change.world


Îmi amintesc o discuţie la care am asistat, purtată acum vreo două decenii, poate puţin mai mult, în birourile companiei de hi-tech în care lucram. Compania trecea printr-una din acele schimbări de identitate rezultate din procesele de ‘Merge and Acquisitions’ (M&A) foarte uzuale în branşă, în care companii mai mari cumpără companii mai mici pentru tehnologiile acestora, sau pentru clientelă şi acces la noi pieţe de desfacere, sau companii cu profiluri şi expertize care se completează unele pe celalalalte se unesc pentru a forma o companie nouă. Invitasem un expert în ‘identitate corporatistă’ (există o asemenea expertiză!) şi acesta ne explica rolul esenţial al semnelor grafice care ajung să reprezinte companiile şi produsele lor în ochii consumatorilor. Simbolistica corporatistă nu este de altfel o disciplină complet nouă, litera ‘M’ rotunjită a simbolizat pentru consumatori burgerii lui MacDonalds mult înainte ca ‘f’-ul lui Facebook să însemne ‘reţele sociale’. La modă în acea perioadă erau săgeţile (neapărat spre dreapta, de preferinţă în sus, dar niciodată spre stânga sau în jos!) şi Cercul. Chiar am lucrat şi eu o vreme la o companie al cărei simbol era un cerc roşu.

 

  sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/

 

Cercul este şi simbolul şi numele companiei care apare în filmul “The Circle” (“Cercul”) regizat de James Ponsoldt, inspirat de cartea cu acelaşi nume a lui Dave Eggers, cu Emma Watson în rolul principal şi Tom Hanks într-un rol cheie secundar. Câteva cuvinte despre principalii realizatori ai filmului. Născut în 1978 în Georgia, James Ponsoldt nu este foarte cunoscut. Acesta este al cincilea său film, dar primul pentru marile studiouri şi cu actori foarte cunoscuţi în rolurile principale. Filmele sale precedente aparţineau categoriei ‘indie’ (independente, realizate de studiouri mici), trei dintre ele au fost prezentate la festivalul major al genului care are loc în fiecare an la Sundance în luna ianuarie, şi se ocupau de teme romantice sau de problemele adolescenţilor. Dave Eggers în schimb este un nume destul de cunoscut în literatura şi publicistica americană, articolele şi cărţile sale abordând teme sociale, legate de actualitatea imediată. Cartea “The Circle” din care s-a inspirat filmul (al cărui co-scenarist a fost Eggers) este primul său succes de public. Emma Watson a devenit celebră întruchipând-o pe Hermione în seria ‘Harry Potter’ şi şi-a consolidat recent statutul de vedetă jucând rolul Belle din ultima versiune cinematografică a clasicului “Frumoasa şi Bestia”. Tom Hanks nu are nevoie de nici o prezentare.

 

(sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm2659976448)

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm2659976448

 

“Cercul” din romanul lui Eggers şi filmul lui Ponsoldt este numele unei companii din Silicon Valley, o poveste de succes imaginară dar în care recunoaştem cu uşurinţă profilul, structura şi modul de a opera al unor giganţi ai industriei hi-tech cum ar fi Google, Apple sau Facebook. “Cercul” este însă mai mult decât un nume, este şi un concept pe care se bazează întreg ecosistemul format din produsele companiei. Întreaga lume este conectată la “Cerc”. Utilizatorii au acces nelimitat la informaţie, dar şi informaţia despre utilizatori este fără limită şi accesibilă tuturor. Compania are un succes enorm, peste 80% din întreaga populaţie a Americii şi procente însemnate din populaţia lumii fac parte din “Cerc”. Atât de omniprezentă este compania, încât o propunere de a transformă sistemul de vot american în sistem obligatoriu, bazat pe înrolarea (tot obligatorie) a tuturor cetăţenilor în rândul clienţilor companiei nu pare de loc deplasată. În definitiv “Knowing is Good. Knowing Everything is Better.” – “A cunoaşte este bine. A cunoaşte totul este şi mai bine”. Aşa sună unul dintre sloganurile companiei. Oare?

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm1570374912

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm1570374912

 

Cercul este o formă geometrică perfectă şi perfecţiunea sa îi atrage pe creatorii de simboluri identitare. Dar cercul este şi o formă geometrică închisă, oricât de mare ar fi raza sa. Cercul este o formă geometrică simetrică şi aparent democratică, dar are un centru, şi dacă centrul nu joacă după aceleaşi reguli ca punctele echidistante de pe circumferinţă, atunci democraţia este doar aparentă. Cititorii rubricii CHANGE.WORLD vor recunoaşte în problematica filmului teme familiare. Una dintre ele, cea principala, este echilibrul între avantajele comunicării permanente şi riscurile acesteia pentru siguranţa informaţiei şi protejarea vieţilor private ale utilizatorilor reţelei Internet. Lui Mae Holland, eroina filmului i se întâmplă lucruri aparent minunate după ce reuşeşte să se angajeze la una dintre firmele cele mai prestigioase din Valea Siliconului. Muncă este interesantă, i se oferă asigurare medicală permanentă (adică 24 de ore din 24 şi complet monitorizată) nu numai ei ci şi tatălui său suferind de o boală degenerativă în evoluţie pe care nu îşi putea permite material să o trateze, devine parte nu numai dintr-o companie dar şi dintr-un sistem de relaţii complex care la un moment dat îi salvează viaţă, poate contribui şi simte că poate schimba lumea în bine. Care este însă preţul acestor avantaje şi realizări? Abandonarea completă a oricărei intimităţi, expunerea vieţii personale, a familiei, a prietenilor unei supravegheri permanente. O întâlnire cu amplificare exponenţială între o reţea socială (din nou Facebook pare modelul cel mai apropiat) şi ‘Truman Show’, filmul în care Jim Carey îşi trăieşte viaţa ca un ‘reality show’ vizionat de întreaga planetă.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm338572800

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm338572800

 

Tema secundară dar nu mai puţin acută şi actuală a filmului este cea a vieţii sub presiune permanentă în mediul corporatist. Poziţii precum cea în care reuşeşte să se angajeze eroina filmului după un interviu neconvenţional şi nemilos care mi s-a părut a fi una dintre cele mai bune scene ale filmului, sunt dintre acele locuri visate de aproape orice locuitor al acestei zone de mare densitate a tehnologiilor avansate din California, şi de aproape orice inginer, programator, expert în domeniile calculatoarelor şi comunicaţiilor din lume. Se cer celui care a ajuns în această poziţie nu numai calităţi profesionale remarcabile, dar şi un tip special de relaţii cu colegii de lucru, cu care se află în echipă dar şi în permenta competiţie. Viaţa celui care lucrează în acest mediu se contopeşte cu viaţa companiei, frontierele între viaţa particulară şi cea profesională sunt şterse, şi ca ore de lucru, şi ca priorităţi. Înţelegerea scopurilor economice şi sociale ale companiei, adeziunea personală şi sprijinirea acestora prin faptă par cu atât mai paradoxale cu cât cei mai mulţi dintre experţii din domeniu nu rămân cu aceeaşi companie mai mult decât câţiva ani. Chiar dacă reuşesc, chiar dacă şi-au creat o carieră plină de realizări profesionale şi avansări, ei vor schimba locul de muncă peste câţiva ani, uneori traversând stradă la unul dintre competitori, sau căutând noi căi de a-şi diversifica palmaresul personal şi a evita să fie consideraţi ‘plafonaţi’. Apropos, această abordare este foarte diferită la companiile americane în comparaţie cu cele japoneze de pildă, unde este cerută o adeziune similară cu scopurile companiei, dar în care este apreciată loialitatea şi stabilitatea, şi în care de multe ori compania în care începe cariera unui expert este şi cea de la care el (mai rar ea, în Japonia) iese la pensie.

“The Circle” s-a bucurat până acum de o primire destul de rece din partea criticii. Am şi eu destul de multe observaţii în legătură cu viziunea regizorală care mi s-a părut prea plată, ratând ocazia de a crea o imagine vizuală expresivă pe măsura ambianţei pe care o descrie, şi despre unele scene şi personaje secundare care caricaturizează prea gros aspecte reale din viaţa corporatistă. În liniile sale principale însă “The Circle” mi-a plăcut. Emma Watson a fost excelentă – ambiţioasă dar vulnerabilă, gata să-şi asume riscuri personale dar nu şi să-şi trădeze idealurile. Tom Hanks schiţează în câteva tuşe imaginea creatorului de industrie după modelul marilor nume din hi-tech, inclusiv complexitatea rolului de leader, de factor de schimbare, dar şi aspectele întunecate legate de scopurile mediilor de afaceri care în cele din urmă trebuie să genereze profit. Filmul evita să ia poziţii clare, spectatorii sunt lăsaţi să îşi formeze propriile lor opinii şi cred că asta este bine, deoarece problemele aduse în discuţie sunt probleme complexe, care nu au toate un singur răspuns ne-echivoc, sau cărora li se caută încă răspunsurile.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Folosind o exprimare care sună mai bine în limba engleză sau mai bine zis nu i-am găsit eu un echivalent potrivit în limba română ‘Alien 6 hit the screens’. Este vorba desigur despre ‘Alien: Covenant’ (‘Legământul’), al şaselea film din seria începută în 1979 cu filmul regizat de Ridley Scott având-o în rolul principal pe Sigourney Weaver. Eroina sa, ofiţerul Ellen Ripley, se confruntă cu o formă de viaţă extra-terestră pe care nava ei spaţială o aduce la întoarcerea dintr-o explorare interstelară, un monstru înfricoşător fabricat din materialele din care sunt alcătuite cele mai cumplite coşmaruri.

 

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

 

O mare parte din succesul seriei se datorează viziunii grafice create de artistul elveţian H.R. Giger (1940 – 2014). Celor care se află în sud-vestul Elveţiei le recomand o vizită la muzeul care îi este dedicat în castelul de la Gruyere. Pe un promotoriu de unde se poate admira peisajul lacului cu acelaşi nume, se află o fortăreaţa construită în perioada medievală, interesantă în sine, şi în ea muzeul care cuprinde opere grafice, sculpturi, tatuaje, modele folosite în filmele pentru care Giger a creat monştri săi, hibrizi de inspiraţie gotic-erotică. Pentru relaxare puteţi vizita după aceea faimoasa fabrică de brânzeturi din Gruyere şi fabrica de ciocolată Maison Cailler, două dintre atracţiile gastronomice ale Elveţiei.

 

sursa imaginii http://www.myswitzerland.com/en-il/hr-giger-museum.html

sursa imaginii http://www.myswitzerland.com/en-il/hr-giger-museum.html

 

Ridely Scott a revenit la regizarea seriei ‘Alien’ în 2012, cu prima dintre cele două ‘prequels’, a doua fiind filmul lansat acum. Între timp îşi încercaseră forţele fără a atinge acelaşi succes regizori consacraţi precum James Cameron şi David Fincher. Nu am văzut încă filmul ultim, aşa încât nu mă pot pronunţa în legătură cu el. Ceea ce pot spune este că întreaga serie abordează întâlnirea posibilă dintre omenire şi civilizaţiile extra-terestre din perspectiva pe care o voi numi a ‘pesimistului’. Extratereştri sunt fiinţe care trebuie suspectate din start, trebuie să fim precauţi căci ei pot fi periculoşi, pot încerca să domine sau chiar să distrugă omenirea, râvnesc la resursele planetei şi la trupurile noastre, pot fi dictatori, sau chiar monştri. Cu alte cuvine, o reflectare a propriilor noastre temeri. Literatura şi cinematografia ştiinţifico-fantastice au transmis şi extins această abordare de la lucrări clasice precum ‘Războiul lumilor’ al lui H.G. Wells până la recentul film ‘Life’ regizat de Daniel Espinosa despre care am scris şi în rubrica CHANGE.WORLD acum câteva săptămâni.

