books


Lectura cărţii ‘L’homme de l’art’ (‘Omul artei’) a lui Pierre Assouline mi-a luat aproape o lună. Cartea este bine scrisă şi subiectul este pasionant – biografia detaliată în peste 700 de pagini (urmate de o bibliografie şi un index de nume care se întind şi ele pe multe zeci de pagini) a unei personalităţi fascinante, negustorul de artă Daniel-Henry Kahnweiler, de a cărui viaţă şi activitate sunt legate majoritatea curentelor importante în artele plastice şi creatorii cei mai de seama care au trăit şi activat în Paris în primele opt decenii ale secolului 20. Am evitat însă să mă las antrenat de stilul alert şi fluent al lui Assouline şi am preferat să citesc cu poticneli programate, oprindu-mă de multe ori pentru a căuta reproduceri ale sutelor de opere de artă menţionate pe tot parcursul cărţii, pentru a culege şi asimila informaţii suplimentare despre artişti despre care ştiam mai puţin sau pe care i-am descoperit la lectura acestei cărţi. Au fost câteva săptămâni de aventură spirituală, însoţind parcursul vieţii unei personalităţi cu totul ieşite din comun.

Ediţia pe care am citit-o a apărut la editura Gallimard, în 2013, în colecţia ‘folio’. Autorul, Pierre Assouline, născut în Casablanca în 1953, este romancier şi jurnalist, scrierile sale cele mai cunoscute fiind însă cele biografice. În afară de cartea de faţă este autorul biografiilor celebrului romancier Georges Simenon (‘părintele’ inspectorului Maigret), editorului Gaston Gallimard, fotografului Henti Cartier-Bresson, desenatorului Hergé (creatorul lui Tintin) şi a colecţionarului de artă Moise de Camondo.

Cine a fost Daniel-Henri Kahnweiler? Picasso se întreba, poate retoric sau poate nu: ‘Ce am fi devenit noi (pictorii cubişti şi avangardişti), dacă nu ar fi avut Kahnweiler simţul afacerilor?’ Născut în 1884 într-o bogată familie de evrei germani cu relaţii în lumea afacerilor financiare internaţionale, este trimis la ucenicie la bursa din Paris, la începutul secolului 20. Este preocupat însă mai mult de saloanele de artă, de expresionişti, fauvisti, şi curentele de avangardă din evervescenta capitală artistică a lumii. În pauzele de prânz ale bursei fuge să viziteze expoziţii în saloane şi galerii. Consiliul de familie se reuneşte şi se hotărăşte să-i acorde un credit şi sprijin financiar pentru un an, pentru a-şi deschide propria galerie. Aşa ia naştere în 1907 Galeria Kahnweiler, prima platforma de promovare a artei aşa cum o concepea David-Henri.

 

sursa fotografiei https://www.amazon.fr/LHomme-lart-D-H-Kahnweiler-1884-1979/dp/2070381064

sursa fotografiei https://www.amazon.fr/LHomme-lart-D-H-Kahnweiler-1884-1979/dp/2070381064

 

Începută în 1907, activitatea de negustor şi promotor de artă şi de colecţionar a lui Kahnweiler avea să se întindă de-a lungul a mai bine de 70 de ani. Două aveau să fie caracteristicile sale principale. În primul rând Kahnweiler nu a expus, nu a achiziţionat şi nu a vândut decât tablourile unui număr restrâns de artişti, care corespundeau criteriilor sale estetice şi concepţiilor sale despre artă. În prima perioada din categoria celor aleşi au făcut parte Georges Braque, Pablo Picasso, André Derain şi Maurice de Vlaminck. Au urmat Juan Gris, Fernand Leger, Kees Van Dongen, André Masson. Pentru puţinii aleşi Kahnweiler a fost nu numai partener de afaceri ci şi sprijinitor material. Aici este a doua şi poate cea mai semnificativă contribuţie a sa în istoria artei. A creat pentru pictorii pe care i-a sprijinit un adevărat model economic, cu contracte – de multe ori exclusive – de achiziţionare a lucrărilor lor, cu preţuri care reflectau situaţia pieţei şi asigurau valoare şi stabilitatea acesteia, cu subvenţii lunare care permiteau artiştilor să creeze detaşaţi de grijile vieţii de zi cu zi.

‘Ils peuvent travailler tranquillement. Kahnweiler veille. Il leur a dit: faites votre peinture, je m’occuperai du reste. C’est sa methode: donner a l’artiste les moyens de son genie. La vente, les amateurs, les salons et le reste c’est son affaire. A eux le souci de peindre. Qu’ils fournissent les tableaux, il fournira les fideles. Sa force: il ne doute pas. Il a projete son immense capacite d’orgueuil sur eux. S’il les defend, c’est parce qu’ils sont les plus grands.’ (pag. 112)

O relaţie unică a luat naştere în aceiaşi perioada între Kahnweiler şi Pablo Picasso. Cei doi s-au cunoscut personal la puţină vreme după deschiderea galeriei, şi s-au influenţat şi s-au sprijinit unul pe celălalt într-o legătură profesională şi de prietenie, care a fost pe cât de apropiată pe atât de plină de conflicte, rupturi, certuri şi împăcări, şi mai presus de orice un dialog sincer despre artă pe care cei doi l-au susţinut de la prima întâlnire şi până la moartea lui Picasso, din care din fericire, Kahnweiler a consemnat frânturi în notele şi jurnalele sale. Negustorul de artă a fost un sprijin material şi de afaceri permanent al genialului artist catalan, dar şi acesta a avut un rol determinant în decizia lui Kahnweiler de a continua pe un drum care se arăta cât se poate de anevoios, dedicându-se total comerţului de artă. Iată cum sunt relatate începuturile acestei prietenii speciale:

‘Aux pieds des Demoiselles d’Avignon Kahnweiler et Picasso s’observent. Ils se regardent. Ils se sont compris. Tout est dit. Nul besoin d’autres commentaires. Dorenavant Picasso sait qu’il n’est plus tout a fait seul. Kahnweiler, lui, sait qu’il a eu raison de ne pas aller en Afrique du Sud s’occuper des mines de diamant. Il sera marchand de tableaux a Paris. La rencotre de cet homme et de ce tableau dont un sens a sa vie.’ (pag. 105-106)

Pierre Assouline revine asupra relaţiei dintre Picasso şi Kahnweiler şi îi dedică unul dintre capitolele finale ale cărţii, de data aceasta din perspectiva a mai bine de o jumătate de secol:

‘Le plus extraordinaire este encore que leur relation a pu perdurer alors que l’un (Kahnweiler) este reste fige dans ses principes, fidele a sa ligne de conduite jusque dans les moindres de ses contradictions, alors que l’autre (Picasso) n’a pas cesse d’evoluer et de changer, superposant de nouvelles contradictions aux plus anciennes.’ (pag. 613-614)

‘Noi contradicţii’ este un eufemism ţinând cont de alunecarea lui Picasso spre extrema stânga, înrolarea în Partidul Comunist Francez şi promovarea de către mişcarea ‘de pace’ mondială dominată de comunişti. Asta era probabil o compensare pentru rămânerea să în Paris în timpul ocupaţiei germane din al doilea război mondial, şi în pofida faptului că arta promovată de Uniunea Sovietică stalinistă era departe de concepţiile sale estetice. Kahnweiler în schimb, deşi avea concepţii politice democratice şi de stânga nu a căzut niciodată în capcana tovărăşiei de drum, şi datorită caracterului său moderat, şi datorită circumspecţiei sale constante de-a lungul vieţii faţă de orice intervenţie a statului în artă. Chiar şi sprijinirea artiştilor trebuia să fie în concepţia sa rezultatul iniţiativelor private şi al succesului pieţei de artă, şi nu o funcţie care să fie asumată de către birocraţiile guvernamentale.

 

sursa imaginii https://fr.wikipedia.org/wiki/Pierre_Assouline

Pierre Assouline; sursa imaginii https://fr.wikipedia.org/wiki/Pierre_Assouline

 

Kahnweiler a avut simţul pieţii, mai mult, se poate spune că a contribuit la formarea pieţii artei moderne, şi la pătrunderea artiştilor în care a crezut în primul plan al comerţului şi în atenţia colecţionarilor. Relaţia sa cu criticii de artă a fost complexă, pe puţini i-a apreciat, pe mulţi alţii i-a considerat lipsiţi de viziune, de curaj, şi în unele cazuri de cultură de baza. Până la urmă, în perioadele în care a fost obligat de împrejurări (în timpul celor două războaie mondiale) să înceteze activitatea comercială, a scris el însuşi câteva cărţi de baza despre estetică şi istoria cubismului aşa cum el însuşi o trăise şi despre unii dintre pictorii pe care i-a iubit şi promovat (Juan Gris). Despre unul singur dintre ‘pictorii săi’ nu a scris o carte, nu din lipsă de timp sau interes – Picasso. Era prea mare pentru el, şi nu ar fi putut să evite şi pasajele critice care l-ar fi putut aduce în conflict cu marele artist şi prieten.

