Gica Manescu


Peste doua saptamani se vor implini cinci ani de la moartea lui Liviu Librescu. La 16 aprilie 2007 profesorul in varsta de 76 de ani de la Virginia Tech University, nascut in Romania, supravietuitor al Holocaustului, si-a pus trupul in calea gloantelor unui terorist dement pentru a salva viata tinerilor studenti din clasa sa.

 

sursa http://www.weremember.vt.edu/biographies/librescu.html

 

Pentru multi dintre noi Liviu Librescu este un simbol a ceea ce poate fi mai bun in oameni.

Pentru prietenul nostru Gica Manescu el a fost insa mai mult decat atat. Am descoperit recent intr-o discutie pe liste internetice ca drumurile lui Gica s-au incrucisat ce cele ale lui Liviu Librescu in peruioada razboiului, si ca Gica i-a fost profesor la scoala evreiasca din Focsani. Iata mai jos randurile scrise de Gica despre copilul de atunci Liviu Librescu si familia sa.

———

Am vazut azi la TVR, inaugurarea oficiala a  Ambasadei USA in Romania. Multi invitati ,mde la  Presedinte, in jos pe scara politica si altii din diverse sectoare de activitate.

Am fost uimit si impresionat cand am citit numele strazii dat cu ocazia acestui eveniment: Liviu Librescu, Profesorul invitat in 1985 din Israel la Universitatea de Tehnica din Virginia  USA. Era specialist in Aeronautica si Mecanica. Pentru emigrarea familiei in Israel a intervenit Begin la Ceausescu,in 1975.

Locuiau la Ploeisti, tatal avocat si mama fica unui comerciant cunoscut, instarit din Focsani. La inceputul anilor 40, ploiestenii evrei, au fost obligati sa se mute la Focsani.
 

mormantul lui Liviu Librescu in Raanana, Israel (fotografie Mariana Smilovici)


Avocatul nu profesa, mama dorea sa studieze stomatologia si fiul, Liviu, cam de 12 –13 ani,  s-a inscris la Liceul evreesc din localitate. Deci l-am avut elev, cred ca din clasa II-a. Numele imi suna in urechi, dar figura lui, ca si ale multor altora, fete si baieti, nu le pot revedea cu ochii mintii.

Intr-o vacanta in Israel, am vizitat cu un prieten bun, stomatolog, Policlinica  Centrala, unde mi-a prezentat o pe doamna Dr. Librescu, care sub conducerea lui facea o practica medicala israeliana.

A fost eroul evreu, romano-israelian, musafir temporar in USA, care sacrificandu-si viata, a salvat clasa lui cu studenti, tinand cu pieptul usa inchisa, in fata unui ucigas. Americanii l-au cinstit cu onoruri, la cei 76 ani ai lui si la Ambasada era expusa o  fotografie marita.
Gica Manescu

O noua secventa din amintirile doctorului Gica Manescu este legata de data aceasta de muzica si muzicieni.

———-

Am cunoscut direct pe unii dintre muzicieni sau le-am cunoscut exercitarea profesiunii, in domeniul artei.

 

(video source professorgheorghe)

 

Pe Theodor Rogalski, mai mult compozitor, dar pe sotia lui ca un oaspete la castelul Pelisor, transformat in Casa de creatie si odihna penru artisti, scriitori si ziaristi. Prin sotia mea, ziarista la “Agerpres “, am obtinut aprobarile. De vreo doua ori, am intalnit-o pe doamna  Rogalsky cu care facusem cunostinta. Langa camera noastra de la etajul I, era o use ingusta si o scarita in spirala, care ducea la o bisericuta si o camera de locuit. Era locul ei de cazare. Nu am vazut-o intre altii, tacuta si retrasa. O seriozitate pe figura ei. Am luat-o ca atare, fara importanta.

(video source c0gnate)
Cand s-a deschis Sala de concerte a Radiodifuziunii am fost si acolo printre amatorii de muzica si am admirat talentul dirijorului Iosif Conta. In fragmentul de mai sus Conta dirijeaza Poema Romana a lui George Enescu cu orchestra Radioteleviziunii romane.

Pe compozitorul Anatol Vieru, l-am cunoscut din timpul studentiei mele iesene si a adolescentei lui. Elev silitor si muncitor, scolit si in URRS de unde a revenit nu numai cu  diploma, dar si sotia.
source http://reddoorbythebeach.wordpress.com/category/choral-music/
Am plecat  in Germania nu “ democrata “-  comunista, ci “ federala “- capitalista, in anul 1971. Nu pot cere nici un ban inapoi, ca n-am platit noi. Mama socrului meu, evreica de origine germana, decedata, avea familie revenita acolo, la Dusseldorf , capitala districtului – Land- de multi ani si care a vrut reunficarea si ne-a adus. Eu am fost “atasat “  sotiei mele. Am locuit si profesat intr-un oras de 20 mii locuitori, la 20 Km. de capitala. Intr-un spital, in sectia de chirurgie generala si apoi, medic privat, al unei Case de Asigurari  medicale, pentru cei are ii apartineau. Stimat de colegi, vecini, pacienti si autoritati, am avut viata cu munca de raspundere si greutatile limbii. Nu m-am plans, am muncit, invatat si am reusit.

Seful sectiei culturale al Primariei, neamt din Timisoara, s-a imprietenit cu noi. Ne-a anuntat ca in curand soseste in turneu, Filarmonica din Cluj avand ca solist pe renumitul viorist, Stefan Ruha. Am cumparat doua bilete. Sala de festivitati a orasului era plina si am dat si de cativa imigranti (fugiti, ramasi), din Romania. Concertul pentru vioara de Beethoven a fost executat si acompaniat cu maestrie.  Aplauzele au fost meritate. In pauza, am putut intra in camera de odihna, din dosul scenei cu amicul, si am invitat ca dupa concert, la noi acasa, sa ciocnim un  pahar cu solistul, dirijorul, si 2-3 din ansamblu. Ruha a intors capul catre un tovaras -mi-am dat seama ca e securistul insotitor – si a refuzat invitatia cu un motiv neserios. Aveau a doua zi, concert in alt oras din apropiere. Un autobuz pentru ei si camere de hotel,rezervate. Ne-am despartit cu strangeri de maini, am ascultat partea a doua si ne-am intors singuri.

(video source vonMelas)
Relativ la Ionel Perlea, am aflat ca a dirijat ani multi, Orchestra Sinfonica din Bamberg. E una renumita, dintre cele germane. Am fost acolo, dar fara sa ma interesez de muzica. Asezare foarte pitoreasca. Un rau, strabate centrul.
Aici se termina povestirea.

Contributia cea mai recenta a lui Gica Manescu se ocupa de un subiect delicat – Alzheimer. Despre cumplita boala care afecteaza in specia populatia varstnica Gica scrie cu experienta sa de ani indelungati (multi inainte!) si cea de medic.

—————

Un titlu  ingrozitor. N-am avut ce face?

M-au framantat in  ultimul timp cateva cazuri dintre cunoscuti.

Am primit si de la amicul  dr. Iulius Iancu, medic radiolog, pensionar din  Haifa, o carte dedicata Ritei -  “Printesa din  Harduf “,sotia lui, care dupa multi ani, dupa o casatorie fericita s-a imbolnavit, si s-au chinuit pana la sfarsit.

Intamplarea face ca aceasta maladie neurologica incurabila se extinde. Numarul cazurilor cunoscute e in crestere si posibiltatile de tratament paliativ si de ajutor ale societatii nu  sunt accesibile in multe tari.

La un canal TV german am vizionat o discutie in jurul mesei rotunde despre acest subiect. Instructiv si emotionant.

Au luat parte, pe langa prezentator, inca 5 persoane care se ocupa sau au facut-o cu maladia.

 

source http://www.funderstanding.com/v2/brain/right-brain-vs-left-brain/

 

Un profesor universitar care preda la catedra dar se  ocupa  intens in laborator de cercetari ale creerului, a explicat, pe intelegera fiecaruia cele in legatura cu aceste doua stari patologice.

Dementa, sindrom clinic, se ma cheama si “senila “, a fost socotita ca prostia omeneasca sau gresit, caz de schizofrenie. Se  manifesta prin scaderea memoriei, greseli de orientare si de vorbire.

Alzheimer, dupa numele descoperitorului, asemanata cu autismul, este o degenerare lenta a  celulelor creerului.

S-a constatat si s-a putut urmari consumarea  rapida a proteinelor, substanta de baza a vietii normale, din creer.

Un alt participant, un  barbat trecut de 60 ani, caruia in urma cu cativa ani i-a murit sotia cu Alzheimer. A fost o casatorie fericita. Si-a dat sema ca sotia incepuse sa uite si cu incetul vorbirea era mai greoaie. Niciodata n-a fost trista si se bucura cand vedea nepotii sau alti copii, cu greu putea face diferenta si sa aiba o conversatie, ca de obicei. Medicii consultati au pus diagnosticul. El, inginer la pensie, s-a dedicat ingrijirii sotiei si luand asupra lui toate treburile gospodaresti, inclusiv pregatirea mancarurilor, simplificandu-le.

