change.world


Bucuria descoperirii este de multe ori amplificată de caracterul ei neaşteptat. Am prezentat în articolele din rubrica CHANGE.WORLD aplicaţii diferite ale matematicii, informaticii, roboticii, Internetului în arte. În săptămâna care a trecut am trăit încă un exemplu splendid de eveniment artistic rezultat din colaborarea dintre artişti şi informaticieni. De fapt poate că ar trebui să reformulez, căci nu este vorba doar despre colaborarea între specialiştii din discipline foarte îndepărtate, unii aparţinând sferelor culturii, alţii universului tehnologiilor, ci despre un gen nou de creatori cu cunostiinte ştiinţifice solide, care folosesc elemente tehnologice ca o parte firească din repertoriul lor de mijloace artistice.

 

sursa imaginii http://www.lepoint.fr/culture/mourad-merzouki-le-hip-hop-version-danseur-etoile-01-10-2015-1969805_3.php

sursa imaginii http://www.lepoint.fr/culture/mourad-merzouki-le-hip-hop-version-danseur-etoile-01-10-2015-1969805_3.php

 

Îmi plac baletul modern şi spectacolele de dans contemporan. De multe ori acestea combină pe scenă elemente din arte diferite, de la arta baletului (cu formaţia clasică de baza), pantomimă, muzică de toate genurile, luminile şi artele plastice în crearea decorurilor şi a costumelor de scenă. Nu voi intra în enumerarea genurilor şi curentelor, sunt multe şi interesante, şi sunt mulţi experţi care le pot explica mult mai bine decât mine. Spectacolul la care am asistat acum câteva zile se numeşte ‘PIXEL’ şi aparţine coregrafului francez Mourad Merzouki şi companiei sale ‘Compagnie Käfig’ (‘cuşcă’ în arabă şi germană) care îşi are baza la Centrul Coregrafic Naţional francez din Creteil al cărui director este Merzouki. Născut la Lyon în 1973, acesta este unul dintre dansatorii, coregrafii şi promotorii stilului hip-hop, integrându-l în dansul modern şi alte mijloace de exprimare artistică.

 

sursa imaginii https://www.yellowtrace.com.au/pixel-dance-meets-digital-projection/

sursa imaginii https://www.yellowtrace.com.au/pixel-dance-meets-digital-projection/


Ce pot spune despre spectacol? Scepticismul meu legat de stilul de dans hip-hop a fost total infirmat. Combinaţia dintre acest stil, promovat de Merzouki, dans contemporan şi acrobaţie, toate plasate într-un spaţiu de lumini în permanentă mişcare şi schimbare creat de algoritmi digitali, a avut efecte uimitoare şi a rezultat într-un spectacol dinamic, fără nici o clipă plictisitoare. Publicul din Tel Aviv a fost pe bună dreptate entuziasmat.

Puteţi să vă faceţi o idee despre cum arată PIXEL sau în general spectacolele lui Merzouki şi ale companiei sale din acest clip de pe youTube:https://www.youtube.com/watch?v=z_Hu57QTqqE

 

sursa imaginii http://am-cb.net/en/a-propos

sursa imaginii http://am-cb.net/en/a-propos

 

Povestea însă abia aici începe. Scenografia originală contribuie esenţial la spectacol. Spaţiul scenei în cele trei dimensiuni ale sale este permenent modificat de lumini care se schimbă funcţie de mişcările dansatorilor. Îmi era clar că sunt folosiţi aici algoritmi matematici care crează formele spaţiale. Dar se merge mai departe. Căutând fişa tehnică a spectacolului am găsit numele creatorilor concepţiei scenice şi a soluţiei digitale. Se numesc Adrien Mondot şi Claire Bardainne, aka Adrien M / Claire B şi de aproape un deceniu lucrează împreună în cadrul unei firme care crează şi promovează proiecte artistice digitale în colaborare cu artişti de marcă precum Mourad Merzouki. Născut în 1979 la Grenoble, Adrien este informatician de formaţie, a fost cercetător la Centrul Naţional de Cercetări în Automatică şi Informatică de la Grenoble, până când în 2003 a descoperit lumea dansului şi a combinaţiei între algoritmi şi implementaţiile lor şi spaţiul mişcării pe scenă. De atunci colaborează în spectacole de dans, circ, şi la festivaluri de prestigiu cum este cel de la Avignon. Claire este artistă plastică, designer grafic, scenografă. În concepţia ei graficienii activează într-un univers în care scena dialoghează cu arhitectura, cultura, moda. Colaborarea lor a început în 2010.

 

sursa imaginii https://www.timeout.com/penang/dance/hakanai

sursa imaginii https://www.timeout.com/penang/dance/hakanai

 

Să examinăm încă două din proiectele lor. ‘Hakanaï’, un număr de dans solo interpretat de dansatoarea Akiko Kajihara, exploră relaţia dintre vise şi realitate prin interacţiunile dansatoarei cu animaţii care se mişcă în modele sincronizate cu muzica interpretată ‘live’. Tot algoritmul care stă la baza ‘cubului’ este dinamic şi foloseşte în timp real informaţia despre muzică şi mişcările dansatoarei.
 

sursa imaginii https://artechouse.com/?exhibition=xyzt-abstract-landscapes

sursa imaginii https://artechouse.com/?exhibition=xyzt-abstract-landscapes

 

‘XYZT: Abstract Landscapes’ este o creaţie interactivă pentru spaţii de expoziţii. Numele ei exprimă dimensiunile spaţiale (X, Y, Z) şi cea temporală (T). Este vorba despre zece sculpturi în lumină care interacţionează cu vizitatorii. Spre deosebire de spectatorii reprezentaţiilor de dans, experienţa senzorială şi interacţiunea este aici directă. Cei care au avut şansa să viziteze expoziţia în Washington, DC, în lunile august şi septembrie, au fost mai aproape că niciodată de experienţa de a simţi şi atinge nemijlocit, de a fi parte din spaţiul digital creat de algoritmii imaginaţi de Adrien Mondot şi Claire Bardainne.

Marii creatori ai Renaşterii au fost spirite enciclopedice, maeştri în artă şi în ştiinţe, inovatori în frumos şi în cunoaştere. Astăzi este fără îndoială dificil sau chiar imposibil să stăpâneşti la nivel de excepţie domenii multiple şi diferite, dar posibilităţile umane sunt amplificate de realizările tehnologice şi de puterea comunicării. Realizările artiştilor informaticieni sunt o faţetă a acestei noi lumi a sintezei între cunoaşterea ştiinţifică şi cea artistică.

 

 

(Articolul a aparut initial in revista culturala ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Multe dintre discuţiile despre capabilităţile roboţilor şi lista de activităţi în care roboţii îşi revendică utilitatatea şi eficienţa în a înlocui activităţile omeneşti ajung mai devreme sau mai târziu la argumentaţii legate de creativitate. Arta reprezintă desigur un domeniu considerat ca necesitând un grad avansat de creativitate, care cel puţin până în prezent este specific speciei umane. Din acest motiv voi trece în revistă în acest articol din cadrul seriei dedicate relaţiei dintre artă şi tehnologie în rubrica CHANGE.WORLD, câteva dintre produsele executate de roboţi, care au o şansă de a fi categorisite ca obiecte de artă. Pun la o parte pentru moment discuţiile din domeniile esteticii şi ale istoriei artei care trasează o limită a creativităţii sau folosesc exemple de tehnici (cum sunt cele ‘automate’ sau ‘spontane’) folosite de artişti înainte de apariţia roboţilor, şi care aparent nu solicită creativitatea (nu cea conştientă în orice caz). Ceea ce urmează doreşte să fie doar un început de dezbatere, enumerarea a câteva exemple, şi încercări de a răspunde întrebărilor despre arta roboţilor. Este ea artă? Cine sunt de fapt autorii?

 

sursa imaginii https://angel.co/andrew-conru

sursa imaginii https://angel.co/andrew-conru

 

Orice domeniu interesant are cel puţin un concurs al său. În acest an a avut loc cea de-a doua ediţie a competiţiei RobotArt şi se află în pregătire ceea de treia. Iniţiatorul ei este unul dintre acei antrepenori care are în palmaresul său câteva dintre aplicaţiile care au modificat peisajul informatic şi viaţa de zi cu zi a milioane de oameni. Numele său este Andrew Conru şi după studii economice şi de inginerie chimică, a primit un doctorat în inginerie mecanică la Universitatea Stanford la începutul anilor ’90, pentru a se reorienta imediat în tânăra industrie şi economie a Internetului. Compania sa W3.com a creat una dintre primele aplicaţii de ‘social networking’ folosite însă în mediul corporatist şi nu pe Internet, cum avea să o facă Facebook cu câţiva ani mai târziu. WebPersonal.com înfiinţată în 1994 a fost una dintre primele companii care s-au ocupat de relaţii personale şi matrimoniale pe Internet, şi a fost vândută în 1995. Conru a pornit imediat câteva alte companii în domeniul relaţiilor sociale pe Internet (unele în domeniu ‘adult’) cea mai cunoscută dintre ele fiind FriendFinder, pe care o conduce şi astăzi (din nou) după un parcurs tumultuos care a inclus şi un faliment. În 2010 Conru a înfiinţat fundaţia non-profit Compute.org care acordă sprijin financiar iniţiativelor din domeniul Internetului. Din această categorie de activităţi face parte şi concursul RobotArt. Ediţia 2018 va fi dotată cu premii în valoare de 100 de mii de dolari.

 

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

 

‘Filosofia’ artei robotice susţinută de concursul RobotArt se bazează pe observaţia că actul artistic implică o combinaţie de elemente tehnice şi de idei, care în mare măsură sunt impredictibile. Roboţii pot participa în crearea de obiecte fie prelungind capacităţile omeneşti, fie acţionând complet autonom, pe baza programelor software scrise în avans. De aici şi cele două categorii principale în concurs. Una dintre ele este cea a ‘automatizării complete’ şi un exemplu este robotul creat de Oliver Deussen şi Thomas Lindemeier de la departamentul de ştiinţe a calculatoarelor al Universităţii Konstanz din Germania, botezat eDavid. El primeşte ca stimuli de intrare una sau mai multe imagini (un peisaj, un portret) şi generează mişcări similare celor ale pensulei şi altor scule ale pictorilor pentru a crea lucrarea, având la dispoziţie o gama largă de unelte şi culori specifice meseriei. Procesul poate folosi ca intrare şi un ‘stil’ şi de aici o gama largă de lucrări produse de eDavid create în stiluri diverse – de exemplu, ‘clasic’, ‘japonez’, ‘impresionist’, ‘pop art’, etc.

 

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/15-incredible-pieces-of-art-created-by-robots-2016-2

 

Fiind vorba despre o competiţie, se pune întrebarea cine face parte din juriu şi care sunt criteriile de evaluare. RobotArt porneşte de la premiza că rezultatele lucrărilor roboţilor trebuie judecate după criterii similare cu cele ale oricărei opere de artă – emoţia, calitatea vizuală, precizia tehnică. A doua categorie a concursului este cea telerobotică în care sunt combinate capabilităţile roboţilor cu intervenţia umană. În acest domeniu excelează iniţiativa CloudPainter a lui Pindar Van Arman, artist tehnologic şi inginer software, iniţiator al unui număr de proiecte care aplică tehnici diferite, 2D şi mai recent 3D.

 

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

 

Produsele artistice ale roboţilor au început să pătrundă şi în piaţa artistică, nu numai în concursurile specializate. Poate nu este surprinzător, fiind vorba despre artele plastice, că Parisul îşi revendică o poziţie de avandarda, şi galeria Oberkampf din oraşul luminilor a găzduit un număr de evenimente, dintre care o expoziţie în 2013 a programului The Painting Fool. Acesta este creaţia lui Simon Colton, profesor de creativitate computaţională la Colegiul Goldsmiths din Londra, care a sugerat că, pentru ca un software să fie considerat creativ, el trebuie să treacă teste diferite de testul Turing. Ca şi în expunerea ‘filozofică’ de la RobotArt, accentul este pus pe pe elementele nepredictibile ale imaginaţiei.