Om de afaceri strălucit şi creator de piaţă – dar nu şi pentru el. Kahnweiler a pierdut de două ori totul, în timpul celor două războaie mondiale. În timpul Marelui Război (1914 – 1918) a fost nevoit ca supus german să părăsească Franţa, iar lucrările din galerie au fost confiscate, şi vândute după război ca ‘proprietate aparţinând cetăţenilor inamici’, la preţuri derizorii, în cadrul unor licitaţii scandaloase. Această imensă pierdere a avut repercusiuni grave pentru tot deceniul anilor ’20, şi apoi a fost urmată de criza economică. Refacerea de la sfârşitul anilor ’30 avea să fie curmată de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Kahnweiler dobândise între timp cetăţenia franceză, dar a fost nevoit din nou să se refugieze, ascunzându-se în Franţa neocupată. Pierduse din nou – de dată această ca evreu – cetăţenia franceză, dar cu ajutorul rudelor sale prin alianţă a reuşit să păstreze oarecum în funcţionare galeria din Paris. Abia după al doilea război mondial avea Kahnweiler să ajungă la un comfort economic care să-i permită libertatea de decizie în afaceri şi să-i asigure timpul de a călători – şi în scopuri comerciale, şi pentru a conferenţia şi a cunoaşte spaţii culturale în afara Europei.

 

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

Daniel-Henry Kahnweiler, 1956; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

 

Kahnweiler a fost considerat ‘negustorul cubiştilor’ – renume meritat şi pentru sprijinul material şi promovarea artiştilor de marcă ai acestui curent, dar şi pentru înţelegerea sa profundă.

‘Le << cube>> n’est pas une fin en soi mais un moyen de predre conscience de la triple dimmension des corps en general. Pareillement pour les variantes du cube, la sphere et le cylindre. Il ne faut pas trop s’y attacher. Les vrais problemes qui se posent aux vrais peintres cubistes sont clairs si l’on peut dire: la construction, la couleur, la lumiere comme moyen … Les vrais dangers qui les guettent sont egalement clairs: la piege de l’ornamentation ou, plus pernicieux encore, la reduction geometrique.’

Aprofundarea motivaţiei şi a surselor expresiei cubiste l-a făcut să refuze cu obstinaţie – şi asta a fost bine – epigonii şi pictorii de mâna a doua, care abordau curentul în stil manierist. Dar a existat şi o faţetă diferită a acestei obstinaţii artistice. Negustorul şi expertul de artă a avut limite clare – şi uneori auto-impuse – în acceptarea şi adoptarea curentelor care au urmat cubismului. Un exemplu la frontiera artei acceptate de Kahnweiler este cel al lui Paul Klee, acceptat pentru o mare parte a creaţiei sale, dar care nu a fost ‘artistul său’ niciodată, deşi în perioada finală a vieţii lui Klee, când acesta părăsise Germania căzută sub dominaţie nazistă, i-a expus şi vândut unele lucrări. Kahnweiler însă l-a înţeles doar parţial pe Miro, şi l-a ignorat când acesta s-a îndreptat spre abstracţie. În general a respins abstracţia considerând-o ‘decorativă’, refuzând să accepte că arta poate nu numai să reflecte – în mod personal şi specific fiecărui artist – lumea şi trăirile ‘figurative’ ci că ea poate oferi şi spaţii în care sunt inventate lumi noi cu forme inexistente până acum în lumea reală. Similar, pe lista de respingeri a lui Kahnweiler figurează nume ilustre de la suprarealişti la sculptorii majori ai secolului, de la Kandinsky la Mondrian şi Dali. Dadaismul l-a amuzat, dar nu l-a luat niciodată prea în serios. Nu a vibrat nici la expresionismul german, deşi a fost familiar cu creaţiile şi artiştii reprezentativi ai curentului. Convins de soliditatea convingerilor sale a avut puţine regrete, între care a fost neînţelegerea la timpul său a sculpturii lui Giacometti pe care avea să ajungă să o aprecieze mai mult spre finalul vieţii.

 

Pablo Picasso, 1910, Portrait of Daniel-Henry Kahnweiler; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

Pablo Picasso, 1910, Portrait of Daniel-Henry Kahnweiler; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler

 

Kahnweiler a fost şi un editor de excepţie. Deşi a privit activitatea de editor că pe una complementară, a creat o adevărată şcoală şi cele câteva zeci de cărţi publicate de el între 1909 şi 1928 reprezintă o referinţă prin colaborările alese care în general împerecheau poeţi, scriitori sau eseişti cu artiştii plastici promovaţi de galeria sa, ca ilustratori. I-a publicat printre alţii pe Guillaume Apolinnaire, Max Jacob şi André Malraux, în ediţii ilustrate de André Derain, Georges Braque, Pablo Picasso, Juan Gris, Fernand Léger. Cărţile publicate de el aveau între 24 şi 48 de pagini şi erau tipărite într-un tiraj de 112 exemplare din care 12 nu erau puse în vânzare. Toate cele 100 de exemplare difuzate comercial erau tipărite pe hârtie aleasă şi semnate de autori. Nu este de mirare că aceste ediţii au devenit în scurt timp obiecte de valoare râvnite de bibliofili. Ele au şi susţinut comercial galeria în perioadele de restrişte economică.

O altă contribuţie de seamă a lui Kahnweiler a fost legată de internaţionalizarea comerţului de artă. Era născut în Germania, dar era francofil şi francofon şi a devenit francez şi a trăit în Franţa cea mai mare parte a vieţii. O parte din familia să se afla însă în Anglia, şi în timpul primului război mondial se refugiase în Elveţia. În timp şi-a creat o reţea de legături internaţionale care au permis vânzarea tablourilor artiştilor promovaţi de el în Statele Unite, Germania, Elveţia, Suedia, Cehoslovacia şi Rusia dinainte de revoluţia din 1917. În fiecare din aceste locuri a avut oameni de încredere, experţi şi negustori de artă cu gusturi şi viziuni apropiate de ale sale. Contribuţia să a fost esenţială şi în a face arta de avangardă şi mai ales cea cubistă şi a şcolii de la Paris cunoscută în întreagă lume, şi în a stabili sistemul comercial şi cel legal prin care arta poate circula şi poate fi comercializată în lume. Trebuie apreciată această realizare cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut în prima jumătate a secolului 20, în care cele două războaie mondiale şi inamiciţia dintre ţara sa de origine şi cea de adopţie au sfâşâiat Europa si au ridicat bariere formidabile comerţului in general si comerţului de arta in special. Spre sfârşitul vieţii a călătorit mult, se poate spune că a fost unul dintre primii cetăţeni ai lumii, cel puţin ca viziune culturală şi comercială.

Pierre Assouline scrie cursiv, documentat, precis. Am citit cartea cu atenţie şi interes, nu a fost o lectură rapidă deoarece am dorit să aprofundez multe detalii. Cred că orice iubitor al artei şi culturii secolului 20 va fi pasionat de lectura acestei cărţi biografice şi fascinat de personalitatea negustorului de artă care a schimbat istoria picturii moderne. Din câte ştiu cartea nu a fost încă tradusă şi publicată în limba română, sper să-şi găsească un editor, sunt convins că şi în România şi-ar găsi un public adecvat.

 

 

 

Cariera literară a lui Thomas Mann (1875 – 1955) acoperă şi depăşeşte puţin în timp întreaga primă jumătate a secolului 20, poate una dintre cele mai zbuciumate jumătăţi de secol din istoria omenirii. Un exerciţiu mintal simplu ne poate ajuta să comparăm lumea imperiilor europene de la 1900 cu diviziunea în blocuri politice despărţite de Cortina de Fier care avea să existe cu jumătate de secol mai târziu, pentru a putea înţelege că scriitorul laureat cu un Premiu Nobel pentru Literatură dintre acelea pe care puţini l-au contestat la vremea sa sau îl contestă astăzi a fost martor al unor schimbări radicale ale ordinilor politice în lume, incluzând cele două mari conflagraţii globale, a revoluţiilor sociale violente şi a naşterii celor două dictaturi totalitare ucigaşe cu ambiţii de dominaţie la nivelul întregii planete. Lectura uneia dintre cărţile sale din prima perioada a activităţii sale lilterare, ‘Alteţă regală’ scrisă între 1905 şi 1909, apărută acum în splendida colecţie ‘Raftul Denisei’ de la Humanitas fiction, în traducerea ireproşabilă a lui Mihai Isbăşescu, îmi prilejuieşte câteva reflecţii şi asupra evoluţiei stilurilor literare, şi a identificării în textul şi subtextul cărţii a curentelor subterane care aveau să ducă la marile schimbări de după 1914.