Nu a vrut sa se desparta de ea si s-o interneze intr-un spital sau asezamant de specialitate. Era constient ce-i asteapta  dar a socotit ca mai bine decat acasa, impreuna nu putea fi. Ea isi  dadea seama de mediul inconjurator, dar orientarea si mersul au devenit dificile.

La unii bolnavi se constata si un tremur al mainilor, tip parkinsonian. Prin nervii ca un  cablu, se trimit ordinele. In acest caz, este o deteriorare a lor.

De fapt stim ca spre batranete uitam. Unde sunt cheile? Ce am facut cu ochelarii? Pot fi pe frunte, etc.

Mosteniri posibile. Cam 1% din populatia globului, mai frecventa, tata – fiu.

O ziarista tanara n-a stiut ce e cu bunica, de care era atasata. A fost greu sa inteleaga si dupa 7 ani  de la moartea ei e inca framantata.

Acolo, presedintele  unor Asociatii sportive, un  barbat impozant, spre 60 ani, si-a dat seama de pericolul care s-a abatut asupra lui. E la inceputul bolii. Nu tine secret, vorbeste si povesteste. Da si sfaturi celor in masura sa  pregatesca primirea oamenilor batrani, bolnavi si singuri, care vor avea nevoie de ajutorul cuiva.

 

http://sarahsalway.blogspot.com/2010_04_01_archive.html


Sunt deja aranjate locuinte mici, unde 3-4 bolnave in faza incipienta, locuiesc, sunt ingrijite si atrase la diferite activitati usoare. Personalul pentru ingrijire e in permanenta. Costul de 3400 Eruo, plata lunara din partea Statului, pentru o persoana. Dar ce fac nemtii e mai greu pentru altii. Asa a fost si la foarte rau si la foarte bine .

Se recomada sa nu ne facem ca nu observam sau le socotim bagatele,  unele schimbari in comportamentul cuiva din apropiere. Sa se pastreze calmul si echilibrul judecatii si al gandirii.

Coincidenta a facut sa primesc o povestire Ce e dragostea pe care o aveti in continuare.

 

O intrebare frecventa pe Google pare a fi:  ” Ce este dragostea?!” Ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena,asistenta medicala. Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi:

Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00 . L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Si-atunci il intreb mirata: “ Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“ . Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

 

source http://www.infoniac.com/health-fitness/negative-thoughts-about-ageing-bring-about-health-problems-in-older-age.html

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!… Caci, in fond, asa este dragostea adevarata !!!… nu este neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

 

———————-

Dr. George Manescu, Februarie 2012

Al doilea episod din amintirile de calatorie ale lui Gica Manescu in Italia este dedicat Venetiei. Intamplator tocmai am vazut un film al carui actiune se petrece aproape in intregime in orasul gondolelor si al carnavalului (si al festivalului de film), voi posta cronica lui probabil maine.

—————-

Am  gasit zilele trecute la ARTE un documentar scurt despre Piata San Marco si persoanele intalnite acolo. Cum fusesem in  decursul anilor trecuti de trei ori in orasul din Laguna  Adriaticei am scos amintirile din minte si vi le redau.

Nu mi-am propus decat sa descriu unele aspecte si impresii care m-au miscat si mi-au atins  mintea si sufletul. Istorie si geografie fac altii mai bine decat mine.

Noutatea a fost ca n-am mai avut bataia de cap sa schimb, in minte bine inteles, preturile din lire, in shekeli sau $.Totul era in Euro, dar in unele locuri se mai afisau preturile vechi in lire.

Apa lagunei tot tulbure, vaporetti si barci cu motor – taxiuri strabat canalele in toate sensurile, iar gondolele legate de debarcader, leganandu-se, asteapta clientii sau lento, lento, strabat  canalele.

 

source http://www.carnivalofvenice.com/?page_id=1551

 

E  singurul oras din lume unde exista profesiunea de gondolier, chiar si prin mostenire.

De turisti n-­am ce spune. Intr-o localitate cu ceva mai mult de 400.000 locuitori, intra si se perinda in fiecare luna, cam doua milioane de turisti. Din toata lumea si e o incalceala de limbi  ca la Turnul Babel.

 

source http://www.nalon-weddingsitaly.com/wedding_ceremonies_in_venice.htm

 

Calugarite si elevi italieni cu ghizi, nemti, japonezi marunti, dar de o mobilitate desebita, cu aparatele foto in actiune permanenta si  rapida. N-au lipsit, ca pretutindeni, isralienii. I-am  intalnit grupati, in fostul ghetou si la sinagoga veche, cladire de muzeu. Alaturi este un  camin al Comunitatii evreesti venetiene, pentru cei  batrani.

Curios mi s-a parut si nu am stiut, ca e  un  oras cu multe biserici renumite si un cult pentru sfinti. Am gasit strazi si statii de vaporetti, cu numele lui San…

Locul de “adunare” e Piazza San Marco. E  singura cu aceasta denumire, altele sunt “Campo“. Acolo se nasc si cresc mii de porumbei. Am  vazut un  fotograf, care de 40 ani isi face meseria si are un porumbel  de care nu se desparte si pasarea il  recunoaste.

Oboseala turistilor e potolita, prin pauzele sezande pe podetele stivuite, folosite la inundatiile dupa ploi.

Vanzatoarea de seminte pentru pasari, nu pridideste cu ambalarea si vanzarea lor.

 

source http://www.toms-travels.net/?p=8117

 

Aceasta Piata lunga de 170 m si larga intre 56  – 82 m. este locul cafenelelor cu sau fara formatii muzicale – Florian in frunte – a magazinelor deosebite si a fost in  trecut locul activitatilor politice sau religioase, fiind flancata de Bazilica San Marco din 1094  si Palatul Dogilor.

 

source http://www.narratives.co.uk/Details.aspx?ID=5737&TypeID=1&searchtype=&contributor=0&licenses=1,2&sort=REL&cdonly=False&mronly=False&images=True&video=True&documents=True

 

In Bazilica, cu o taxa mica, se poate admira “Altarul de aur“ o capodopera artistico-religioasa din sec. 14.

 

source http://www.chinaoilpaintinggallery.com/g-giovanni-bellini-c-58_73_804/san-zaccaria-altarpiece-p-21215

 

Mi s-a recomandat sa vizitez biserica San Zaccaria, unde o pictura din 1505 a  necunoscutului mie, Giovanni Bellini,  reprezinta pe “Maica Domnului cu pruncul in brate”. Mama cu o privire deosebita spre prunc si admiratoarele din jur.

 

source http://www.lapalazzinaveneziana.it/english/venezia.asp

 

Peste drum  de statia fluviala, pe  bratul opus al Canalului Grande este  mareata Bazilica Santa Maria della Salute ‚ a sanatatii. Cu constructia octogonala, din marmora alba, cu sute de simboluri ale Mariei, e o perla arhitectonica, de admirat.

Un pod e la dispozitia pietonilor.

Palatul dogilor, maiestuos, estre vizitat de sute de oameni pe zi.

Adoptand tehnica moderna, are un lift care ne urca pana la etajul 4, coborarea pe scari, e mai usoara.

Patrunderea in salile uriase, impresionante prin picturile si tavanele aurite te aduc parca in alte locuri. De-a lungul peretilor banci din lemn  lustruit te invita sa te asezi  pentru odihna si meditare.

 

http://www.allpaintings.org/v/Mannerism/Tintoretto/Tintoretto+-+The+Last+Judgment.jpg.html

 

Sunt in deosebi de admirat cele doua picturi, semnate de Tintoretto in sec.16 – „Judecata de apoi”. Pacat ca lumina zilei patrunde greu si sursele de lumina artificiala sunt insuficiente.

Daca este un motiv  sa fie asa, nu stiu.

Piese de mobilier nu exista, lasandu-i–se fiecaruia libertatea de imaginatie.

 

source http://www.forumlive.net/proposte/muri%20e%20ponti/pontifamosi/index.htm

 

Prin culoare si coridoare inguste, se ajunge la usa “Puntii suspinelor” prin care comdamnatii intrau in drumul  fara intoarcere.

 

source http://www.hotelbepielciosoto-venezia.com/venice-hotel-en/hotel-marghera-da-non-perdere.asp

 

Podul  Rialto, construit intre 1588 – 1591, la o parte ingusta a Canalului Grande,  facea o legatura intre partile componente ale orasului si e loc de activitati diverse.

Nu ma interesau si alta data nu am dat atentie, magazinelor cu papusi, masti si tot felul de accesorii de Carnaval,  care are loc in februarie. Preturile sunt piperate,  lucrari de arta si probabil, clientii sunt turistii straini.

In urma cu ani nu tineam seama unde urc sau cobor si peste cate podete ale canalelor, paseam.   Data asta, s–au mai adaugat niste ani in carca  si am numarat. O  idee anormala. Au fost 400 de poduri, totalizand 150 de trepte. Sunt  sigur ca am mai  gresit.

Acum, prin usoarea febra musculara a gambelor, le-am simtit existenta,  dar nu ne-am dat batuti.

A venit si ziua plecarii. Vremea ne-a favorizat . Programul comod, si nu am repetat ce stiam si vizitasem anterior, cum sunt insulele Murano, cu productia de obiecte din sticla,  de o varietate incomensurabila si  Burano, cea cu dantelariile si ale carei case multi colorate  sunt asemeni cuburilor de joaca.