 

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/s/600762/robot-art-raises-questions-about-human-creativity/

 

Precedesorul multora dintre aceşti roboţi şi programe este AARON, conceput şi executat începând din anii ’70 ai secolului trecut de artistul şi omul de software Harold Cohen (1928 – 2016). Artistul îşi începuse activitatea în deceniile precedente, şi explorarea capabilităţilor spaţiului informatic a fost pentru el o extensie a uneltelor sale. Programele sale pe măsură ce se perfecţionau dobândeau un grad din ce în ce mai avansat de autonomie, aşa încât se pune întrebarea firească: cui aparţin picturile create timp de decenii de AARON? Robotului? Artistului? Inginerului?

O opinie educată dar care include mai mult întrebări decât răspunsuri a fost furnizată chiar de pictor într-un articol publicat în 1994 pentru Stanford Humanities Review şi intitulat ‘Realizările în viitor ale pictorului AARON’, articol accesibil integral la https://web.archive.org/web/20060107184824/http://crca.ucsd.edu/~hcohen/cohenpdf/furtherexploits.pdf

‘AARON există; el crează obiecte mai mult sau mai puţin de sine stătătoare, care stau alături de orice colecţie de obiecte similare produse de om, şi a căror consistenţă stilistică dezvăluie o identitate la fel de clară ca a oricărui artist uman. În plus, o face fără intervenţia mea. Nu cred că AARON constituie o dovadă a existenţei capacităţii maşinilor de a gândi, de a fi creative sau a fi conştiente de ele însele: nici de a reprezenta vreunul dintre atributele inventate special pentru a explica ceva despre noi înşine. Este însă o dovadă a existenţei capacităţii maşinilor de a face unele dintre operaţiile care presupunem că ar necesită gândirea, creativitatea, şi conştiinţa de sine a unei fiinţe umane. Dacă ceea ce face AARON nu este artă, ce este exact şi în ce fel diferă de “adevăratul lucru” în afară de procesul de producţie? Dacă AARON nu gândeşte, ce anume face?’

 

(Articolul a aparut initial in revista culturala ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Septembrie. Luna sfârşitului vacanţelor şcolare şi a concediilor de vară, luna de început a anului de studii academice şi a stagiunilor teatrale şi muzicale, şi una dintre lunile preferate pentru anunţurile de produse noi în lumea tehnologiilor avansate. Nu este deci de mirare că în cele 11 zile petrecute în Statele Unite in recenta mea călătorie am avut parte de câteva ştiri spectaculoase legate de domeniul hi-tech, pe care am hotărat să le împărtăşesc în articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Google

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Google

 

Să începem însă cu o aniversare. S-au împlinit la 15 septembrie 20 de ani de la înregistrarea domeniului google.com. A fost una dintre etapele iniţiativei care începuse cu doi ani înainte la întâlnirea dintre Larry Page şi Sergey Brin, studenţi la Stanford University, care se întâlniseră pentru a colabora la un proiect care să exploreze modelul matematic şi de aici extinderea capabilităţilor reţelei World Wide Web. Primul nume al proiectului a fost BackRub şi avea ca idee principala acordarea de ponderi de importanţă diferitelor pagini în căutarea pe arborele în continuă extindere al Web-ului. Primul server pe care a rulat masina de căutare avea o cutie construită din piese de Lego. Compania însăşi a fost botezată şi încorporată cam un an mai târziu, aşa încât diferite surse (inclusiv cele ale lui Google) menţionează diferite date de naştere. Cert este că astăzi Google şi-a extins mult operaţiile şi şi-a diversificat profilul devenind una dintre companiile globale cele mai importante din Internet în multiple domenii de cercetare şi dezvoltare. Au apărut şi destule controverse legate de modul de operare, finanţele companiei, legăturile cu organizaţiile guvernamentale şi apărarea sferei private a utilizatorilor, dar motorul de căutare rămâne referinţa principală şi un fel de indicator de succes al companiei. Voi menţiona doar două cifre. În fiecare lună din ultimii câţiva ani peste un miliard de utilizatori diferiţi operează peste zece miliarde de căutări apăsând butonul ‘Search’ al lui Google.

 

sursa imaginii https://www.amazon.com/b?ie=UTF8&node=17044620011

sursa imaginii https://www.amazon.com/b?ie=UTF8&node=17044620011

 

Firma Amazon, competitorul lui Google în multe domenii, a făcut un anunţ important pe plan organizatoric, care a trezit în mod special interesul multora dintre oraşele cu potenţial economic, în special în America de Nord. Este vorba despre căutarea printr-un proces public şi relativ transparent a locaţiei celei mai potrivite pentru al doilea sediu al companiei, care se adaugă campusului existent din Seattle. De ce această formă inedită de alegere a locului de operare, care după estimările companiei va reprezenta o investiţie de cel puţin 5 miliarde de dolari şi va genera mai mult de 50 de mii de locuri de muncă? (şi acestea sunt numai investiţiile directe ale companiei). Ghicesc două motive principale. Primul este legat de faptul că în condiţiile în care din ce în cele mai multe decizii ale companiilor hi-tech sunt considerate controversate şi sunt examinate foarte atent şi de opinia publică şi de agenţiile guvernamentale, este în interesul tuturor ca acest proces de decizii să fie cât mai deschis şi mai vizibil. Al doilea motiv este legat de personalitatea deosebită a fondatorului şi liderului firmei Amazon, Jeff Bezos, un antrepenor căruia îi place să facă lucrurile altfel decât alţii şi în general le face bine. Care sunt oraşele cu cele mai mari şanse de a câştigă competiţia şi a deveni gazdă celui de-al doilea sediu al lui Amazon? CNN citează opt oraşe favorite în acest stadiu: Atlanta, Pittsburgh, Toronto, Dallas, Austin, Boston, San Jose şi Washington, DC.

 

sursa imaginii http://www.telegraph.co.uk/technology/2017/09/12/apple-iphone-8-iphone-x-launch-event-live-updates/

sursa imaginii http://www.telegraph.co.uk/technology/2017/09/12/apple-iphone-8-iphone-x-launch-event-live-updates/

 

A avut loc şi mult aşteptata lansare a modelelor noi ale liniei iPhone, o lansare aniversară, ţinând cont că s-au împlinit în săptămânile care au trecut şi zece ani de la lansarea primului telefon mobil al firmei, devenită în deceniul care a trecut liderul necontestar al pieţei. Modelele iPhone 8 (în două variante) şi iPhone X aduc câteva elemente tehnologice şi de interfaţă umană semnificative (ecranul acoperă acum întreagă suprafaţă a aparatelor, re-încărcarea bateriei este fără fir) dar şi ridică pragul de preţ până la 1000 de dolari. Rămâne de văzut cum va răspunde piaţa şi dacă acest salt în preţ care atinge şi un prag psihologic va fi considerat de un număr acceptabil de utilizatori ca fiind compensat de capabilităţile suplimentare oferite.

 

sursa imaginii https://www.washingtonpost.com/news/speaking-of-science/wp/2017/09/15/the-cassini-spacecraft-just-crashed-into-saturn/?utm_term=.ca3d28e67464

sursa imaginii https://www.washingtonpost.com/news/speaking-of-science/wp/2017/09/15/the-cassini-spacecraft-just-crashed-into-saturn/?utm_term=.ca3d28e67464

 

Veşti din sistemul solar. Şi-a încheiat la 15 septembrie misiunea de explorare spaţială proba Cassini lansată de NASA cu 19 ani şi 11 luni în urmă, la 15 octombrie 1997. A fost una dintre misiunile cele mai rodnice ale agenţiei spaţiale americane, care a avut că ţintă principala culegerea de informaţii cât mai detaliate despre a şasea planetă a sistemului solar, planeta Saturn. Au durat 7 ani până când Cassini a ajuns în proximitatea lui Saturn şi s-a plasat în orbita acesteia în 2004. De pe Cassini a plecat proba Huygens care a coborât pe suprafaţa satelitului Titan. Rămasă aproape fără combustibil, proba spaţială a efectuat sâmbăta trecută un ultim zbor comandat spre atmosfera planetei, culegând şi transmiţând spre Pământ până în ultimele secunde de existenţă informaţii despre compoziţia atmosferei, condiţiile climatice, câmpurile magnetice. A fost un ‘sfârşit eroic’ dacă vreţi, şi pentru o vreme spaţiul din jurul lui Saturn rămâne complet ‘întunecat’ în termeni de comunicaţie, căci nu mai există acolo nici o misiune activă de explorare.

 

sursa imaginii http://www.independent.co.uk/news/world/americas/irma-hurricane-solar-flare-weather-communications-satellite-sun-x-class-orbital-earth-a7932821.html

sursa imaginii http://www.independent.co.uk/news/world/americas/irma-hurricane-solar-flare-weather-communications-satellite-sun-x-class-orbital-earth-a7932821.html

 

Pentru emisfera vestică ultima lună a fost una a încercărilor meteorologice de extremă intensitate. Nu mai puţin de trei uragane au luat naştere în Atlantic în această perioadă, iar două dintre ele, Harvey şi Irma au devastat la început insule din arhipelagul Caraibelor şi apoi au lovit partea continentală a Statelor Unite, în special statele Texas şi Florida, respectiv. Organizarea sistemelor de protecţie împotriva catastrofelor naturale şi în special a celor de comunicaţie a fost pe măsură, şi a contribuit la urmărirea fenomenelor meteorologice, prevederea evoluţiei acestora şi luarea de măsuri de protejare a vieţilor omeneşti şi a proprietăţilor din zonele afectate. Coincidenţa a făcut ca în paralel cu Irma să aibă loc şi o erupţie solară de intensitate neobişnuită care a pus la încercare comunicaţiile prin satelit. Sistemele nu au fost nepregătite, de mulţi ani experţii guvernamentali şi privaţi şi organizaţiile de standardizare lucrează la construirea de sisteme tehnice dintre cele mai robuste care să asigure continuitatea comunicaţiilor vitale şi să dea prioritate comunicaţiilor de urgenţă. Cazurile de acest fel se numesc ‘zi de viscol’ (ele fiind valabile şi puse în funcţiune şi în timpul iernilor, în caz de viscole de mari proporţii). În cazurile lui Harvey şi Irma au ajutat şi organizaţiile guvernamentale, şi companiile private, şi organizaţii internaţionale cum ar fi International Telecommunications Union (ITU) şi rezultatul a fost, în pofida proporţiilor fără precedent şi a timpului scurt în care două uragane majore au lovit unul după celălalt Statele Unite, un număr relativ redus de pierderi de vieţi omeneşti.

 

sursa imaginii https://www.theverge.com/2017/9/14/16306528/yumi-robot-abb-debut-orchestra-conductor-italy

sursa imaginii https://www.theverge.com/2017/9/14/16306528/yumi-robot-abb-debut-orchestra-conductor-italy

 

Într-o notă ceva mai lejeră. Am discutat multe dintre aplicaţiile roboticii în prezent şi în viitor. Iată una care cred că este nouă pentru toţi: robotul dirijor. Numele său este YuMi, este fabricat de firma ABB (concepţia este elveţiană, producţia suedeză) şi şi-a făcut debutul dirijoral în Teatrul Verdi din Pisa, într-un concert prilejuit de deschiderea Festivalului de Robotică. Sub bagheta lui YuMi orchestra simfonică din Lucca şi celebrul tenor Andrea Bocelli au interpretat 18 piese muzicale diferite între care celebra arie ‘La Donna e Mobile’. Impresiile au fost amestecate. Pe de-o parte execuţia se spune că a fost foarte exactă, pe de altă parte impresiile unor participanţi (între care violonistul american Brad Repp) au notat faptul că lipseşte din prestaţia robotului elementul de libertate şi improvizaţie, caracteristică a creativităţii marilor dirijori. Dileme ca acestea le-am întâlnit şi în alte domenii în care sunt introduşi roboţii. Nimic nou sub soare s-ar zice, nici în robotică, şi nici în muzică.