Principatul Grimmburg – ţara imaginară în care se petrece acţiunea cărţii – este un micro-univers, simbol din multe puncte de vedere al unei Europe în criză, aşa cum era continentul în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aparent, un univers idilic:

O ţară frumoasă, liniştită, neagitată. Vârfurile copacilor din pădurile sale foşneau visătoare; ogoarele se întindeau şi se măreau, cultivate cu devotament; meşteşugurile erau nedezvoltate până la punctul de a fi mizere.’ (pag. 33)

 

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

 

Bazele economice ale acestei idile sunt însă complet zdruncinate. Resursele naturale ale ţării sunt ruinate, minele nu mai produc sau au devenit nerentabile, pădurile sunt pe cale de dispariţie. Mann se dovedeşte a fi aici un ecolog timpuriu, eroii săi fiind conştienţi de pericolele despăduririi, ca şi de necesitatea de a păstra resursele principale în proprietatea naţiunii. Clasa conducătoare duce o viaţă care încă mimează regulile protocolului şi ritualurile istorice, dar această se întâmplă pe seama îndatorării financiare a principatului.

… înglodarea în datorii a casei domimatoare era o îndatorire istorică şi naţională, care amintea de vremurile în care toate împrumuturile erau încă probleme particulare ale suveranilor şi când Johann cel Violent amanetase libertatea unor supuşi de vază, pentru a obţine un împrumut. Toate acestea erau de domeniul trecutului. … Străbunii săi lichidaseră temeinic averea familiei, această era acum aproape egală cu zero sau nu valora mult mai mult; se risipise pe construriea castelelor de plăcere cu nume franţuzeşti şi cu colonade de marmură, pe parcuri cu jocuri de ape măiestrit alcătuite, pentru opere pompoase şi pentru tot felul de exhibiţii scăldate în aur. Trebuia să ţină o socoteală strânsă, iar întreţinerea curţii fusese pusă pe picior mai mic, împotriva voinţei marelui duce, ba chiar fără ştirea lui.’ (pag. 39-40)

Două elemente reuşesc să conserve, măcar pentru o vreme, coeziunea sistemului în pofida şubrezelii economice: un contract social între familia princiară şi poporul care o adulează, şi tradiţia folclorică ce include legende şi elemente de magie. Contractul social aminteşte în unele momente relaţia între britanici şi monarhia lor de astăzi, destul de neînţeleasă de mulţi cetăţeni ai democraţiilor republicane. Când principele se îndrăgosteşte de o prinţesă fără sânge nobil atitudinea poporului o prezice parcă pe cea a englezilor faţă de Diana, spre sfârşitul secolului 20. Familia principilor conducători duce o viaţă protocolară, pe care ei înşişi o descriu că ‘lipsită de conţinut pozitiv’. În faţa lor se află ‘poporul’ – acea masă amorfă şi lipsită de personalitate:

… jos, în mica piaţă a primăriei, stătea înghesuit cap lângă cap, poporul – o întindere oblică de feţe intoase în sus, dogorâte, în semiîntuneric, de lumina făcliilor fumegânde. Strigau şi cântau, iar el stătea la fereastră deschisă şi se înclina, se expunea un răstimp entuziasmului şi saluta mulţumind. … Viaţa lui era lipsită de zile obişnuite şi de o realitate adevărată. Se alcătuiau doar din priviri îndreptate cu o extremă încordare către el. Oriunde sosea era zi de sărbătoare şi cinstire; poporul se sărbătorea pe sine însuşi, într-o festivitate; viaţa cenuşie se transfigura şi devenea poezie. Muritorul de foame devenea un om modest, spelunca – o colibă paşnică, ştrengarii murdari ai străzilor se transformau în nişte fetiţe şi băieţi cuminţei îmbrăcaţi în haine de sărbătoare …‘ (pag. 160-161)

Presa este şi ea aservită ordinii existente, prezentând lumii şi principilor o viziune edulcorată despre realitate şi despre ei înşişi:

Şi Klaus Heinrich citea despre influenţa să personală, despre graţia şi măreţia sa, citea că-şi îndeplinise bine misiunea, că luase cu asalt şi câştigase inimile tinerilor şi ale bătrânilor, că înălţase cugetul poporului deasupra cotidianului şi că-i stârnise dragostea şi bucuria.‘ (pag. 168-169)

Putem doar presupune care este doza de naivitate şi care este doză de luciditate ironică a lui Thomas Mann în această construcţie literară. Ignorarea curentelor subterane de dincolo de suprafaţa de poleială scrijelită a relaţiilor între principi şi popor a fost scump plătită în istoria reală, la câţiva ani după publicarea acestei cărţi. Nu au ajutat nici tendinţele liberale ale prinţilor luminaţi, nici elementele de democraţie destul de formală de altfel, cum sunt ‘audienţele libere’ descrise în carte.

Elementele folclorice, a două componentă a acestei relaţii idealizate între popor şi principi, au un aer de basm îmbinat cu magie. Poporul aşteaptă venirea unui principe fără o mâna, pe care o ghicitoare ţigancă îl prezisese cu un secol în urmă, şi care va rezolva problemele ţării. Faptul că prinţul Karl Heinrich se naşte cu un defect congenital crează speranţe că epoca de aur, marcată şi de transformarea trandafirilor din curtea unuia dintre palatele princiare în flori frumos mirositoare (altă legendă cu tente aproape mesianice) nu este departe.

 

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

 

În realitate salvarea ţării sau happy-end-ul în această alegorie cu prinţi şi cerşetori şi viitoare principese de origine mai puţin nobilă depind de două elemente care vor decide şi soarta poveştii de dragoste înfiripate între principele devenit coregent şi Imma – frumoasa, independenta şi năbădioasa fiică a miliardarului Spoelmann venit din America. Prima şi poate cea mai importantă este spargerea barierelor sociale personale dintre cei doi tineri şi câştigarea încrederii pentru sinceritatea sentimentelor principelui crescut în turnul de fildeş al superiorităţii clasei sale nobiliare, necunoscător al realităţilor cu excepţia lecţiilor din tinereţe primite de la profesorul şi tutorele Raoul Uberbein (singurul personaj tragic al cărţii):

Stai drept şi pui întrebări, dar fără să participi; nu te interesează nimic şi nu ţii la nimic. Am văzut adesea: vorbeşti, exprimi o părere, dar ai putea să exprimi tot atât de bine şi alta, căci în realitate n-ai nici o părere şi nici o credinţă şi nu te interesează nimic altceva decât atitudinea ta de prinţ. … Cum ar putea avea cineva încredere în dumneata? Nu, ceea ce inspiri nu e încredere, ci răceală şi jenă; şi, chiar dacă mi-aş da cu silinţa să mă aproprii de dumneata, acest fel de jenă şi de neajutorare m-ar împiedică s-o fac …‘ (pag. 312)

Al doilea element al ecuaţiei funcţionează ca un fel de ‘deus ex machina’, procedeu care poate fi iertat din perspectiva literară (în definitiv avem de-a face cu un fel de basm politic cu prinţi şi fete frumoase) dar care este mai greu de digerat din perspectivă istorică. Thomas Mann dovedeşte, prin intermediul personajelor sale şi al descrierilor din carte, o bună înţelegere a mecanismelor economice şi financiare, şi a cauzelor sociale care au împins în criză statele europene care încercau să perpetueze sistemul monarhic şi principial. Adept al capitalismului financiar cu tendinţe liberale şi chiar şi ecologiste şi simpatizant al monarhiilor iluminate, el încearcă să le combine în această poveste de dragoste cu sfârşit fericit prin relaţia dintre bunul prinţ Karl Heinrich şi viitoarea prinţesă Imma, care rezolvă cel puţin pentru moment şi problemele principatului Grimmburg prin utilizarea dotei nupţiale pentru umplerea găurilor bugetului naţional. Istoria reală a fost – o ştim astăzi – mult mai crudă cu ţările Europei şi convulsiunile sociale au făcut irelevante soluţiile pur capitaliste. Mulţimile şi-au ieşit din tăcere şi au anulat contractele sociale, şi drumul spre o nouă stabilizare economică şi politică avea să treacă prin vărsările de sânge ale războaielor şi revoluţiilor. Romane că acesta, frumos scrise şi propunând soluţii idealizate, au rămas însă ca documente istorice ale stării de spirit dinainte de furtuni şi motive de delectare la lectură.

 

 

Ismail Kadare face parte – alături de Philip Roth şi de Amos Oz – dintr-o foarte puţin numeroasă şi foarte selectă categorie de scriitori contemporani al căror nume este menţionat în fiecare an de mai bine de un deceniu între favoriţii pentru a primi Premiul Nobel pentru Literatură, şi pe care juriul de la Stockholm pare să îi ocoloească în mod sistematic, atribuind premiul altor scriitori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, după criterii pe care poate ei le cunosc, dar care nu par a fi străine de considerente politice de moment. Cu toţii se aproprie sau au depăşit vârstă de 80 de ani, şi deşi le urez tuturor sănătate şi ani buni de creaţie şi de viaţă înainte, nu pot să nu mă tem că plecarea spre lumea celor care nu mai publică noi cărţi se va petrece prea devreme, şi vor intra în panteonul – nu puţin numeros – al scriitorilor despre care viitorul şi eternitatea se vor mira cum de au putut fi ocoliţi de ceea ce ar trebui să fie cel mai important premiu literar al planetei.