Am ajuns in  25  minute la aeroport, convinsi ca soferul taxiului acvatic,  impertinent dar cotcar, ne-a ridicat pretul. Am inghitit galusca, in tacere.

Cu o aterizare de o ora la Viena, austriecii ne-au adus la Ben Gurion.  Eram  acasa.

 

Gica Manescu este medic pensionar. Din experienta sa in profesie dar si ca pacient ne povesteste in aceasta noua postare pe care o impartaseste si cu cititorii blogului.

 

—————

Un cuvant pe care l-am auzit abia in timpul studentiei si nu la inceput. Nu i-am dat mare importanta, decat atunci cand am inceput sa profesez si sa pun  in aplicare cele ce invatasem si m-au pus pe drumul ales.

Stiam de Hippocrate, care a trait in Grecia acum 2500 de ani,  de “parintele“ meu si al tuturor medicilor. A propagat o invatatura de comportari ale medicilor intre ei si ale acestora cu pacientii. De aici e deosebirea intre general si particular.

 

source http://www.pbs.org/wgbh/nova/body/hippocratic-oath-today.html

 

Medicul e obligat in exercitarea lui profesionala sa acorde oricand ajutor neprecupetit, chiar gratuit colegilor si familiei lor. El trebuie sa fie solidar cu ceilalti, atata timp cat exercita profesiunea, cu corectitudine si in timp util.

In cariera mea, m-am bucurat de ajutor si stima pentru mine si toata familia. Cu mama, la unul din Profesorii de renume din  Bucuresti,  Ionescu Sisesti, pe care nu-l cunosteam,  pentru o stare depresiva grea, la 60 de ani. Cu soacra mea, alt caz, pentru a fi operata de un profesor specialist care ma cunostea. A internat-o in rezerva pacientilor privati si a ingrijt-o. La plecare,  la intrebarea cat ii datoram, ne-a intins mana si ne-a urat sanatate. Ca si in cazul anterior.

Pentru mine, ca pacient, n-a existat un singur caz, in  care sa nu am prioritate si consideratie.

La inceputul anilor 70 am facut alia in Israel. Am  dat in afara de viitoarea partenera in viata mea de prieteni si unii cunoscuti, raspanditi prin tara.

Am dat de o limba grea pe care n-am reusit s-o stapanesc decat partial.

Dar mai dificil,  am gasit in  mediul uman inconjurator oameni cu mentalitati diferite, educatii parca neexistente, “intimitate“ neplacuta.  De multe ori, eram simplu “George“, pentru greutatea pronuntarii numelui . Ca un  fel de “ne batem pe burta”.

Am  avut noroc pentru ingrijirea sanatatii de doctorita Simovici, originara din Romania, saritoare  la nevoie si  un om bland.

Si in alte ocazii,  am gasit “romani“ cu educatia profesionala ridicata si care stiau ce e Deontologia medicala. Dau doar trei nume, ca nu-i pot uita: Dr. Wietzling, bucurestean si Dr. Keler, ardelean. La dentistica, pe Rozner, concetatean.

 

source http://www.jpmdfresno.com/Personal_History_Map.html

Nu a fost la fel cand sotia mea fusese internata in spital si la externare medicul de salon caruia m-am recomandat si rugandu-l sa-mi explice ce a scris, ca ne e mai greu cu limba si scrisul necitet. Raspunsul lui scurt dar obraznic a fost ca daca vrem explicatii de la el, sa inavatam ruseste. Mai bine era sa invete el medicina.

Tot asa s-a intamplat alta data, cand unul, plin de el  m–a “sfatuit“ sa uit limba materna si s-o invat  pe cea din tara in care traiesc. Raspunsul meu a fost simplu : “Pastreaza-ti limba materna, dar invata medicina, si greu ai sa ajungi ca mine “.

Nu de mult am  fost sfatuit de oculist sa fiu operat de cataracta la un ochi. Stim ca nu e boala, ci o opacifiere a cristalinului, lentila oculara.

 

source http://laffan.lunarpages.com/~theret3/billing.php

 

Printr-un  prieten medic la un  spital deontologia a intrat in functie, a aranjat cu cel mai bun dintre cei mai buni in cazuri similare. Am fost multumit, nu aveam nici o contributie baneasca personala. Am facut formalitatile necesare si m-am prezentat la spital (care nu e in  apropierea mea)  la sectia de oftalmolgie, in  ziua  decisa, la ora 11, pentru consultatia preoperatorie. Depusesem la secretariat toate cele cerute. Aici nu se stia nimic desi am spus cu cine am  luat legatura verbal. Aici vorbeam ca la Zidul plangerii. Dupa mai bine de o  ora,  la insistentele mele respectiva a dat de cine trebuia si mi-a facut fisa medicala.

Am asteptat langa  cabinetul indicat si cand s-a deschis usa am abordat medicul tinerel (probabil un invatacel ) m-am recomandat, i-am spus varsta si l-am rugat de o mica protectie. Raspunsul a venit prompt si clar : “Nu mica, protectie mare “. Si a fost asa de mare, cu toate insistentele mele repetate, ca  dupa ce m-a examinat,  mi-a fixat dupa doua luni o noua examinare, la alt medic cu care s-a sfatuit, vorbind in soapta. Dorea probabil sa mai ia o lectie de oftalmologie.

Operatia ar  fi avut loc prin martie – aprilie 2012.

Mi-a  intins o foaie de hartie cu toate examinarile pe care trebuie sa le fac . Unele niste aberatii. Ale plamanilor, de ex.

Dupa 3 ½ ore, pe jumatate amortit pe scaunul tare, abia am ajuns la poarta, in taxi si acasa. Am  avut timp  sa meditez fara a primi raspuns.

Oare cei doi medici de la spital si al treilea pe drum de specializare stiau de Deontologie ? Au  uitat-o? Nu-i intereseaza? Sau poate nici n-au innvatat–o. E un gol greu de umplut in practica medicala corecta si eficace.

Imi trecuse “pofta“ de spital, lipsa de consideratie si stima. Gratuitatea n-am inclus-o.

In Romania, in situatii imposibile cerute cuiva, raspunsul era proverbial  “na-ti pusca si ma c.. in slujba”.

Mi-am luat ora de consult la un  medic particular, operatia tot asa, in orasul de rezidenta.  Stiam ca daca vreau sa sed in  fata,  trebuie sa platesc.  Partea mai mare o suporta Casa anexa a Asigurarilor medicale.

Am  facut examenele medicale necesare si le-­am pus intr-o mapa.

 

source http://www.wackystock.com/id/5926

 

M-am prezentat in ziua operatiei si am fost preluat de un tanar,  un “frate“? care a bagat in dosarul  medical, toate rezultatele examinarilor mele. Pentru mine, obositoare, pentru suma alocatiilor medicale, o cheltuiala nu de neglijat.

Mi-a masurat TA, a controlat temperatura corpului si pulsul. Vorbea mai bine ruseste, dar ne-­am inteles. Interesul prim ii era sa gaseasca o camera cu chirie pentru prietena lui. Facea anestezia ochiului si a insemnat pe frunte locul potrivit.  Sarcinile le-­a indeplinit cu seriozitate si raspundere. Chiar si transportul in  scaunul cu rotile.

Medicul operator a intrat ca un  fulger, mi-a dat buna dimineata si am semnat declaratia de acceptare.

El n-avea timp sa intrebe de starea mea si nici  sa azvarle  o privire asupra foilor de hartie cu rezultatele medicale  gasite. Mie  nu imi era de folos. Toate  erau in  limite normale.  Imi facusem datoria de pacient, cum  mi s–a cerut.

Mersul benzii rulante nu poate fi  intrerupt.  Medicul, ca un robot, ajutat de altii mai mici, niste surori, a reusit sa-si faca din plin datoria si cu succes.

Ii multumesc inca odata, desi nu va citi cele scrise.

Ma gandesc la titlul celor scrise.

Mnisterul Sanatatii  aloca fonduri pentru inzestrarea unitatilor medicale cu tehnica inaintata si a farmaciilor cu tot felul de medicamente.

Oare Deontologia medicala nu ar trebui sa gaseasca la medici locul ei in recomandarea folosirii aparaturii si a prescrierei ordonantelor medicale ? Daca da si sunt executate corect,  nu ar trebui solicitantul sa le ia in seama? Nu poate fi decat un  raspuns pozitiv.

Au fost idei de a arata ceva, de care  in viitor poate isi va aminti cel competent de schimbare.

Sa lasam Legea gravitatiei sa-si faca munca ei in domeniul fizicii. Nu al medicinii si nici al politicii. Doar  Caragiale a spus, prin gura lui Catavencu, ca “Politica are legile ei, ca si Legea gravitatii“.

 

source http://www.towncentermedical.com/ophthalmology-palm-coast.html

 

Ma simt bine, imbunatatirea vederii e evidenta, am de tinut un program orar pentru tratament local prin  picaturi. Cititul e mai dificil  si-l evit, dar la computer sunt eu stapanul de cele mai multe ori.

Aveti dovada.