 

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

sursa imaginii https://www.amazon.com/Aliens-Worlds-Leading-Scientists-Extraterrestrial/

 

Viziunea pesimistului nu este însă singura posibilă. O carte semnată de Jim Al-Khalili, profesor de fizică teoretică la Universitatea Surrey, care a fost recenzată de curând de Sarah Begley în TIME Magazine, include o colecţie de opinii ale unora dintre cei mai reputaţi oameni de ştiinţă care activează în domeniile astronomiei, astrobiologiei şi căutării contactului cu civilizaţii extratereste, conform căreia viziunea pesimistă nu este nici măcar probabilă. Iată câteva dintre miturile tezei pesimiste şi argumentele conform cărora temerile nu sunt justificate:

- Extratereştrii vor să ne mănânce! Câteva dintre filmele de groază îi reprezintă pe extratereştri ca pe nişte monştri înfometaţi, care pentru a supravieţui trebuie să înghită fiinţele omeneşti (de obicei vii, crude, şi fără prea multe fasoane de artă culinară), şi în unele variante chiar să le crească în ferme (precum fermele noastre de creştere a vacilor sau găinilor). În realitate, noi oamenii suntem o specie greu de digerat, pentru a asimila corpul omenesc şi a extrage din el elementele nutritive, ar trebui că extratereştii să aibă un sistem digestiv extrem de sofisticat, şi o structura biochimică similară cu a noastră. Puţin probabil.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Species_(film)

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Species_(film)

 

- Extratereştrii sunt potenţiali agresori sexuali, care vor să se cupleze cu noi pentru a crea fiinţe hibride! Tema apare şi în Alien 6, şi în seria ‘Species’ având-o ca actriţa principală pe Natasha Henstrige, şi în alte filme ale genului. În realitate, structura genetică umană este aşa de singulară, încât naşterea de hibrizi nu este posibilă nici măcar din relaţiile cu rudele noastre cele mai apropiate în lanţul evolutionar, cimpanzeii.

- Extratereştrii seamănă cu noi! Şansă că extratereştrii să fie asemănători oamenilor, fiinţe bipede cu o formă a corpului aproape complet simetrică, este foarte redusă. Felul în care arată oamenii este rezultatul unui lanţ de evenimente în evoluţie care are o probabilitate foarte scăzută de a se replica în altă parte a universului. S-ar putea că tocmai aici opere de ficţiune că ‘Războiul lumilor’ sau mai recentul film ‘Arrival’ în care extratereştri seamănă mai degrabă a caracatiţe decât a bipezi (fie ei şi verzi), să fie mai aproape în a ghici cum arată formele de viaţă inteligentă din alte părţi ale universului.

 

sursa imaginii http://spectrum.ieee.org/robotics/space-robots

sursa imaginii http://spectrum.ieee.org/robotics/space-robots

 

- Primii cu care vom veni în contact vor fi fiinţe vii! Dacă legile fizicii sunt universale, extratereştrii se confruntă cu aceleaşi limitări tehnologice şi temporale cu care se confruntă şi omenirea, care nu permit călătoria la mare distanţă a organismelor vii, nu în cadrul aceleiaşi generaţii în orice caz. Oricum ar fi, zborurile interspatiale ale fintelor inteligente vor fi pregătite de zboruri nepopulate, foarte posibil acţionate de roboţi, a căror formă şi structură nu va fi neapărat asemănătoare cu a organismelor care i-au creat. S-ar putea, este chiar foarte probabil deci, că pe ei să-i întâlnim primii.

- Extratereştrii ne vor fura apa şi mineralele! Apa lichidă se găseşte din belşug pe suprafaţă pământului, dar nu este uşor de transportat sub această formă. Mult mai la îndemână este apa de pe sateliţii de gheaţă a unor planete ca Jupiter de exemplu. Cu mineralele este şi mai dificil – ele trebuie descoperite şi apoi extrase din pământ, în concentraţii care nu le fac uşor de prelucrat. Mult mai accesibili şi mai uşor de minerit sunt asteroizii.

În concluzie, temerile noastre sunt foarte probabil fără motiv. Sunt mult mai multe şanse ca cei cu care ne vom întâlni, deşi arată foarte diferit de noi şi deşi s-ar putea să-şi trimită întâi emisarii cibernetici înainte de veni să ne viziteze în persoană, să aibă ca principale scopuri cunoaşterea şi dorinţa de a comunica, colabora, şi schimba paşnic idei, tehnologii, resurse cu alte civilizaţii. Revenind la limba engleză, cuvântul ‘alien’ are şi semnificaţia de ‘extraterestru’ dar şi identifică mai generic ‘străinii’ – cei care arată altfel şi se comportă altfel, chiar trăind între noi sau lângă noi. Imigranţii de exemplu. Minorităţile de exemplu. Este bine să fim precauţi, dar nu trebuie să ne temem de ei. ‘Do not fear the aliens!’

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Anunţul nu ar trebui poate să surprindă foarte tare, mai ales pe cei care urmăresc articolele din seria CHANGE. WORLD. La 9 mai 2017 Institutul Inginerilor în Electricitate şi Electronică (IEEE) şi asociaţia sa de standardizare (IEEE-SA) au anunţat aprobarea şi începutul activităţilor a opt proiecte din domeniul Realităţii Virtuale (Virtual Reality – VR) şi Realităţii Augmentate (Augmented Reality – AR). Familia de proiecte a primit un cod numeric, ca orice familie de proiecte de standardizare a organizaţiei IEEE şi acesta este P.2048. Întâmplător sau poate nu, 2048 este un număr binar, este puterea a 11-a a numărului 2. Activitatea se va desfăşura în cadrul grupului de lucru ‘Virtual Reality and Augmented Reality Working Group’ (VRAR) al cărui preşedinte este dr. Yu Yuan de la Universitatea Tsinghua din China.

 

sursa imaginii http://www.ultravr.org/virtualreality/top-things-to-do-virtual-reality/

sursa imaginii http://www.ultravr.org/virtualreality/top-things-to-do-virtual-reality/

 

Momentul în care tehnologiile ajung în stadiul de standardizare diferă de la un domeniu la altul şi de la un caz la altul. Existenţa standardelor este justificată de o combinaţie de factori care includ o justificare economică şi/sau socială, maturitate tehnologică suficientă pentru a crea claritate şi rigoare tehnică, fezibilitate tehnică şi economică, o piaţă existentă sau potenţială suficient de mare în care există şi consumatori pentru produsele sau serviciile create de tehnologie şi vendori (surse) multipli care să o producă, şi dorinţa acestor vendori de a colabora în procesul de standardizare care de multe ori implică şi compromisuri, şi schimbări mai mici sau mai mari faţă de soluţiile concepute de fiecare dintre ei în parte. Rezultatul este că unele tehnologii ajung mai repede în stadiul de standardizare, altele mai târziu, după ce piaţa s-a consolidat şi au rămas un număr redus de concurenţi semnificativi, şi unele niciodată, şi sunt şi aici exemple în domenii în care un vendor sau o soluţie domină piaţa şi (aproape) toată lumea este mulţumită. Această din urmă situaţie se numeşte şi ‘standard de-facto’. În situaţii speciale organizaţiile de standardizare adoptă standardele de-facto, dându-le doar aprobarea formală – în engleză procedeul a primit numele de ‘rubber-stamping’.

 

sursa imaginii http://bgr.com/2017/02/13/iphone-8-specs-augmented-reality-features/

sursa imaginii http://bgr.com/2017/02/13/iphone-8-specs-augmented-reality-features/

 

Cum să explicăm faptul că tehnologiile VR şi AR au ajuns relativ devreme în stadiul de a fi standardizate, ţinând cont că este vorba despre produse foarte noi pe piaţă, uneori la prima sau a doua generaţie de aplicaţii? Probabil că ar trebui să menţionez că este vorba doar despre un început, nimeni nu garantează succesul (terminarea proiectului şi adoptarea sa în practică) acestor standarde sau al altora în domeniile VR şi AR. Există fără îndoială o necesitate economică şi socială – de exemplu în domeniul VR care astăzi foloseşte dispozitive speciale (căşti, ochelari) pentru a crea un mediu sonor şi video imaginar în jurul utilizatorilor – pot fi enumerate astăzi zeci de aplicaţii imediate – multe aparţinând industriei de divertisment (jocuri, săli de spectacole virtuale), dar şi comerţului (săli de expoziţie, vânzări de bunuri imobiliare, planificări de vacanţe), activităţilor inginereşti (proiectare de autovehicole sau arhitecturală), şi chiar creaţiei artistice – stau dovadă în acest sens secţiile VR care au ajuns să domine saloanele de artă digitală. Realitatea augmentată AR se bazează şi ea pe dispozitive specializate (ochelari) dar mai recent şi pe aparate generice (telefoane ‘inteligente’) care folosesc combinaţii între tehnici grafice, algoritmi de recunoaştere a formelor, şi de căutare rapidă în bazele de date pentru a furniza informaţii suplimentare în timp real despre realitatea în care se află utilizatorul. Aplicaţiile listate variază de la comerţ şi educaţie la aplicaţii medicale sau militare. Multe dintre domenii sunt comune şi aplicativ şi din punct de vedere al componentelor folosite, toate sunt complexe, şi necesită interacţiunea (interfeţe în termeni tehnici) între module produse de echipe diferite, sau de vendori diferiţi.

 

sursa imaginii https://3dxplorer.wordpress.com/category/conferencing/

sursa imaginii https://3dxplorer.wordpress.com/category/conferencing/

 

Combinaţia dintre cele două domenii înrudite dar nu identice apare ca fiind logică, şi furnizând una dintre acele reuniuni complementare în care suma capabilităţilor este mai mult decât o simplă juxtapunere matematică, ele amplificandu-se una pe cealaltă. Una dintre tehnologiile folosite în comun de VR şi AR este cea de ‘video imersiv’ sau ‘video sferic’ în care sunt filmate simultan toate direcţiile, iar cel care vizionează ‘filmul’ poate controla unghiul şi direcţia câmpului sau vizual. Iată de exemplu un clip pregătit înainte de inaugurarea ediţiei din acest an a Bienalei de artă de la Veneţia care şi-a deschis porţile la 13 mai – https://www.artsy.net/venice-biennale/toward-venice. Accesând această adresă puteţi nu numai urmări pasiv clipul dar şi controla unghiul de vedere de la laptop-ul, tableta sau telefonul vostru ‘inteligent’. Camerele de conferinţe virtuale au fost unele dintre primele produse care au experimentat această combinaţie de tehnologii, în care participanţii sunt ‘imersaţi’ în sala virtuală de conferinţe şi interacţionează cu partenerii lor prin intermediul avatarilor fiecăruia dintre ei. Am folosit unele dintre generaţiile precedente ale acestor sisteme de prin 2011 şi pot spune că efectul este extraordinar, iar tehnologia reproducerii hologramelor HD în timp real perfecţionată în ultimii ani aproape că şterge graniţele între ‘realităţi’.

 

sursa imaginii https://www.vrs.org.uk/virtual-reality/beginning.html

sursa imaginii https://www.vrs.org.uk/virtual-reality/beginning.html

 

Cine a inventat ‘realitatea virtuală’? Termenul aparţine lui Jaron Lanier, o personalitate care în alte timpuri s-ar fi numit ‘renascentistă’ – specialist în calculatoare, artist vizual şi compozitor de muzică clasică – şi a fost folosit prima dată în 1987, pe vremea când acesta lucra la compania VPL Research, unde împreună cu Tom Zimmerman au inventat câteva dintre aparatele cele mai uzuale astăzi în VR cum ar fi ochelarii virtuali sau mănuşile de date (‘datagloves’, ‘cybergloves’). Dacă lui Lanier i se atribuie expresia, şi alţi experţi în domeniu sunt recunoscuţi pentru contribuţiile lor din perioada începuturilor, între care Douglas Engelbart (inventatorul ‘mouse’-ului) despre care am scris în această rubrica de câteva ori, şi Ivan Sutherland care a inventat prima cască (Head Mounted Device – HMD) legată la un calculator digital.