 

(Articolul a aparut initial in revista culturala ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

 

Una dintre cărţile care m-au fascinat în copilărie şi adolescenţă se numea ‘Le Musée imaginaire’ şi era scrisă de André Malraux. Publicată pentru prima dată ca eseu în 1947, a fost dezvoltată şi încorporată în cărţi succesive, ediţia definitivă tradusă în româneşte fiind scrisă în 1965, când intelectualul francez devenise ministrul culturii în guvernele preşedintelui Charles De Gaulle şi primului ministru Georges Pompidou. Perioada de scurt dezgheţ ideologic de la sfârşitul erei Gheorghiu-Dej şi începutul erei Ceauşescu a permis traducerea şi apariţia acestei cărţi, atunci, în România.

 

 sursa imaginii https://neatlyart.wordpress.com/2013/05/30/andre-malraux-chez-lui-maurice-jarnoux-over-the-last/

sursa imaginii https://neatlyart.wordpress.com/2013/05/30/andre-malraux-chez-lui-maurice-jarnoux-over-the-last/

 

Pasionat de istoria artei, om cu o viziune sintetică, multi-culturală şi multi-disciplinară, Malraux pleacă de la observaţia că muzeele, aşa cum le cunoaşteam la mijlocul secolului trecut sunt o instituţie recentă, veche de câteva secole, şi specifică mai ales spaţiului cultural european. Relaţia între lucrările de artă şi vizitatorii muzeelor, consumată între zidurile clădirilor, este doar una dintre opţiuni, şi nu neapărat cea mai morală (ţinând cont de istoria multora dintre marile muzee ale lumii) sau cea mai naturală. Muzeele de la mijlocul secolului 20 erau un rezultat al istoriei şi al hazardului, şi creau o relaţie nefirească şi fragilă temporal, bazat pe failibila memorie omenească, între vizitatori şi artă. Progresele tehnice ale epocii sale – şi în acest caz era vorba despre fotografie şi despre difuzarea în masă a publicaţiilor tipărite – permiteau crearea unui alt fel de spaţiu, nelimitat geografic sau istoric, în care culturile şi artifactele lor puteau coexista spaţial şi temporal. Astăzi am numi acest spaţiu ‘virtual’. Malraux l-a numit ‘Muzeul imaginar’. Conceptul este bazat pe o filosofie a artei în care culturile dialoghează în timp şi în spaţiu fără restricţii politice sau geografice, şi în care vizitatorii pot circula liber şi accesa direct imaginile operelor diverse într-un context limitat doar de limitele propriei lor imaginaţii.

 

sursa imaginii https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/

sursa imaginii https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/

 

Îmi imaginez de multe ori cum ar reacţiona şi mai ales ce utilizări ar găsi personalităţi din istoria artei, culturii, ideilor care au trăit cu multe decenii sau secole în urmă, dacă ar fi confruntaţi cu existenţa şi posibilităţile Internetului. În cazul lui André Malraux acest exerciţiu intelectual este aproape trivial. Cred că Malraux nu ar fi surprins câtuşi de puţin de posibilităţile galeriilor şi muzeelor virtuale care au apărut în anii 90, la început pe format de CD (Apple a fost firma care a făcut pionierat şi în acest domeniu în anul 1992), şi apoi folosind Internet-ul. Nu ar fi surprins căci ele au fost de fapt anticipate de conceptul de muzeu imaginar pe care l-a inventat el. Dacă luăm de exemplu una dintre aplicaţiile cele mai populare – Art Project a lui Google (https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/) – vom găsi acolo elementele care se aflau şi la fundaţia muzeului (şi cărţilor) lui Malraux: lucrările grupate tematic mai degrabă decât istoric, căutare şi acces imediat independente de locaţie, juxtapunere şi dialog între perioade şi stiluri, textul şi comentariile completând experienţă contemplării imaginii. La acestea se adaugă şi posibilităţile moderne de care sunt convins că Malraux s-ar fi bucurat imens, cum ar fi cea de a accesa instataneu locaţiile muzeelor din diferite părţi ale lumii.

 

sursa imaginii http://blog.britishmuseum.org/new-virtual-reality-tour-with-oculus/

sursa imaginii http://blog.britishmuseum.org/new-virtual-reality-tour-with-oculus/

Aici intervin desigur progresele tehnologice ale ultimelor decenii. ‘Realitatea virtuală’ permite utilizatorului cu acces la Internet o experienţă din ce în ce mai imersiva în vizitarea muzeelor imaginare şi reale. Tehnicile grafice de navigaţie sunt cunoscute de câţiva ani deja, cu ajutorul lor putem să reproducem experienţa vizitelor şi a sălilor de expoziţie din liniştea camerei noastre de lucru de acasă, fără a plăti bilete de avion şi intrare la muzee, rareori contra unei minime taxe de acces. Cei care doresc şi pot investi în echipament suplimentar au sau vor avea şansa să beneficieze de o experienţă virtuală şi mai completă, cum este cea anunţată de cooperarea dintre British Museum din Londra şi firma Oculus. Utilizatorii de acasă sau vizitatorii muzeului vor primi suplimentar experienţei virtuale şi conţinut extins – explicaţii detaliate, simulări ale reconstituirii obiectelor arheologice şi prezentarea lor în contextul istoric din care au fost extrase. Imaginaţi-vă marmorele Atenei sau frizele Sumerului în perspectiva lor istorică, de exemplu.

sursa imaginii https://www.thestar.com/entertainment/visualarts/2012/07/25/testing_toronto_museum_apps_rom_ago_mocca.html

sursa imaginii https://www.thestar.com/entertainment/visualarts/2012/07/25/testing_toronto_museum_apps_rom_ago_mocca.html

Se schimbă treptat dar vizibil atitudinea muzeelor faţă de folosirea telefoanelor mobile inteligente de către vizitatori. Acum cinci ani erai rugat politicos în multe locuri să închizi telefonul, ba chiar în anumite muzee să-l laşi în păstrare la intrare. Metropolitan Museum din New York a fost unul dintre primele muzee care au renunţat la această practică. Astăzi majoritatea muzeelor pe care le vizitez permit folosirea telefoanelor mobile pentru fotografiere (fără flash, desigur). Mai mult însă, în muzee cum este de exemplu Brooklyn Museum, posibilităţile de localizare ale telefoanelor mobile sunt folosite pentru a ghida parcursul. Detectarea automată a locului în care se află vizitatorul (cu ajutorul tehnologiilor GPS say Bluetooth beaconing) poate activa conţinutul relevant (de exemplu explicaţii ale curatorilor despre tablourile din sala sau de pe peretele respectiv). Un pas mai departe este folosirea sincronizată a localizării şi realităţii extinse (augmented reality). Royal Ontario Museum de exemplu foloseşte aceste tehnologii pentru a adăuga ţesuturi (muşchi şi piele) suprapuse imaginilor scheletelor dinozaurilor din colecţie, spre delectarea şi instruirea vizitatorilor tineri. Un proiect al Universităţii Southern California colectează şi filmează în 3-D mărturii ale supravieţuitorilor Holocaustului pentru a crea holograme interactive, care vor putea răspunde întrebărilor vizitatorilor în curând sau peste mulţi ani, când supravieţuitorii nu vor mai fi în viaţă pentru a depune personal mărturie.

sursa imaginii https://www.littlethings.com/smartphone-museum-truth/

sursa imaginii https://www.littlethings.com/smartphone-museum-truth/

 

Există oare pericolul căderii în cealaltă extremă – cea în care prezenţa în muzeu este mai mult virtuală decât reală, sau în care atenţia vizitatorilor este concentrată mai mult pe telefoanele mobile decât pe exponate? Fără îndoială că da, însă acest pericol nu trebuie exagerat şi el trebuie pus în balanţă faţă de beneficiile tehnologiei. A circulat acum câteva timp pe Facebook şi alte reţele o fotografie făcută în Rijksmuseum din Amsterdam, reprezentând un grup de copii aparent concentraţi asupra telefoanelor mobile şi ignorând capodopera lui Rembrandt din sala în care se aflau. Va puteţi imagina comentariile atot-ştiutorilor care lamentau influenţa nocivă a telefoanelor inteligente care îndepărtează copiii şi tineretul de artă, etc., etc. În realitate, acest grup de copii departe de a ignora arta din splendidul muzeu în care aveau şansa să se afle, foloseau una dintre aplicaţiile interactive puse la dispoziţie de muzeu în colaborare cu şcoală lor pentru a afla mai multe despre pictor şi arta sa, şi a răspunde unui set de întrebări care aveau scopul de a fixa cunostiintele. Este încă un exemplu al puterii tehnicilor de comunicare moderne şi eficienţei lor de a educa şi de a atrage tinerele generaţii spre cunoaştere şi cultură. Statisticile încep să apară abia acum, dar ele indică faptul că deschiderea pe care muzeele lumii au iniţiat-o în ultimii ani începând de la permisiunea de a fotografia şi până la folosirea tehnicilor de realitate virtuală şi extinsă pentru a îmbogăţi experienţa utilizatorilor nu numai că nu au avut un efect de reducere al numerelor vizitatorilor, ci au contribuit la creşterea acestora. Ce reclamă mai bună (şi gratuită) pentru un muzeu decât recenziile entuziaste ale vizitatorilor pasionaţi însoţite de câteva fotografii? Viziunea lui Andre Malraux capătă contur şi este generalizată, devenim cu toţii vizitatorii unui splendid muzeu imaginar în continuă expansiune.

 

Articolul a aparut initial in revista culturala http://literaturadeazi.ro/

 

Cinematografia are şi ea anotimpurile sale. Există un anotimp al Oscarurilor în timpul căruia sunt proiectate filmele ‘serioase’ şi mai ales cele cu şanse de a place membrilor Academiei care decernează aceste premii pe gustul Hollywood-ului. Există un anotimp al filmelor de Crăciun. Şi există vara: sezonul filmelor de divertisment, multe inspirate de comics-uri, al seriilor nesfârşite cu călătorii şi războaie interstelare, al filmelor pentru adolescenţi de toate vârstele, filme de acţiune şi comedii. Fiind pasionat de cinema, toate aceste anotimpuri îmi sunt dragi, cred că orice gen furnizează motivele sale de plăceri de vizionare, şi singura categorie de filme de care mă feresc sunt filmele proaste. Iată deci câteva dintre filmele pe care le-am văzut în această vară care aparţin genului ştiinţifico-fantastic sau genurilor înrudite. Dacă le-aţi văzut, ne putem confrunta opiniile. Dacă nu le-aţi văzut va invit la vizionare şi la o pungă de popcorn.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0451279

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0451279

 

La inceputul verii am vazut ‘Wonder Woman’. Multe dintre filmele cu super-eroi de astăzi au în realitate un fundal cultural, doar că este un tip diferit de cultură şi ajută, deşi nu este obligatoriu, să o cunoaştem. “Wonder Woman” este un personaj care combină mitologia povestirilor de benzi desenate cu cealaltă mitologie, cea antică grecească, despre care am citit şi despre care am învăţat în şcoală. S-a născut în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un moment în care femeile jucau un rol din ce în ce mai mare în sprijinirea efortului de război, în special prin preluarea locurilor de muncă în economie în locul bărbaţilor trimişi în luptă, dar nu pe prima linie a frontului. Personajul prinţesei Diana (da, acesta este chiar numele personajului) simbolizează un puternic mesaj feminist. Autorii scenariului şi regizoarea Patty Jenkins au mutat originea poveştii la sfârşitul primului război mondial, războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor. Apropo, greu de crezut că aceast regizoare talentată este doar la cel de-al doilea film al său, şi că au trecut 14 ani de la debutul său remarcabil cu ‘Monster’. Autorii au adus prinţesa de pe insula ei ascunsă de lume într-un fel de ceaţă mitologică, în plină încleştare, în încercarea de a pune capăt tuturor războaielor. Ştim cu toţii că încercarea a eşuat. În acest proces, eroina va învaţă câteva lucruri despre oameni şi răul din ei, va evita şi va bloca un întreg arsenal de gloanţe şi bombe şi îi va învinge în lupte pe mulţi dintre cei răi.