Gica

Doctorul Gica Manescu mi-a permis preluarea unui articol recent al sau care impartaseste amintiri dintr-o calatorie in Italia. Unele locuri le-am vazut si eu, altele nu. Ii multumesc pentru aceasta noua impartasire.

—————

Acum  cativa ani, mica mea familie de 3 persoane m-a asteptat la aeroportul italian “Fiumicino“ pentru o vacanta  acolo. Cu o masina  inchiriata, spre Roma, am strabatut soseaua pe marginile careia sunt pini inalti care isi unesc  varfurile coroanelor si parca s-ar deschide un tunel.

Roma, oras frumos, cu istorie veche si cu urme ale trecutului. Circulatia vehiculelor e inebunitoare,  oamenii vorbesc repede si tare, gesticuIatia vie si ne lasa in urma. Curatenia e destul de buna in centru, la periferie, ca la noi,  Nu erau olim hadasim (imigranti).

 

source http://www.roadlesstravelled.com.au/rome-forum-palatine-hill-colosseum-vatican-museum-and-st-peters-basilica-review/

 

Intr-un autobuz,  cum vorbeam romaneste, cel din fata, adresandu-se cu “ scuzi “, a  vrut sa stie ce dialect vorbim ca el intelegea foarte multe. Ginta latina.

Pastele, pizza si cafeaua “espresso“ le-am savurat la “mama lor“ si parca aveau alt gust si aroma. Per pedes, am inceput sa vizitam monumente, cladiri, sa vedem istoria invatata sau cunoscuta. In Piazza Venezia, am urcat treptele largi  ale  “Capitoliului“ , proiectat de Michelangelo, (azi e Primaria si un muzeu), in fata fiind statuia ecvestra a lui Marc Aureliu, din secolul II.

In Forumul Roman, am  privit Arcul de Triumf al lui Titus, ridicat in anul 81, dupa ce cucerise Ierusalimul si in anul 70, a distrus Templul. Se vad in basoreliefuri, evreii dusi ca sclavi. Nu departe, e Forumul Traian. Tot in  basoreliefuri, erau scene dupa cucerirea Daciei de catre romani.

 

source http://www.lessing-photo.com/dispimg.asp?i=08050648+&cr=48&cl=1

 

Mi-au revenit in minte, cum la liceu, in orele de “Istorie  a evreilor“ facute cu domnul Derbarimdigher – of  ce nume greu – invatam despre “faptele de eroism si suferinte ale poporului nostru“ si la liceu, in  orele de “Istorie antica“ invatam cu domnul  Arbore, despre “strabunii nostri, dacii si romanii”.

Colosseum, acea oarecum ruina  partiala a circului  roman, in reparatii si curatire, Pe pietre a aparaut culoarea alba, cea originala.

 

source http://robertnyman.com/rome/saturday.htm

 

Nu poti fi la Roma fara sa treci pe langa Fontana  di Trevi  si sa  n-o admiri. Si ca toti de acolo,  sa arunci o moneda peste spate,  aducatoare de noroc. O cunoastem  si din  filmul “ Dolce vita “.

Mai departe,  in  Piata Navona , de admirat fantana monumentala a celor 4 fluvii, opera lui Bernini.Sunt din  4 continente : Nil, Gange, Rio del Plata si Dunarea.

Dar tarabele, casutele neglijate si zgomotul, iti taie pofta de frumos.

 

source http://www.tripwolf.com/en/guide/show/266757/Italy/Rome/San-Pietro-in-Vincoli

 

La biserica neinsemnata, San  Pietro in Vincoli ( Sf. Petru in lanturi ) ,intr-un semi- intuneric, troneaza in  jiltul lui,  Moise, sculptat de  Michelangelo.

Alt punct  turistic important este Basilica San  Pietro. Piata  enorma  cu obeliscul in  centru si biserica,  parca te cutremura. Vaticanul cu Garda  elvetiana  e  alaturi.

 

source http://www.bb360.it/

 

Daca la Luvru din Paris, e inghesuiala la portretul  “ Giocondei “- Mona Lisaa, a lui Leonardo da Vinci, aici e la“Pieta” a lui Michelangelo.

Pentruca sute de ani, milioane de vizitatori mangaiau sau sarutau un  picior al lui Christos,  s-a subtiat. Sculptura are in  fata, un perete din  sticla. Doar priviri, fara atingeri.

Un loc pe care putini turisti stiu sa-l viziteze seara,  este terasa de la Observator. Iti sta la picioare, Roma luminata. Priveliste rara.

Drumul  cu masina  spre sud cu soarele pe cerul mediteranian, este o incantare a ochilor.

Trecem intai prin   Napoli, metropola cu aspect variat, cuprinzand renumitul cartier –Santa Lucia ( de aici si cantoneta) si cu golful lui, de care se spune ca e unul din  cele mai  frumoase din  lume, impreuna cu cele din Haifa si Sydney .

In urma cu ani, italienii spuneau : “ Vedi Napoli, poi more “. Mucalitii au parafrazat, spunand: “  De  ce sa mori ? Vezi mai intai Napoli si apoi Mori.

 

source http://www.menstennisforums.com/showthread.php?t=190169

 

Pompei,  orasul acoperit de lava vulcanului Vezuviu, de apoape 2000 de ani, in 67 e.n. si adus la lumina abia in  1860. A fost cu cei 25 mii de locuitori ai sai, unul din orasele importante ale Imperiului Roman.

Nu-ti vine sa crezi,  ce locuinte , ce bai si bucatarii au avut.

Pe coasta amalfitana, se insira pitorestile Positano, Salerno, Amalfi. De  pe soseaua in  serpentine stranse , in  sus si in  jos, se deschide o perspective, rar intalnita.

 

source http://www.italianbestweddings.co.uk/index.php?option=com_content&task=view&id=29&Itemid=1

 

Sorrento, cu case elegante, magazine cu tot ce doresti, hoteluri de lux, dar si modeste, este unul din  punctele de plecare spre insula Capri. Dupa 45 minute, vaporul acosteaza in portul insulei. Un autobuz duce  calatorii sus, in localitatea  Ana- Capri.

O strada principala,  hoteluri, buticuri, magazine de dulciuri si Casa – muzeu a scriitorului suedez -  Axel Munthe.

 

source http://www.art.com/products/p13036603-sa-i2280954/roy-rainford-house-of-axel-munthe-villa-san-michele-anacapri-capri-campania-italy.htm

 

Cand in  urma cu foarte multi ani  am  citit  “ Cartea de la  San – Michele  “ am  sperat ca intr-o zi ma voi plimba prin  gradina si voi admira statuia mica a unui leu .

Cu vizitarea, intr-o barca a  “ Grotei albastre “,  am  incheiat excursia.

Iar la  Fumicino, pentru zborul de  intoarcere. Am locuit in  hoteluri si pensiuni, serviciul bun  si gazdele ospitaliere.

Am intrat la mine in casa, pe malul aceleiasi mari, dar viata zilnica , cu greutatile si avantajele ei a fost reluata.

Adaug ca  in Italia am mai fost si la nord de Roma : Florenta, Siena, Pavia,  Venezia dar si pe coasta Adriaticei. Poate ne vom  mai intalni.

 

Dr.  G. Manescu.

Decembrie 2011.

 

Un nou text semnat de Gica Manescu. Un nou si remarcabil fragment de amintiri.

————————————————————————————————–

 

In urma cu catva timp am scris despre gene, mosteniri, avantaje si cercetari. Norocul unora, ghinionul altora.

Deocamdata cunostintele sunt inca in faze inaintate de cercetari, dar limitate, insuficiente. Sunt agatate de cromozomii cunoscuti  in genetica, de mai multa vreme.

Nu intru in amanunte, dar voi scrie despre unele caracteristici ale mele, in  sanul familiei, comparandu-le intre ele, care mi-au dat  de gandit. Nu de azi, de ieri.

Se presupune ca acei din asa zisa “patura nobila“ a judaismului, cohanimii, din care fac parte, ar fi rude intre ei.

Dar in  cei 3000 de ani scursi, cu cine sunt sau am fost ruda? Nici nu cercetez, nu e foarte important, iau viata asa cum este si ma limitez la cele sigure si stiute.

Acum un an, find in  Bucuresti am plecat cu Dan, fiul meu, la Focsani, ca nu mai fusesem de cateva zeci de ani la mormantul tatei si al bunicilor. Pe mama, “o vizitasem“ la  Giurgiului, in Bucuresti.

Nu sunt om al religiei, dar sentimentele, amintirile si obligatiile morale pe care le-am avut si le am in memorie si inima parca ma imping s-o fac.

La mormantul bunicului Solomon, am citit ca e fiul lui Efraim Hacohen. Ca suntem cohanim stiam, dar nu ii stiam numele. De multe ori sedeam langa “granpa“ si el imi povestea ca dintre cei 3 nepoti eu eram cel mai curios si intrebam, voind sa stiu.

Prin astea m-am deosebit eu de sora si fratele meu.