Culegerea ‘Firmanul orb’ apărută recent în aleasa colecţie ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction în traducerea (căreia nu i-am găsit vreun cusur a) lui Marius Dobrescu adună cinci povestiri ale lui Kadare datate între 1977 şi 1995, care au că spaţiu comun de desfăşurare Albania şi Balcanii celor patru secole de istorie în care s-au aflat sub dominaţie otomană. Albania este o ţară cu o istorie aparte în peisajul european. Relieful muntos şi clima aspră, populaţia nu prea numeroasă dar legată de natură şi de tradiţie, locul geografic la confluenţa de imperii şi religii, au creat un caracter naţional considerat aprig şi independent. Este un spaţiu al legendelor dar şi al extremelor. Secolul 20 a adus Albaniei independenţa după primul război mondial, dar a doua să jumătate a marcat căderea ţării în cea mai extremă formă de dictatură totalitară pe care a cunoscut-o Europa postbelică, şi cea mai rigidă formă de comunism combinând teroarea, cultul personalităţii şi ingineria socială. Kadare a supravieţuit (nu fără probleme şi nu fără compromisuri probabil necesare supravieţuirii) acestei perioade pentru a apare la sfârşitul ei ca una dintre vocile cele mai lucide împotriva totalitarismului din literatura lumii. Când scrie despre Albania însă, Ismail Kadare nu scrie numai despre ţara sa ci despre întreg spaţiul balcanic, şi despre întreaga lume aflată sau ameninţată de dictaturi. Albania ca metaforă a lumii, dacă vreţi.

 

https://www.libhumanitas.ro/ismail-kadare-firmanul-orb-humanitas-fiction-2017.html

https://www.libhumanitas.ro/ismail-kadare-firmanul-orb-humanitas-fiction-2017.html

 

Prima povestire a cărţii, ‘Biserica Sfânta Sofia’ mi-a amintit romanul lui Elif Shafak, ‘Ucenicul arhitectului’. Eroul povestirii este ca şi în cartea scriitoarei turce arhitect al unui atot-puternic sultan, în acest caz nu altul decât Mehmed al II-lea, cuceritorul în 1453 al Constantinopolului. Iată cum este descrisă întâlnirea cu biserica Sfânta Sofia, monumentul care de aproape un mileniu simboliza credinţa creştină şi puterea cultului ortodox:

‘Simţi cum capul şi trupul îi fură absorbite de undeva, de sus. O lumină incredibilă, de o strălucire intensă, cobora din cupolă asupra lor. Arhitectul simţi cum începe să se descompună. Muşchii, tendoanele care-i ţineau, încheieturile i se topeau cu repeziciune. Fusese aruncat brusc în centrul universului. Nu-şi închipuise vreodată că lumina închisă între zidurile unei construcţii poate fi mai compactă şi mai dominatoare decât cea liberă, de afară. Strălucirea aceea te făcea să te volatilizezi şi, aşa imaterial cum erai, te arunca în cele mai îndepărtate cotloane ale nemărginirii.’ (pag. 10)

Decizia sultanului de a transforma marea biserica în moschee, de a transferă sfinţenia de la o credinţă la alta păstrând sacralitatea spaţiului şi lumina din el este încredinţată spre executare arhitectului. Acoperirea caracterului creştin şi al simbolurilor sale pictate in ziduri nu este însă o sarcina uşoară, căci spiritul locului pare a se împotrivi:

Fără grabă, oamenii treceau pensula cu vopsea peste chipul lui Cristos şi al mamei Lui. Dar vopseaua era atât de subţire, încât, după ce se usca, coroana de spini, prima care reuşea să sfâşâie valul de culoare, se ivea din nou, urmată de rănile crucificării şi apoi de toate celelalte.’ (pag. 19)

Sfârşitul povestirii prezintă şi o surprinzătoare schimbare de perspectivă. Sufletul clădirii istorice intră în rezonanţă cu amintirea stăpânilor creştini şi musulmani care i-au determinat destinul, le preia şi le amplifică vârtejul gândurilor şi pe cel al simţirilor.

Şi următoarea povestire a volumului numită ‘Adio trecutului’ se întâmplă într-unul din momentele de răscruce istorică a Balcanilor. În casă dregătorului Beqir Ali, administrator al unei frânturi de Imperiu vine un emisar. Care este scopul venirii sale? Aduce oare cu el firmanul mazilirii? Trimisul pare a nu fi interesat de încercările de a-l corupe, el se dovedeşte a fi mai degrabă un vestitor care încearcă să transmită albanezilor planurile sau poate visele Sultanului, într-o alegorie care combină fantezia orientală cu teme biblice:

Visul acesta s-a întrupat într-adevăr … Albania, creştină o mie cinci sute de ani, într-o mare de ghiauri, la numai o sută de mile de Vatican, era a noastră, adică asiatică. Înţelegi ce lucru măreţ e acesta, Beqir Ali? Era semnul sigur trimis de Allah că Islamul avea drumul deschis către întreagă lume, … Aşadar, în urmă cu patru sute de ani, visul acesta s-a realizat … numai că … numai că … toată treaba era să nu se întrerupă … înţelegi ce vreau să spun, Beqir Ali. Toată treaba e ca el să continue, adică … Albania să rămână în Asia … Iată de ce nu-l ia somnul pe măritul sultan.’ (pag. 55)

Imperiul Otoman în nuvelele lui Ismail Kadare este simultan un simbol al mecanismului puterii absolute şi o lume în care visele îşi au locul lor important în procesul deciziilor. Birouri ale Viselor înregistrează şi arhivează visele sultanilor (furtul unui asemenea vis este evenimentul care declanşează destrămarea însuşi a structurii imperiale în ‘Furtul somnului imperial’, cea mai scurtă si mai ambiguă povestire a volumului) dar şi pe cele ale supuşilor. Dacă ar fi să căutăm definirea caracteristicilor scrierilor lui Kadare şi ale lumii pe care o crează trebuie să alăturăm dimensiunii istorice (documentate şi riguros prezentate) pe cea onirică.

 

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Ismail_Kadare

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Ismail_Kadare

 

Povestirea cea mai formidabilă a culegerii este cea care da şi titlul cărţii: ‘Firmanul orb’. Este datată 1984 şi pe lângă rezonanţa orwelliană a datei trebuie să remarcăm şi faptul că Enver Hoxha, dictatorul stalinist al Albaniei, era încă în viaţă. În cele vreo 60 de pagini ale nuvelei ne este prezentată metaforic o analiză sarcastică şi detaliată a mecanismului terorii, întruchipat de decretul sultanului care pedepsea cu orbirea pe toţi cei bănuiţi că ar avea puterea deochiului, invinovăţit de esecurile imperiului.

Un sentiment cunoscut, uitat parcă de câţiva ani, începuse să plutească în aer: frica. Era o frică ciudată, complet diferită de temerile de boală, de tâlhari, de fantome sau de moarte – era frica de stat. Rece, diformă, ceţoasă, dar acoperind totul, zi de zi şi oră de oră, aceasta a început să prindă în capcana ei sute de mii de oameni.‘ (pag. 76)

Teroarea este arbitrară, ea nu ocoleşte niciun segment al structurii sociale, nici pe călăii de ieri sau pe tovarăşii de drum, nici rudele cele mai apopiate, nici părinţii, copii sau iubiţii, nimeni nu este la adăpost. Firmanul orb ameninţă cu aceeaşi putere pe care o cunoaştem din perioada terorii staliniste în Uniunea Sovietică sau a Revoluţiei Culturale din China.

În fiecare zi se întâmplau lucruri pe care nu le ştiai cum să le categoriseşti. Lovitura, la fel că fulgerul de primăvară, îşi schimbă adesea direcţia şi pârjolea acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Mulţi devotaţi ai regimului, chiar dintre aceia care se bucuraseră la început şi se grăbiseră să pornească vânătoarea, se treziră într-o dimineaţă legaţi fedeleş în arest. Aceste lovituri înşelătoare, pe care unii le credeau a fi ezitări ale statului, iar alţii intenţionate, cu scopul de a produce confuzie, îi făcură şi pe cei mai încrezători să-şi plece capul. S-a văzut că în nenorocirea asta nimeni nu putea să se simtă apărat.’ (pag. 111)

Ca multe dintre terorile arbitrare, şi cea a Firmanului orb se termină într-o zi, poate pentru că dictatorul îşi atinsese cota planificată de victime, poate pentru că pentru moment consideră că rivalii săi fuseseră lichidaţi şi poporul redus la supunere, poate pentru că orice foc, oricât de aprig sfârşeşte prin a-şi mistui sursele de distrugere. În relativa ‘liberalizare’ care urmează se întorc o parte dintre supravieţuitori, cu traumele detenţiei şi suferinţei in suflet şi carne, în acest caz cu orbirea permanentă. Atmosfera seamănă cu cea relatată de Vasili Grossman în ‘Pantha rei’, cartea care descrie atmosfera din Uniunea Sovietică în perioada de imediat după moartea lui Stalin:

‘… cea ce i-a uluit pe toţi a fost eliberarea lor în masă. Lucru care n-a fost, cu siguranţă, o coincidenţă, şi nici rezultatul vreunei neînţelegeri între ei … majoritatea decăzuseră complet. Se îmbrăcau jerpelit, cu haine vechi, iar în loc de pantofi purtau nişte saboţi de lemn, al căror bocănit le dădea un aer şi mai tragic. Nu doar cei orbiţi violent erau astfel. Printre zdrenţăroşi erau şi dintre aceia care se duseseră la orboficii cu surle şi trâmbiţe, aşa cum, printre cei mutilaţi cu forţa erau şi câţiva care se imbrăcau bine, chiar mai bine decât înainte, fudulindu-se peste tot, ca şi când ar fi vrut să-i sfideze pe cei din jur cu găurile negre de pe chip.’ (pag. 129-130).