 

sursa imaginii http://www.jaronlanier.com/

sursa imaginii http://www.jaronlanier.com/

 

Începerea procesului de standardizare este un semnal de maturizare dar şi de intensificare a competiei. Este de prevăzut că odată cu apariţia şi maturizarea standardelor anumite aspecte ale realităţilor virtuale şi augmentate vor intra în domeniul comodităţilor comerciale şi al producţiei de masă, ceea ce va duce la reducerea preţurilor de producţie şi la consumator. În scopul primelor opt proiecte care vor fi standardizate de IEEE în prima generaţie se află formatele şi interfaţa vizuală pentru soluţiile video imersive, identificarea obiectelor şi a participanţilor la schimburile de informaţie între sistemele VR şi AR, siguranţa informaţiei şi acţiunilor posibile prin tehnologiile virtuale, şi schimbul de informaţii între obiectele virtuale şi cele reale care coexistă în acelaşi spaţiu. Drumul este desigur lung, dar primii paşi au fost făcuţi.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Odată cu instaurarea aproape fără recurs a primăverii (cu excepţiile cunoscute, pe ici, pe colo) vine şi vremea unuia dintre Top-urile în jurul cărora îşi construieşte imaginea în ultimii ani respectabila revista aproape săptămânală TIME. Intrat în al 95-lea an de apariţie, săptămânalul de ştiri fondat de Britton Haden şi de Henry Luce, cel care a fost timp de peste patru decenii editor-şef, se luptă astăzi cu concurenţa mediilor electronice, a Internetului, şi ale altor canale de comunicaţii, diversificandu-se şi îmbrăţişându-le pe toate, într-un proces de tranziţie şi transformare. Pe lângă ‘Persoana Anului’ decisă în luna decembrie şi a cărei nume şi profil sunt afişate în ultimul număr al fiecărui an, TIME publică alte TOP-uri periodice de câteva ori pe an, între care acest Top 100 al Celor Mai Influente Persoane din lume.

A defini ‘influenţa’ nu este o sarcina uşoară. La dexonline.ro găsim următoarea definiţie principală: ‘Acţiune exercitată asupra unui lucru sau asupra unei fiinţe, putând duce la schimbarea lor; înrâurire’. Nancy Gibbs, editoarea săptămânalului scrie în articolul de introducere al numărului: ‘Lista noastră actuală a celor 100 de oameni cei mai influenţi exploră intersecţia între între realizări şi renume. Ca şi în anii trecuţi, lista din acest an include preşedinţi şi primi miniştri, directori generali şi celebrităţi – dar lor li se alătură alţii cu mai puţină faimă dar multă forţă, prin puterea invenţiilor lor, scala ambiţiilor, genialitatea soluţiilor furnizate unor probleme pe care nimeni înaintea lor nu le-au putut rezolva.’

 

sursa imaginii http://time.com/4745798/time-100-2017-full-list/

sursa imaginii http://time.com/4745798/time-100-2017-full-list/

 

Combinând cele două definiţii, ar fi vorba despre acele personalităţi capabile să aducă schimbări lumii şi oamenilor care trăiesc în ea, care au realizat şi/sau şi-au câştigat faima de a fi factori de schimbare, capabili să rezolve problemele complexe cu care ne confruntăm. Semnificativă mi se pare tendinţa de scădere a numărului specialiştilor în ştiinţă şi tehnologie, spre care se îndreaptă atenţia mea şi a cititorilor rubricii CHANGE.WORLD, care au reuşit să între în acest clasament. Este o tendinţa pe care o constat nu numai în acest an, ea există şi în anii precedenţi, acum pare să se accentueze. Numărând numele legate de cercetarea ştiinţifică sau avansuri tehnologice (direct, sau indirect) în cele cinci categorii ale Topului (Pionieri, Artişti, Lideri, Titani, şi Icoane) ajungem la un total de 12 din 100, cam acelaşi cu numărul sportivilor, mai puţin decât cel al actorilor şi cântăreţilor şi net sub numărul politicienilor. Apare şi numele Gates în această listă, dar prenumele este Melinda (adăugată în Top pentru activităţile de promovare a femeilor), iar Julian Assange nu este inclus pentru tehnologia pe care o foloseşte ci pentru conţinutul exploziv şi controversat, dar fără îndoială influent, a ceea ce se postează pe WikiLeaks.

 

(sursa imaginii https://twitter.com/demishassabis)

sursa imaginii https://twitter.com/demishassabis

 

Să trecem în revistă câteva dintre personalităţile lumii ştiinţei şi tehnologiei pe care Topul de la TIME le-a luat în consideraţie. Primul nume pe care aş vrea să-l menţionez este cel al lui Demis Hassabis, cercetător britanic în domeniul inteligenţei artificiale, maestru internaţional de şah la vârstă de 13 ani, creator de jocuri de calculator şi fondator în 2010 al companiei DeepMind care a fost achiziţionată de Google în 2014 pentru a deveni una dintre sursele principale de cercetare şi progres a lui Google în domeniul AI. Programul AlphaGo creat de DeepMind a reuşit să învingă în 2015 pe campionul european al jocului Go şi în 2016 pe cel mondial. Realizarea aceasta se petrece la 19 ani după ce calculatorul DeepBlue îl învinsese pe campionul mondial de şah Gary Kasparov. Acesta este desigur doar unul dintre domenii, unul mai spectaculos şi cu rezultate mai expuse publicului din cele cu care se ocupă compania. Demis nu numai că este unul dintre experţii convinşi că Inteligenţa Artificială poate rezolva multe dintre problemele complexe cu care se confruntă omenirea, dar este şi un activist insistent în ceea ce priveşte introducerea de criterii etice în munca de cercetare şi dezvoltare controlată a programelor şi aparatelor dotate cu Inteligenţă Artificială. Conştient de oportunităţi dar şi de riscuri, aşa cum puţini experţi din lume sunt astăzi, Demis Hassabis pledează pentru un control etic riguros şi o planificare atentă a progreselor în domeniu.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/James_P._Allison

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/James_P._Allison

 

Adolescenţii care şi-au început realizarea viselor în garajele caselor americane aparţin de obiceiul domeniului calculatorarelor (vezi Bill Gates sau Steve Jobs). James T. Allison, în alt Influent ales de revista TIME, îşi canaliza preocupările laboratorului ştiinţific început în adolescenţă în casă părinţilor din Texasul de Sud în anii 50 ai secolului trecut spre chimie şi ştiinţele naturii. Descoperirile sale aparţin domeniului imunologiei şi contribuţiile sale au dus la inţelegerea mecanismelor de dezvoltare a proteinelor şi pe baza lor crearea unei întregi noi generaţii de tratamente împotriva cancerului, care se bazează pe crearea de antigeni ai celulelor din corpul omenesc numite ‘celule T’. Ideea tratamentelor este bazată pe principii diferite tratamentelor imunologice clasice, şi crearea de ‘baterii’ de celule imune care pot lupta împotriva tumorilor într-un mod mai puţin toxic şi mai puţin agresiv pentru organismele pacienţilor decât alte tratamente medicamentoase sau imunoterapice. Numele său este asociat cu medicamentul Yervoy pus pe piaţă în 2011, medicament prescris de oncologi pentru cancerele de piele metastazate. Se spune că un premiu Nobel i se cuvine, şi aşteaptă să îi fie decernat în anii viitori. Faptul că mulţi dintre membri familiei sale apropiate (mama, fratele şi doi unchi) s-au confruntat cu boala, şi că el însuşi a fost diagnosticat cu două tipuri de cancer (de prostată şi melanoma) l-au ajutat să cunoască boala nu numai din perspectiva cercetătorului şi a medicului ci şi din cea a pacienţilor.

 

sursa imaginii https://www.algemeiner.com/2013/01/28/atheistic-science-is-rapidly-sinking-in-the-quicksand/

sursa imaginii https://www.algemeiner.com/2013/01/28/atheistic-science-is-rapidly-sinking-in-the-quicksand/

 

Înainte de a părăsi domeniul ştiinţelor legate de organismul uman să menţionăm prezenţa în Top şi a inginerului biolog, dr. George Church. Numele îi pare predestinat, căci una dintre ‘acuzaţiile’ aduse acestui expert în genetică (unii spun ‘vrăjitor’ al geneticii) şi a programelor de editare genetică (CRISPR – Clustered regularly interspaced short palindromic repeats) care combină genetica şi informatica este că modificarea controlată a structurii şi secvenţelor ADN aduce a ‘joacă de-a Dumnezeu’ şi frizează legile creaţiei şi ale evoluţiei. Stephen Colbert, prezentatorul emisiunii ‘The Late Show’ la CBS scrie despre Church că mai degrabă seamănă cu o combinaţie între Darwin şi Moş Crăciun. Complexitatea activităţilor sale se află la intersecţia între ştiinţă şi magie, aproape că frizează limitele imaginaţiei. Două grame de DNA (cât cantăreste o pastilă de Tylenol) conţin informaţie egală cu cea din 100 de miliarde de DVD-uri. Church şi colegii săi îşi asumă sarcina sisifică a modificării acestei informaţii pentru a repara tare genetice, a vindeca boli, şi a crea noi organisme. Problemele controlului etic şi a limitelor legale ale cercetării de vârf cu impact în vieţile oamenilor şi viitorul omenirii se pun şi aici. George Church este şi autorul unei cărţi ‘Regeneza’ (‘Regenesis’) care exploră şi explică pentru publicul larg mecanismele, oportunităţile şi pericolele biologiei sintetice.

 

sursa imaginii http://www.gettyimages.com/event/didi-kuaidi-co-president-jean-liu-interview-632145473

sursa imaginii http://www.gettyimages.com/event/didi-kuaidi-co-president-jean-liu-interview-632145473

 

Una dintre criticile topurilor revistei TIME pe care o găsesc îndreptăţită este cea legată de americano-centrismul selecţiilor. Este oarecum firesc pentru o publicaţie – totuşi – americană, dar mai puţin de aşteptat de la o revista cu ambiţii globale, cu ediţii regionale, cu cititori pe toate continentele şi în toate ţările lumii. Harta originii Influenţilor din ediţia tipărită a revistei îi plasează pe aproximativ 70 din cei 100 de aleşi în Statele Unite, dacă nu ca loc de naştere, cel puţin ca centru principal al activităţilor lor. Cu atât mai mult subliniez prezenţa în top a doi reprezentanţi ai tehnologiilor avansate şi economiilor bazate pe acestea din India şi din China. Vijay Shekar Sharma este fondatorul unei companii numite Paytm, care din start-up a ajuns acum să fie evaluată la 3 miliarde de dolari. Paytm oferea la sfârşitul anului 2016 celor 177 de milioane de utilizatori ai săi posibilitatea de a efectua plăti electronice într-o ţară de dimensiunile unui sub-continent, cu o populaţie de peste un miliard de locuitori, dar cu o infrastructură extrem de diversă că nivel tehnologic, şi cu probleme financiare şi monetare uriaşe. Avansul economic al Indiei depinde în parte şi de posibilitatea consumatorilor de a plăti, deci de succesul lui Paytm şi altor companii similare.

Jean Liu (sau Liu Qing) este preşedinta companiei Didi Chuxing, o platformă de transport pentru consumatorii din China, cu 400 de milioane de utilizatori în 400 de mari oraşe chineze. Gândiţi-va la toate aplicaţiile de transporturi – taxi, autobuze, trenuri, avioane, etc .- pe care le cunoaşteţi integrate într-o singură platformă şi date în folosinţă într-o ţară de dimensiunile Chinei. La cârma acestei companii se află un om de afaceri, o tânără de 39 de ani. Unul din cei 100 de Influenţi. Unul dintre cele şi cei care reuşesc să determine schimbările semnificative în viaţa locuitorilor planetei – acum şi în viitor.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

“In a few years, men will be able to communicate more effectively through a machine than face to face.”