Am aflat ca strabunicul meu era un evreu sarac, sot bun si devotat, linistit, om al religiei in comunitatea mica a evreilor din orasul muntean de la Milcov. Aducea fiecare banut sotiei care avea in grija 3 baieti si o fata. Era un functionar umil, la autoritatile oraseneti, ca un vames la trecerea spre si din Moldova. Uneltele lui de munca erau cele necesare scrisului si o stanga subtire din metal cu un carlig, sa poata agata eventuale foi de tutun, ascunse sub  coviltirul carutelor venite din Turcia. Ne-voind sa ia “bacsisul“ unui traficant, cinstea era mai presus decat multe, in  discutiile inflacarate, care au atras trecatori, turcul a scos un pistol si l-a ucis. Strabunica mea a aflat acasa si plangand a adunat copiii langa ea.

Ce s-a intamplat mai departe n-am aflat, ca nici bunicul nu-si mai amintea.

Mai tarziu, el a fost trimis la un unchi in Bucuresti care avea un atelier de reparat mobila. Era ca un chin, la cei 9–10 ani sa care pe umar un scaun, spre seara intunecoasa si cuprins de frica, la intoarcerea cu banii in buzunar. Fratele cel mare, avea 16 ani, era ca seful familiei si scotea o paine amara dintr-o pravalioara cu articole gospodaresti. Farfurii, linguri, candele, cani si alte mici ustensile. Celalat frate a fugit in Bulgaria de frica sa nu fie prins cu arcanul pentru militarie. I s-a pierdut urma.  Au ramas in mintea familiei doar numele si figura speriata.


sursa - http://postcards.delcampe.com/page/item/id,145777154,var,Focsani-Romania-Rathaus,language,E.html

 

In  1872 bunicul Solomon a deschis un magazin al lui, apoi s-a insurat cu o focseneanca  ceva mai instarita si a avut o fata si 2 baieti. Tatal meu a fost mezinul. Matusa n-a avut copii, iar unchiul meu, de care auzisem numai, a plecat in USA la inceputul secolului 20, dar dupa  2 ani a revenit acasa, bolnav de TBC, si cu toate ingrjirile posibile atunci, a parasit familia pentru o lume necunoscuta.

Dupa Primul Razboi Mondial bunicul a adaugat pe firma “& fiul”. Tata i-a devenit tovaras si au extins mult activitatile comerciale. Erau fruntasi in oras.

Fara scoala, doar Heiderul – scoala  cu caracter religios judaic – a invatat sa citeasca si sa scrie romaneste, a devenit un cetatean stimat si onorat de concetateni.

Activ in problemele de cult, a devenit ‘gabai’ – administrator – la Templul Coral. De Iom Kipur, ca un Cohen onorat, binecuvanta enoriasii.

A fost pentru mine, ca un intelept al trecutului. M-am atasat de el si atent, ascultam ce imi povestea

Ii erau dragi si ceilalti nepoti, si cadourile le primeam fara deosebire.

Si in familia noastra, am simtit caldura parintilor si bunatatea lor. Ne dadeau frau liber, dar sa fim harnici, sa stim ce e promisiunea care trebuie onorata, si intrebarile sa nu ramana fara raspuns. Punctualitatea era ce ne-a intrat in sange. In 17 ani de scoli, am intarziat o singura data, in  clasa II–a, ca am asteptat un prieten care voia sa ma insoteasca.

Nu i-am deziluzionat si am crescut in dragoste si stima reciproca. Parintii n-au precupetit nimic pentru noi.

Din copilarie deja, doream sa am niste trasaturi de comportare si apropiere de oameni, ca parintii si bunicii.

Intelegerea mai buna am avut-o in  adolescenta. Daca ar fi fost  posibile imagini, semne, indicii.etc. ale mele si ale fratilor mei, simultane, nu s-ar fi putut observa nici o deosebire. Identitate perfecta.

 

sursa http://info.e5.ro/poze/Vederi-vechi/Focsani-vechi/Focsani-Str.Unirii.jpg.html

 

Fata de familie, prieteni, colegi sau egali,  subalterni dar si superiori.

Dar pe de alta parte, intuiam ca eu am in firea mea ceva deosebit fata de ei. Nu puteam preciza ce si in ce directie sau gandire. Am fost uimit,  cand in copilarie si adolescenta, am fost  cu alti copii sau prieteni si fara sa stim,  intr-un  focar de boala contagioasa.  Singurul ramas sanatos am fost eu. Imunitatea imi este crescuta.

Cititul era o pasiune a familiei si cartile erau totdeauna la capatai.

In activitatile casnice, gospodaresti, sora mea era ambidextra, eu fara deosebire, dar primul nascut, cu 4 ani mai in varsta, atat in casa cat si la condusul ocazional al unui automobil (desi avea permis si pentru camioane, obtinut de vreme indelungata) avea “doua maini stangi“. Dar la jocul de bridge, le folosea bine pe ambele.

In scoala primara am terminat cele 4 clase, cu premiul intai. Se auzeau unele voci care sustineau ca gratie tatalui meu, membru in conducerea Comunitatii, de care depindea si invatamantul. Am fost jignit la cei 11 ani ai mei. Am rugat-o pe mama sa-mi dea cateva  notiuni de franceza si in septembrie, am intrat in clasa I-a  la Liceul  “Unirea“. Am invatat, am avut note bune si l-am invins pe Ionescu Gheorghe, concurent ambitios. Am terminat cu premiul intai, am simtit o multumire si am fost  mandru ca am facut dovada cinstei si a corectitudinei.

In clasa II-a am fost bolnav, o nefrita si am lipsit mult de la scoala. Cu tratamente si dieta, mie, copilului caruia ii placeau mancarurile bine preparate, indiferent care, predominand carnea. Aveam permisiunea o data pe saptamana, sa mananc un sfert de pasare si nu eram pe locul meu la masa familiei. Eram singur, inainte  celorlalti. Supe de legume, gris, cartofi, macaroane, fructe. Vointa a avut succes si m-am vindecat .

N-am mai luat premii, nici n-am cautat, dar am fost  printre primii si am absolvit bacalaureatul in iunie 1934, avand ca Presedinte al comisiei, pe profesorul de filozofie Tudor Vianu

In  toamna am intrat la Facultatea de medicina din Iasi.

Mi-am dat seama ca am o inclinatie spre a scrie si am inceput cu poezii mici, continuand apoi cu povestiri, amintiri, scenete de spectacole ocazionale, neprofesioniste.

Am devenit in Israel si la Toronto, colaborator al unor publicatii in limba romana.

Apoi pentru mine,  au aparut listele internetice si m-am inhamat in ele.

La inceputul adolescentei am inteles ca atat bunicul cat si tata erau  in  afara de treburile lor comerciale si familiale preocupati si de cele orasenesti si ale Comunitatii evreesti.

Am aflat ca in 1916, cand trupele romane s-au retras pe frontul de la Marasesti, nemtii se apropiau de Focsani. La Milcov 3 cetateni de frunte, unul era bunicul meu, care stia un pic de germana, dar mai mult idis, au intampinat pe generalul Mackenzen si armata lui cu paine si sare si i-au condus in oras. Repartizati in cazarmile goale. Nostim a fost in 1918, cand ei au plecat si generalul,  comandantul trupelor romanesti revenite de pe front, a intrat in cazarma. Nemtii luasera ce era a lor.  Ce nou veniti, nu aveau oale de gatit mancarea cazona. Generalul s-a dus la magazinul bunicului, s-au salutat, ca vechi cunostinte si a comandat oalele cele mai mari. Dar magazinul era aproape gol, doar unele obiecte simple, necesare.

A oferit doar niste oale de nevoile nocturne, dar de dimensiuni , rar de gasit o persoana potrivita. Comandantul i-a multumit, niste miltari le-au luat, a platit si au plecat.

De la Dr. Zvi ben Dov (Pincu Zilberman), fost elev de al meu si care a studiat arhiva orasului pentru documentarea in istoria lui, publicand si cartea respectiva, am aflat ceva nou. Prin 1908, tatal meu, avea 23 ani, cu inca 2 prieteni, au dat viata, unei cantine, cu o masa calda, petru evreii saraci.

La sfarsitul anlor 20, s-a luptat pentru buna organizare a Comunitatii evreesti si sub Landau, a devenit Secretarul general, fac-totum-ul. Mai tarziu, cu farm. Freier, a intarit sectia Lojei Bnei Brit si apoi a Societatii de ajutor “Fraterna”.  Comitetele respective l-au ales Secretar general. Era  ocupat pana peste cap. Mai fusese numit jurat la Tribunal si tutorele a 4 copii ramasi orfani de tata la varste mici. Nu se plangea si era multumit de cele ce facea.

Noi il admiram si trageam invataturi.

Ma framantam ca in mintea mea, in  afara de scoala, joaca si lectura, imi treceau niste idei deosebite. Va dau doua exemple.

Prin 1931, aparusera pe piata romaneasca , “ Ghetare“, dulapase din lemn vopsit,  captusite cu tabla si un loc pentru ghiata. Favorabile pentru unele gospodarii care nu aveau beciuri, pivnite adanci si racoroase pentru pastrarea alimentelor vara.

Tata comandase si astepta livrarea. In ziua respectiva l-am rugat sa ma lase sa aranjez eu vitrina cu geam mare, spre strada pricipala.

A acceptat, am  cumparat un carton mare alb si un creion cu negru puternic.