Mi-a plăcut “Wonder Woman” din câteva motive. Feminismul mesajului nu este niciodată dogmatic şi aproape întotdeauna impregnat cu o doză de auto-ironie. Gal Gadot care joacă rolul principal poate că nu este o actriţa grozavă, dar se potriveşte foarte bine fizic şi tipologic pentru rol. Filmul este în mare măsură povestea maturizării ei în timp ce învăţată să cunoască omenirea şi să lupte de partea celor buni. O face cu zâmbetul unei adolescente şi figura ei radiază optimismul şi increderea în adevăr care, într-un fel, devin credibile reuşind să anihileze ororile câmpurilor de măcel ale războiului mondial pe care le vedem pe ecran. Accentuând bine pe motivele mitologiei, povestea are destul umor pentru a evita să fie uscată sau patetică şi ne permite să înţelegem că suntem încă în fantezie. Mi-au plăcut, de asemenea, efectele speciale, mai ales în scenele de la început când amazoanele se luptă într-o bătălie inegală cu maşinile de război create de oameni în răstimpul în care ele se pierduseră în istorie. Paleta de culori a imaginii a fost bine adaptată diferitelor faze ale povestirii, deşi ochelarii 3D au făcut-o (din nou) prea întunecată – este ceva care trebuie îmbunătăţit în tehnologie aici. Mi-au plăcut, de asemenea, doi dintre actorii din rolurile secundare – Chris Pine, care a reuşit să fie eroul pozitiv fără a fi prea dulceag (datorită dozei de umor investit în rol) şi mai ales David Thewlis pe care l-am văzut în vara asta şi în serialul ‘Fargo’ şi care devine sub ochii noştri un actor formidabil. Mi-au plăcut mai puţin celelalte personaje, mai ales ‘răii’, care pareau … ei bine … eroi de comics. Finalul a fost puţin dezamăgitor. Arată că unul dintre acele finaluri epice cu super-eroi, dar pregătirea şi construcţia atentă care l-au precedat mă făcuseră să aştept altceva, mai bun. Cu toate acestea, finalul lasă în mod clar calea deschisă pentru continuări şi voi face rezervări atunci când vor fi disponibile biletele la pre-vânzare pentru seriile care vor urma.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt3450958/

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt3450958/

 

Am fost mai putin entuziasmat de cel mai recent film din seria ‘Planeta maimuţelor’, serie care a generat deja suficiente filme pentru marele ecran şi seriale TV pentru a fi considerat un gen sau cel puţin un sub-gen în sine. În timp ce seria originală aparţinea mai mult spaţiului filmelor post-apocaliptice, primul film putând fi considerat un memorabil cap de serie, remake-ul cel mai recent a început ca un thriller SF. În cel de-al doilea şi acum cel de-al treilea film din serie văd că cele două teme converg, pe măsură ce pe planetă s-au întâmplat destule catastrofe pentru ca omenirea să devină o specie pe cale de dispariţie. De fapt, atât maimuţele cât şi oamenii par a fi în pericol de dispariţie în ultimul film numit “Război pentru planeta maimuţelor”, cele două specii fiind angrenate într-un conflict sângeros care se poate dovedi a fi fatal pentru ambele.

Când a început această nouă serie şi am văzut primul film (cred că l-am ‘ratat’ pe cel de-al doilea), am apreciat performanţa tehnică de a face din fiecare dintre maimuţe un personaj complet şi complex, folosind tehnicile graficii computerizate, dar povestea mi s-a părut a fi subţire şi convenţională. Acest al treilea film din seria actuală are aceleaşi probleme, de fapt chiar mai rău. Efectele vizuale sunt impresionante, dar povestea nu numai că este convenţională, dar şi plină de clişee. Este o poveste post-apocaliptică de genul celor pe care le-am văzut în multe alte filme, cu tonuri religioase şi moraliste, iar faptul că este vorbită 80% din timp de maimuţe nu o face mai consistentă. Unele decizii ale regizorului Matt Reeves mi s-au părut neinspirate. Unele dintre personajele maimuţe vorbesc un limbaj al semnelor, altele o formă primitivă a limbajului ‘inamicului’ (engleză, desigur) după o logică pe care nu am înţeles-o. Armele sunt o combinaţie ciudată de arme moderne, arcul şi săgeţi de pe vremea indienilor americani şi arme de la începutul secolului XX (nu mă întrebaţi de unde). Citate cinematografice din ‘Apocalypse Now’ şi ’1984′. Femeile maimuţe se disting prin … cercei etc. Mi-e greu să apreciez jocul actoricesc, deoarece a juca rolul unor maimuţe cu ajutorul computerului necesită abilităţi speciale – presupun că este OK, deoarece efectele sunt reuşite, dar nici asta nu este o noutate, iar filmul se bazează prea mult pe acestea. Finalul primului film “Planeta maimuţelor” de acum aproape 50 de ani a fost minunat, poate una dintre cele mai memorabile scene finale din istoria cinematografiei. Ceea ce avem în “Războiul pentru planeta maimuţelor” este atât de departe de acesta. Surpriză finală şi reflecţia semnificativă asupra viitorului omenirii care transforma originalul într-un film grozav au fost înlocuite de o imagistică previzibilă şi convenţională cu pretenţii moraliste şi religioase. Acest lucru spune aproape toate despre eşecul acestui film. Fanii fideli ai seriei (şi eu sunt printre ei) vor viziona acest film. Mulţi vor fi dezamăgiţi, deoarece este un film greoi şi plin de clişee pe care le-am văzut deja de atâtea ori. Buna cinematografie şi efectele speciale sunt şi ele repetitive şi nu pot salva filmul.

 

 sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2239822/


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2239822/

 

Una calda, una rece, … si inca una calda. Primele două minute ale lui “Valerian şi oraşul celor o mie de planete” al lui Luc Besson propun una dintre cele mai amuzante introduceri pe care le-am văzut pe marile ecrane în ultimii ani. După următoarele 15 minute, începusem să cred că am luat o decizie greşită de a petrece următoarele două ore pentru a viziona un film dulceag de acţiune inspirat de benzi desenate. Ceea ce a urmat s-a dovedit a fi unul dintre filmele bune de divertisment din acest an, dar care nu va place la toată lumea, pentru care trebuie să fiţi în dispoziţia potrivită pentru a-l viziona şi a va bucură de el. Chiar şi fanii filmelor inspirate de benzi desenate şi fanii seriei comics pot fi împărţiţi în opinii.

Sursa de inspiraţie a lui Luc Besson este seria de benzi desenate “Valerian şi Laureline” scrisă de Pierre Christin şi desenată de Jean-Claude Mezieres (cu diferenţa că eroii desenaţi călătoresc şi în timp, ceea ce nu se întâmplă în film). Cele mai multe dintre filmele pe care Besson le-a scris, regizat şi / sau produs în ultimii treizeci de ani au trei caracteristici principale. Una este atracţia sa pentru eroii adolescenţi (în majoritatea cazurilor femei) – acest lucru este prezent aici, nu numai eroii principali, dar şi mulţi alţii dintre locuitorii lumii create de Besson par să fie trecuţi de puţin timp sau deloc peste vârsta la care poţi cumpăra alcool în mod legal astăzi. Poate ni se sugerează că lumea viitorului va fi găsit elixirul magic al tinereţii? Altă caracteristică este violenţa nerestrictionata pe ecran, din acest punct de vedere suntem trataţi cu o versiune relativ blândă a lui Besson, cu lupte stilizate la nivel de benzi desenate. Ultima este creativitatea vizuală. Din acest punct de vedere, Besson este la maximul formei sale, pare să fi atins cel mai bun moment de până acum în cariera sa. Să comparăm, de exemplu, cu “Războiul pentru Planeta maimuţelor”. Sunt folosite aceleaşi tehnici de creare a personajelor de către actori ‘îmbrăcaţi’ cu efecte computerizate, dar spre deosebire de lumea monocoloră si destul de putin atrăgătoare din filmul lui Matt Reeves, ce explozie de fantezie avem aici, transmiţând ideea unui univers infinit în diversitatea sa, descendent direct din cel din seria “Războiul stelelor” (sau poate aparţinând aceleiaşi lumi a viitorului). Varietatea personajelor şi creaturilor se combină cu arhitectura haotică dar excepţională a Oraşului celor o mie de planete, ale cărui zone şi camere se schimbă la fiecare câteva secunde în noi spaţii cu culori excepţionale şi forme fantastice. Cinematografia, producţia, concepţia artistică sunt fabuloase.

Este povestea copilărească? Poate, dar să nu uităm că avem de-a face cu ecranizarea unei serii de benzi desenate. De fapt, are logică, dar este o logică de benzi desenate, nu o prelegere de filosofie. Nu este nevoie să discutăm în prea multe detalii despre performanţele actoriceşti – tânărul Dane DeHaan (un actor în ascensiune pe care eu l-am ratat până acum) şi Cara Delevingne fac ceea ce trebuie să facă şi arată cum ar trebui să arate. Nu contează prea mult că un actor celebru cum este Clive Owen sau o legendă muzicală precum Herbie Hancock sunt prezenţi în rolurile ‘adulţilor’. În schimb contează că idolul pop Rihanna se alătură echipei şi creează o secvenţă memorabilă de dans, muzică şi transmutaţii interstelare. Şi asta face parte din partea distractivă a acestui film de acţiune de vară, care se petrece într-o versiune frumoasă şi de vis, dar şi plină de pericole a viitorului. Un film pentru tineri de toate vârstele.

 

source  sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1631867

source
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1631867

 

Si acum despre doua filme – tot din categoria ‘filmelor de vară’ lansate acum cativa ani, pe care am ajuns sa le văd doar acum. Mulți fani ai filmului deplâng sau critică alegerile de roluri din ultimii ani ale lui Tom Cruise. Actorul în vârstă de 55 (!) de ani pare că se concentrează pe filme de acțiune, in care raportul dintre lupte, curse la mare viteză și folosirea de armament avansat pe o parte și poveste și dialoguri semnificative pe de altă parte este periculos dezechilibrat în favoarea primelor. Rolul lui în “Edge of Tomorrow” din 2014 se pare că se încadrează în aceeași categorie. Cu toate acestea, filmul regizat de Doug Liman (cunoscut pentru “The Bourne Identity” și “Domnul și doamna Smith”) este cu mult mai mult decât atât. Este de fapt unul dintre cele mai inteligente filme science-fiction din ultimii ani.

Buclele de timp reprezinta una dintre cele mai interesante teme din science fiction și au un număr mare de variații și paradoxuri derivate. Autorii scenariului acestui film au luat ideea și au introdus-o într-un fel de film gen “Războiul lumilor” și, de fapt, cinematografia și chiar fizionomia extratereștilor par destul de asemănătoare cu cea din filmele inspirate de romanul clasic al lui H.G. Wells. Ceea ce este diferit este că superioritatea rasei extraterestre nu se bazează numai pe abilitățile fizice, ci pe capacitatea de a controla și de a reseta timpul. Din fericire, unii oameni vor fi ‘contaminați’ și vor folosi aceasta pentru a lupta împotriva invaziei. Mă voi opri aici pentru a evita să povestesc prea mult, cu promisiunea că există multe surprize și că soluția și sfârșitul combină acțiunea și sci-fi-ul. Tom Cruise face ceea ce face cel mai bine (și îi place) în ultimul deceniu, cu Emily Blunt dandu-i o replică pe măsură. Acțiunea alertă este bine combinată cu scrierea inteligentă într-un film care nu are nevoie de scuze pentru a fi plăcut.

 

 sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0458481


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0458481

 

Există filme bazate pe romane grafice (cărți de benzi desenate), un gen cinematografic care înflorește, făcând fericite studiourile și fanii de toate vârstele. Și există filmele “Sin City” care sunt romane grafice pe ecrane. “Sin City: A Dame to Kill For”, regizat de Frank Miller (care a creat si cartile care le-au inspirat), iar Robert Rodriguez este doar al doilea in acest gen. Mi-a placut. Voi încerca să explic motivele și diferența.