Dacă ar fi după mine aş adaugă această culegere de povestiri ca bibliografie obligatorie pentru orice curs despre istoria regimurilor totalitare ale secolului 20, alături de ’1984′ a lui George Orwell.

 

 

 

Coperta interioară a volumului ‘Sînii verzi’ apărut la editura Polirom, 2017, îl descrie pe autorul ei, Florin Iaru ca fiind ‘unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste’. Dacă ar fi să judecăm după acest volum, incursiunile sale în proză poartă şi ele amprenta tehnicilor poeziei. Ca gen ar aparţine categoriei povestirior scurte, sau a ceea ce în liceu erau numite ‘schiţe’. Nu ştiu dacă termenul acesta mai este utilizat astăzi de critică literară ‘profesionistă’. Fiecare din scurtele povestiri care alcătuiesc volumul (53 la număr plus încă 3 grupate separat, la sfârşit, sub titlul ‘Amintiri’) creionează din câteva fraze un mic univers, un personaj, relaţiile sale cu alte personaje şi cu lumea din jur, trăirile, visele, coşmarurile, acţiunile în lumea reală şi transbordările în cea imaginară. Totul cu o economie de mijloace (şi ‘mijloacele’ scriitorului sunt cuvintele) în care se simte mâna poetului, drămuirea fiecărui cuvânt şi mlăduirea fiecărei fraze. Majoritatea povestirilor au în jur de două pagini, câteva sunt mai scurte, câteva sunt mai lungi, dar fiecare dintre ele construieşte o lume, sau înmagazinează în puţinele cuvinte o frântură din lumile noastre – reale şi imaginare.

Este impresionantă diversitatea de stiluri şi abordări. Aproape fiecare dintre povestiri este diferită de celelalte, şi încercările de categorizare stilistică şi de detectare a influenţelor se transformă repede într-o enumerare. Trăsătura comună cea mai vizibilă este amplasarea în lumea românească contemporană, cel puţin atâta vreme cât ne aflăm în spaţiul realului. Excepţie fac cele trei povestiri din capitolul de ‘Amintiri’ care ne trimit în România anilor 60 şi 70, perioada adolescenţei şi tinereţii autorului (şi au şi o tentă mai personală). În rest eroii sau eroinele fie nu au nume, fie au nume generice, ei şi ele ar putea fi oricare dintre locuitorii României de azi, cu trăirile, visele şi coşmarurile noastre.

 

 

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2--p1165145.html

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2–p1165145.html

 

Fantasticul intră de multe ori în lumea noastră şi a personajelor, o face pe nesimţite, dar atunci când efectele se văd ele pot fi zguduitoare. Domnul Vasile din ‘Vocea destinului’ refuză să cânte, şi îşi previne colegii de muncă despre efectele potenţial dezastruoase ale tentativelor de a-l face să cânte. Nu rezistă totuşi invitaţiei şi insistenţelor domnişoarei Ela de la personal, pe care o iubea în secret, şi atunci:

‘Pereţii s-au zguduit şi s-au crăpat, lumina a explodat şi s-a stins, apa a ţîşnit din toate ţevile, fundaţia s-a surpat, iar în secunda următoare Pămîntul s-a rupt în două bucăţi care, pustii, s-au tot învîrtit în jurul lor şi al Soarelui pînă la sfîrşitul lumii.’ (pag. 19)

Banalul se întâlneşte aici cu fantasticul, cuvintele au puterea de a descrie ad literam ceea ce sugerează metaforele. În ‘Audele’ personajul cu puteri supranaturale se încadrează firesc în farsă comică-politică. În ‘Mama electrică’ suntem în teritoriul povestirilor gotice, relatate din perspectiva copiilor. ‘Păpuşi vii’ contruieşte imaginea inedită a unui sat fetişist. Una dintre cele mai scurte povestiri – ‘Ultimul singuratic’ include un joc între autor şi cititor, un joc nedecis între realitate şi imaginaţie. Făt-Frumos însuşi păşeşte pe podeaua unei discoteci. ‘Lupul cel bun’ bântuie străzile. ‘Vizitatorii’ sau ‘Pact cu ispita’ se plasează în spaţiile onirismului. În ‘Melu’ se deschide o trapă către cealaltă lume, iar Domnul Adam din ‘Pe cine laşi să moară’ intră în contact telefonic cu morţii. Structura povestirii este de multe ori borgesiană, şi tehnica ‘punch line’-ului final este folosită cu eficienţă în câteva dintre povestiri.

O altă categorie este cea a dramelor sentimentale. Dacă ar fi să ne luăm după schiţele lui Florin Iaru, nu s-au schimbat prea multe în spaţiul romantic românesc de când Tanţa şi Costel se întâlneau pe peron de gara, în scheciurile lui Tudor Mazilu din anii 70. Doar limbajul este astăzi altul, mult mai vulgar, precum limba română a secolului 21. ‘Bărbatul unei femei’ sau Andrei cel îndrăgostit de Andreea din ‘Ascuns’ sunt bărbaţi cu o inocenţa venită din alt secol. Mulţi bărbaţi vor simpatiza cu suferinţele eroului din ‘Două cuvinte’. Multe femei se vor identifica cu Lena, eroina din ‘Băiatu’ lu’ mama’. Lumea adolescenţilor îşi găseşte şi ea reflectarea în această carte, privită cu duioşie sau cu un umor niciodată răutăcios (ca în povestirea care deschide volumul şi îi dă şi numele).

 

 

https://twitter.com/floriniaru

https://twitter.com/floriniaru

 

Satira socială nu lipseşte nici ea dintre temele principale, dimpotrivă. Tonul, ambianţa, şi economia de mijloace nu pot să nu ne oblige să-l amintim pe Caragiale, deşi în niciun moment nu am avut senzaţia de pastişă. ‘Aventuri la Marea Foarte Neagră’ ar fi putut fi scrisă de Conu’ Iancu dacă ar fi cunoscut fauna umană a bântuitorilor de plaje, fanfaronada la o bere este însă aceeaşi. În ‘La apel’ se întâlnesc grotescul patriotardismului pe scenă şi în cultură în general cu satira dependenţei contemporane de telefoane ‘inteligente’. (Aş vrea să văd această schiţă ecranizată, cred că ar fi de un efect comic devastator). Câteodată râsul pare să se fi oprit în gât, şi auzim doar un scâncet sau un plâns ca în ‘Cursul scurt de vânătoare’. Alteori, registrul este dramatic. Când se petrec ‘Calea de mijloc’ sau ‘Raport despre starea naţiunii’? Astăzi sau acum 30 sau 40 de ani? ‘Puterea exemplului’ aduce în prim plan eroi din politica contemporană, dar ei ar putea figura şi într-o varianta alternativă a ‘Scrisorii pierdute’. ‘Ilie Georgescu, spectator‘ spune mult în puţine pagini despre indiferenţa resemnată a românilor de astăzi. În fine, eroul din ‘Tînărul domn Geo‘ este critic literar, un fel de răzbunare personală pentru castă de care se tem dar fără de care nu pot exista scriitorii.

Ar fi multe de spus şi de scris despre această carte. Mă tem însă să nu scriu mai multe cuvinte despre carte decât a făcut-o scriitorul însuşi în carte. Mă opresc deci aici, nu înainte de a adaugă recomandării mele călduroase de lectură încă un sfat. Cartea are 200 de pagini. Poate fi citită în 2-3 ore. Nu o faceţi. Împrăştiaţi lectură în timpul câtorva zile, poate o săptămâna, poate mai mult. Citiţi câte o schiţă sau două, delectaţi-vă, opriţi-vă, gândiţi-vă la eroi, la visele şi coşmarurile lor. Reveniţi şi citiţi încă puţin. Schimbările de registru sunt dese, o povestire nu seamănă cu vecina ei, şi aproape fiecare dintre ele merită timpul său de lectură şi bucurie.

