Delia Marc


Cu o saptamana in urma, de Ziua Holocaustului am adus pe blog o lista a unora dintre filmele remarcabile pe tema Holocaustului, asa cum erau ele vazute de criticii ziarului Yediot Aharonot. Din lista facea parte si ‘Gradinile Finzi-Contini’ a lui Vittorio de Sica, adaptarea uneia dintre cele mai emotionante carti despre Holocaust si despre Italia pe care am citit-o, apartinand lui Giorgio Bassani, Delia Marc a revazut filmul in aceasta saptamana si a avut bunavointa sa-mi permita publicarea impresiilor ei dupa vizionare.

————————-

GRADINILE FINZI CONTINI (1970)

(Il Giardino dei Finzi-Contini)

Coproductie italo-germana

Regia : Vittorio de Sica

Scenariul : Giorgio Bassani – romanul omonim, Vittorio Bonicelli

Imaginea: Enno Guarnieri

Muzica originala: Manuel de Sica

Distributia:Lino Capolicchio, Dominique Sanda, Fabio Testi, Ramolo Valli, Helmut Berger

De duminică seara – 11 aprilie, a început în Israel comemorarea anuală a celor 6 milioane de evrei (dintre care 1,5 milioane de copii) omorâţi în mod planificat de către nazişti în cea mai neagră perioadă a omenirii (Ziua Holocaustului sau Yom Ha’Shoah).

Statul Israel a ales să comemoreze Ziua Holocaustului 8 zile înainte de Ziua Independenţei! Comemorarea Zilei Holocaustului a început la ora 20.00 printr-o ceremonie oficială care a avut loc la muzeul Yad VaShem din Ierusalim, în spaţiul dedicat Ghetoului din Varşovia. Şase lumânări au fost aprinse în memoria celor 6 milioane de evrei masacraţi de nazişti.
Pe 12 aprilie, Luni dimineaţa, la ora 10.00 sirena a sunat pe tot teritoriul statului Israel şi toată populaţia si-a încetat orice activitate, rămânând în poziţie de drepţi şi păstrând tăcere timp de 2 minute, în memoria victimelor Holocaustului. După încetarea sirenei, la Yad VaShem s-au depus jertbe de flori şi în sala Yizkor (Rugaciunea in memoria disparutilor) a inceput citirea numelor tuturor victimelor, ceremonie care a continuat până seara.
Ziua memorială a Holocaustului este comemorata în Israel pe data de 27 a lunii ebraice Nissan (2 mai 2000). Printr-o hotărâre a Knessetului (Parlamentul israelian) din 1951, a fost aleasă această zi care cade intre data revoltei din ghetoul Varşoviei, începută în prima zi de Pesach, şi Ziua memorială a Israelului pentru soldaţii morţi în luptele pentru statul Israel. Ziua Holocaustului cade în perioada tradiţională de doliu a numărătorii de Omer.


Vizionarea ecranizarii romanului autobiografic a lui Giorgio Bassani a venit pentru mine ca o inscriere fireasca in acest remember si aceasta comemorare.

Am citit in tinerete romanul si in zadar l-am cautat zilele acestea in biblioteca; probabil face parte dintre acele multe carti imprumutate „prietenilor” si pastrate de catre acestia in vesnica custodie.

Giorgio Bassani

Am pastrat multi ani in amintire tulburatoarea impresie pe care mi-a facut-o romanul si de curand, citind „Cu cele mai rele intentii”, al lui Alessandro Piperno (publicat in 2008 la Editura Humanitas Fiction – colectia Raftul Denisei), mi-am reconsolidat cateva idei privind impactul fascismului asupra comunitatii evreilor italieni si atitudinea acestora, circumscrisa atitudinii si soartei evreilor din toate tarile apusene.

Si filmul vine sa semnaleze si sa sublinieze aceasta atitudine – in conjunctura anilor 30 si 40 din secolul deja trecut.