Cu rigla si creionul simplu, am desenat un ghetar, putin din profil si am scris cu litere mari, in relief negru – AVEM GHETARE.

Lumea se oprea si devenea interesata.

Nu mult dupa asta Uzina electrica a fost capabila sa extinda electrificarea majortatii caselor din oras. Trebuiau lampi, cantitati mari. Tata le-a comandat si aranjatul vitrinei a fost sarcina mea. Am golit tot ce era in ea, am  rugat pe unul dintre salariati sa ma ajute, sa fixam niste polite pe pereti. De jos in sus, am pus o candela, ca opait, o lumanare intr-un  sfesnic din lut ars, o lampa mica cu petrol, una mai mare cu abatjour alb. Pe plafonul magazinului erau atarnate tot felul de lampi. Am  apropiat una cu doua brate, becurile aprinse – cineva facuse legatura cu electricitatea si prin deschizatura  din magazin a vitrinei se lumina totul in jur. Alta reclama n-a mai trebuit. Doar ea e sufletul comertului.

Ai mei au fost incantati si bunicul mi-a facut un cadou. Niste bani, pe care i-am pus  pe carnetul de economii. Cand intrasem in liceu, mi-a cumparat un  ceas Omega, pe care nici nu mai stiu cati ani l-am purtat.

Credeam  ca memoria mea e una normala. Daca recitam o poezie sau explicam ceva dascalilor, era ca am invatat.

Devenind student,  am aflat ca tratate sau manuale pentru specialitatile ce le vom  invata,  erau in numar, poate cat degetele unei maini.

 

sursa http:[email protected]/page5/

 

Majoritatea profesorilor cereau sa explicam din cele predate de ei. Deci cat mai multe de notat. Asa  am reusit sa scriu rapid, cu unele prescurtari ale cuvintelor, sa le inteleg la citire. Se adunau 2-3 caiete si inaintea unui examen le citeam. Am inteles ca am o iscusinta deosbita. Cu ochii, parca vedeam  paginile si unele schite. Cam  dupa doua lecturi, avem in minte, o buna parte din continut. Dupa a treia oara stiam totul pe din afara.

Am tras concluzia favorabila mie si am facut uz de ea.

Importanta mare a acestei insusiri am gasit-o cand m-am propus profesor de Stinte naturale la Liceul evreesc din  Focsani. Ultima data cand am invatat materia asta a fost in anii scolarizaraii liceale.

Am cumparat cele 8 manuale si dupa progamul scolar,  stiam zilele si clasele unde aveam orele mele. Seara de inainte, invatam materiile respective,   exersam cele 2-3 schite pentru desenul pe tabla si asta era. Creta si buretele umed cadeau in  sarcina elevilor.

Vorbeam curgator, fara sa ma uit pe vreo notita. Inainte ascultasem 2-3 elevi nu numai din predarea precedenta ci si din cea anterioara.

In cei 4 ani, cel mai greu a fost primul. Apoi aveam deja inmagazinate in memorie, multe din cele invatate pentru a doua oara in  viata mea.

Ce fel de dascal am fost? se pare ca bun. Eram prieten cu scolarii si ne stimam, la nivelurile respective.

Aici pun punct la povestirea lunga si detailata. Ma cunoasteti mai bine, si in adancime si va puneti poate aceiasi intrebare : Cum a fost posibil ?

Eu nu stiu si nici nu pot afla. Genele mele sunt cu mai multe radacini in cei 3000 de ani. Cu cine ma inrudesc?

Cate generatii au fost sarite sau active in transmiterea insusirilor deosebite? Ce forte m-au adus sa fiu cum sunt,  la cei  peste 95 ani.

Inchei cu ce a scris poetul:  “Nu cerceta aceste legi / Ca esti nebun de  le-ntelegi.”

Asa  ma comport.

 

Gica Manescu – Decembrie 2011

La 95 de ani Gica Manescu este pentru toti cei care au norocul sa il cunoasca direct sau din scrierile sale in presa sau pe Internet un fenomen de claritate, cu o memorie a trecutului si o acuitate a observatiei prezentului pe care rar le-am intalnit. Iata-l prezent pe blog cu o noua contributie despre ‘Gene’.

——

 

Am vizionat recent, la un  canal de TV german, discutiile in jurul unei mese rotunde cu 6 invitati, de diferite varste si profesii.

Ma opresc la o  femeie de 40 ani, figura frumoasa, prezentabila, mebru in parlament. Dar surdo–muta, nu din  nastere, ci dupa un traumatism cranian accidental la 2 ani. Ambii  parinti surdo-muti din nastere.

Cu posibilitati oferite de  organele existente pentru ajutorarea acestora si cu vointa  de admirat, a invatat “ limba semnelor “, si asa a inceput scolarizare cu 2  “ traducatori “ permanenti. A suit scara invatamantului pana la doctorat, s-a inscrs intr-un partid politic, e una dintre cei mai activi membri. Tine discursuri, e prezenta in multe ocazii. Casatorita cu un italian surdo-mut, a nascut  o  fetita normala. Le era indiferenta starea fetitei.

 

source http://www.ubthenews.com/Biochemistry_Genetics.htm

 

De ce scriu asta? Pentruca in  familia mea a fost o impartire a mostenirii genetice in decursul a peste 100 de ani, cunoscuta si poate analizata un  pic, din cele ce imi amintesc sau gandesc. Se poate sa nu fi fost asa,  dar nu am dovezi. Doar pesupuneri. Ce stim, ca aceste  “gene”  de care nu se stia de inainte nu cu multi ani, isi trag numele de la Genealogie. Stiinta cunoscuta si dezvoltata deja de sute de ani. Se cunosteau stari patologice  (hemofilia de exemplu) sau malformatii corporale si ramanerea in  urma a activitatii cerebrale. Erau mostenite, dar cand, cum si prin ce? La cine, in fiecare generatie ? S-a dovedit ca ele “ sar “ si intra in  componenta structurala a unei fiinte umane.

S-a sustinut ca anumite maladii grave, cancere (de san, la femei peste 40 ani) se transmit mai des la membri unei familii de evrei askenazi. Nu s-a putut dovedi cu exactitate. Se stie ca multe femei tinere, cu antecedente de membri de familie care au suferit si apropiati ca rudenie (mama, bunica, matuse) cer sa fie operate, mutilandu-se, ramanand fara sani, prevenind raul, daca ar fi s-o atinga.

 

source http://www.molwick.com/en/intelligence/050-genetics-intelligence.html

 

Azi exista posibiltatea, prin examene de laborator,  foarte costisitoare, sa se faca tabloul genelor oricarei persoane si cu posibilitatile de a fi atinsa de boala. O examinare  recomandata de  unii.

Scriu gandurile ce mi-au venit, avand in memorie unele stari de fapte.

In familia mea paternala am avut situatii de acest fel pe care vreau sa le analizez si petrecute in peste 100 de ani. Bunica a murit la nici 30 de ani, lasand o fetita si un baietel, pe tata. Dupa catva timp bunicul s-a recasatorit si sotia a devenit ca mama a copiiilor pe care i-a intalnit si crescut, aducand si ea pe lume  2 baieti, fratii parintelui meu si unchii nostri.

Bunica naturala, a avut 2 frati si 3 surori. Doua dintre ele, gemene, erau surdo-mute. Una s-a casatorit tot cu un surdo-mut si  s-a nascut o fata care vorbea, de o inteligenta sclipitoare, harnica si care a  facut cariera stiintifica la Institutul “Cantacuzino“. N-a avut  urmasi.

Unul dintre frati a suferit de diabet grav, nu se stiau multe pe atunci (eram copil) si a murit dupa  amputatie de gamba gangrenata. S-a spus ca :”a murit batranul Z”.  Avea vreo 54 ani.

 

source http://makingdollarsathome.com/oif-warlord-boer-goat-genetics-in-usa/

 

Eu am mostenit niste calitati deosebite de fratele si sora mea, avand alta structura genetica, mult mai favorabila, de la stramosi diferiti  ai mei.

Am avut si am o curiozitate de a sti, a cunoaste, nu a ramane  o intrebare fara raspuns daca se poate. Memoria mea e “maladiva“ cum a caraterizat-o cineva din familie.  Si eu ma sperii uneori.

Constitutia mea fizica e acceptabila, nu sunt suferind, examenele medicale periodice dau rezultate bune. Am 95 ani, si ii simt in unele ocazii, cand trebuie sa fiu ajutat. Si am cine s-o faca. Intelectul mi s-a redus cate putin in unele domenii, fara a ma deranja sau necaji.

Mi-am dat seama ca si sistemul meu osos si cel imunitar de protectie, sunt destul de puternice si m-au salvat de urmarile unor  accidente si boli.

In urma cu vreo 15 ani, m-am rostogolit pe scarile de piatra ale garii din Frankfurt si m-am ridicat sa-mi scutur hainele,  pe cand sotia mea, incremenita, cu mainile la gura se uita in jos. Nu-i venea sa creada ca o  chem sa ne continuam drumul.

Sau acum 5 ani m-am impiedicat de un obiect pe cimentul de la noi din curte, m-am intins pe toata lungimea mea, cu fata in   jos. La Urgenta spitaliceasca nu s-a gasit nimic deosebit, decat julituri ale pielii. Pansamente ad-hoc si acasa.