“Peste câţiva ani oamenii vor comunica mai eficient prin intermediul maşinilor decât în conversaţii directe.”

 

Această frază apare în articolul “The Computer as a Communication Device” publicat în anul 1968 de J.C.R. Lickidler şi Robert Taylor. Lickidler fusese şeful Biroului de Tehnici de Prelucrare a Informaţiei din cadrul agenţiei Advance Research Project Agency (ARPA) a Departamentului Apărării al Statelor Unite, şi era cunoscut în branşa născândă a inginerilor de calculatoare ca autor al unui articol publicat în 1960 cu titlul “Simbioza om-maşină” în care prevedea noi modalităţi de interacţiune între oameni şi calculatoare. Pe Robert (sau Bob cum îi spuneau majoritatea celor care l-au cunoscut) îl cunoştea din anul 1962 când acesta lucra la NASA. El se alăturase echipei lui Licklider în 1965, şi îi succedase acestuia în poziţia de conducător de departament. În timp numele lui Bob Taylor avea să devină din ce în ce mai faimos. Acestui inginer de mare talent şi vizionar în folosirea calculatoarelor şi interactia lor cu oamenii, plecat dintre noi la 13 aprilie 2017, îi este dedicat acest articol.

 

sursa fotografiei https://www.nytimes.com/2017/04/14/technology/robert-taylor-innovator-who-shaped-modern-computing-dies-at-85.html

sursa fotografiei https://www.nytimes.com/2017/04/14/technology/robert-taylor-innovator-who-shaped-modern-computing-dies-at-85.html

 

Robert Taylor s-a născut în Dallas, Texas, în 1932, fiind fiul unui preot metodist. A servit în marina americană şi a luptat între 1952 şi 1954 în războiul din Corea. Sudiile sale principale au fost în psihologie, cu matematica şi filosofia ca discipline secundare. Formaţia să umanistă i-a influenţat întreagă carieră profesională. A fost un remarcabil inovator în ştiinţa calculatoarelor, dar tot ceea ce a făcut a fost legat de interactia dintre maşini şi utilizatori, şi influenţa lor reciprocă.

 

sursa fotografiei http://www.networkworld.com/article/2224896/software/douglas-engelbart--inventor-of-the-computer-mouse--dies-at-88.html

sursa fotografiei http://www.networkworld.com/article/2224896/software/douglas-engelbart–inventor-of-the-computer-mouse–dies-at-88.html

 

Prima contribuţie memorabilă a lui Bob Taylor în dezvoltarea interacţiunii (sau în termeni mai tehnici a interfeţei) dintre om şi calculator datează din perioada în care lucra încă la NASA în calitate de conducător de proiect. În acea vreme a aflat despre inovaţiile unui tânăr cercetător de la Stanford Reseach Institute (mai târziu organizaţia avea să fie cunoscută sub numele de SRI Internaţional) care explora interactia directă între om şi maşină. Taylor a decis să finanţeze proiectele tânărului pe nume Douglas Engelbart, şi din aceste cercetări şi invenţii au luat naştere primele prototipuri ale dispozitivului care avea să devină popular sub numele de ‘mouse’. Demonstraţia publică a actionarii la distanţă a unui calculator din Menlo Park de la pupitrul unei conferinţe din San Francisco, făcută în anul 1968 avea să rămână în istoria anecdotică a calculatoarelor sub numele de “the Mother of All Demos”. Aveau să mai treacă însă peste 20 de ani până când dispozitivul avea să devină omniprezent pe mesele tuturor utilizatorilor calculatoarelor personale.

Următorul proiect important cu care s-a confruntat Taylor a dat naştere fenomenului pe care astăzi îl cunoaştem sub numele de Internet. Devenit şef al Biroului de Tehnici de Prelucrare a Informaţiei la ARPA, Taylor s-a confruntat cu problema comunicării între calculatoarele aparţinând diferitelor departamente ale organizaţiei. Observând că din aceiaşi camera trebuiau accesate trei calculatoare diferite cu trei terminale specifice fiecăruia, Taylor a lansat ideea unei reţele comune cu interfeţe standardizate, care să interconecteze dispozitive de calcul diferite în funcţionalitate şi capacitate şi provenind de la vendori diferiţi. Banii pentru acest proiect i-a obţinut convingându-l pe directorul ARPA Charles M. Herzfeld să redirecţioneze un milion de dolari din fondurile programelor de rachete balistice defensive. Trei ani mai târziu, în 1969, primele calculatoare ale reţelei ARPANET începeau să fie interconectate. Taylor deja planifica următoarea etapă a carierei sale, poate cea mai productivă, începută cu mutarea sa la Centrul de Cercetări din Palo Alto al firmei Xerox.

 

sursa fotografiei https://www.nytimes.com/2017/04/14/technology/robert-taylor-innovator-who-shaped-modern-computing-dies-at-85.html

sursa fotografiei https://www.nytimes.com/2017/04/14/technology/robert-taylor-innovator-who-shaped-modern-computing-dies-at-85.html

 

Noi am cunoscut firma Xerox doar prin anii 1980, prin intermediul imprimantelor şi maşinilor de copiat documente. Este greu de minimalizat în vreun fel lista de realizări ale acestei companii şi contribuţia centrului de cercetare din Palo Alto în care Robert Taylor a fost unul dintre lideri în anii 1970 şi începutul deceniului 80. O lista incompletă ar include:

• Calculatoarele personale începând cu modelul Xerox Alto
• Interfetele grafice bazate pe conceptul de ‘ferestre’
• reţeaua locală de calculatoare Ethernet
• prima interconectare între reţele locale aparţinând unor organizaţii complet diferite (Xerox şi ARPAnet) – primul internet
• protocolul de interconectare PARC Universal Protocol (PUP) bazat pe modelul ‘straturilor’ şi precursor al protocolului universal folosit astăzi pe Internet TCP/IP
• electronica şi programele care au permis tipărirea grafică portabilă
• conceptul “What-you-see-is-what-you-get” (WYSIWYG) folosit astăzi de programele ‘word processing’

Bob Taylor a contribuit şi a influenţat toate aceste programe şi inovaţii direct sau în calitate de conducător tehnic. Decizii de afaceri probabil nu dintre cele mai inspirate au dus însă la faptul că nu Xerox a fost firma care a comercializat şi lansat pe piaţă de consum multe dintre aceste invenţii. Firme cum au fost Apple, Atari, Commodore sau chiar IBM au pus pe piaţă calculatoarele personale pentru utilizatorii privaţi, Steve Jobs după o vizită la Menlo Park a înţeles imediat paradigma ferestrelor şi a aplicat-o ca interfaţă grafică de bază în linia Mac, protocolul Ethernet a fost standardizat într-o varianta uşor schimbată faţă de cea a lui Xerox şi a devenit standard pentru legătura cu cabluri a calculatoarelor la reţea, iar John Warnock and Chuck Geschke au fondat pe baza celor inventate iniţial la Xerox firma Adobe care a creat formatele de tipărire PostScript şi Portable Document Format (PDF) – astăzi standardul internaţional al interacţiei între calculatoare şi printere.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2017/apr/15/robert-taylor-internet-computer-pioneer-dies

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2017/apr/15/robert-taylor-internet-computer-pioneer-dies

 

 

Frustrat de eşecul comercial şi de faptul că Xerox împărţea în opinia sa în mod necorespunzător resursele între domeniile de cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă, Robert Taylor a părăsit în 1983 compania formând la Palo Alto, Centrul de Cercetări pentru Sisteme al lui Digital Equipment Corporation (DEC), firmă condusă de Ken Olsen. DEC a fost în anii 80 una dintre companiile de vârf în industria calculatoarelor, dar a făcut o mare greşeală strategică alegând ‘calea de mijloc’ – adică cea a platformelor intermediare, între calculatoarele personale şi supercomputerele de mare capacitate. Una dintre concluziile mele personale, rezultată din numeroase cazuri pe care le-am întâlnit personal sau despre care am auzit în cariera mea, este că în calculatoare şi informatică în general căile de mijloc nu prea au succes. Compromisurile nu rezistă multă vreme, extremele până la urmă sunt cele care au succes şi domină. Aşa s-a întâmplat şi cu DEC, împotrivirea la tendinţa de miniaturizare şi ieftinire a calculatoarelor personale a fost sortită eşecului, şi compania a dispărut prin anii 90. Robert Taylor a apucat însă să-şi lase şi aici amprenta din punct de vedere al tehnologiei, conducând cu succes proiecte complexe cum ar fi primul editor pentru interfeţe grafice, un sistem de ‘ferestre’ conectate în reţea, maşina de căutare AltaVista, limbajul de programare Modula-3 care includea caracteristici cum sunt programare orientată-obiect, administrarea şi curăţarea memoriei, procesare paralelă, etc. şi al cărui arhitectură a fost preluată de noile generaţii de limbaje de programare folosite pe larg astăzi cum sunt Java, C#, sau Python.

Retras din activitate în 1996, Taylor a continuat să urmărească şi să comenteze dezvoltarea tehnologiei în domeniile în care contribuise semnificativ. Iată unele dintre reflecţiile sale privind controlul Internetului şi accesul utilizatorilor. Să le citim cu atenţie, căci gândurile acestui vizionar s-au împlinit cam toate, mai devreme sau mai târziu:

 

“There are many worse ways of endangering a larger number of people on the Internet than on the highway. It’s possible for people to generate networks that reproduce themselves and are very difficult or impossible to kill off. I want everyone to have the right to use it, but there’s got to be some way to insure responsibility.

Will it be freely available to everyone? If not, it will be a big disappointment.

 

Există multe modalităţi mai grave de a pune în pericol un număr mai mare de persoane pe Internet decât pe autostradă. Este posibil ca oamenii să genereze reţele care se auto-reproduc şi sunt foarte dificil sau imposibil de distrus. Aş dori ca toţi să le poată folosi, dar trebuie să existe un fel de asigurare a responsabilităţii.

Vor fi acestea disponibile pentru toată lumea? Dacă nu, va fi o mare dezamăgire.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ ) 

 

În scrierea articolelor pentru rubrica CHANGE.WORLD şi a multor altor documente folosesc editorul Microsoft Word. Este puţin artificial dat find că de mulţi ani calculatoarele mele personale sunt MacBook ale firmei Apple, dar m-am obişnuit cu acest editor din perioadele în care compania la care lucram era ‘standardizată’ cu folosirea pachetului de programe Office ale lui Microsoft, din ecosistemul sistemelor lor de operare. Obişnuinţa fiind a două natură şi deoarece doream să transfer în mod transparent documente de pe un sistem pe altul, am folosit şi continui să folosesc un program care practic emulează funcţiile şi comportamentul programelor lui Microsoft chiar dacă sunt rulate pe calculatoare Apple. Despre Microsoft m-aţi citit criticând sau bodogănind de-a lungul timpului, dar ceea ce această companie a dobândit în sfertul de secol de când domină piaţa programelor personale este previzibilitatea funcţionării dublată de familiaritatea utilizatorului cu interfeţele grafice şi funcţiile ‘mouse’-ului. Nu sunt programele cele mai eficiente, nu sunt în cele mai multe cazuri nici măcar inventate de către Microsoft, dar sunt destul de bune şi au câştigat în timp şi stabilitate. Putem găsi familia Office astăzi pe calculatoarele care rulează sisteme Windows desigur, dar şi pe calculatoare Apple, pe tablete, sau pe telefoane inteligente. Secretul versabilitatii şi al portabilităţii constă într-un concept pe care aş dori să-l detaliem puţin în cele ce urmează – compatibilitatea.

Să începem însă cu două definiţii – ‘backward compatibility’ (compatibilitate în urmă sau înapoi) şi ‘forward compatibility’ (compatibilitate în viitor sau înainte).