Primul lucru pe care trebuie să-l observați cu “Sin City 2″ din 2014 (ca și în primul, realizat aproape cu un deceniu mai devreme) este că nu se pretinde a fi altceva. Este o poveste de benzi desenate, care este creată direct pentru marile ecrane, mai degrabă decât pentru suportul de hârtie al romanelor grafice. Povestea (există, de fapt, trei fire de poveste aproape independente) este simplă și se bazează mai mult pe acțiune. Nu este de așteptat nici o evoluție psihologică sau personală de la eroii ei, ei sunt de la prima dată când apar pe ecran până în momentul când mor sau la sfârșitul filmului (ceea vine prima) “Bețivul Bun”, “Vampa Periculoasă” , “Senatorul corupt”, “Jucătorul Frumos” etc. Actorii poartă măști (Mickey Rourke) sau sunt propriile lor măști (Jessica Alba, Bruce Willis, Joseph Gordon-Levitt, Josh Brolin, Powers Boothe, Ray Liotta). Majoritatea dintre ei își creează propriile personaje ca eroi de benzi desenate. Singura care deține ceva mister și ascunde – cel puțin pentru un timp – intențiile sale reale este personajul jucat de Eva Green. Toți par să se bucure foarte mult de a fi în film.

Acest concept este susținut de o soluție cinematografică excelentă care plasează actorii in decoruri care par a fi desenate în stil de ‘comics’ și utilizează în cea mai mare parte a timpului doar alb-negru cu rare pete de culoare inserate ca în cărțile de benzi desenate din mijlocul secolului 20. Rezultatul sunt decoruri care par extrase din capodoperele cinematografice ale “filmelor negre” din aceeași perioadă. Executia este perfectă, iar scenele de actiune nu numai ca sustin povestile ci si creeaza momente de delectare estetică si se incadrează perfect in atmosferă. Conceptul și execuția lui “Sin City: A Dame to Kill For” sunt o combinație rară de divertisment bun și cinema elegant.

A trecut scurta, fierbintea şi agitata vara a anului 2017. Cum va fi menţionată în istorie încă rămâne de văzut, dar una dintre puţinele certitudini pare a fi faptul că avem de înfruntat din ce în ce mai multe incertitudini – şi în viaţa politică, şi în modul nostru de a lucra, de a ne petrece timpul liber, de a comunica cu semenii noştri. Credinţe şi teorii care păreau dintre cele mai stabile sunt puse sub semnul întrebării, fenomene şi lozinci care păreau adânc îngropate în istorie revin în forţă în mediile de comunicare şi pe străzile oraşelor lumii. Lumea a devenit din ce în ce mai mică, dar neîncrederea faţă de sisteme şi de clasele conducătoare şi nesiguranţa în ceea ce priveşte viitorul au devenit cam singurele constante în diferitele locuri în care suntem dispersaţi.

 

sursa imaginii https://www.nytimes.com/2017/08/07/business/google-women-engineer-fired-memo.html

sursa imaginii https://www.nytimes.com/2017/08/07/business/google-women-engineer-fired-memo.html

 

Să încercăm totuşi să trecem în revistă câteva dintre evenimentele şi disputele importante legate de domeniile cu care s-a ocupat şi se va ocupa şi în acest al patrulea an al existenţei sale rubrica CHANGE.WORLD în spaţiul oferit cu generozitate de ‘Literatura de Azi’. În câteva dintre ultimele articole dinaintea vacanţei abordam tema presiunii permanente şi a supravegherii intense la care sunt supuşi salariaţii unora dintre firmele majore din domeniul tehnologiilor avansate, întrebând dacă aceste fenomene nu sunt semnul unei crize morale care poate influenţa eficienţa profesională şi dominaţia acestora pe piaţă. Iată că la începutul lui august a izbucnit cazul lui James Damore, salariatul firmei Google care a fost concediat de directorul general al companiei, Sundar Pichai, pentru difuzarea pe canalele interne ale companiei a unui document în care ridică problema diferenţelor de eficienţă şi stil între bărbaţi şi femei, folosind argumente considerate contrare normelor de egalitate în oportunităţi promovate de Google. În America anului 2017, divizată din multiple motive între partizanii şi adversarii corectitudinii politice, acest caz a devenit rapid măcar pentru câteva zile încă o arenă în care s-au discutat raporturile incomode şi greu de echilibrat între libertatea de exprimare şi standardele de limbaj impuse de normele corect-politice, între scopurile comerciale şi cele sociale (cum ar fi diversitatea sau promovarea femeilor şi a minorităţilor) ale activităţii acestora. Fostul salariat al lui Google a fost imediat asediat cu noi propuneri de lucru, şi dezbaterea a continuat pentru scurt timp în presă şi la televiziuni, pentru a se muta apoi aproape exclusiv în spaţiul de dezbatere al reţelelor sociale. Este foarte probabil că povestea nu se stinge aici, deoarece cazul lui Damore poate ajunge în faţa tribunalelor într-un caz care promite să aibă mare răsunet juridic şi mediatic.

 

sursa imaginii https://www.washingtonpost.com/news/capital-weather-gang/wp/2017/08/23/missed-the-solar-eclipse-you-wont-have-to-wait-too-long-for-the-next-one/

sursa imaginii https://www.washingtonpost.com/news/capital-weather-gang/wp/2017/08/23/missed-the-solar-eclipse-you-wont-have-to-wait-too-long-for-the-next-one/

 

Un eveniment mai puţin contestat a fost eclipsa totală de soare din 21 august. Până şi companiile de televiziune concurente CNN şi Fox News au lăsat la o parte diferenţele şi au transmis relatări fără comentarii politice (sau cel puţin nu le-am văzut eu). Deoarece s-au folosit cu această ocazie tot felul de superlative, este bine de clarificat ceea ce a fost unic în acest fenomen astronomic. A fost prima eclipsa totală de soare în ultimii 99 de ani care a putut fi văzută de la o coasta la cealaltă a Statelor Unite continentale (sau cum spun americanii ‘coast-to-coast’ adică de pe West Coast – Pacific până pe East Coast – Atlantic). Vor mai avea loc eclipse de soare totale în anii 2024, 2044, 2045, etc. dar niciuna dintre ele nu va fi vizibilă de la un ocean la altul şi nici nu va avea loc într-o luna de vară ca august, cu şanse bune de vizibilitate pentru milioanele de locuitori interesaţi de acest fel de fenomene astronomice.

 

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/

 

Revista de tehnologie a prestigioasei instituţii Massachussets Institute of Technology (MIT Technology Review) a publicat lista celor zece tehnologii care influenţează în acest an viaţa societăţii şi viaţa personală a multora dintre locuitorii planetei. Lista este accesibilă la https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/. Între tehologiile menţionate se află implanturile hibride în creier care pot opri şi chiar reversa fenomenele de paralizie, camioanele şi alte vehicule autonome, reţelele de lucruri inteligente din case (despre care am scris deja aici şi vom scrie şi în viitor), terapia genetică şi sisteme de plata bazate pe identificare biometrică, domeniu în care China pare să capete un avans considerabil, fapt care nu este prea surprinzător, căci într-o societate cum este cea chineză întrebarile legate de păstrarea şi protejarea sferei private găsesc mai uşor răspunsuri decât în democraţiile de model occidental. Curioşii vor putea compara această lista cu cea asemănătoare (şi tot un Top 10) publicată la sfârşitul lui iunie de revista Scientific American – https://www.scientificamerican.com/report/top-10-emerging-technologies-of-20171/. Gradul destul de parţial de suprapunere între cele două liste arată că şi în domeniul speculaţiilor despre viitor şi despre impactul noilor cercetărilor tehnologice părerile pot fi împărţite.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/story/facebook-apple-and-google-will-hasten-the-next-era-of-tv

sursa imaginii https://www.wired.com/story/facebook-apple-and-google-will-hasten-the-next-era-of-tv

 

Marile companii tehnologice s-au aflat în centrul atenţiei presei şi în domeniile mai puţin familiare până acum al industriei de divertisment şi al televiziunii comerciale. Facebook, Google, Amazon, Apple au lansat sau au anunţat lansarea apropiată a unor sisteme de televiziune şi canale de divertisment proprii. Acestea se adaugă canalelor de filme specializate ale companiei Netflix care a creat vâlvă şi dispute multiple (tehnologice, sociale, şi artistice) la festivalul internaţional de film de la Cannes în luna mai a acestui an. Este clar că industria de divertisment trece printr-o schimbare de mari proporţii, care include accesul la noi şi considerabile surse de fonduri, dar şi o revoluţie în metodele de distribuire şi de acces ale publicului la divertisment.

 

IMG_2686

 

Am participat în această vara la a 99-a întâlnire a organizaţiei Internet Engineering Task Force (IETF) care a avut loc în luna iulie la Praga. Agenda acestei sesiuni a inclus peste 60 de şedinţe ale diverselor grupuri de lucru, sesiuni de interoperabilitate şi demonstraţii tehnologice legate standardizarea infrastructurii Internetului, şi extinderea aplicaţiilor şi capabilităţilor reţelei globale pentru a furniza servicii diverse utilizatorilor, într-o manieră interoperabilă, ceea ce reduce preţurile şi le face mai uşor de folosit. Dintre sesiunile cele mai interesante le-aş menţiona pe cele legate de securitatea şi confidenţialitatea transmisiei informaţiei – o problema globală care încă îşi caută o soluţie eficientă şi economică, în condiţiile în care Internetul este astăzi vital pentru economia şi viaţa socială a lumii şi este supus permanent unor atacuri ca şi tendinţelor diverse de supraveghere şi regularizare. Dacă unele tendinţe tehnologice cum ar fi tranziţia spre noua versiune a protocolului IP numită IPv6 se află în reconsiderare şi reproiectare, altele deja dau roade. Ca urmare a reducerii drastice de preţuri în Uniunea Europeană şi a standardizării migraţiei telefoniei şi traficului de date, am putut folosi pe toată perioada şederii în Cehia (19 zile) un program care a costat vreo 27 de lei (6-7 Euro) pentru convorbiri în Europa şi trafic de date practic nelimitate. Un exemplu de succes la utilizator bazat pe avansuri tehnologice şi pe activităţi de standardizare.

Voi aborda în articolele care vor urma în rubrica CHANGE.WORLD în mai multe detalii unele din subiectele enumerate aici, ca şi altele legate de evoluţia tehnologiilor avansate şi impactul lor asupra prezentului şi viitorului. Ca întotdeauna, voi citi cu interes comentariile voastre şi voi răspunde cu plăcere întrebărilor. Schimbările sunt inevitabile, va fi în avantajul nostru dacă le vom înţelege şi le vom folosi mai devreme. Vă urez tuturor un sezon nou bun la ‘Literatura de Azi’. Va fi interesant!

Ideea unei reţele informaţionale globale care să fie accesată din orice loc al planetei pentru a afla cele mai noi informaţii în domenii diferite de la ştiri politice la situaţia burselor financiare sau preţul materiilor prime, de la starea vremii la cele mai recente şi mai picante zvonuri despre aventurile sentimentale ale regilor şi prinţeselor nu este chiar aşa de nouă precum pare. Dacă vrem să comparăm situaţia distribuirii informaţiei astăzi cu cea de la mijlocul secolului 19 vom descoperi destul de multe similitudini. Astăzi avem ca medie universală Internetul, acum 165 de ani media revoluţionară de transmisie aproape instantanee a informaţiei în orice parte a lumii se inventase, era în faza de instalare pe toate continentele şi se numea telegraf. Astăzi o mare parte din locuitorii planetei îşi culeg informaţiile din reţele sociale şi în special din Facebook. În a două jumătate a secolului 19 şi pentru cea mai mare parte a secolului care a urmat acest rol a fost jucat de agenţiile de presă, între care numele cei mai faimos a fost Reuters News Agency. Să continuăm puţin mai în profunzime cu această comparaţie, începând cu o scurtă biografie a fondatorului agenţiei Reuters şi a instituţiei care îi poartă numele.