 

 

 

Cristian Teodorescu nu încetează să mă surprindă. Am citit cele trei cărţi cele mai recente ale sale, şi fiecare dintre ele este complet diferită de celelalte. ‘Medgidia, oraşul de apoi’ apărută în 2009 era un excelent roman compus din episoade distincte şi cu personaje diferite, un mozaic al căror elemente componente alcătuiau o imagine picareasca şi colorată a istoriei oraşului aproape anonim din Bărăgan de-a lungul secolului trecut. ‘Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui’ era centrată în jurul unui personaj principal a cărui biografie trasa istoria tranziţiei post-decembriste, iar tonalitatea era cea a realismului social, cu nuanţe subtile de pamflet. Acum am avut plăcerea să ţin în mâini vreme de câteva ore şi să mă delectez cu lectura şi ilustraţiile din ‘Cartea pisicii’ (Ed. Polirom, 2017) – o colecţie intimă de schiţe care nu depăşesc majoritatea 2-3 pagini, în care este relatată, precum sugerează titlul, povestea unei pisici. Originalitatea este că povestea este relatată de ea, de animalul domestic care este descoperit aproape mort şi salvat de Daniela, soţia scriitorului undeva pe o şosea de ţară, şi adus în apartamentul bucureştean al perechii, unde devine, ca în orice casă de iubitori de animale, locatar de drept şi de suflet.

 

sursa https://www.libhumanitas.ro/cristian-teodorescu-octavian-mardale-cartea-pisicii-polirom-2017.html

sursa https://www.libhumanitas.ro/cristian-teodorescu-octavian-mardale-cartea-pisicii-polirom-2017.html

 

Există în vremurile noastre o modă a pasiunii pentru pisici şi cine are cont Facebook cu greu poate ocoli fenomenul, căci pasionaţii iubitori ai rasei feline par a fi extrem de extrovertiţi, postând cu frenezie fotografiile şi filmuleţele în care apar animalelor lor favorite, din casele proprii sau din surse terţe, motani şi pisici mai mult sau mai puţin celebre, regi şi regine ale frumuseţii sau simpli vagabonzi surprinşi pe stradă. Nu este de altfel o pasiune nouă, admiraţia dacă nu adoraţia pentru neamul pisicesc traversează istoria şi cultura povestită, pictată sau scrisă de la Egiptul antic şi până la T S Eliott şi al său ‘Old Possum’s Book of Practical Cats‘ care a fost şi la originea musical-ului de mare succes ‘Cats’

The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily,
Such as Peter, Augustus, Alonzo or James,
Such as Victor or Jonathan, George or Bill Bailey—
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames:
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter—
But all of them sensible everyday names.
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkustrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum-
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover—
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Effanineffable
Deep and inscrutable singular Name.

(sursa https://allpoetry.com/The-Naming-Of-Cats)

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-teodorescu-scriitor-exista-complicitate-ziaristilor-politica-1_55686c6dcfbe376e35b85988/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-teodorescu-scriitor-exista-complicitate-ziaristilor-politica-1_55686c6dcfbe376e35b85988/index.html

 

Eroina cărţii lui Cristian Teodorescu are doar două nume: ‘Ochi’ sau ‘Chioara’ din cauza unui accident petrecut în scurta perioada de libertate petrecută înainte de a fi culeasă de pe şosea. În casa Danielei şi a lui Cristian mai există şi alte animale, câteva pisici şi doi câini, căci în casele oamenilor buni, în ciuda a ceea ce se crede, câinii şi pisicile coexistă fără multe probleme. Poveştile ei sunt poveşti despre alte animale, dar mai ales despre stăpânii lor şi despre oamenii din jur. De multe ori pisicile moştenesc trăsăturile stăpânilor, alte ori au caracterele şi personalităţile proprii – curajoase sau leneşe, casnice sau aventuroase, utile sau producând pagube, turnătoare sau moldovence, parvenite sau de la ţară. Cele mai inteligente dintre ele ştiu nu numai să deschide uşile frigiderelor şi ale cămărilor în căutarea hranei, ci pot accesa calculatoarele stăpânilor, trimite mesaje, sau scrie cărţi (deşi drepturile de autor le cedează cu graţie felină stăpânilor). Iar lumea oamenilor nu apare întotdeauna mai logică şi mai bine aşezată decât cea a animalelor:

‘De ce trebuie să fie oamenii creştini sau musulmani, budişti sau brahmani, ba chiar să se închine la pisici, la maimuţe sau la şobolani şi simt nevoia să se omoare între ei din cauza asta? Sînt totuşi mai inteligenţi decît noi, doar că uneori mi se pare că-şi folosesc aiurea inteligenţa. Şi noi ne mai omorîm între noi, dar nu facem asta decît din motive temeinice şi cel mai adesea nu ajungem la omor, chiar dacă avem colţi mai ascuţiţi decît oamenii. Noi ne fugărim unele pe altele, doar cotoii se mai omoară între ei, cînd pisicile intră în călduri. De obicei însă, au atîta minte încît să nu se beregătească. Se sgirie şi se scuipă, se mai şi muscă, dar se omoară mai mult din greşeală decît dinadins.’ (pag. 112)

 

sursa http://romanialibera.ro/stil-de-viata/timp-liber/%E2%80%9Ecartea-pisicii%E2%80%9C--lansata-la-carturesti-verona-454323

sursa http://romanialibera.ro/stil-de-viata/timp-liber/%E2%80%9Ecartea-pisicii%E2%80%9C–lansata-la-carturesti-verona-454323

 

Recomand lectura acestei cărţi nu numai iubitorilor de pisici ci şi celor care doar iubesc literatura frumos scrisă, editată şi publicată. Este o carte frumoasă, şi în conţinut şi în formă, luminată de ilustraţiile lui Octavian Mardale, graficianul şi directorul artistic al săptămânalului ‘Caţavencii’, care pe drept cuvânt apare pe coperta în calitate de co-autor. Este o carte plină de simpatie pentru lumea oamenilor şi a animalelor, plină de omenie şi de pisicieala.

 

Andrei Oisteanu nu evita subiectele controversate. In 2001 a publicat ‘Imaginea evreului in cultura romana’ – o carte care s-ar fi putut numi si ‘O istorie a antisemitismului romanesc’ – cea mai completa si mai bine alcatuita lucrare pe aceasta tema. Cartea s-a bucurat de inca doua editii succesive, de succes de public, si a devenit o lucrare de referinta. In 2011 a publicat prima editie a cartii ‘Narcotice in cultura romana’ – si ea bine primita de cititori si republicata de inca doua ori de atunci. Acum am avut placerea lecturii cartii sale despre ‘Sexualitate si societate’ al carei subtitlu ‘Istorie, religie si literatura’ indica ambitia lui Andrei Oisteanu de a incadra si in acest caz zemosul subiect in contextul sau cultural si istoric. Cartea a aparut in 2016 in seria de autor dedicata lui Oisteanu de Editura Polirom.

Cititorul este prevenit din scurtul text semnat de autor de pe coperta a 4-a a cartii ca nu exista o teza prestabilita si nici un plan premeditat care sa fi stat la baza cartii. Aceasta lipsa de metoda sau idee centrala se simte in organizarea materialului, dar si in lipsa unor coordonate solide care sa defineasca reperele cu care a operat autorul. Alternarea de ton dintre abordarea didactica si academica si stilul de eseu cu insertii personale nu deranjeaza prea tare, si suntem de fapt preveniti in aceeasi nota pe care o putem citi inainte de a incepe lectura cartii. Lipsa insa a unor definitii care sa explice ceea ce intelege autorul prin notiuni ca ‘sexualitate’, ‘erotism’, ‘pornografie’, etc. poate deveni o lacuna intr-un domeniu care opereaza cu nenumarate coduri de limbaj morale, legale, unele cu natura istorica. Nu pentru ca cititorului i-ar lipsi aceste definitii, ci pentru ca ii sunt la indemana prea multe. Cele 35 de capitole ale cartii enumera aspecte diferite ale relatiilor intre sexe, felul in care se resfrang acestea in relatiile sociale, fetisuri, legende, perversiuni, etc. fara o ordine exacta sau o abordare sistematica. Unele subiecte revin. De exemplu ‘Ius primae noctis’ (‘dreptul primei nopti’) este o tema majora, abordata inca din primul capitol, urmata de cateva variante expuse in capitolele 2-4, pentru a reveni in capitolul 16, si apoi cu alte variante in capitolele 24-28 si urmatoarele. Precum de brusc incepe cartea cu abordarea acestei teme, la fel de brusc ea se termina cu un capitol in mare parte dedicat temelor sexuale in literatura de avangarda. Toate sunt subiecte extrem de interesante, unele ar merita mai mult spatiu, informatia prezentata este peste demna de a fi parcursa, dar in lipsa unei idei centrale si a unei logici (istorice, culturale) senzatia ca cititor este de a fi supus unui bombardament informational fara tinta precisa. Daca aceasta carte ar fi avut cu 15 capitole mai putin, sau cu 15 capitole mai mult, probabil ca nu ar fi contat din punctul de vedere al structurii si impactului la cititor.

