Am sentimente amestecate in legatura cu stilul hip-hop, sau rap, sau tot ceea ce este prinprejur. Pe de o parte nu il prea inteleg muzical si nu reusesc sa deosebesc (cu rare exceptii) piesele intre ele, sau artistii intre ei si ele. Inteleg de unde vine social, dar nereusind in cea mai mare parte a cazurilor sa urmaresc textele in engleza aceasta componenta imi scapa. Pe de alta parte inteleg sentimentul si gestul de protest pe care aceasta muzica il include si imi aduc aminte si de reactia de respingere pe care generatia parintilor nostri o avea prin anii 60-70 in legatura cu rockul si idolii generatiei mele. Nu pot decat sa filozofez ca probabil ca ne-a venit randul, si evit judecatile si limbajul peiorativ cand discut cu baietii mei sau cei din generatia lor despre muzica care le place lor.

Am gasit cu intarzierea caracteristica lecturilor mele un articol foarte interesant despre hip-hop intr-un loc putin asteptat – ‘National Geographic’. Articolul este scris de James McBride, scriitor si muzician din generatia mea, care porneste sentimente asemanatoare fata de acest gen muzical. Informativ mi-a pus in perspectiva genul muzical incadrandu-l intre curentele muzicale ale negrilor americani. Mai mult, articolul vorbeste si despre propagarea genului in lume si intoarcerea sa inclusiv componebta contestatara pe tarmurile Africii, acolo de unde intreaga muzica neagra a Americilor si-a inceput istoria cu cateva veacuri in urma.

Imi permit sa citez finalul articolului:

‘That is why, after 26 years, I have come to embrace this music I tried so hard to ignore. Hip-hop culture is not mine. Yet I own it. Much of it I hate. Yet I love it, the good of it. To confess a love for a music that, at least in part, embraces violence is no easy matter, but then again our national anthem talks about bombs bursting in air, and I love that song, too. At its best, hip-hop lays bare the empty moral cupboard that is our generation’s legacy. This music that once made visible the inner culture of America’s greatest social problem, its legacy of slavery, has taken the dream deferred to a global scale. Today, 2 percent of the Earth’s adult population owns more than 50 percent of its household wealth, and indigenous cultures are swallowed with the rapidity of a teenager gobbling a bag of potato chips. The music is calling. Over the years, the instruments change, but the message is the same. The drums are pounding out a warning. They are telling us something. Our children can hear it.’

Textul complet al articolului si o galerie de fotografii la http://ngm.nationalgeographic.com/2007/04/hip-hop-planet/mcbride-text.html

Despre James McBride puteti citi pe Web site-ul sau – http://www.jamesmcbride.com/