 

sursa imaginii https://www.findagrave.com/cgi-bin/fg.cgi?page=gr&GRid=12602278

sursa imaginii https://www.findagrave.com/cgi-bin/fg.cgi?page=gr&GRid=12602278

 

Paul Julius Baron von Reuter s-a născut în 1816 la Cassel, capitala electoratului Hesse-Cassel care avea cu 50 de ani mai târziu să devină parte din Prusia. Tatăl sau era rabin (numele familiei era Josaphat) însă tânărul Paul s-a convertit la lutheranism la scurtă vreme după ce a ajuns la Londra, la vârsta de 19 ani, şi-a schimbat numele şi s-a căsătorit cu fiica unui bancher german. După o scurtă carieră de funcţionar la banca socrului său, a început să lucreze în 1847 pentru agenţia de presă a lui Charles-Louis Havas din Paris, care mai târziu avea să devină agenţia France Presse. Evenimentele anului 1848 l-au convins de necesitatea dezvoltării unei industrii în care informaţia să poată fi transmisă peste graniţe în mod fiabil şi credibil. Ca şi în cazul altor mari antrepenori din trecut sau din zilele noastre, în biografia lui Reuter necesitatea socială s-a întâlnit în acel moment de timp cu avansul tehnologic. Media cea mai răspândită de transmisie a informaţiei folosită de agenţiile de presă în vremea revoluţiei de la 1848 erau … porumbeii călători. Pare comic? Existau motive bune pentru a folosi porumbeii între Londra, Paris, Berlin şi Bruxelles de exemplu, ei fiind mai rapizi decât transportul terestru şi maritim. Paul Reuter a fost primul care a introdus telegraful ca mijloc de transmisie a informaţiei pentru agenţia să de presă întemeiată la Aachen în 1851. Primele informaţii transmise prin intermediul telegrafului au fost legate de tranzacţiile de la bursele din marile oraşe ale Europei şi apoi din Londra, folosind linia de telegraf instalată sub Canalul Mânecii în anii 1850-1851. Biroul deschis la Londra şi-a câştigat reputaţia şi clientela între ziarele şi instituţiile financiare europene nu numai pentru viteza de transmisie a informaţiei dar şi pentru exactitatea acesteia. Unul dintre criteriile principale folosite de Reuter la angajare era încrederea personală în transmiterea şi păstrarea confidenţialităţii informaţiei de către noul salariat. Să reţinem.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Reuters#/media/File:Reuters-Building-30SC.JPG

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Reuters#/media/File:Reuters-Building-30SC.JPG

 

Agenţia Reuters şi-a extins rapid domeniul de la activitate şi clientela de la mediile financiare şi de afaceri la presă şi cercurile de decizie politice. De-a lungul istoriei Reuters a ştiut să identifice şi să adopte cu rapiditate invenţiile tehnologice şi să înceapă să le folosească prima sau între primii. Exemplele care pot fi enumerate includ telegrafia transatlantică (primul cablu de telegrafie între Anglia şi Statele Unite a devenit operaţional în 1858) şi folosirea transmisiilor radio în anii 1920. Între ştirile pe care Reuters au fost primii care le-au transmis s-au numărat asasinarea lui Abraham Lincoln în 1865 şi începerea construirii zidului din Berlin în 1961. La începutul anilor 1960, Reuters News Agency a fost printre primii care a introdus tehnică de calcul pentru înmagazinarea şi organizarea informaţilor jurnalistice şi comunicaţiile digitale pentru transmisia acestora. Începând cu anii 1970, în condiţiile schimbărilor de structură şi stil în transmisia ştirilor, Reuters şi-a diversificat şi ea profilul şi domeniile de activitate intrând între altele în domeniul infrastructurii pentru tranzacţii bancare şi financiare.

Întemeietorul companiei şi al dinastiei Reuter, Paul Julius a primit cetăţenia britanică în 1857 şi titlul de baron în 1871. În 1878 s-a retras din postul de director executiv al companiei şi a predat formal cârma fiului sau Herbert. A murit în 1898 în Franţa, şi este înmormântat la Londra. Firma Reuters s-a unit cu compania canadiană Thompson Group în 2008 şi operează acum sub numele de Thompson Reuters, având pe statul de plata 2500 de ziarişti şi 600 de fotojurnalişti în peste 200 de ţări. Manualul de jurnalism al lui Reuters este folosit ca referinţă pentru prezentarea corectă a ştirilor şi dezvăluirea intereselor relevante, pentru a menţine valorile integrităţii şi libertăţii pe care se bazează reputaţia lor de fiabilitate, acurateţe, viteză şi exclusivitate. Ultima supravieţuitoare a familiei fondatorilor, Marguerite, baroneasa de Reuter, a murit la vârstă de 96 de ani la 25 ianuarie 2009.

 

sursa imaginii http://www.itworld.com/article/2999536/facebook-revs-up-a-new-money-machine-to-tackle-emerging-markets.html

sursa imaginii http://www.itworld.com/article/2999536/facebook-revs-up-a-new-money-machine-to-tackle-emerging-markets.html

 

Să facem acum un salt în timp. Cum ne informăm – majoritatea dintre noi, astăzi, în legătură cu ceea ce se intampa în lume? Cifrele diferă şi nu sunt foarte de încredere, mai ales că fiecare numără altceva şi la un moment diferit de timp. În cursul anului 2016 au existat relatări după care 62% dintre americani citesc ştiri pe reţelele sociale, şi dintre aceştia 44% au ca sursă Facebook. O examinare mai atentă arată că în realitate doar 18% o fac în mod repetat, deci peisajul general este puţin mai nuanţat. Oricum ar fi însă, faptul că reţelele sociale şi în special Facebook au o influenţă uriaşă în informare, şi deci indirect în viaţa politică, economică, de divertisment a americanilor şi a cetăţenilor altor ţări este imposibil de contestat. Mai mult, această evoluţie spectaculoasă a dus la o criză adâncă a presei ‘profesioniste’ care s-a adăugat peste alte crize de natură economică legate de preţul hârtiei sau de diversificarea canalelor de publicitate. Săptămânalul ‘TIME’ şi cotidienele ‘New York Times’ şi ‘Wall Street Journal’ au anunţat noi concedieri din rândul ziariştilor şi redactorilor în lunile precedente. Din 2001 până în 2016 personalul editorial al presei tipărite a scăzut numeric la jumătate. Facebook valorează astăzi pe piaţă de 100 de ori mai mult decât ‘New York Times’. Marele ziar american, un simbol al presei democratice şi liberale americane din ultimii 165 de ani (apare neîntrerupt din 1851 – acelaşi an în care era înfiinţată agenţia Reuters) se află şi el într-un proces de schimbare, ediţiile digitale au din ce în ce mai multă importantă şi influenţă, colaboratorii tradiţionali sunt înlocuiţi cu editori cu experienţă în domeniile formatelor de comunicare internetică cum ar fi blogurile. Şi totuşi, veniturile din reclame ale lui NYT au scăzut în ultimul trimestru cu 7%.

 

sursa imaginii http://www.indiatvnews.com/business/india-facebook-investors-approves-to-give-mark-zuckerberg-full-control-335576

sursa imaginii http://www.indiatvnews.com/business/india-facebook-investors-approves-to-give-mark-zuckerberg-full-control-335576

 

Sunt aceste schimbări spre bine? Cred că trebuie să privim cu atenţie tendinţele pe termen lung. În primul rând trebuie menţionat că Mark Zuckerberg susţine că nu a dorit niciodată să între în competiţie cu presa sau cu oricare alţi creatori de conţinut. Cu alte cuvinte, dacă este să comparăm situaţia lui Facebook în 2017, ei ar fi mai degrabă echivalentul staţiilor şi cablurilor de telegraf din 1851, şi nu al agenţiilor de presă. Deocamdată cel puţin şi legislaţia americană este de acord cu această împărţire a responsabilităţilor. Secţiunea 230 a Legii americane ‘Communications Decency Act’ privind comunicaţiile, datând din 1996, prevede că “Niciun furnizor sau utilizator al unui serviciu informatic interactiv nu va fi tratat ca editor sau autor al oricărei informaţii furnizate de un alt furnizor de conţinut informativ”. Această prevedere legală este contestată astăzi de mulţi, şi apărată aprig (şi cu cheltuieli legale imense) de companii ca Facebook sau Google, căci îi absolvă de orice responsabilitate în legătură cu conţinutul informaţiei transmise prin intermediul aplicaţiilor lor. Chiar dacă legea va rămâne încă în vigoare o vreme nu trebuie uitat că orice legislaţie sau modul ei de aplicare se poate schimba, am văzut acest lucru întâmplându-se cu ‘neutralitatea reţelei’, şi că traficul internetic străbătând uneori transparent şi virtual frontierele face că şi legislaţia aplicabilă să fie diferită în ţări sau regiuni geografice diferite. Chiar în interiorul companiei sale (unde din 2016 are control aproape absolut) Zuckeberg a trebuit să facă faţă unor critici şi să accepte iniţiative care să verifice şi să controleze fenomenul ştirilor false (‘Fake News’). Deşi nu doreşte să se transforme în cenzor sau factor de decizie în legătură cu conţinutul informaţiei transmise pe Facebook, compania lui Zuckergerg a iniţiat din decembrie 2016 o iniţiativa de ‘fact-checking’ (control al faptelor) în care pentru prima dată în acest domeniu, Facebook se aliază cu organizaţii de presă şi comunicaţii cum sunt Associated Press, ABC News, Politifact, Snopes, şi Washington Post pentru a verifica exactitatea informaţiei trimise utilizatorilor pe canalul său de ştiri (‘news feed’). Poate fi o soluţie viabilă, mai ales că deciziile sau recomandările vor fi lăsate pe seama experţilor. Domeniul este extrem de dinamic şi de o mare importanţă în viaţa locuitorilor planetei, bălanţa între libertarea de informare şi necesitatea filtrării informaţiei incorecte este în mişcare permanentă. Va fi interesant de urmărit şi comentat.

 

 

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Dat fiind că ştirile de pe planeta noastră sunt cam confuze şi nu cine ştie ce optimiste, am decis să mă ocup în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD de câteva ştiri legate de explorarea spaţiului extraterestru. Nu numai că avem nevoie din când în când şi de ceva ştiri bune, dar au avut loc în ultimele săptămâni câteva evenimente semnificative care merită să fie menţionate şi discutate.

 

sursa imaginii https://www.space.com/37035-nasa-sun-mission-parker-solar-probe.html

sursa imaginii https://www.space.com/37035-nasa-sun-mission-parker-solar-probe.html

 

La 31 iulie 2018 (sau în septembrie 2018 după alte surse) va fi lansată de la Centrul Spaţial Kennedy de la Cape Canaveral, Florida Proba (sonda) Spaţială Parker. Costul proiectului este evaluat la 1 miliard şi jumătate de dolari şi scopul său principal este de a parcurge o distanţă de aproape 145 de milioane de kilometri ajungând după aproape două luni de călătorie la o distanţă de 6.1 milioane de mile de Soare. Această zonă aparţine anvelopei de gaze incandescente numită corona solară, în care temperaturile pot ajunge la 555 de mii de grade C, deşi proba Parker nu atinge decât zone mai ‘răcoroase’ unde temperaturile ating ‘numai’  1371 grade C. Scutul termic în grosime de 14 cm va menţine aparatura la temperatura camerei (pământene). Drumul va avea ca staţie intermediară orbita planetei Venus, a cărei forţă gravitaţională va fi folosită pentru a facilita apropierea de soare.

