doresc sa cunoasca evenimentele istoriei romanesti din prima parte a veacului trecut, evenimente care au implicatii si repercusiuni pana in zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

 

I like a lot some of the previous work of Neil Jordan. ‘Mona Lisa’ and ‘The Crying Game’ were superb films, two of the best I have seen in the 80s and in the 90s. My problem with the prolific writer and director is that Michael Collins was the last film of his that I really liked and it’s dated mid-90s. Since then he entered genres that I am not that much fond of. Now he writes and directs ‘The Borgias’ – which belongs to a TV genre that catches popularity in the last few years – the historical drama starting from the real history dynasties, events and periods and developing into a combination of soap opera, crime and erotic drama. When it’s good (like the first season of ‘Rome’ was) it can be very catchy. In other cases the experience can be mixed, as was the case with ‘The Tudors’ or this version of ‘The Borgias’.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1582457/

 

The story of the Borgia family can certainly be a source of great historical novels, drama or film, and now that I think about it, it is surprising that it did not generate more literature (or maybe it did and I am not aware about it). The events of the first season happen between 1492 and 1494. 1492 was one of these years in history when events seem to accelerate – the year of the discovery of America by Columbus, the year of the expulsion of the Moors and of the Jews from the Iberian peninsula. It was also the year when the first Borgia, Alexander VI ascended to papacy, history says by means of corruption. His reign is historically considered as one of the most scandalous in the history of Catholicism, although this view is disputed by more recent research. He forged alliances with the rulers of other cities in the Italian peninsula sometimes through the marriages of his illegitimate children. He tried to extend the dominance of Rome, but he could not prevent the occupation of Rome and the fall of Naples under the French forces of king Charles VIII. He somehow maneuvered to stay on the papal throne, and Machiavelli who is a character in the series had a lot to learn from him.

 

http://www.youtube.com/watch?v=WxBarSY1Bwo

(video source wchannel)

 

While the material of the Borgia story is certainly promising the result falls well below expectations. This genre typically succeeds when it combines complicated intrigues and interesting characters, is well acted and the production recreates the epoch in a credible manner. Neil Jordan’s script is unexpectedly thin material for three episodes seem to have been diluted to nine and this is very surprising for a writer with his experience and record. His characters also fall too much exactly the expected track. A few of them are saved by superb acting, Jeremy Irons above all creates a memorable combination of evil intelligence, debauchery and sense of family, cynicism and treachery. Colm Feori (Cardinal Della Rovere) and Sean Harris (paid killer Micheletto) also step ahead the ranks. From the Borgia children it is Lucrezia (Holliday Granger) who succeeds to be the credible very young daughter married into the Sforza clan for the seek of political alliance. As we know what she developped in real history it will be interesting to see how acting develops as well (if she stays in the role). Michel Muller also constructs an interesting composition, but he somehow does not look like a king of France.

Follow-up seasons of historical series tend to be not as good as the first one. I just hope here we have a case where the opposite will be true.

A new country is born – South Sudan. A painful birth after many years of savage war, atrocities and indifference of the international community. By coincidence I fell these days upon an articled published three years ago in National Geographic   http://ngm.nationalgeographic.com/2008/02/black-pharaohs/robert-draper-text about the area south of the ancient Egypt, which at one point in the history dominated Egypt and for about 75 years in the 8th century BC ruled on a territory that extends from today’s Sudan, the Kingdom of Egypt, the Bible lands and until today’s Lebanon.

 

source http://ngm.nationalgeographic.com/2008/02/black-pharaohs/robert-draper-text

 

One of the interesting facts that I learned from reading this article is that the ancient world had no notion of racial differences, at least not on what skin color is concerned. Some of the pharaohs of the more ancient times are believed to have been of black African descent, and the more recent period which is in the focus of the article written by Robert Draper led to a period of renaissance and recovery of the old dynastic values in an Egypt that had lost much of the power and glamor of the Old, Middle and New Kingdom. The interaction of Egypt with the Land of Kush (the word describes until today in Hebrew the colored-skin people) was permanent, but during the Black Pharaohs era the territory south of Egypt stopped to be just a source of slaves and gold, unified with the kingdom and dominated the political class.

 

source http://kingpiye.blogspot.com/

 

Three kings in the dynasty – Pyie, Shabaka and Taharqa ruled over Egypt for about 75 years. Some of the deeds are described in the National Geographic article and in other materials on the Internet, I even found a blog of the first king in the dynasty http://kingpiye.blogspot.com/ :-) Expanding their influence over the land of the ancient Hebrews the Black Pharaohs closed an alliance with them against the Assyrians who were trying to conquer Jerusalem. Saving Jerusalem around the year 700 delayed with about one century the Babylonian exile and the destruction of the First Temple, which was of a decisive influence in the history of Judaism and indirectly of Christianity and Islam derived from Judaism – as it allowed the time for much of the holy books that compose the Bible to be written. When the Temple fell and the exile followed the spiritual cement of the Jewish people was in place already and allowed it to overcome one of the first major tragedies and exiles in its history.

 

source http://www.roger-pearse.com/weblog/?p=2051

 

Eventually the conflict with the Assyrians and the revolt of the local nobility prevailed and the Black Pharaohs were deposed. So ended the last great period of extension in the history of ancient Egypt. The foreign influences and conquests that followed – Assyrian, Greek, Roman – did not respect any longer the Egyptian gods and tradition and although the Egyptian culture was strong and rooted enough not to be wiped out but rather mix and combine with those of the conquerors and influence them at least to the same extent those influenced it, the original path and development of the ancient traditions was cut short. Today the material testimonials of the great civilization of Egypt survive the millenniums, but a lesser known fact is that there are more pyramids in Sudan than in Egypt. The conquered people who for a short period became the rulers of Egypt had taken back to their lands the Egyptian traditions and preserved them close to their original form for several centuries more. The little explored desert areas of Sudan keep some of these remains intact until today.

 

Next Page »