Este atitudinea aristocratiei, dar si a clasei de mijloc evreiesti, asimilata puternic in societatea italiana a vremii, lovita drastic de asa zisele „legi rasiale” promulgate inca din 1938 de catre guvernul fascist al lui Benito Mussolini; atitudine care le impiedica sa sesizeze pericolul ororilor inumane ce vor urma, le paralizeaza spiritul de autoaparare si initiativa unei actiuni de salvare. O atitudine de respingere a inevitabilului, apoi o atitudine de acceptare a implacabilului, de izolare aristocratica sub paza efemera a zidurilor gradiniilor reale sau imaginare, o evadare in amintirile calde si confortabile ale experientelor si emotiile copilariei senine, o evadare in carti si studiu individual.


Familia Finzi Contini nu-si abandoneaza niciodata domeniul, membrii ei traiesc in propriile iluzii privind lumea, locul si importanta lor in ordinea acestei lumi; de altfel si membrii familiei tanarului Giorgio – apartinand burgheziei medii comerciale se scalda in aceleasi iluzii, ei cred ca „nu o duc prea rau aici, mai pot fi cetateni, desi – de rangul 3”. „Intotdeauna au fost putine drepturi pentru toata lumea, iar evreii au tacut cat timp nu au fost loviti”. Iluzii, iluzii, iluzii… Citesc Cocteau, joaca tenis, se grabesc sa isi sustina licenta inainte sa apara o lege care sa decreteze ca si literatura e „ariana”, filozofeaza sterp – „noi italienii – in ce trebuie sa ne punem sperantele?” – fara sa sesizeze ca deja nu mai sunt considerati italieni, ci numai „evrei” – „murdaria rasei umane”.

Maturitatea le-a batut la usa sufletului tinerilor din Ferrara, ei insa continua sa evadeze in trecut, in copilarie, in idilismul si romantismul lipsit de griji al unor vremuri confuze. Misterul unei iubiri naive si neimpartasite de catre Micol, este o capcana pentru Giorgio, il impiedica sa observe realitatea cruda din jur, il ingroapa in seductia propriilor sentimente si cuvintele tatalui sau, incarcate de experienta vietii il ajuta sa-si inteleaga starea si sa o depaseasca: „Inteleg ce simti si te invidiez, e ca si cum ai muri, dar in viata, pentru a intelege cu adevarat lumea, trebuie sa mori macar o data…asa ca mai bine sa mori tanar, cat inca mai ai timp ca sa te poti reface si sa-ti traiesti din nou viata, la batranete e mai greu”… „In timp, e mai bine asa, caci s-ar fi terminat dezastruos, Finzi-Contini nu-s de nasul nostru”.

Realitatea intervine insa brusc si devastator, „evenimentul istoric” proclamat de catre Il Duce, intrarea Italiei fasciste in razboi alaturi de Germania nazista sparge linistea si refugiul casnic iluzoriu al eroilor. Acum nu se mai pune problema acceptarii restrictiilor sociale si economice impuse evreilor: excluderea din invatamant, excluderea din organizatiile profesionale si sociale, interzicerea casatoriile mixte, interzicereaservitorilor arieni, excluderea din biblioteci, din locuri publice… Italia nu mai este o familie pentru evrei. Viitorul este sumbru pentru „negrii”. Acum apar masinile politiei care pe baza listelor mortii ii ridica pe evrei, iar destinatia lor este pentru inceput – Dachau – unde ii asteapta „un hotel in padure, cu serviciile asigurate de catre SS – renumiti pentru ospitalitatea lor”. Intercalarea imaginilor de arhiva cinematografica, ale soldatilor armatei hitleriste, defiland in pas de gasca sub ochii lacrimosi de emotie al Fuhrerului cheama spre luciditate, rupe vraja idilica a gradinii fermecate a domeniului Finzi Contini.