 

sursa imaginii https://astro.uchicago.edu/people/eugene-n-parker.php

sursa imaginii https://astro.uchicago.edu/people/eugene-n-parker.php

 

Numele probei spaţiale îl omagiază pe Eugene Parker, astrofizician şi profesor la Universitatea din Chicago, născut în 1927. Parker a fost cel care încă din anii 50 a dezvoltat teoria vânturilor solare şi a descris forma de spirală (numită ‘spirală Parker’) a câmpului solar magnetic. Corona solară în viziunea lui Parker este formată pe toată suprafaţa ei de ‘mini-flăcări’ incandescente, şi scopul misiunii spaţiale este de a verifica aceste teorii prin observaţii ‘la faţa locului’ şi de a încerca să găsească o explicaţie a faptului că temperatura coronei solare depăşeşte cu mult cea a suprafeţei soarelui însuşi (există mai multe teorii care încearcă să explice acest aparent paradox, dar nici una nu întruneşte consensul specialiştilor). Expediţia are o valoare ştiinţifică importantă pentru a înţelege ‘logica’ comportamentului solar, deoarece cele ce se întâmplă pe soare (furtunile electromagnetice pe termen scurt, evoluţia temperaturii astrului pe termen lung) au un impact direct uriaş asupra vieţii pe Terra. Pe plan ştiinţific, savanţii speră să obţine informaţii care să elucideze şi felul în care se comportă alte stele. În definitiv Soarele este steaua cea mai apropiată de noi, următoarea, Alpha Centauri, se află la 4.24 ani-lumină. Furtunile electromagnetice reprezintă un pericol imediat, un singur eveniment de acest gen ar putea produce pagube de peste 2 trilioane (2 mii de miliarde) de dolari doar în Statele Unite, deci investiţia considerabilă făcută cu proba Parker este justificabilă economic, chiar într-o perioadă în care programele spaţiale guvernamentale sunt supuse reducerilor de buget.

 

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/could-tiny-fusion-rockets-revolutionize-spaceflight/

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/could-tiny-fusion-rockets-revolutionize-spaceflight/

 

Energia solară are ca sursă principala reacţiile nucleare de fuziune. Mecanismul acestora este cunoscut şi verificat experimental de câteva decenii, dar până în prezent nu a putut fi proiectat un reactor care să genereze mai multă energie decât cea consumată pentru a declanşa reacţia. În plus, dimensiunile acestor reactoare sunt uriaşe. Se pare că această situaţie se va schimba în viitorul apropiat, dacă dăm crezare unui articol publicat recent de cunoscuta revista Scientific American. Compania Princeton Satellite Systems din Plainsboro, New Jersey, un subcontractor al lui NASA, are în pregătire reactoare nucleare de mici dimensiuni, care pot fi asamblate în spaţiul cosmic, şi pot fi în continuare folosite pentru acţionarea rachetelor spaţiale, a echipamentelor robotice care vor fi folosite în explorarea altor planete (cum ar fi Marte), sau pentru schimbarea traiectoriei asteroizilor care ameninţă să lovească (cu consecinţe potenţial catastrofale) Pământul. Reactoarele de fuziune pe care le dezvoltă Princeton Satellite Systems utilizează unde radio de frecvenţe joase pentru a încălzi un amestec de deuteriu şi heliu-3 şi câmpuri magnetice pentru a închide plasma rezultată într-un tub de formă inelară. Deuteriul este alcătuit din atomi de hidrogen care au fiecare un neutron suplimentar, heliul-3 este format din atomi de heliu din care din fiecare lipseşte un neutron şi plasma este starea de agregare a materiei găsită în stele, fulgere şi lămpile de neon.

 

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/06/cosmic-discoveries-fuel-fight-universes-beginnings/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/06/cosmic-discoveries-fuel-fight-universes-beginnings/

 

Noutăţi (dacă ne putem exprima aşa) au fost publicate recent de revista şi site-ul WIRED (preluate din Quanta Magazine) în domeniul istoriei naşterii universului şi a fenomenelor fizice care au avut loc la începuturile sale. Progresele în această direcţie se datorează avansurilor înregistrate în observaţiile spaţiale de telescoapele terestre (cum ar fi Subaru din Hawaii, sau cel din Tenerife) sau de cele spaţiale (Hubble actualmente, şi de anul viitor şi Telescopul Spaţial James Webb în pregătire acum la Goddard Space Flight Center al lui NASA). Acestea sunt concepute pentru a capta lumina primelor galaxii care s-au format în universul timpuriu. Putem descrie tehnologia folosită de această generaţie de aparate ca utilizând galaxiile îndepărtate şi găurile de materie neagră care nu erau vizibile până acum ca pe nişte uriaşe lentile cosmice prin care devin vizibile ceaţa cosmică primordială care a urmat începuturilor Universului şi primele galaxii formate după aceea. Cele câteva zeci de zone uriaşe de materie întunecată recent observate au fost evaluate acum ca având o vârstă cu sute de milioane de ani mai mare decât estimările iniţiale, ceea ce împinge la noi valori vârsta evaluată a Universului nostru. Noile rezultate nu au încă o explicaţie care să întrunească consensul astro-fizicienilor, dar una dintre teoriile posibile este că în primii 380 de mii de ani după Big Bang universul era aşa de fierbinte încât nici măcar atomii nu existau, abia după aceea protonii şi electronii s-au răcit suficient permiţând formarea primilor atomi de hidrogen, care în timp (adică în milioanele de ani care au urmat) au format primele sisteme stelare şi galaxii. Multitudinea acestora a permis un proces de ‘re-ionizare’ care a absorbit lumina, dând naştere ‘găurilor negre’ şi combinaţiei alternante în spaţiu şi timp a luminii şi întunericului, care caracterizează evoluţia universului de atunci încoace.

 

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/for-first-time-einsteins-relativity-used-to-weigh-a-star/

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/for-first-time-einsteins-relativity-used-to-weigh-a-star/

 

Rezultatele unei alte experienţe la care a participat telescopul spaţial Hubble au fost relatate într-un articol publicat acum câteva săptămâni de revista SPACE. Este vorba despre folosirea uneia dintre descoperirile lui Einstein legate de teoria relativităţii în calcularea greutăţii unei stele. Cum cântărim o stea? Tehnica se bazează pe aplicarea în practică a fenomenului de curbură gravitaţională a spaţiului descris de Einstein acum exact o sută de ani. Datorită acestui fenomen lumina nu se propagă în linie dreapta cum s-ar întâmpla într-un spaţiu cartezian, ci este deviată (curbată) sub influenţa masei gravitaţionale a stelelor. Măsurarea în timp a deviatiei între poziţia aparenţă şi poziţia reală a stelei Stein 2051-B care se află la o distanţă de 18 ani lumină de Pământ a permis evaluarea masei acesteia la 68% din masa Soarelui. Cum această stea este un ‘pitic alb’, adică se află într-o fază mai avansată în ciclul de viaţă al stelelor, astrofizicienii evaluează că masa stelei care a fost odată Stein 2051-B era de 2.3 ori mai mare decât masa Soarelui nostru.

 

sursa fotografiei https://www.amazon.co.uk/Hello-this-planet-Earth-International/dp/1780897154

sursa fotografiei https://www.amazon.co.uk/Hello-this-planet-Earth-International/dp/1780897154

 

Închei cu un semnal editorial. Astronautul britanic Tim Peake a petrecut jumătate de an în spaţiu între 15 decembrie 2015 şi 18 iunie 2016. Între alte activităţi ştiinţifice a avut timp să alerge în spaţiu în paralel cu participanţii pământeni cursa de maraton de la Londra din aprilie 2016. Recent a apărut cartea sa ‘Hello, is this planet Earth?’ o impresionantă colecţie a 150 de fotografii ale Pământului făcute de pe Staţia Spaţială Internaţională. Niciodată parcă, Terra nu a fost aşa de frumoasă.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Îmi amintesc o discuţie la care am asistat, purtată acum vreo două decenii, poate puţin mai mult, în birourile companiei de hi-tech în care lucram. Compania trecea printr-una din acele schimbări de identitate rezultate din procesele de ‘Merge and Acquisitions’ (M&A) foarte uzuale în branşă, în care companii mai mari cumpără companii mai mici pentru tehnologiile acestora, sau pentru clientelă şi acces la noi pieţe de desfacere, sau companii cu profiluri şi expertize care se completează unele pe celalalalte se unesc pentru a forma o companie nouă. Invitasem un expert în ‘identitate corporatistă’ (există o asemenea expertiză!) şi acesta ne explica rolul esenţial al semnelor grafice care ajung să reprezinte companiile şi produsele lor în ochii consumatorilor. Simbolistica corporatistă nu este de altfel o disciplină complet nouă, litera ‘M’ rotunjită a simbolizat pentru consumatori burgerii lui MacDonalds mult înainte ca ‘f’-ul lui Facebook să însemne ‘reţele sociale’. La modă în acea perioadă erau săgeţile (neapărat spre dreapta, de preferinţă în sus, dar niciodată spre stânga sau în jos!) şi Cercul. Chiar am lucrat şi eu o vreme la o companie al cărei simbol era un cerc roşu.

 

  sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/

 

Cercul este şi simbolul şi numele companiei care apare în filmul “The Circle” (“Cercul”) regizat de James Ponsoldt, inspirat de cartea cu acelaşi nume a lui Dave Eggers, cu Emma Watson în rolul principal şi Tom Hanks într-un rol cheie secundar. Câteva cuvinte despre principalii realizatori ai filmului. Născut în 1978 în Georgia, James Ponsoldt nu este foarte cunoscut. Acesta este al cincilea său film, dar primul pentru marile studiouri şi cu actori foarte cunoscuţi în rolurile principale. Filmele sale precedente aparţineau categoriei ‘indie’ (independente, realizate de studiouri mici), trei dintre ele au fost prezentate la festivalul major al genului care are loc în fiecare an la Sundance în luna ianuarie, şi se ocupau de teme romantice sau de problemele adolescenţilor. Dave Eggers în schimb este un nume destul de cunoscut în literatura şi publicistica americană, articolele şi cărţile sale abordând teme sociale, legate de actualitatea imediată. Cartea “The Circle” din care s-a inspirat filmul (al cărui co-scenarist a fost Eggers) este primul său succes de public. Emma Watson a devenit celebră întruchipând-o pe Hermione în seria ‘Harry Potter’ şi şi-a consolidat recent statutul de vedetă jucând rolul Belle din ultima versiune cinematografică a clasicului “Frumoasa şi Bestia”. Tom Hanks nu are nevoie de nici o prezentare.

 

(sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm2659976448)

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm2659976448

 

“Cercul” din romanul lui Eggers şi filmul lui Ponsoldt este numele unei companii din Silicon Valley, o poveste de succes imaginară dar în care recunoaştem cu uşurinţă profilul, structura şi modul de a opera al unor giganţi ai industriei hi-tech cum ar fi Google, Apple sau Facebook. “Cercul” este însă mai mult decât un nume, este şi un concept pe care se bazează întreg ecosistemul format din produsele companiei. Întreaga lume este conectată la “Cerc”. Utilizatorii au acces nelimitat la informaţie, dar şi informaţia despre utilizatori este fără limită şi accesibilă tuturor. Compania are un succes enorm, peste 80% din întreaga populaţie a Americii şi procente însemnate din populaţia lumii fac parte din “Cerc”. Atât de omniprezentă este compania, încât o propunere de a transformă sistemul de vot american în sistem obligatoriu, bazat pe înrolarea (tot obligatorie) a tuturor cetăţenilor în rândul clienţilor companiei nu pare de loc deplasată. În definitiv “Knowing is Good. Knowing Everything is Better.” – “A cunoaşte este bine. A cunoaşte totul este şi mai bine”. Aşa sună unul dintre sloganurile companiei. Oare?