 

sursa imaginii http://www.librariauniversitaria.ro/carte/sexualitate-si-societate-istorie-religie-si-literatura--i23649

sursa imaginii http://www.librariauniversitaria.ro/carte/sexualitate-si-societate-istorie-religie-si-literatura–i23649

 

Atentia autorului se concentreaza in mod firesc pe cultura romana si spatiile conexe – in special religie, folclor si litertura ‘culta’. In aceste domenii apar numeroase contributii interesante. De exemplu analiza injuraturilor, domeniu pe care Oisteanu il gaseste surprinzator de putin cercetat, singurul studiu care aprofundeaza subiectul apartinand unui cercetator norvegian pe nume Erling Scholler. Gasim in carte interpretari care surprind ale unor texte pe care credeam ca le cunoastem si intelegem de pe bancile scolii cum ar fi baladele ‘Mesterul Manole’ sau ‘Toma Alimos’. Despre literatura erotica (de sertar) a lui Eminescu si Creanga stiam, dar am fost surprins sa aflu ca intre precedesorii lor s-au aflat Vacarestii. Unul dintre cele mai interesante capitole este cel cu numarul 11, in care sub titlul ‘Sexualitatea limbajului’ sunt descrise escamotarile pudice si jongleriile cenzurii si aut0-cenzurii care au dus la absenta cuvintelor celor mai uzitate (si prezente in operele erotice ale clasicilor) legate de sexualitate din dictionarele publicate in Romania in a doua jumatate a secolului 20. Daca v-ati intrebat de ce in limba romana se spune ‘patria’ si nu ‘matria’ sau de unde provine expresia ‘a plati oalele sparte’ veti gasi raspunsuri in cartea lui Oisteanu. Proza romana clasica isi gaseste si ea reflectarea prin prisma relatiilor intre sexe, in special cea din ultimele decenii ale secolului 19, si cred ca pe langa exemplele discutate in carte ar mai fi multe altele de mentionat, caci trebuie sa faci eforturi sa-ti amintesti vreun roman sau nuvela semnificativa scrisa in acea perioada care sa nu includa dintr-o perspectiva sau alta triunghiuri amoroase, santaje sentimentale, relatii intre jupani si servitoare, sau intre tarani saraci si fete de chiaburi. Nasterea sau renasterea literaturii romane a avut in sexualitate o tema majora. ‘Legaturile periculoase’, ‘imperechierile (ne)ingaduite’, homosexualitatea (impartita in ‘inascuta’ si ‘dobandita’), potenta si impotenta si dovedirea acestora isi au capitolele dedicate. Pe de alta parte, lipseste cu desavarsire aproape vreo referire la literatura scrisa in a doua jumatate a secolului 20, care cat o fi fost ea de pudic-socialista nu a fost complet asexuata. Dupa ‘Groapa’ lui Eugen Barbu aparut in 1957 si ‘Zahei Orbul’ al lui Vasile Voiculescu scris tot in perioada ‘obsedantului deceniu’ dar publicat abia in 1970, nu mai este mentionat nimic, pana la aparitia notabila a poeziei erotice a lui Emil Brumaru. Nu este mentionata nici macar explozia de erotica si pornografie de dupa 1990, cand au fost spulberate filtrele cenzurii. Intr-un singur loc apare o analiza profunda si exacta a kitch-ului ca ‘maladie a societatilor in tranzitie’ cu o paralela intre sfarsiturile de secol 19 si 20 in societatea romaneasca. Este notabila, desi nu este legata direct de subiectul central al cartii:

‘Prostul gust nu ia nastere intr-un sistem de valori bine stabilit, ci mai degraba cand acest sistem slabeste si e pe cale sa dispara. Prostul gust este o maladie a “modernizarii”, a trecerii de la un sistem de coordonate si principii estetice la altul. Anume in acest vid estetic infloreste kitchul. Nu vom gasi elemente de prost gust in gospodaria unui taran autentic. Nici in casa unui burghez autentic. Cand insa taranul ia contact cu o alta civilizatie estetica (cea urbana, de pilda) cu care evident nu e familiar si pe care incearca sa o imite, prostul gust apare imediat. Situatia este si reciproca. Atunci cand orasanul se imbraca si se poarta a la rustique, de regula kitchul nu intarzie sa apara.’ (pag. 329)

Contextul cultural neromanesc este prezentat in mod inegal. Primele capitole includ referiri mai largi la antichitatea elenista si la cea sanscrita. Este foarte bine sesizata influenta puternica si evidenta a Bibliei in abordarea relatiilor intre sexe si definirea normelor moralitatii in cultura europeana. Legatura intre relatiile dintre sexe si relatiile sociale, inclusiv inegalitatea in drepturi si obligatii de familie a femeilor si barbatilor sunt si ele bine reliefate. Pe masura ce ne indepartam de zona geografica a Europei si Orientului Apropiat si Mijlociu scade si cantitatea si densitatea referintelor si a informatiilor. Absente aproape complet sau lipsind total sunt referinte la cultura chineza sau japoneza, sau la felul in care sexualitatea este abordata si se reflecta in societatile si culturile popoarelor din Pacific. Destul de pe larg este mentionata influenta otomana si felul in care obiceiurile si legile Inaltei Porti au influentat moravurile societatii romanesti, dar influenta celorlalte imperii vecine este reflectata in mai mica masura – cam nimic despre perioada influentei austro-ungare in Ardeal, putin despre moravurile imperiului rus ocupant al Basarabiei (cum poate lipsi referirea la persoana lui Rasputin?).

 

sursa imaginii http://icr.ro/bucuresti/evreii-din-romania-in-context-european-conferinta-sustinuta-de-andrei-oisteanu-la-haga

sursa imaginii http://icr.ro/bucuresti/evreii-din-romania-in-context-european-conferinta-sustinuta-de-andrei-oisteanu-la-haga

 

Sunt evidente si multiple firele de legatura intre subiectul cartii si temele majore ale cercetarilor si ale cartilor precedente ale lui Andrei Oisteanu. Incepand de la sursele biblice, continuand cu practicile de zi cu zi mentionate in Talmud, si cu elementele de mistica evreiasca descrise in cartile Cabalei si tratatele care se ocupa de interpretarea acestora, autorului ii sunt familiare normele si cutumele vietii de familie si relatiilor dintre sexe din societatea evreiasca. Acestea sunt mentionate in repetate randuri, sunt preluate si extinse si elemente legate de stereotipurile antisemite care descriu deformat relatiile sexuale intre evrei, precum si intre populatia evreiasca si cea ne-evreiasca din Romania si din estul Europei. O atentie similara este acordata de Oisteanu si in ceea ce priveste obiceiurile romilor si relatiile intre boierii romani si romii care se aflau in posesia lor, in contextul infamei institutii a robiei care a existat in Principatele Romane pana in deceniul al saselea al secolului al 19-lea. Este de asememenea mentionata in repetate randuri folosirea substantelor narcotice in practicile sexuale din zona romaneasca, in societatea istorica traditionala, dar si in boema sfarsitului de secol 19 sau inceputului de secol 20. Iata cum este descrisa abordarea comuna a acestor teme:

‘Cum observam si cu alt prilej, atunci cand am studiat utilizarea plantelor si substantelor stupefiante in spatiul romanesc (107), pentru un etnolog sau antropolog este complet inadecvata metoda de a masura si evalua mentalitatile traditionale si practicile arhaice (sacrificii umane, folosirea drogurilor de catre vrajitoare, deflorarea rituala, etc.) cu unitati de masura etice. Mai ales cand acestea din urma sunt contemporane cu cercetatorul si nu cu mentalitatea cercetata. Este un truism sa afirmi ca valorile morale sunt relative, variind in functie de timp si spatiu, de epoca si de civilizatie. Dar uneori evidentele trebuie formulate.’  (pag. 236)

Lectura cartii lui Andrei Oisteanu ofera multe motive de interes si satisfactie intelectuala. In cele aproape 600 de pagini de text, la care se adauga o bogata sectiune de note si bibliografie precum si un foarte util index de nume gasim informatii istorice, comentarii antropologice, portiuni de eseu, o comoara de referinte. Editia este ilustrata, insa distributia ilustratiilor este inconsistenta si inegala. Cateva capitole sunt bogat ilustrate, dar multe altele nu au niciun fel de suport grafic. Cititorul atent care isi va asuma sarcina si placerea lecturii din scoarta in scoarta va fi deranjat si de neglijente editoriale cum ar fi repetitii sau surse mentionate de cateva ori ca si cand ar fi aparut in text pentru prima data. Asa cum a fost tiparita aceasta prima editie, ea pare mai degraba o culegere de articole insotite de un bogat aparat critic, dar mai putin ca un opus inchegat. Tinand cont de tema interesanta si incitanta, nu pot decat sa sper ca si aceasta carte a lui Andrei Oisteanu se va bucura de editii succesive, care vor rotunji si ordona textul si continutul, si le vor adauga firul calauzitor si tenta personala care sa faca si din aceasta carte un reper in bibliografia autorului.

In interviul acordat redactiei filme-carti dupa recenzia cartii sale precedente – ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac ne spunea raspunzand la intrebarea ‘Care sunt planurile literare pentru viitorul apropiat?‘: ‘Scriu în continuare, fiindcă e modul meu de a respira. Scriu povestiri, în momentul de faţă. Pe două dintre ele le puteţi găsi pe site-ul revistei “Observator Cultural”. Se numesc “Ultima ţigară a lui Fondane” şi “Supravieţuitorul”.’ Iata ca am avut sansa sa citesc si cartea sa urmatoare, culegerea care isi ia titlul de la prima povestire mentionata de autor si aparuta la ‘Observator Cultural’, carte publicata de editura Cartea Romaneasca in 2016.