‘Backward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii, sau a unui produs care permite interoperabilitatea cu o versiune mai veche a sistemului, produsului sau tehnologiei (numită uneori ‘legacy’ – moştenire) sau care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la un astfel de sistem, produs sau tehnologie.

‘Forward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii sau a unui produs care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la versiuni viitoare ale sistemului, produsului sau tehnologiei.

 

sursa imaginii https://msdn.microsoft.com/en-us/library/ff649901.aspx

sursa imaginii https://msdn.microsoft.com/en-us/library/ff649901.aspx

 

Majoritatea dintre noi suntem consumatori de produse sau de servicii. Din perspectiva noastră ‘backwards compatibility’ înseamnă că produsul pe care îl avem în mâna sau în casă trebuie să continue să funcţioneze în condiţiile în care furnizorul de servicii a trecut la versiuni mai avansate ale sistemului. Asta se întâmplă în mod curent cu telefoanele mobile, sau cu cutia de adaptor pe care companiile de televiziune şi Internet prin cablu o montează în casele utilizatorilor. ‘Forwards compatibility’ înseamnă că dacă am cumpărat o varianta mai avansată a unui produs, serviciile existente să continue în mod transparent în aceeaşi parametri funcţionali şi de performanţă sau (de dorit) în condiţii mai bune.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/youre-somehow-still-windows-vista-upgrade-right-now/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/youre-somehow-still-windows-vista-upgrade-right-now/

 

Ce precauţii trebuie să avem în vedere? Primul lucru pe care ar trebui să-l ştim este că nici o formă de compatibilitate nu este garantată la infinit. Asta stă scris cam în oricare dintre acele contracte pe care aproape niciodată nu le citim, dar pe care le acceptăm când cumpărăm un produs sau servici, sau când descărcăm şi instalăm un program de software nou sau o versiune nouă a unui program existent. Măcar la câteva luni, dar în orice caz la un an sau maximum doi ani, este foarte recomandat să actualizaţi orice program folosiţi atunci când produsele sunt software sau se bazează pe software. Altfel puteţi ajunge în situaţia nu prea plăcută să fiţi anunţaţi că productorul sau furnizorul de servicii nu mai garantează nici funcţionalitatea şi nici securitatea produsului. Spre exemplu iată anunţul recent al companiei Microsoft (vorbim mult despre ei astăzi) care anunţau că încetează asistenţă tehnică pentru sistemul de operare Vista. De la 11 aprilie 2017 nu vor mai fi versiuni noi, completări pentru securitate sau corectări ale unor probleme reclamate de utilizatori. Serviciile tehnice ale lui Microsoft nu vor mai răspunde solicitărilor legate de VISTA nici măcar cât răspândeau până acum. Produsul acesta, lansat cu un deceniu în urmă pentru a înlocui foarte populara şi reuşita platformă XP a avut destul de multe probleme în exploatare, şi utilizatorii nu l-au îmbrăţişat niciodată complet. Acum nu mai este asigurată compatibilitatea şi noile programe nu mai sunt obligate să interacţioneze cu vechile variante. Multe o vor face poate pentru a nu pierde piaţă, dar nimeni nu garantează nimic, şi că utilizatori, dacă vreţi să continuaţi să folosiţi VISTA, o faceţi pe propria rapundere. Eu nu o mai folosesc de mult.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/nintendo-discontinuing-nes-classic-mistake/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/nintendo-discontinuing-nes-classic-mistake/

 

Când compatibilitatea (în special cea înapoi) nu este respectată se spune că ea este ‘stricată’ – în engleză expresia este ‘to break backwards compatibility’. Câteodată producătorii iau hotărâri în acest sens, dar cam întotdeauna astfel de hotărâri îi lasă cel puţin pe unii dintre utilizatori nemulţumiţi. Iată încă un exemplu din ştirile ultimilor săptămâni. Nintendo este o companie japoneză care produce în special produse electronice de consum şi a devenit celebra internaţional şi lider al pieţii de jocuri electronice. Puţini înafara Japoniei ştiu că este vorba despre o companie cu mai bine de un secol de existenţa, fondată în 1889. A fi devreme şi a avea succes înseamnă că există şi mulţi utilizatori care joacă de decenii jocuri Nintendo, şi care se confruntă cu probleme legate de compatibilitatea cu platformele mai noi ale companiei. Pentru aceştia Nintendo crease NES Classic Edition – o microconsola încărcată cu 30 de jocuri clasice ale companiei, care permitea nostalgicilor să joace jocuri vechi sau variante vechi ale unor jocuri clasice precum Mario sau Zelda. Până în ianuarie Nintendo vânduse peste un milion şi jumătate de asemenea console, aşa încât decizia lor de a opri producţia şi mai târziu suportul i-a luat prin surprindere pe mulţi utilizatori. Cred că ghicesc însă care au fost motivele. Expertii in marketing de la Nintendo s-au temut că îşi vor ‘canibaliza’ produsele noi (care includ şi variante modernizate ale unora dintre jocurile clasice) poziţionându-se într-o nişă de ‘nostalgici’ care poate că este ne-neglijabilă că cifre de vânzări, dar nu garantează dezvoltarea de piaţă şi creşterea în volume în condiţiile concurenţei acerbe a jocurilor pe reţea, inexistente acum 30-40 de ani, când Nintendo crea şi domină piaţa de jocuri electronice. Anunţul lor a creat însă nemulţumirea utilizatorilor şi mai ales a celor peste un milion şi jumătate de cumpărători ai consolei NES Classic Edition, care nu au fost informaţi la cumpărare că puneau banii pe un produs pe care compania avea curând să-l declare ca fiind ‘nu de termen lung’.

Probabil că una dintre întrebările pe care vi le puneţi este legată de compatiilitatea înainte (‘forward compatibility’). Cum putem ghici ce se va întâmpla şi ce se va proiecta în viitor? Răspunsul este că nu putem. Şi atunci? Cum proiectăm produse compatibile înainte? Soluţia constă în standardizare. Cel puţin o parte din funcţiile de baza ale infrastructurii pot fi standardizate – canalele de comunicare, interfertele grafice. Până la un punct această asigura conectarea aplicaţiilor şi versiunilor viitoare care sunt conforme standardelor – dar asta cere şi celor care scriu aceste reguli de interoperabilitate să fie flexibili şi deschişi la scalabilitatea viitoare. A două metodă folosită de marii vendori este crearea de ‘truse’ (‘kits’) pentru dezvoltarea de programe şi aplicaţii viitoare. Compatibilitatea înainte nu este garantată, dar şansele că ea să se întâmple cresc considerabil.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Îmi place sezonul cinematografic de primăvară, în special cel american. Mă refer în mod special la piaţă cinematografică americană, deoarece această este influenţată foarte vizibil de Premiile Oscar, care în ultimii ani sunt decernate la sfârşitul lunii februarie. Din această cauză, multe dintre filmele lansate în lunile premergătoare festivităţilor de la Dolby Theater din Hollywood (şi perioada se extinde până la şase luni!) ochesc premiile, îşi modelează temele, jocurile actoriceşti, viziunile regizorale, chiar şi atitudinile politice după gusturile membrilor Academiei. După sfârşitul lui februarie apar filmele mai eliberate de aceste constrângeri, cele pe care producătorii îşi iau riscul să le lanseze într-o perioadă în care ştiu că pot fi ‘uitate’ de cei care vor propune listele de candidaţi la râvnitele statuete. Trei dintre filmele văzute de mine în ultimele săptămâni (sau poate doar două dintre ele, primul fiind ceva mai ‘convenţional’) aparţin acestei categorii de filme care nu ţintesc şi nu aspiră la vreun Premiu Oscar. În schimb ele sunt toate legate de temele ştiinţifice şi implicaţiile lor pentru viaţa noastră de azi şi pentru viitorul nostru care sunt subiectele principale ale rubricii CHANGE.WORLD.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340/

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340

 

Foarte puţine filme s-au ocupat până în prezent de începuturile programului spaţial american, şi mă întreb de ce. Avem de-a face cu o adevărată saga americană aşa cum îi place Hollywood-ului, care a avut loc la un moment istoric despre care încă ne amintim mulţi dintre noi. Este o poveste cu eroi celebri şi anonimi, o poveste care începe cu disperarea şi teama provocate de sovieticii care luaseră avans în cursa pentru spaţiu (cu lansarea satelitului Sputnik şi cu trimiterea primului om în spaţiu) şi se termină în triumf cu aselenizările din programul Apollo. Şi totuşi, Hollywood-ul încă nu s-a prea ocupat de această perioadă şi nu a făcut filme despre această poveste şi oamenii care au făcut-o posibilă. Filmul ‘Hidden Figures’ (‘Cifre – dar şi figuri – ascunse’) umple doar parţial o parte din acest decalaj, ocupându-se de un aspect puţin cunoscut al primelor programe spaţiale, dintr-o perspectivă specifică, cu accent pe un episod neaşteptat şi necunoscut – prejudecăţile rasiale cu care se confruntau şi pe care au trebuit să le depăşească primii contribuitori afro-americani la programul spaţial. El spune povestea (până acum) puţin cunoscută a unor eroi, care nu numai că erau „de culoare“, dar, de asemenea, se întâmpla să fie femei.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340/mediaviewer/rm1049245184

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340/mediaviewer/rm1049245184

 

„Hidden Figures“ este un film de ficţiune bazat pe cartea documentară ‘ Hidden Figures: The American Dream and the Untold Story of the Black Women Mathematicians Who Helped Win the Space Race ‘, scrisă de Margot Lee Shetterly. Autorii scenariului şi regizorul Theodore Melfi au fost extrem de atenţi la detalii, situaţii şi dialoguri cu scopul ca acestea să fie cât mai aproapiate de ceea ce s-a întâmplat în realitate. Reuşita lor în acest sens a fost confirmată de eroii care au trăit perioada (inclusiv, se pare o scenă care arată foarte a la Hollywood, dar se pare că s-a întâmplat în realitate, cu astronautul John Glenn pe rampa de lansare a primul zbor solicitând calculele de traiectorie care urmează să fie verificate de „fata“ pe care o întâlnise în sala de şedinţe de pregătire). Au fost reconstituite în detalii clădirile, coridoarele, camere de lucru, toaletele (!), locurile de parcare de la sediul NASA din Virginia acelor ani. Ceea ce este şocant astăzi mai ales dintr-o perspectiva ne-americană este măsura în care segregarea şi discriminarea rasială era incă o parte a vieţii şi a sistemului legal cu puţin mai mult de o jumătate de secol în urmă, în ţara care era liderul de blocul democrat în lupta împotriva comunismului, şi care concura cu Uniunea Sovietică pentru a trimite primii oameni în spaţiu.