 

source faithandsurvival.com

 

In anul 1923 o epidemie de poliomielita, “ Paralizia infantila “ cum se stia, boala grea  si usor molipsitoare a lovit multi copii de varste diferite din Focsani. Era vara, vacante scolare si noi cei trei frati, ne jucam impreuna, si sora mea, care implinise 3 ani, era fericita. O indrageam. O febra ridicata i-a atins pe cei doi si medicul a diagnosticat o gripa si le-a dat medicamentele adecvate.  Febra le-a scazut, dar dupa doua zile, fiecare avea un picior paralizat.  Cu masaje si un fel de fizioterapie, fratelui meu i-au aparut semne de imbunatatire. Era mai mare cu 8 ani. Cazuri de adulti cu sechele grave, erau rare. Presedintele USA . F.D.Roosevelt, de ex.

Dupa operatii de specialitate si incaltaminte ortopedica sora mea a putut merge shiopatand. Acum cateva luni am condus-o in Natania pe ultimul drum. Fratelui meu i-au ramas o usoara subtiere a gambei si o scurtare a piciorului cam de un  cm. redusa prin taloneta. Nu a avut nici o greutate la mers,  alpinism, inot, tenis.

Si in  aceasta situatie grava a sanatatii  copiiilor, imunitatea mea  naturala a fost puternca si m-a ferit.  Mai tarziu, la inceputul anilor 50, a aparut  vaccinul descoperit de microbiologul american, Salk. Cazurile de poliomielita n-au mai aparut, in tarile in care s-a facut vaccinarea preventiva a copiilor.

Ma opresc , dar mai am in minte semne de intrebare.  Probabil nu le voi gasi raspunsul. De fapt nici nu-l caut. Poate  va veni de la altcineva.

Gica Manescu

Octombrie 2011

Impartasesc cu mare placere un nou episod cu tenta memorialistica semnat de doctorul Gica Manescu. Gica implineste la sfarsitul saptamanii viitoare 95 de ani, si este o buna ocazie sa ii urez ‘La Multi Ani!’
——–

Copil find ma bucuram cand bunicul imi propunea sa mergem la circ sau la un balci. Era si el amator. Admiram animalele in arena sau in  custile lor, cate un scamator cu “Uite Popa, nu e Popa“,  si ma delectam lingand pojghita rosie, dulce de pe un mar.

Aveam si am si acum o curiozitate de a  sti, a cunoaste si  a  intreba “de ce?”. Eram deosebit de fratele si sora mea. Probabil am primit de la un  stramos o gena deosebita.  Memoria mea era si este inca, iesita din  comun. Singur, sunt deseori uimit. Insusirea  asta m-a ajutat sa pot preda Stintele Naturale la cele 8 clase ale Liceului evreesc din Focsani. Nu mai vazusem o carte despre  materiile de predare din timpul cand eram eu elev. Invatam  pe dinafara lectiile de predare pentru fiecare clasa.  Asta a fost mai greu la inceput, dar am reusit si toti au fost multumiti. Daca am fost un dascal bun, sever sau tolerant, asta o stiau doar elevii.

Fratele si sora au fost oameni culti, pofesionisti de valoare, onesti, si apropiati unul de celalat. Nu am simtit diferenta. Am sarit in ajutor cand a fost cazul. Parintii a fost buni, blanzi si intelegatori.

 

sursa http://despreusi.blogspot.com/2011/07/teatrul-pastia-din-focsani.html

In Focsani, urbea mea natala, exista de la inceputul secolului 20,  Teatrul “Maior Pastia“. Cladire  impozanta, cu un interior foarte frumos. Era o copie in mic, a Nationalului iesean.

Parintii mei aveau un abonament pentru toate spectacolele, erau numeroase prin trupele ce poposeau pentru un spectacol si la noi. S-a anuntat sosirea Teatrului idis cu Sevila Pastor. In familie doar mama  stia ceva (ieseanca), tata putin  si eu de loc. Am rugat sa ma ia si pe mine.  Mi-au implinit dorinta si au cumparat un bilet de intrare. Aveam 11- 12 ani. Era prima oara cand am pasit pragul si am admirat in curte, un bust  al unui barbat – Petre Liciu. Fost actor, mi s-a spus. N-am verificat.

Spectacolul, luminile, jocul ansamblului si vocea artistei-cantarete m-au cucerit. Nu trebuia sa inteleg multe. Mainile mele mici au aplaudat frenetic.

 

sursa http://teatrulromanesc.blogspot.com/2010_02_01_archive.html

In  anii urmatori, am vazut spectacole cu Leny Caler “Soarecele de biserica” si “Fete in uniforma“ . Marunta, subtirica, dar  plina de talent si o dictiune deosebita. Mi-au trecut prin minte spusele  mamei. Moasa oraseneasca,  cea care m-a scos pe mine la lumina zilei era mama actritei.

Un spectacol deosebit a fost cu piesa  “Manasse “ scrisa de evreul Ronetti-Roman. Problema spinoasa si de neinteles in perioada respectiva – casatoria mixta. Rolurile principale le-au interpretat actorul imbatranit, Constantin Nottara si cel feminin Dida Solomon-Calimachi. Era ceva ce nu credeam ca poate fi.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ion_Manolescu_-_actor.jpg

Norcul mi-a suras, cand mai tarziu, la Bucuresti, am revazut spectacolul , cu alti actori si Manasse a fost interpretat de marele Ion Manolescu.

In  toamna lui 34, de cateva luni student al Facultatii de Medicina din  Iasi, am luat bilet la  “Teatrul National “ pe care  il vazusem numai de afara. Intrand am revazut teatrul din Focsani. Piesa era o tragedie “Tatal“ de Strindberg. Eroul principal – un actor Ghitescu, cel pentru drame si tragedii. M-au impresionat, dar amintiri multe nu am.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Milu%C8%9B%C4%83_Gheorghiu

Doi actori, ca fruntasi ai scenei  erau Miluta Gheorghiu si Margareta Baciu. Fara a fi de clasa inalta, erau apreciati si stimati de ieseni. S-au lansat in opereta “Vanzatorul de pasari “ de Zeller. Au trebuit sa cante si au trecut multumitor obstacolul.

Regia o avea Ion Sava,  decorurile, operele lui Th. Kiriacoff.

Erau si teatre de revista. In  varful, piramidei era “Carabus “ al lui C. Tanase. Vazusem un  spectacol la Focsani. Eram la varsta cand intelegeam apropourile si poantele.

 

sursa http://www.divahair.ro/timp_liber/alo,_aici__e__stroe!_-_un_spectacol_extraordinar_la_teatrul_de_revista_

 

La mjlocul anilor 30, au luat finta doua teatre de  revista, Stroe si Vasilache primul cu textele a doilea cu muzica si ambii cu regia si organizarea. Al  doilea, a fost “Alhambra“ a lui Vladoianu, Kiritescu si Ion Vasilescu, compozitorul de neuitat.

In vacanta anlui 1938, fusesem invitat la Bucuresti la familia unor veri de ai mei. A fost cald dar n-am simtit soarele. Am batut strazile, am vazut filme si “ieseam prin Sarindar”. Si multe altele. Printre astea ma opresc la un spectacol de seara, al teatrului “Alhambra“ la gradina de vara din strada Vacaresti.

Am  fost numai ochi si urechi. Un tablou, prezenta un  copac si o tanara sezand pe o ramura. Cu o voce placuta si balansandu-se  usor, auzeam : “Sunt o puica de drac/ Agatata-n copac / Toata lumea-i a mea.. “. M-a incantat. Pe actrita o chema Zizi Serban. Am mai revazut-o ulterior.

source http://filme-carti.ro/filme/si-s-au-dus-ca-vantul-2010-8067/

Au venit  anii urgiei naziste si ai razboiului. A  luat finta pentru evrei, Teatrul  Baraseum “dupa nuumele strazii Spectacole de calitate, cu actori, Al. Finti regizor sj actor,  Wili Ronea, Beate Fredanov – i se spunea Biata -  si multi altii. Decorurile create de Jules Perahim si orchestra o  conducea  maestrul Schwartzman. Cred ca cel putin jumatate dintre spectatori erau crestini.  Moni Ghelerter, regizor care s-a ridicat in recunoasterea profesionala ca profesor.

A fost greu de  uitat pentru spectatorii unei seri din finele  anului 44 si apoi in 45, spectacolul maret “Ce faci asta seara ?” Deschiderea au facut-o surorile Gamberto, apoi Stroe, Jeny Smilovici  si ”Sperietoarea de pasari“, unde Agnia Bogoslava (a murit acum cativa ani in Israel) a recitat “Si s-au dus ca vantul /Maturand pamantul …”. De nemtii care pierdeau razboiul.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:George_Calboreanu.jpg

In anii care au  urmat “ am mancat teatru cu paine “. N-am scapat pe Caragiale, Sebastian si nici altele. George Calboreanu in “Apus de soare“ sau Jules Cazaban in “Moartea unui comis voiajor”, Liviu Ciulei in “Danton“ si cu Clody Bertola, in alte spectacole.  Nu uit “Tache, Ianke si Cadar“ si nici, la Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra, piesa “Nebuna din Chaillot“. Aveam locuri in primul rand. La un  moment dat, caldura mare in sala si mai ales pe scena, doamna Bulandra, sezand pe o banca, spune incet ca nu se simte bine. Se trage cortina. Cineva de langa noi spune cuiva “O fi murit baba” .Tocmai apare in fata cortinei un barbat care anunta ca doamna B. a avut o slabiciune si in  cteva minute se va relua spctacolul. Asa a fost si a continuat cu replica intrerupta.