Pentru Giorgio este limita, zidul Gradinilor Finzi Contini cad si sub surparea lui este ingropata tradarea iubirii sale de catre Micol, tradarea prieteniei lui Malnate, tradarea societatii italiene subjugate de fascism. Giorgio se salveaza de tavalugul ororilor care se abat asupra celorlalti eroi ai filmului. Familia Finzo Contini, nedezmeticindu-de inca, inchisi ermetic in scoica sidefie a conditiei lor socio-istorica, ridicati de Politia fascista italiana, isi asteapta soarta cruda, in liniste, aliniata printre ceilalti coreligionari, pe bancile scolii. Si privirea lui Micol se indreapta in zare, pe fereastra, proiectandu-si pe zidurile din departare, imaginile feerice ale vietii idilice din Gradinile Finzi Contini, unde ea, fratele ei si Giorgio, jucau tenis, liberi, tineri, fericiti, nestiutori. Lacrimi in ochii ei, un fel de pace interioara – cu ea, cu lumea si cu Dumnezeu, memoria respinge suferinta (pe care nici acum nu o intelege) si apeleaza la un trecut in care se refugiaza. Totul, pe fundalul sfasietor al „el male rahamim” – rugaciunea rituala pentru morti.

Vittorio de Sica

Probabil ca numai Vittorio de Sica ar fi putut realiza acest film, in maniera sa artistica inconfundabila, puternic social-politica si intens senzuala, care transmite perfect ideile si sentimentimentele centrale ale romanului lui Giorgio Bassani. Si a reusit sa transmita toata neintelegerea si pasivitatea in fata inevitabilului, caracteristice unei mare mase a evreimii din Europa „civilizata”. Si a reusit sa dea acestei transpuneri cinematografice un ritm si o culoare aparte, de apreciat este imaginea lui Enno Gurneri, a carui camera de filmat surprinde caldura si frumusetea Gradinilor Finzi Contini atat vara – cu florile sale colorate si potecile umbrite de batranii copaci, dar si iarna sub zapada alba purificatoare, dar surprinde si in prim planuri inspirate, figurile frumoase, pure si tinere ale eroilor ferrarezi.

Dominique Sanda – frumoasa si astazi – dupa scurgerea a peste un sfert de secol de la realizarea acestui film este deosebit de fascinanta si enigmatica, rece si mandra de securitatea pe care i-o da originea sa aristocratica, preocuparile sale literare, intangibilitatea de care s-a bucurat familia sa timp de secole, in spatele zidurilor gradinii edenice. Superbii sai ochi albastri spun insa, fara cuvinte, in scena finala, posibilitatea intelegerii adevarului istoric al carei victima este.

Lino Capolicchio este un Giorgio veridic, care a gasit, sub bagheta lui Vittorio de Sica, talentul si resursele necesare pentru a exprima framantarile tanarului pus in fata unei iubiri neimpartasite, dar si ale tanarului evreu confruntat cu problematica sociala si politica a epocii. De altfel, cariera lui este prolifica, a jucat si sub bagheta lui Zefirelli si printre altele, l-am putut urmari si in serialul La Piovra.

Iar coloana sonora a filmului – muzica originala Manuel de Sica, fiul lui Vittorio de Sica , nascut in anul 1949 (a fost nominalizat la Oscar si are la activ peste 71 de filme lucrate) vine sa completeze in mod fericit reusita acestuia, caci este sobra si firesc emotionanta.

http://www.youtube.com/watch?v=Di1PABZQRKw

(video source fenderiko63)

In anul 1971 Vittorio de Sica a primit Ursul de Aur pentru acest film – la festivalul de film de la Berlin.

In anul 1972, Il Giardino dei Finzi Contini a castigat Oscarul la sectiunea Best Foreign Language Film, iar in anul 1973, Manuel de Sica a primit Premiul Grammy pentru Best Original Score Written for a Motion Picture.

(video source eitantoon)

Desi la o distanta de 40 de ani de la realizarea filmului, el este la fel de proaspat si astazi, atat din punct de vedere al temei tratate, cat si al mijloacelor cinematografice utilizate

Nota acordata: 10/10

 

Contributia de mai jos apartine Deliei Marc, care a participat la ‘One World Romania 2010′ – Festival de film documentar dedicat drepturilor omului – 19 martie 2010

 

LANGUAGE DOES NOT LIE (LA LANGUE NE MENT PAS) – Limba nu minte – regizor Stan Neumann – Franta – 2004 – Productie Les Film d’ici – Paris – Franta, a rulat in prezenta regizorului, cu care s-a purtat apoi o dezbatere interesanta.