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm1570374912

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm1570374912

 

Cercul este o formă geometrică perfectă şi perfecţiunea sa îi atrage pe creatorii de simboluri identitare. Dar cercul este şi o formă geometrică închisă, oricât de mare ar fi raza sa. Cercul este o formă geometrică simetrică şi aparent democratică, dar are un centru, şi dacă centrul nu joacă după aceleaşi reguli ca punctele echidistante de pe circumferinţă, atunci democraţia este doar aparentă. Cititorii rubricii CHANGE.WORLD vor recunoaşte în problematica filmului teme familiare. Una dintre ele, cea principala, este echilibrul între avantajele comunicării permanente şi riscurile acesteia pentru siguranţa informaţiei şi protejarea vieţilor private ale utilizatorilor reţelei Internet. Lui Mae Holland, eroina filmului i se întâmplă lucruri aparent minunate după ce reuşeşte să se angajeze la una dintre firmele cele mai prestigioase din Valea Siliconului. Muncă este interesantă, i se oferă asigurare medicală permanentă (adică 24 de ore din 24 şi complet monitorizată) nu numai ei ci şi tatălui său suferind de o boală degenerativă în evoluţie pe care nu îşi putea permite material să o trateze, devine parte nu numai dintr-o companie dar şi dintr-un sistem de relaţii complex care la un moment dat îi salvează viaţă, poate contribui şi simte că poate schimba lumea în bine. Care este însă preţul acestor avantaje şi realizări? Abandonarea completă a oricărei intimităţi, expunerea vieţii personale, a familiei, a prietenilor unei supravegheri permanente. O întâlnire cu amplificare exponenţială între o reţea socială (din nou Facebook pare modelul cel mai apropiat) şi ‘Truman Show’, filmul în care Jim Carey îşi trăieşte viaţa ca un ‘reality show’ vizionat de întreaga planetă.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm338572800

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm338572800

 

Tema secundară dar nu mai puţin acută şi actuală a filmului este cea a vieţii sub presiune permanentă în mediul corporatist. Poziţii precum cea în care reuşeşte să se angajeze eroina filmului după un interviu neconvenţional şi nemilos care mi s-a părut a fi una dintre cele mai bune scene ale filmului, sunt dintre acele locuri visate de aproape orice locuitor al acestei zone de mare densitate a tehnologiilor avansate din California, şi de aproape orice inginer, programator, expert în domeniile calculatoarelor şi comunicaţiilor din lume. Se cer celui care a ajuns în această poziţie nu numai calităţi profesionale remarcabile, dar şi un tip special de relaţii cu colegii de lucru, cu care se află în echipă dar şi în permenta competiţie. Viaţa celui care lucrează în acest mediu se contopeşte cu viaţa companiei, frontierele între viaţa particulară şi cea profesională sunt şterse, şi ca ore de lucru, şi ca priorităţi. Înţelegerea scopurilor economice şi sociale ale companiei, adeziunea personală şi sprijinirea acestora prin faptă par cu atât mai paradoxale cu cât cei mai mulţi dintre experţii din domeniu nu rămân cu aceeaşi companie mai mult decât câţiva ani. Chiar dacă reuşesc, chiar dacă şi-au creat o carieră plină de realizări profesionale şi avansări, ei vor schimba locul de muncă peste câţiva ani, uneori traversând stradă la unul dintre competitori, sau căutând noi căi de a-şi diversifica palmaresul personal şi a evita să fie consideraţi ‘plafonaţi’. Apropos, această abordare este foarte diferită la companiile americane în comparaţie cu cele japoneze de pildă, unde este cerută o adeziune similară cu scopurile companiei, dar în care este apreciată loialitatea şi stabilitatea, şi în care de multe ori compania în care începe cariera unui expert este şi cea de la care el (mai rar ea, în Japonia) iese la pensie.

“The Circle” s-a bucurat până acum de o primire destul de rece din partea criticii. Am şi eu destul de multe observaţii în legătură cu viziunea regizorală care mi s-a părut prea plată, ratând ocazia de a crea o imagine vizuală expresivă pe măsura ambianţei pe care o descrie, şi despre unele scene şi personaje secundare care caricaturizează prea gros aspecte reale din viaţa corporatistă. În liniile sale principale însă “The Circle” mi-a plăcut. Emma Watson a fost excelentă – ambiţioasă dar vulnerabilă, gata să-şi asume riscuri personale dar nu şi să-şi trădeze idealurile. Tom Hanks schiţează în câteva tuşe imaginea creatorului de industrie după modelul marilor nume din hi-tech, inclusiv complexitatea rolului de leader, de factor de schimbare, dar şi aspectele întunecate legate de scopurile mediilor de afaceri care în cele din urmă trebuie să genereze profit. Filmul evita să ia poziţii clare, spectatorii sunt lăsaţi să îşi formeze propriile lor opinii şi cred că asta este bine, deoarece problemele aduse în discuţie sunt probleme complexe, care nu au toate un singur răspuns ne-echivoc, sau cărora li se caută încă răspunsurile.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Folosind o exprimare care sună mai bine în limba engleză sau mai bine zis nu i-am găsit eu un echivalent potrivit în limba română ‘Alien 6 hit the screens’. Este vorba desigur despre ‘Alien: Covenant’ (‘Legământul’), al şaselea film din seria începută în 1979 cu filmul regizat de Ridley Scott având-o în rolul principal pe Sigourney Weaver. Eroina sa, ofiţerul Ellen Ripley, se confruntă cu o formă de viaţă extra-terestră pe care nava ei spaţială o aduce la întoarcerea dintr-o explorare interstelară, un monstru înfricoşător fabricat din materialele din care sunt alcătuite cele mai cumplite coşmaruri.

 

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

 

O mare parte din succesul seriei se datorează viziunii grafice create de artistul elveţian H.R. Giger (1940 – 2014). Celor care se află în sud-vestul Elveţiei le recomand o vizită la muzeul care îi este dedicat în castelul de la Gruyere. Pe un promotoriu de unde se poate admira peisajul lacului cu acelaşi nume, se află o fortăreaţa construită în perioada medievală, interesantă în sine, şi în ea muzeul care cuprinde opere grafice, sculpturi, tatuaje, modele folosite în filmele pentru care Giger a creat monştri săi, hibrizi de inspiraţie gotic-erotică. Pentru relaxare puteţi vizita după aceea faimoasa fabrică de brânzeturi din Gruyere şi fabrica de ciocolată Maison Cailler, două dintre atracţiile gastronomice ale Elveţiei.

 

sursa imaginii http://www.myswitzerland.com/en-il/hr-giger-museum.html

sursa imaginii http://www.myswitzerland.com/en-il/hr-giger-museum.html

 

Ridely Scott a revenit la regizarea seriei ‘Alien’ în 2012, cu prima dintre cele două ‘prequels’, a doua fiind filmul lansat acum. Între timp îşi încercaseră forţele fără a atinge acelaşi succes regizori consacraţi precum James Cameron şi David Fincher. Nu am văzut încă filmul ultim, aşa încât nu mă pot pronunţa în legătură cu el. Ceea ce pot spune este că întreaga serie abordează întâlnirea posibilă dintre omenire şi civilizaţiile extra-terestre din perspectiva pe care o voi numi a ‘pesimistului’. Extratereştri sunt fiinţe care trebuie suspectate din start, trebuie să fim precauţi căci ei pot fi periculoşi, pot încerca să domine sau chiar să distrugă omenirea, râvnesc la resursele planetei şi la trupurile noastre, pot fi dictatori, sau chiar monştri. Cu alte cuvine, o reflectare a propriilor noastre temeri. Literatura şi cinematografia ştiinţifico-fantastice au transmis şi extins această abordare de la lucrări clasice precum ‘Războiul lumilor’ al lui H.G. Wells până la recentul film ‘Life’ regizat de Daniel Espinosa despre care am scris şi în rubrica CHANGE.WORLD acum câteva săptămâni.

 

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

 

Viziunea pesimistului nu este însă singura posibilă. O carte semnată de Jim Al-Khalili, profesor de fizică teoretică la Universitatea Surrey, care a fost recenzată de curând de Sarah Begley în TIME Magazine, include o colecţie de opinii ale unora dintre cei mai reputaţi oameni de ştiinţă care activează în domeniile astronomiei, astrobiologiei şi căutării contactului cu civilizaţii extratereste, conform căreia viziunea pesimistă nu este nici măcar probabilă. Iată câteva dintre miturile tezei pesimiste şi argumentele conform cărora temerile nu sunt justificate:

- Extratereştrii vor să ne mănânce! Câteva dintre filmele de groază îi reprezintă pe extratereştri ca pe nişte monştri înfometaţi, care pentru a supravieţui trebuie să înghită fiinţele omeneşti (de obicei vii, crude, şi fără prea multe fasoane de artă culinară), şi în unele variante chiar să le crească în ferme (precum fermele noastre de creştere a vacilor sau găinilor). În realitate, noi oamenii suntem o specie greu de digerat, pentru a asimila corpul omenesc şi a extrage din el elementele nutritive, ar trebui că extratereştii să aibă un sistem digestiv extrem de sofisticat, şi o structura biochimică similară cu a noastră. Puţin probabil.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Species_(film)

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Species_(film)

 

- Extratereştrii sunt potenţiali agresori sexuali, care vor să se cupleze cu noi pentru a crea fiinţe hibride! Tema apare şi în Alien 6, şi în seria ‘Species’ având-o ca actriţa principală pe Natasha Henstrige, şi în alte filme ale genului. În realitate, structura genetică umană este aşa de singulară, încât naşterea de hibrizi nu este posibilă nici măcar din relaţiile cu rudele noastre cele mai apropiate în lanţul evolutionar, cimpanzeii.

- Extratereştrii seamănă cu noi! Şansă că extratereştrii să fie asemănători oamenilor, fiinţe bipede cu o formă a corpului aproape complet simetrică, este foarte redusă. Felul în care arată oamenii este rezultatul unui lanţ de evenimente în evoluţie care are o probabilitate foarte scăzută de a se replica în altă parte a universului. S-ar putea că tocmai aici opere de ficţiune că ‘Războiul lumilor’ sau mai recentul film ‘Arrival’ în care extratereştri seamănă mai degrabă a caracatiţe decât a bipezi (fie ei şi verzi), să fie mai aproape în a ghici cum arată formele de viaţă inteligentă din alte părţi ale universului.

 

sursa imaginii http://spectrum.ieee.org/robotics/space-robots

sursa imaginii http://spectrum.ieee.org/robotics/space-robots

 

- Primii cu care vom veni în contact vor fi fiinţe vii! Dacă legile fizicii sunt universale, extratereştrii se confruntă cu aceleaşi limitări tehnologice şi temporale cu care se confruntă şi omenirea, care nu permit călătoria la mare distanţă a organismelor vii, nu în cadrul aceleiaşi generaţii în orice caz. Oricum ar fi, zborurile interspatiale ale fintelor inteligente vor fi pregătite de zboruri nepopulate, foarte posibil acţionate de roboţi, a căror formă şi structură nu va fi neapărat asemănătoare cu a organismelor care i-au creat. S-ar putea, este chiar foarte probabil deci, că pe ei să-i întâlnim primii.

- Extratereştrii ne vor fura apa şi mineralele! Apa lichidă se găseşte din belşug pe suprafaţă pământului, dar nu este uşor de transportat sub această formă. Mult mai la îndemână este apa de pe sateliţii de gheaţă a unor planete ca Jupiter de exemplu. Cu mineralele este şi mai dificil – ele trebuie descoperite şi apoi extrase din pământ, în concentraţii care nu le fac uşor de prelucrat. Mult mai accesibili şi mai uşor de minerit sunt asteroizii.

În concluzie, temerile noastre sunt foarte probabil fără motiv. Sunt mult mai multe şanse ca cei cu care ne vom întâlni, deşi arată foarte diferit de noi şi deşi s-ar putea să-şi trimită întâi emisarii cibernetici înainte de veni să ne viziteze în persoană, să aibă ca principale scopuri cunoaşterea şi dorinţa de a comunica, colabora, şi schimba paşnic idei, tehnologii, resurse cu alte civilizaţii. Revenind la limba engleză, cuvântul ‘alien’ are şi semnificaţia de ‘extraterestru’ dar şi identifică mai generic ‘străinii’ – cei care arată altfel şi se comportă altfel, chiar trăind între noi sau lângă noi. Imigranţii de exemplu. Minorităţile de exemplu. Este bine să fim precauţi, dar nu trebuie să ne temem de ei. ‘Do not fear the aliens!’

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Next Page »