Tonul „de inspiraţie“ domină filmul, iar privitorul are senzaţia că aproape fiecare cadru, atitudine a personajelor sau dialog este în conformitate cu concluzia pe care filmul îşi propune să o transmită. O abordare mai realistă sau mai neutră ar fi făcut în opinia mea ca mesajul să fie mai convingător. Mi-a plăcut în schimb cum au fost construite personajele, faptul că cele trei femei care sunt eroinele filmului au fiecare propria ei personalitate, talentele şi căile proprii de confruntare şi depăşire a prejudecăţilor. Cele trei actriţe – merită să le menţionez numele – sunt Taraji P. Henson, Octavia Spencer şi Janelle Monáe şi sper să le văd în mai multe filme (bune) în viitor. Actori cunoscuţi cum sunt Kevin Costner şi Kirsten Dunst apar în roluri secundare şi fac o treaba bună. ‘Hidden Figures’ este un film solid şi în unele locuri emoţionant, dar nu se poate desprinde de convenţiile de gen şi stil pe care se pare că autorii înşişi şi le-au impus.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/

 

Dacă în ‘Hidden Figures’ totul merge până la urmă bine şi se termină cu bine, nu la fel stau lucrurile în drama spaţială ‘Life’ (în România titlul sub care este difuzat filmul este ‘Semne de viaţă’). Va amintiţi faimoasa lege a lui Murphy? „Orice lucru care poate merge prost, va merge prost.“ Aplicarea ei cinematografică în genul filmelor ‘horror’ spaţiale pare a fi filmul regizoruluiorului Daniel Espinosa. Ce se întâmplă dacă cele mai rele presupuneri şi cele mai profunde temeri legate de contactul lung căutat şi aşteptat cu viaţa extraterestră vor deveni realitate? Această pare a fi premiza filmului, subliniată de o execuţie care face reverenţe unor predecesori renumiţi ca ’2001: A Space Odyssey’ a lui Stanley Kubrick şi ‘Alien’ a lui Ridley Scott, dar o face cu o altă dozare a componentelor, adăugând câteva ingrediente proprii care fac filmul interesant şi palpitant.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/mediaviewer/rm3097821440

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/mediaviewer/rm3097821440

 

Regulile de ficţiune fantastică sunt bine respectate aici. Acţiunea începe în atmosfera familiară şi confortabilă a unei staţii în spaţiu la întoarcerea din Marte. Expediţia a fost un succes, în bagaj se află şi prima dovadă a vieţii extraterestre. Ştirile sunt primite cu entuziasm pe Pământ. Times Square se umple cu spectatorii entuziaşti ai transmisiilor în direct de pe staţia spaţială internaţională. Reportajele amestecă ştiinţa cu trivia despre introducerea şi eliminarea de alimente din corpul uman, în condiţii de imponderabilitate, iar copiii de şcoală sunt cei care dau un nume familiar („Kevin“) noii formă de viaţă adusă de pe Marte. Se întâmplă însă că această celulă vie foarte inteligentă are puterea de a se transforma în câteva minute de timp pe ecran într-o maşină de ucis, care va începe prin a devora unul după altul pe membrii echipajului a căror misiune de a asigura o protecţie a Pământului şi a vieţii de pe planetă este în pericol. Dintr-o dată consecinţele par mult mai grave.

Pentru un film serios de science-fiction scenariulul are găuri uriaşe şi abundă în gafe ştiinţifice, dar acest lucru devine secundar din cauza dezvoltării bune a personajelor. Destul de neobişnuit în filmele genului, vom ajunge să-i cunoaştem pe cei şase astronauţi, iar atunci când încep să moară decese eroice dar oribile, deja ne pasă de ei. Jocul excelent al actorilor contribuie la reuşita filmului, cu Jake Gyllenhaal excelând în tipologia ‘băiatului-de-care-ne-pasă’ . Decorurile încearcă, de asemenea ceva special, această staţie spaţială are o mulţime de coridoare tubulare care da o senzaţie de labirint claustrofobic, imponderabilitatea este sugerată spectatorilor prin utilizarea poziţiilor în unghi ale aparatului de filmat, şi atmosfera este dominată de o paletă de culori care par negativul sumbru al non-culorilor reci din filmul lui Kubrick. Nu voi spune mai multe despre cum se termină filmul decât că acesta a fost unul dintre cele mai neaşteptate şi tulburătoare finaluri pe care l-am văzut în ultima vreme. Încă un motiv bun să nu pierdeţi acest film, mai ales dacă va plac genurile science-fiction şi de groază.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827

 

Nu am văzut filmul original, un anime / manga japonez cu acelaşi nume, care stă la baza producţiei ‘Ghost în the Shell’ (‘Fantoma din Carcasă’) şi acest lucru poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Am citit unele articole care compară cele două filme, şi care de asemenea, se referă la seria de benzi desenate creată ulterior, precum şi la seria de mare succes „Matrix“, care a preluat aparent multe idei de la ea. Mi se pare că mă pot bucura şi aprecia filmul regizorul Rupert Sanders chiar mai bine fără această comparaţie, deşi poate îmi lipsesc unele dintre nuanţele sau diferitele direcţii din lucrarea originală.

Ceea ce poate s-a schimbat în cele două decenii de când lucrările japoneze originale au fost create este faptul că o mare parte din tehnologia care este descrisă în film a devenit realitate, iar pentru restul, fezabilitatea este un fapt confirmat. Organele artificiale sunt acum tot mai pe larg folosite în înlocuirea ţesuturilor afectate de boli sau accidente. Ştim mai multe despre modul în care funcţionează creierului, modul în care informaţiile circulă între creier şi corp, precum şi modul în care acţiunile mecanice ale corpului uman sau ale protezelor artificiale sunt controlate. Transplanturile de creier nu a fost încă executate pe oameni, dar sunt considerate realizabile, şi la fel, în viitor, implantarea creerului într-un organism complet artificial. Ca şi în film, mulţi dintre oamenii sunt sau vor deveni hibrizi cu un procent mai mare sau şi mai mare de piese de schimb înlocuite.


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827/mediaviewer/rm1181746688

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827/mediaviewer/rm1181746688

 

Filmul se ocupă de un viitor în care primul implant cerebral este făcut într-un corp artificial. Acest lucru face din eroina principală (Scarlett Johansson), un fel de super-erou, o armă vie pentru a lupta împotriva teroriştilor. Doar că fosta ei identitate („fantomă“) apare în ‘flash’-uri din ce în ce mai dese şi mai consistente, şi în timp ce ea îşi recapătă treptat identitatea umană, realitatea din jurul ei devine mai puţin conectată la adevăr. Ceea ce urmează este o combinaţie de film de acţiune (sau chiar de acţiune cu super-eroi) şi genul de science-fiction inteligent, care are loc într-o lume în care oamenii coexistă cu hibrizi, sau poate mai bine spus aproape orice om a devenit, de asemenea, un hibrid. Este un film care reuşeşte atât să distreze cât şi să pună întrebări dificile despre evoluţia viitoare a omenirii şi relaţiile cu maşinile gânditoare create de oameni. Ca şi explorarea spaţială, acestea sunt teme pe care le abordăm şi le discutăm des în rubrica CHANGE.WORLD.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

În lumea zbuciumată în care trăim, în care evenimentele se succed într-un ritm isteric, şi în care nu este uşor pentru cetăţeanul de rând să discearnă între ştirile adevărate şi cele false, între întâmplările importante şi cele neglijabile, lansarea la 30 martie 2017 a rachetei Falcon 9 de la rampa de lansare 39A a complexului NASA de la Cape Canaveral din Florida, a avut parte de o acoperire mediatică moderată. Câteva staţii de televiziune au transmis lansarea în direct şi au urmărit evoluţia zborului în orele următoare, fără a face din el evenimentul numărul unu al după-amiezei americane sau al serii europene. Unele ziare l-au menţionat a doua zi, dar nu a fost un titlu de pagina întâia. Şi totuşi, această dată are şanse să devină o bornă semnificativă în istoria explorării spaţiului cosmic de către omenire, similară datelor de 4 octombrie 1957 – data lansării primului obiect trimis de omenire în spaţiul cosmic, satelitul sovietic Sputnik 1 -, 12 aprilie 1961 când Iuri Gagarin a devenit primul om în cosmos, sau 21 iulie 1969 când Neil Armstrong a făcut pasul sau uriaş pentru omenire pe un alt astru.

 

sursa imaginii https://www.theregister.co.uk/2017/03/30/spacex_reused_rocket_performs_perfectly/

sursa imaginii https://www.theregister.co.uk/2017/03/30/spacex_reused_rocket_performs_perfectly/

 

Realizarea de la 30 martie este o acumulare de îmbunătăţiri tehnologice dar nu o revoluţie din punct de vedere ştiinţific. Marea schimbare şi progresul pe care îl promite zborul din această primăvară este în primul rând economic. Dacă ar fi să caracterizăm realizarea în câteva cuvinte, acest zbor demonstrează fezibilitatea schimbării modelului economic pe care s-a bazat până acum exploatarea spaţiului extraterestru, a deschiderii acesteia iniţiativei private şi concurenţei, a scăderii considerabile a costurilor zborurilor în spaţiu. Nu atât lansarea, care în fapt a fost trimiterea în spaţiu a unui rachete în parametri şi cu performanţe cunoscute deja face din acest zbor un eveniment extraordinar, ci exact faptul că este vorba despre o reutilizare. Racheta Falcon 9 lansată la sfârşitul lui martie zburase deja odată în spaţiu, se întorsese cu succes la suprafaţa pământului, fusese verificată, testată şi recondiţionată, şi acum zbura din nou în cosmos. Câteva ore mai târziu ea s-a întors cu bine pe Pământ, şi este posibil să fie folosită din nou în viitor. Costul fiecăreia dintre aceste călătorii este o fracţiune din cel al călătoriilor similare precedente.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_first_orbital_launches_by_country

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_first_orbital_launches_by_country

 

Cursa pentru ‘cucerirea’ (interesantă terminologia ‘cruciată’, nu-i aşa?) şi explorarea spaţiului cosmic a început ca o întrecere strategică între Uniunea Sovietică şi Statele Unite, cele două supraputeri ale anilor 1950 şi 1960. Când alte ţări s-au alăturat mai târziu a fost vorba tot despre programe guvernamentale, fie pe plan naţional (programele Chinei sau Indiei) fie colaborări internaţionale (programul european). Chiar dacă programul american în special a folosit sub-contractori din serviciul privat, sursa financiară era tot bugetul naţional şi rentabilitatea economică nu era un considerent. Se estimează că în acei ani Statele Unite investeau direct sau indirect până la 4% din bugetul naţional în explorarea spaţială. Această abordare a contribuit de altfel şi la încetinirea ritmului călătoriilor spaţiale şi până la urmă la sistarea multora dintre aceste programe, căci după ce cursa pentru explorarea Lunii a avut un învingător clar, şi după ce însăşi competia dintre blocurile politice a devenit o partidă jucată, nu au mai fost deloc evidente beneficiile investiţiilor în cercetarea spaţială.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Elon_Musk

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Elon_Musk

 

Lansarea de la 30 martie 2017 a fost efectuată de compania privată SpaceX (sau Space Explorations Technologies Corporation pe numele ei întreg) înfiinţată 2002 şi condusă de atunci de antrepenorul Elon Musk. Născut în Africa de Sud şi stabilit în California, Musk şi-a făcut numele şi averea (ocupă locul 80 pe lista celor mai bogaţi oameni din lume) în domenii legate de tehnologii avansate, cu programe ambiţioase. Pe lângă explorarea cosmică el a înfiinţat şi conduce firme cum ar fi Tesla Inc. (automobile bazate pe energie solară), Solar City (servicii de energie solară), OpenAI (inteligenţă artificială). SpaceX se defineşte ca o intrepindere care produce sisteme de zbor şi furnizează servicii de transport spaţial în condiţiile reducerii considerabile a costurilor acestora. A fost prima companie particulară care a reuşit să trimită pe orbită subspatiala oameni şi să-i aducă cu bine înapoi pe Pământ, are în palmares lansarea a 11 sateliţi, precum şi servicii contractate atât cu organizaţii particulare cât şi cu întreprinderi private. Drumul parcurs până acum nu a fost presărat doar cu succese, explozia unei rachete de tip Falcon 9 petrecută în timpul testărilor premergătoare lansării, în septembrie 2016, a dus la pagube directe de 60 de milioane de dolari şi indirecte de 200 de milioane de dolari prin distrugerea sateliţilor şi aparatelor aflate pe rampă în momentul exploziei, care aparţineau clienţilor companiei. Şi totuşi, aventura continuă, succesul de acum câteva zile fiind încă o etapă reuşită într-un plan care include trimiterea de astronauţi pe lună în 2018 (primii după mai bine de patru decenii), explorarea planetei Marte şi colonizarea ei în deceniile care vor urma.