Filmul este o marturie complexa si sobra privindu-l pe Victor Klemperer (1881-1960), evreu profesor de literatura in Dresda, casatorit cu o ariana. Inca de la venirea lui Hitler la putere in anul 1933 si pana la incheierea razboiului in 1945, Klemperer isi poarta propria sa lupta de rezistenta, sprijinit de sotia sa, scriind intr-un « jurnal de supravietuire », marturie a faptelor din viata cotidiana si studiu al limbii si al limbajului specific universului dictatorial. El observa si noteaza din postura sa de lingvist si sociolog, pentru viitor, caci stie ca maine, indiferent cand urma sa fie acest maine, faptele vor fi percepute in alte dimensiuni. La inceput a fost cuvantul, dar ce tragic este cand prin cuvant, un dictator simplifica democratia, o simplifica pana la anulare. Faptele petrecute in acei ani sunt bogat exemplificate prin imagini de arhiva personala a lui Klemperer, dar si cu filmari ale vremii, cuprinzand atat liderii germani, cat si oameni simpli. Simpla enumerare a activitatilor umane normale, dar INTERZISE evreilor (si rostite cu o voce egala si trista), sunt o abominabila imagine a « fanatismului » nazist ; fanatism fiind un cuvant cu conotatii extrem de pozitive in acei ani. Evreilor nu li se permite sa circule dupa caderea intunericului, sa se plimbe in Parcul Central, sa circule pe strazile X si Y si Z, sa intre in Gara orasului, sa detina autoturisme, aparate de radio, sa mearga la teatru, la concerte, sa cumpere si sa consume peste, sa detina animale de casa : pisici, caini…Pana si soarta bietelor animale de companie se afla sub controlul strict, birocratic si rece al nazismului : pana si pisica germana intra in opozitie cu pisica straina. Cuvintele par o banala insiruire a unor caractere grafice – insa faptele carora le sunt dedicate, pe care incep sa le denumeasca intr-o noua dimensiune, descriu un nou ghettou, acela al limbii pervertite la nationalismul-socialist. Se naste limba dictaturii, de fapt limba dictaturilor, pentru ca istoria ne-a dovedit si din pacate inca ne-o dovedeste, ca pe langa pervertirea omului, pervertirea limbii este inca unul dintre fenomenele caracteristice acetot marasme social-politice. Luand numai un singur exemplu din cele observate si notate de catre Klemperer, cuvantul « volk », acesta devine precum « sarea in bucate », compunandu-se cu alte cuvinte, repetat cu obstinenta, intrat cu forta in mentalitatea oamenilor, acest cuvant impreuna cu familia lui devine grotesc, devine dusman al notiunii normale pe care o defineste

Cineva observa in dezbaterea postvizionare ca regizorul (ca si Klemperer insusi in Jurnalul sau), a adoptat o maniera lipsita de emotivitatea pe care ar fi starnit-o in mod normal, faptele si imaginile prezentate, insa Stan Neumann  a subliniat faptul ca a stii, a cunoaste si a pricepe rational, la rece este mai important si mai constructiv. Eu insa, spun ca m-au emotionat atat personalitatea si taria profesorului Klemperer, cat si demersul regizorului, documentar, artistic, plastic, cultural, istoric, omenesc  ! Si este extrem de incitanta ideea ca « limba este mai adevarata decat sangele » si merita sa ne aplecam si sa analizam aceasta idee, sa vedem in ce masura s-a dovedit sau se dovedeste a fi reala – si cat – ieri si astazi si in viitor !

Stan Neumann – http://fr.wikipedia.org/wiki/Stan_Neumann

Prietena mea Delia Marc mi-a trimis o contributie exceptionala – o prezentare ilustrata cu documente autentice a vietii fratelui bunicului ei Solomon Marcovici, cazut pe front in primul razboi mondial.
Fie-i memoria binecuvantata.