Nu se poate trece cu vederea, prezenta  pe scene a lui George Vraca. Monologul lui din “Richard  al 3-lea“ era celebru. Se spunea ca intr-un spectacol, cineva de la galerie a strigat cand el terminat monologul ca da un  regat pentru un  cal,  “dar un magar nu e bun?” La care el a replicat: “Da. Vino pe scena” . Cu Leny Caler au dat nastere unui teatru si i-am admirat  in “Pygmalion“ – B. Shaw.

 

sursa http://malcolmsplace100.blogspot.com/2009_11_01_archive.html

Dar  se pot trece cu vederea piesele lui Mirodan? In  nici un caz. Succese de neintrecut. “ Ziaristii “ , “Celebrul 702“, scrise pentru Beligan. Cea din urma,cu partenera Sanda Toma,  in regia lui Moni Ghelerter.

Dar pe Storin  in  “Regele Lear“ sau  Maria Filotti,  in   “Calul  nazdravan“, pe Fory Etterle, pe Emil Botta, si atatia altii.

Sau ale lui Aurel Baranga?  Evitam ale lui M. Davidoglu, cu “eroi “ si “succese” – cum  se calea otelul si munca oamenilor. Imitate dupa teatrul sovietic. Si ale lui Paul Everac, nu erau pe gustul si simtul meu.

Scoala de regie teatrala era renumita si in activitate, avea cativa mari creatori de spectacole. In afara lui M. Ghelerter (care  fusese ucenicul lui  Al. Finti) de care am pomenit, erau Sica  Alexandrescu si Soare Z. Soare, al  carui nume si pronuntare nu se facea fara “Z”.

Pe Sanda Toma o vazusem in primul ei rol, in “Hangita“ de Goldoni. Anul trecut la Bucuresti, alaturi de Victcor Rebenciug, in “Toti fii mei“ de A.Miller. Joc de calitate deosebita de la primul pana la ultimul actor.

Am avut norocul ca directorul la  “ ARIA “- Agentia romana de impresariat artistic” era Nori Minei, prieten apropiat. Daca ii telefonam ca n-am gasit biletele le primeam de la el,  platind acolo. O “‘pila “ de mica masura, platita cu  o  strangere de mana si multumiri.

Va fac  o marturisire, intre  noi, dragi listeni.

Acum cateva zile,  am auzit ca in Romania, incepe “Festivalul George Enescu“. Am  aflat   ca  in cele cateva saptamani,  vor fi  prezente,  doua dintre Filarmonicele renumite  din lume : cea vieneza si cea israeliana. Dirijor Zubin Mehta, solist D. Barenboim.

Acum doi ani fusesem in Sala Palatului la un  concert superb al unei Filarmonici  rusesti. Maestrul dirijor si tot asa solistul, in Concertul pentru pianl de Ceaikovski  si o Simfonie. Au fost de felicitat. Ovatii prelungite.

Am gasit biletele pe masa,  cadoul  fiului meu, pentru ziua mea de aniversare.  Mi s-au umezit ochii.

Gandurile n-au lenevit, au venit ca o ploaie si imi era frica sa nu ude creerul si ascunzisul memoriei. A sarit la alte concerte, la cinematograf si la teatru. La oameni in diverse roluri, la numele lor. Poate am mai gresit. Din memorie au intrat pe scena mea virtuala amintiri pe care le-am notat pe scurt. Am gandit sa scriu articolul, aranjandu-l oarecum cronologic. Ideea mea a fost ca foarte putini cunosc multe din cele pvestite sau chiar de loc. Sunt unii doritori de a afla si a medita la multe.

N-a fost simplu si usor sa scriu. A foat o concentrare a  gandirii si memoriei, sa am insa un  rezultat  bun. Nu imi  inchipuiam posibil. Cautarea de a  gasi diverse date si amanunte, intr-un mod la indemana, nu a fost realizabil pentru mine.

As dori sa multumesc poate cuiva, Dar nu stiu cui.

A fost si il  aveti. Voi sunteti arbitri.

Partea asta a vietii mele mi-a lipsit de la o anumita varsta (limba dificila, bat-o vina), mi-a lasat un gol si doar…amintiri. Umplu doar un pic in timpul cand sunt la Bucuresti si ma delectez.

Se implinesc in aceste zile 70 de ani de la unele dintre cele mai tragice evenimente din istoria Romaniei – pogromul de la Iasi urmat de cumplitul ‘tren al mortii’, evenimente in care si-au pierdut viata mii de evrei. Gica Manescu care a trait in Iasi in acele zile grele mi-a dat consimtamantul de a republica aici marturia sa scrisa acum doi ani.

————-

Ma intorc in 29 iunie 1941. Acum 68 de ani. Era duminica. E o zi a carei durere s-a cicatrizat, dar a ramas in suflet si in fiecare an, prin comemorarile care au loc, atat aici cat si in Romania, amintirile revin, uneori chiar un cosmar. Nu-i usor sa uitam cei 14.000 de morti, dupa chinurile groaznice indurate. Au plecat,de langa noi, fara voia lor, oameni de tot soiul, chiar multi apropiati noua (si tatal viitoarei mele sotii, in Israel).

 

sursa http://patratosu.wordpress.com/2008/03/20/negarea-holocaustului/

Fusesem intern prin concurs, la Spitalul israelit din Iasi. din toamna 1939. Era o activitate medicala de calitate si cu multe succese, posibile in vremea aceia. Nici un medic sau student nu era salarizati. Era totusi lupta pentru evrei sa faca o practica medicala califcata. In ziua de 21 iunie 1941 ni s-a anuntat ca spitalul a fost militarizat, intr-unul militar, de zona interioara, cu Nr. 287. Medicul director (Dr. Brener, ginecolog) a fost inlocuit cu Dr. Iamandi, medic colonel, adus din rezerva. Un om intelegator, de treaba. Razboiul mirosea in aer. Camuflarea ferestrelor, pregatirea adaposturilor, etc. In noaptea  respectiva, armata romana a trecut  Prutul. Spitalul golit, a fost impartit pe sectii; camerele cele mai bune, rezervele, pentru nemti, apoi pentru romani  si undeva, izolate, 3 camere pentru prizonierii rusi raniti. Eu am cazut acolo. Era ordin si nu se discuta. Ni s-au distribuit brasarde ale Crucii Rosii  si un permis de circulatie, la orice ora. A inceput treaba si au venit si cativa raniti. In ziu de 29, ca de obicei am plecat dupa ora 7 spre spital si n-a fost nimic deosebit pe drumul meu. In timpul diminetii au inceput sa vina zvonuri si apoi stiri adevarate, ca evreii sunt adunati, maltratati, casele jefuite si se aud multe impuscaturi. Se ucid oameni nevinovati, fara aparare. Eram casatorit de doua luni, legaturile telefonice intrerupte. Eu nu stiam de ai mei, ei de mine, Un medic secundar tanar, Dr.Manole Solomon, proaspat casatorit, o pereche ce amorezati, simpatici, si-a imbracat haina si a fugit spre iesire, Cativa dintre noi au vrut sa-l retina cu forta, tinandu-l de maneci. A dezbracat haina si a fugit strigand ca sotia e  sngura si trebuie sa fie cu ea. Am auzit ulterior, ca a ajuns acasa, a sunat si a asteptat. In secundele urmatoare un trecator l-a impuscat mortal. Sotia a incremenit in fata cadavrului. Am mai auzit ca pe strada Lapusneanu, a fost scoasa din casa, familia avocatului Altain (el, sotia si fica de 21 ani). Pe el l-au pus in genunchi in spatele unei mitraliere, cu degetele pe tragaci, femeile in spate privind, cum este impuscat” tradatorul, spionul rusilor” dupa ziarul local. Dupa doua zile (cum  am putut manca si dormi n-avea importanta ) am fost cautat de cineva , o persoana la gard intreaba de mine. Era sotia mea, careia un rau-voitor ii spusese ca am fost ucis si a vazut cadavrul. Apropiindu-ma  de gardul, cu poarta inchisa, ea abia s-a putut tine de   zabrele si  ambii  am izbucnit in plans. La pranz am putut pleca.

 

sursa http://www.patriotism.md/?p=3767

Viata si-a  reluat cursul ei, mai in sus, mai in jos si am ajuns azi, 29 iunie 2009, sa povestesc o parte din viata unui martor ocular. Nu mai suntem prea multi si e bine, pentru generatiile noi si cele viitoare sa afle ca  batranilor de azi nu le-a fost totdeauna usor si simplu. Daca din cei care citesc, unii vor medita si vor fi multumiti ca am scris  cele de mai sus, voi avea constinta impacata.

 

dr. Gica Manescu, 29 iunie 2009

Next Page »