 

sursa imaginii https://www.theregister.co.uk/2017/03/30/spacex_reused_rocket_performs_perfectly/

sursa imaginii https://www.theregister.co.uk/2017/03/30/spacex_reused_rocket_performs_perfectly/

 

Aşa cum am menţionat deja tehnologia folosită la lansare nu este nouă sau excepţională, şi nici măcar nu aparţine lui SpaceX. Este vorba despre modulul de propulsie (partea inferioară) a unei rachete model Falcon proiectată la NASA. Ceea ce au făcut specialiştii de la SpaceX a fost perfecţionarea acestor modele pentru a le face mai robuste, a face posibilă reîntoarcerea lor pe Pământ, şi acum recondiţionarea şi trimiterea lor din nou în spaţiu. Versiunea actuală se numeşte Falcon 9 v1.1 (observaţi folosirea unei numerotări similare celei folosite de inginerii programatori!) şi are capabilitatea de a trimite în orbită joasă o încărcătură de 13150 de kilograme, şi în orbită geo-staţionară o încărcătură utilă de 4850 de kilograme. Toate aceste sisteme au fost testate deja în zboruri precedente, unele dintre ele comerciale, SpaceX furnizând deja servicii de transport pentru sateliţi de comunicaţii sau cercetări ştiinţifice. Precedentul zbor al rachetei care a zburat la 30 martie avusese loc în aprilie 2016 , iar recondiţionarea, testarea şi pregătirea pentru un nou zbor au durat cam patru luni. Nu este cunoscut cât şi ce a fost înlocuit sau reparat între zboruri şi cât a costat ‘remontul’, dar calculul economic simplu arată că cu cât numărul de zboruri repetate creşte, preţurile fiecărei lansări şi al fiecărui transport scad, crescând rentabilitatea operaţiei. Zborul a avut de altfel şi un beneficiar comercial, sarcina utilă lansată în spaţiu cu această ocazie a fost satelitul de comunicaţii sud-american SES-10.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/SpaceX

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/SpaceX

 

Evoluţia modelului economic al cercetării spaţiale schimbă radical datele problemei, şi repune zborurile în Cosmos pe agenda internaţională. Susţinătorii programelor de cercetare spaţială, între care se află şi Elon Musk, sunt de părere că departe de a fi un lux, explorarea şi colonizarea spaţiului sunt o activitate de maximă urgenţă şi prioritate pentru supravieţuirea speciei umane. Pământul devine din ce în ce mai instabil ecologic şi din ce în ce mai marcat de conflicte, în aşa fel încât prezenţa omenirii pe planeta de origine va lua sfârşit mai devreme sau mai târziu. Pentru a supravieţui omenirea trebuie să se afle şi în spaţiu, să înveţe să trăiască pe alte astre. Politicienii sunt mai puţin convinşi de aceste adevăruri, dar au motivele lor de a se angaja din nou în explorarea spaţială – motivaţii strategice şi raţiuni economice. Situaţia este însă diferită de cea de la mijlocul secolului 20 şi fără o raţionalizare economică în care să existe şansele susţinerii financiare şi profitabilităţii economice a programelor spaţiale, acestea sunt greu de ‘vândut’ electoratelor. În acest moment nu este clară încă orientarea noii administraţii americane în această privinţa. Preşedintele Donald Trump instalat în ianuarie al acestui an la Casă Albă a anulat multe dintre deciziile precedesorului său, şi încă nu se ştie dacă va continuă programele NASA şi va urmă ţelul propus de Barak Obama de a trimite o expediţie umană pe Marte până în anul 2030. În aceste condiţii rolul companiilor particulare cum este SpaceX devine determinant, şi ca partener şi contractor al sistemului de stat, dar poate chiar ca alternativă. În ceea ce îl priveşte pe Elon Musk, planurile sale ambiţioase sunt de bătaie lungă. O varianta perfecţionată a rachetelor Falcon numită Falcon Heavy este planificată să efectueze primul zbor de test în această vara. Este un sistem mai scump (preţul unei rachete este evaluat la 90 de milioane de dolari) dar mai performant, capabil să transporte mai multă greutate utilă pe orbite interplanetare. Parteneri sau concurenţi ai guvernelor, SpaceX şi concurenţii săi din sectorul privat vor juca un rol decisiv în relansarea programelor de explorare şi colonizare a spaţiului cosmic.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Reiau articolele săptămânale din rubrica CHANGE.WORLD după o întrerupere de câteva săptămâni. Absenţa este motivată şi cauzele sunt bune. Mi-am împlinit în această perioadă unul dintre visele mele cu bătaie lungă – o călătorie în Australia şi Nouă Zeelandă, ţări pe care doream să le cutreier pe îndelete de multă vreme, ţări care mă fascinează prin poziţia geografică, prin diferenţele create de distanţe şi de o istorie care a urmat un alt curs decât cea familiară a Europei, prin oamenii lor pe care avusesem ocazia să îi cunosc în diferite împrejurări dar niciodată până acum la ei acasă.

 

IMG_9068

Nu a fost prima mea călătorie în această parte a globului. Mai vizitasem odată Australia în anul 2000, cu ocazia congresului cu numărul 47 al organizaţiei de standardizare a Internetului – Internet Enginering Task Force (IETF) – care avusese loc la Adeleide, cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice din acel an, considerate de australieni dar nu numai de ei drept cele mai reuşite din istoria Olimpiadelor erei moderne. O bună ocazie deci pentru două comparaţii. Una se impune firesc – cum arată Australia pe care am văzut-o acum, în 2017, cu cea din amintirile mele? Adelaide cel puţin s-a schimbat considerabil. Era şi atunci un oraş universitar de tradiţie, situat într-o zona presărată cu câteva dintre cele mai remarcabile podgorii ale Australiei – în special Barossa Valley întemeiată spre jumătatea secolului 19 de colonişti germani, singura zona din lume care mai păstrează unele dintre soiurile originale de struguri din Valea Rinului, distruse complet de filoxera care a bântuit în special Europa acum aproape două secole. Întâmplarea a făcut că hotelul unde am locuit în Adelaide acum să fie situat în cartierul universitar, ocazie de a admira clădirile impresionante ale universităţilor şi ale campusurilor care au apărut între timp, şi a-mi imagina atmosfera din timpul anului universitar (acum era sfârşit de vara, deci vacanţă studenţească). Oraşul s-a dezvoltat semnificativ, populaţia să depăşind astăzi un milion de locuitori, şi are un aspect tânăr, dinamic, diferit mult de ceea ce îmi aminteam.

 

IMG_9496

 

A doua comparaţie ar fi politică şi economică. Anul 2000 a fost poate ultimul an al iluziilor, an care marca sfârşitul deceniului care începuse cu căderea zidurilor şi a cortinelor care despărţiseră Europa vreme de jumătate de secol şi a regimurilor comuniste care sugrumaseră popoarele căzute în zona de influenţă sovietică. Era şi sfârşitul unei perioade de expansiune economică bazată în primul rând pe tehnica de calcul şi pe informatică, din care făcea parte şi apariţia şi dezvoltarea rapidă a Internetului. Va mai amintiţi revelionul anului 2000? Toată lumea era optimistă şi emoţionată de trecerea într-un nou mileniu, iar principala grijă era dacă vor fi simţite efectele ‘bug-ului Y2K’ – greşeală de programare a tinereţii softaware-ului care nu ţinea cont de posibilitatea trecerii pragului secolului în calculul diferenţelor între ani. Optimismul se baza şi pe o ascensiune permanentă a burselor, o creştere a valorii acţiunilor care părea să continue la infinit, dar care chiar la începutul anului 2000 avea să se dovedească a fi o ‘bulă de aer’ care a implodat, ca orice creştere a valorii burselor de acţiuni bazată pe speculaţii şi nu pe valoare economică reală. După anul 2000 a urmat anul 2001 cu tragedia atacurilor teroriste de la 11 septembrie, şi în scurtă vreme lumea s-a găsit antrenată într-un conflict global întreţinut de conflicte locale nerezolvate, de fanatism religios, de ascensiunea politicienilor populişti care folosesc pericolele şi problemele reale ale ţărilor lor pentru a propune soluţii aparent facile, neluând în consideraţie efectele multiple şi pe termen lung într-o lume interconectată economic, politic, şi informaţional.

 

IMG_6976

 

Australia şi Noua Zeelandă sunt poate izolate geografic, dar nu şi economic sau politic. Multe dintre problemele lor de astăzi au încă o specificitate locală, dar ceea ce se întâmplă în lume le influenţează în mare măsură. ‘Let’s Fully Welcome Refugees’ scria pe un mare panou fixat pe catedrala din vecinătatea Pieţei Federaţiei din Melbourne, şi lozinca aceasta, care şi-ar fi găsit un loc firesc şi potrivnicii ei pe măsură în Germania sau Canada, era un semn al unei dezbateri politice încinse care are loc de câţiva ani în ţara-continent de la antipozi. Un alt semn al integrării globale este prezenţa chinezească şi în Australia şi în Noua Zeelandă. Prezenţa se face simţită şi în produsele şi serviciile care în multe locuri sunt de provenienţă chineză (reclama firmei Ali Baba din fotografie este plasată pe un autobuz din Hong Kong, dar şi-ar găsi locul şi în Australia sau Noua Zeelandă), dar şi în numărul mare de turişti din China care cutreieră această parte a planetei. În multe locuri în care am ajuns în această călătorie într-o perioada de sfârşit de sezon turistic în emisfera sudică majoritatea turiştilor erau chinezi, limba chineză era de departe a două limba vorbită peste tot, firmele şi comentariile turistice în chineză abundau. Transformarea care a avut loc de la precedenta călătorie în zona este uriaşă, între 2000 şi 2017 China s-a transformat dintr-o ţară care producea mai ales bunuri materiale într-o supraputere economică şi în patria unei pieţe de sute de milioane de consumatori din care o parte încep şi să cutreiere planeta, să cunoască, să între în contact, şi să dialogheze cu alte culturi, să cheltuiască o parte din uriaşele resurse financiare acumulate în China în ultimele decenii. Toate aceste tendinţe vor avea după părerea mea un impact însemnat în anii care vin.

 

IMG_8879

 

Schimbările tehnologice îşi au efectul şi în viaţa personală, de exemplu în felul în care îmi organizez călătoriile acum, în 2017, faţă de modul în care mi le organizam în jurul anului 2000. Nu mai folosesc aproape de loc serviciile agenţiilor de turism. Am planificat această călătorie împreună cu soţia mea şi încă o pereche de prieteni bucureşteni, noi trăind de peste trei decenii în afară României. Câteva sesiuni video pe Skype ne-au ajutat să întocmim planul excursiei ca şi cum am fi stat aşezaţi la aceeaşi masă. Am comparat preţurile zborurilor folosind travel.com, şi am cumpărat biletele fie de pe acest site, fie direct de pe Web site-urile companiilor aviatice (care uneori oferă reduceri suplimentare dacă biletele sunt achiziţionate de la ei). Pentru hoteluri am folosit booking.com; folosesc această aplicaţie de câţiva ani pentru a găsi hotelurile, pensiunile sau găzdurile Bed & Breakfast care mi se potrivesc şi nu am dat greş aproape niciodată, sau mai bine zis niciodată din vina lor. Am comandat câteva excursii locale prin site-ul şi aplicaţia viator. Am folosit waze drept program de ghidare automobilistică bazată pe GPS. Am ales restaurantele, am trecut în revistă şi selectat atracţiile locale în orice punct în care mă aflam folosind TripAdvisor. Probabil că ar trebui aici să înserez un ‘disclaimer’. Împărtăşesc doar experienţa mea personală şi nu intenţionez să fac reclamă nici uneia dintre aceste aplicaţii, şi este posibil ca în fiecare dintre domeniile menţionate să existe aplicaţii mai bune sau mai potrivite intenţiilor sau preferinţelor fiecăruia dintre voi. Căutaţi-le, comparatile şi alegeţi să folosiţi ceea ce vi se potriveşte, iar dacă vreuna dintre aplicaţii nu este ceea ce doriţi sau nu operează în modul în care să va satisface, nu ezitaţi să o abandonaţi sau să o schimbaţi. Luaţi însă în consideraţie că aplicaţiile pe Internet pot economisi mult timp şi mulţi bani, şi că prin intermediul lor puteţi alege documentat şi puteţi ajunge în locuri şi la experienţe la care nu aţi fi avut acces sau cunoştinţe.

 

IMG_8021

 

Desigur, însă, că pentru a folosi aceste aplicaţii există o condiţie necesară care nu poate fi evitată – este nevoie de acces permanent sau aproape permanent la Internet. În cazul în care dorim să folosim (şi) telefoanele mobile pentru legătură la Internet, asigurarea accesului cere o pregătire încă înainte de plecarea în călătorie care nu înseamnă mai mult decât un telefon la furnizorul serviciilor de telefonie pentru a ne asigura deschiderea accesului ‘roaming’ în ţările în care călătorim. Pentru cei care locuiesc în România sau în alte ţări europene şi care călătoresc doar în Europa problema această s-a simplificat mult, şi preţurile au scăzut drastic în urmă adoptării unor norme unitare europene. Când călătoria are loc în ţări mai îndepărtate (cum a fost cazul călătoriei noastre) trebuie cumpărat de obicei un ‘pachet’ care include şi acces la Internet. În această călătorie am folosit cam 90% dintr-un pachet de 2Gbytes în decurs de o lună, cu o utilizare destul de intensă incluzând ghidarea prin Waze şi postări destul de dese pe Facebook. Desigur, cei mai răbdători sau mai economi pot aştepta serile pentru a accesa Internet-ul de la hotel, dar aici devii dependent de calitatea şi aderenţa la standarde a serviciilor. În 33 de zile (şi nopţi) am trecut prin vreo 20 de hoteluri şi pensiuni, şi nivelul serviciilor a variat de la acces excelent la practic imposibil. Din acest punct de vedere situaţia în Australia şi Nouă Zeelandă pare a fi cam aceeaşi ca şi în orice altă parte a lumii. La nivel naţional serviciile sunt bine dezvoltate şi implementate, dar local, în multe locuri încă, nu există suficientă atenţie sau expertiză pentru a furniza servicii de bună calitate, stabile şi fiabile. Nici măcar nu este vorba despre investiţii mari, şi faptul că îţi petreci noaptea într-un hotel de 4 sau 5 stele nu reprezintă o garanţie că vei avea parte şi de un serviciu Internet rezonabil. Ca o curiozitate, în această excursie m-am bucurat de cel mai bun serviciu Internet la o cabană izolată (şi o clădire istorică) pe un vârf de munte din Nouă Zeeelanda. În schimb, am avut probleme de conectivitate la hoteluri în oraşe că Sydney, Melbourne, Wellington. Două sunt cauzele principale ale acestor probleme – acoperirea insuficientă a spaţiului locuit (camere de hotel sau spaţii comune) cu instalaţii wifi, şi nerespectarea standardelor de conectare la reţea. Există un standard relativ recent (publicat în decembrie 2015) numit RFC 7110 care explică cum trebuie să interacţioneze un ‘client’ (de exemplu laptop sau telefon mobil ‘inteligent’) la conectarea într-un spaţiu public pentru a se lega în mod corespunzător la Internet, dar acest standard este încă prea puţin aplicat şi de producătorii de ‘clienţi’ şi de cei care produc routerele şi punctele de acces wifi din care sunt alcătuite infrastructurile reţelelor. Incidental, iniţiatorul şi autorul principal al acestui standard (numele lui este Warren Kumari) va deveni peste o săptămână Area Director al domeniului operaţiilor în organizaţia Internet Engineering Task Force (IETF) care îşi va organiza congresul cu numărul 98 la Chicago. Despre acest congres voi relata în săptămânile următoare, şi cu asta ne apropiem de temele obişnuite abordate în această rubrica, dar posibil să revin şi cu mai multe relatări despre această călătorie fascinantă.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

 

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Si gândirilor dând viată, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!
Câte tărmuri înflorite, ce palate, ce cetăti,
Străbătute de-al tău farmec, tie singură-ti arăti!
Si în câte mii de case lin pătruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!

Poetul a descris în a sa ‘Scrisoare I’ fascinaţia pe care regina nopţilor pământenilor o exercită din totdeauna. Secolul 20 a transformat această fascinaţie într-o cursă temerară spre cunoaşterea şi explorarea satelitului natural al Pământului, întâi prin staţiile automate şi apoi prin explorare directă de către astronauţii programului Apollo. A fost, să nu uităm acest amănunt, nu numai o competiţie cu scopuri ştiinţifice – câştigată net de americani care până în ziua de astăzi sunt singură naţiune care a trimis exploratori pe Luna – ci şi o întrecere cu o imensă miza strategică şi politică, sau dacă vreţi, un episod în rivalitatea dintre blocurile politice democratic şi comunist, rivalitate numită în alte cuvinte şi Război Rece.

Istoria explorării spaţiului cosmic consemnează încetarea expediţiilor spre Lună după ce preşedintele Richard Nixon a hotărât sistarea programului Apollo în 1972. Trebuie menţionat că la apogeul lor din acea perioadă programele de explorare a spaţiului cosmic consumau până la 4.5% din bugetul federal american, în timp ce astăzi bugetul NASA reprezintă cam 0.5%. Ultimul deceniu a consemnat însă o renaştere a interesului pentru activitatea ştiinţifică în spaţiul extra-terestru, inclusiv explorarea planetei celei mai apropiate şi mai ‘prietenoase’ din sistemul solar – planeta Marte. Fostul preşedinte american Obama a stabilit anul 2030 ca termen pentru atingerea de către astronauţii americani a acestei planete, rămâne de văzut dacă acest scop va fi menţinut în cadrul reviziilor majore ale politicilor americane pe care le pune în aplicare noua administraţie a lui Donald Trump. Cauzele acestui interes crescând în explorarea spaţiului sunt multiple, pornind de la conştientizarea crescândă a fragilităţii vieţii pe Terra şi a riscurilor pe termen lung pentru omenire ale traiului pe o singură planetă cu resurse limitate şi cu un echilibru climatic din ce în ce mai precar, şi ajungând la reluarea sub alte forme ale războiului rece, şi apariţia unor noi şi ambiţioase puteri cu capacităţi tehnice şi economice şi cu ambiţii de explorare ale spaţiului cum este China.

Un element nou în ecuaţia explorării cosmice îl joacă iniţiativa particulară. Dacă în etapă precedentă expediţiile spaţiale erau prerogativa exclusivă a guvernelor sau agenţiilor guvernamentale, iniţiativele private joacă un rol din ce în ce mai vizibil în etapa actuală. Este vorba fie despre investiţii ale unora dintre leaderii (şi bogătaşii) valului hi-tech ai anilor ’90 şi 2000, fie despre iniţiative private cu scop economic, care văd în explorarea spaţiului o oportunitate economică, o altă frontieră care se cere traversată pentru a ajunge şi coloniza teritorii noi şi a le transformă în surse de profit, în bună tradiţie capitalistă.

Una dintre iniţiativele semnificative în această arie se aproprie de faza să finală în anul 2017. Este vorba despre competiţia iniţiată de Google sub numele de Lunar XPRIZE (sau Moon 2.0) care va acorda un premiu de 20 de milioane de dolari echipei care va reuşi să trimită pe Lună un modul robotic capabil să se deplaseze 500 de metri şi să transmită imagini video în ‘high resolution’. Termenul iniţial era sfârşitul anului 2015, el a fost extins cu doi ani, şi recent au fost anunţaţi cei cinci finalişti ai căror scop este realizarea cerinţelor proiectului înainte de sfârşitul acestui an.

În cele ce urmează voi prezenţa pe scurt cele cinci echipe finaliste şi propunerile lor.

 

 sursa imaginii news.nationalgeographic.com/2017/01/lunar-xprize-final-five-launch-moon-landing-space-science/

sursa imaginii news.nationalgeographic.com/2017/01/lunar-xprize-final-five-launch-moon-landing-space-science/

 

Modulul SpaceIL este proiectat de o echipă israeliană finanţată de un magnat american al cazinourilor. Urmează să fie lansat de o rachetă de tip Falcon 9 a companiei Space X care a revenit în exploatare acum câteva săptămâni, după câteva incidente în cursul anului trecut. Pentru a se deplasa cei 500 de metri ceruţi de condiţiile concursului, SpaceIL va folosi propulsia rachetelor. Echipa de proiectanţi de aproape 200 de oameni este formată în proporţie de 95% din voluntari.

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Moon Express este un proiect american, început în Mountain View în Sillicon Valley şi relocat actualmente în statul Florida, unde au primit controlul a două rampe de lansare de la Cape Canaveral. Scopul principal al acestei antreprize este să creeze un modul capabil să explore resursele minerale ale solului lunar, căutând în special metale rare. Eldorado este în definitiv un mit american. Este prima companie care primeşte autorizaţie oficială din partea guvernului american pentru explorarea bogăţiilor naturale de pe corpuri extra-terestre, în condiţiile tratatului ‘Outer Space Treaty’ semnat în 1967.

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Team INDUS se bucură de colaborarea agenţiei spaţiale indiene. Nu există foarte multe informaţii despre ceea ce plănuieşte să facă modului indian pe Lună, dar sunt zvonuri conform cărora sunt planificate activităţi importante cum ar fi … fabricarea berii. Echipa este bazată în Bangalore, în zona numită Valea Siliconului indiana, şi lansarea este planificată să aibă loc cel mai târziu în decembrie 2017. Pe lângă modulul propriu-zis care va efectua aselenizarea, vor fi transportate şi vor călători pe luna încă două module de dimensiuni mai mici (‘rovers’).

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Echipa japoneză Hakuto este formată din specialişti care provin în mare parte de la Universitatea Tohoku din Sendai, în nordul Japoniei. Modulul transportat Tetris care va explora suprafaţa lunară este simplu dar extrem de robust şi mobil, şi a fost deja testat pe Terra în condiţii extreme.

 

sursa imaginii http://www.computerweekly.com/photostory/2240108411/Photos-and-video-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon/2/Synergy-Moon-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon

sursa imaginii http://www.computerweekly.com/photostory/2240108411/Photos-and-video-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon/2/Synergy-Moon-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon

 

SYNERGY MOON este un proiect internaţional de specialişti care reuneşte 33 de echipe care concurează pentru premiul cel mare. Va fi lansat la bordul unei rachete Neptun 8 de la Interorbital Systems. Ca şi alte proiecte ajunse în finală, racheta transporta un modul mobil (‘rover’) care va evolua autonom după aselenizare.

Precum aproape orice proiect de acest tip, nici concursul iniţiat de firma Google nu este lipsit de controverse. Cei care sunt interesaţi de ecouri pot citi de exemplu comentariile de la postările Facebook ale lui National Geografic şi vor găsi acolo pe lângă multe discuţii interesante şi comentarii pertinente, şi divagaţii despre necesitatea proiectului pentru o ţară (încă) în curs de dezvoltare şi cu atâtea probleme sociale şi economice cum este India, sau comentarii anti-israeliene care încearcă să atragă atenţia asupra tendinţelor ‘imperialiste’ de colonizare a spaţiului cosmic. Mie tocmai caracterul internaţional al competiţiei îmi pare a fi una dintre caracteristicile importante, pe lângă combinaţia de iniţitivă privată care se adaugă la ceea ce ştim despre marile proiecte guvenamentale american şi chinez. Cine poate şti, poate tocmai unul dintre aceste proiecte particulare şi independente va duce la descoperiri dintre cele mai interesante, la care ştiinţă şi tehnologia vor ajunge tocmai prin evitarea cailor deja bătute de marile proiecte guvernamentale şi corporatiste.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Next Page »