Cele treisprezece povestiri care acopera cele aproape 200 de pagini ale volumului sunt intr-un fel o continuare a tematicii cartii sale precedente. In interviul pe care il aminteam Catalin Mihuleac marturisea cum ca ne-evreu fusese expus aproape din intamplare, din presa, cu cativa ani inainte, relatarilor despre faptele cumplite petrecute cu sapte decenii in urma chiar in orasul in care traieste, fapte legate de soarta comunitatii evreiesti, o comunitate care a avut nu numai o pondere numerica insemnata dar si o contributie remarcabila in viata economica si culturala a Iasiului, a Moldovei, si a intregii Romanii in secolul care a precedat Holocaustul. Povestirile din volumul ‘Ultima ţigară a lui Fondane‘ sunt toate legate, intr-un fel sau altul, de evrei. Viata si moartea lor, bucuriile si plansul lor, relatiile cu romanii si intre ei, tipologii, stereotipuri, drame si melodrame – toate se regasesc in tonalitati si game diferite in cele treisprezece povestiri care acopera perioada dintre Holocaust si ziua de astazi.

Preferatele mele in acest volum sunt povestirile din prima parte a cartii, si in special cele care se refera la soarta evreilor bucovinieni, deportati in masa de regimul lui Ion Antonescu din caminele, satele si orasele in care ei si stramosii lor traisera de secole, spre stepele inghetate ale Transnistriei, in toamna anului 1941. A fost unul dintre cele mai cumplite episoade ale Holocaustului in Romania, cel care a produs cel mai mare numar de victime omenesti (estimate intre 105 si 120 de mii de evrei morti, alaturi de aproximativ 11 mii de romi, cam jumatate dintre cei deportati), si cel a carui responsabilitate directa apartine autoritatilor romane din acea perioada. Este un episod intunecat al istoriei Romaniei despre care s-a scris extrem de putina literatura in limba romana, daca s-a scris ceva. Din acest punct de vedere, la fel ca si cu romanul ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac face literatura de pionierat.

Rezultatul este in unele locuri exceptional.

Povestirea care deschide cartea, ‘Gard in gard, la Dorohoi’ descrie in termeni aproape caragialesti conflictul intre doi vecini, evreul Toni Frost si crestinul Vasile Sandu, care locuiesc gard in gard in Dorohoii interbelici. Frost nu este cel mai simpatic personaj, si Vasile nu este prea iertator din fire, si de la relatii de vecinatate si prietenie pigmentate cu cafea si muraturi se ajunge la conflict pentru cativa centimetri de pamant in traseul gardului despartitor. Urmeaza conflict, injuraturi si procese, pana la momentul in care urgia razboiului si a persecutiilor rasiale se abate asupra celor doi. Injuraturile nu contenesc, dar faptele de umanitate si corectitudine desavarsita (demne de rasplata dreptilor intre popoare) se petrec ca intr-o melodrama. Idilic? Asa as fi zis si eu, dar in istoria familiei mele a existat un episod foarte asemanator. Uneori oamenii se comporta ca eroii din filme si chiar mai bine – ca oameni reali de omenie – in timpurile cele mai grele.

 

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane--i45527

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane–i45527

 

A doua povestire incepe cu o elegie a soartei animalelor de casa in vremuri de urgie, o tema de altfel prezenta si in cateva dintre povestirile care urmeaza.

‘Toamna anului 1941 n-a fost crunta numai pentru evreii deportati din Bucovina de Nord si Basarabia, ci si pentru animalele lor de companie. In lipsa unor adoptii salvatoare venite din partea prietenilor crestini ai stapanilor, aceste suflete adiacente ale casei au ramas de pripas. Nimeni nu le-a vrut. Or fi fost ele decorative si inteligente, dar in timpuri nemiloase nimeni nu saluta ideea unor noi guri de hranit.

Asa ca pudelii si cockerii au ramas sa-si urle dorul sub cerul liber, pierand si amestecandu-se cu plebea si participand, cu greutatea informatiei lor genetice, la propasirea institutiei cainelui vagabond, care avea sa dainuiasca in Romania decenii la rand. La mica distanta pisicile persane si siameze – campioane ale lenei pe canapele – si-au mieunat orfelinatul de colo colo, trezite in incomoda situatie de a-si procura singure hrana si de a nu mai fi alintate, seara de seara, de mana ocrotitoare a familiei. …

In sfarsit, s-a ajuns si la gara. Vagoanele, manjite pe dinauntru cu baligi uscate, asteptau ca niste vizuini prea stramte pentru a ascunde un vanat atat de masiv ca frica. Printre tipete si impingeri, s-a facut imbarcarea, in timp ce cainii erau impiedicati de izbiturile bocancilor si paturilor de pusca sa urce alaturi de ai lor. Cu fetele botite de durere, copiii intindeau bratele spre bunii lor prieteni care se invarteau pe peron, dar plansul nu-i mai clintea pe parinti. Plansul fiecaruia trebuia dramuit, pentru ca se anuntau timpuri cand fiecare lacrima avea sa conteze. Unul cate unul, vagoanele au fost inchise. …

Cand, cu un icnet de durere, garnitura s-a urnit, un urlet sinistru a facut liniile sa se cutremure  … ‘  (pag. 19-20)

Povestea de supravietuire, de dragoste si de duiosie, include un zoom-in intr-un episod fantastic dar nu lipsit de umor al deportarii, care are o tenta chagalliana, rezonand cu inspirat aleasa coperta a volumului. Pentru ca apoi sa se indeparteze din nou, spre final, intr-un zoom-out, in care perspectiva zborului de pasare (caci eroul principal al povestirii este cioroiul Fred, cel care care prefera o viata intreaga de cioara unei singure zile ca vultur) devine perespectiva istorica. Ironia tragica a titlului si a scrierii este profund evreiasca.

Remarcabila mi s-a parut si ‘Telegrame din Cernauti’  care schiteaza portretele calailor si ale victimelor, ale jefuitilor si profitorilor, intr-o combinatie de caragialism sarcastic (aluzia incepe din titlu) si picarism neasteptat dar care nu pare deloc in afara de context (portretele lui Eli Friedman si ale chelnerului Willy). Catalin Mihuleac nu ezita nici aici sa descrie fara menajamente aspectele abjecte ale persecutiilor, scotand din dulapul istoriei inca un schelet putin discutat si abordat, mentionat mai mult in soapta in povestile de familie din deceniile care au trecut – jefuirea populatiei evreiesti lipsite de drepturi, despoliate de avut, trimise in deportare:

Dintr-o data, Cernautiului i s-a facut lehamite de supranumele considerate – Ierusalimul or Viena de pe Prut – devenind capitala Californiei de pe Prut. Calitatile negustoresti ale crestinilor, umbrite de ale evreilor, au erupt intr-o mandra erectie nationala. Cu cea mai strasnica iuteala, orasul s-a umplut de plescari si cotcari, veniti din toate colturile tarii dupa cele mai oportune ghesefturi.’  (pag. 58)

Persistenta memoriei si a traumei din ‘Balada paduchelui’ sau tragica iubire adolescentina din ‘Povetea celui mai mare privitor la pistruii cerului’  au sanse sa ramana in mod exemplar in amintirea cititorilor. M-a impresionat mai putin povestirea care da titlul volumului, omagiu in stil elegiac a personalitatii lui Benjamin Fondane, care mi s-a parut ca nu reuseste sa sparga piedestalul de legenda si sa ni-l aduca mai aproape pe omul din carne si oase care a suferit si a pierit la Auschwitz, refuzand sa se desparta de sora sa deportata, desi prietenii din Franta (inclusiv Cioran) reusisera sa-i obtina salvarea.

 

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Partea a doua a volumului (impartirea imi apartine) paraseste tematica Holocaustului temporal, dar fara sa poata scapa de umbrele istoriei, si avanseaza intamplarile spre contemporaneitate parcurgand si deceniile comunismului. ‘Crimele ceramice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej’ este povestirea in care componenta evreiasca este minima, aproape mi s-a parut accidentala sau poate adaugata pentru a se incadra in tema comuna a tuturor celorlalte povestiri din carte. Este totusi o povestire foarte buna, si imi pare ca si aici Catalin Mihuleac face munca de pionierat in fictiunea romaneasca, deoarece figura dictatorului roman al primelor doua decenii de comunism a fost foarte putin abordata. Poate ca aceasta schita initiala va fi dezvoltata mai tarziu intr-un roman. ‘Filmul preferat al lui Eichman’ este singura povestire in afara contextului romanesc, o satira a mediocritatii gusturilor unui super-criminal birocrat, pe linia dezvaluirilor Hannei Arendt despre ‘banalitatea raului’. ‘Itic Bulovic plus Smendrik’   si ‘Cu dragoste pesin’ abordeaza tema adaptarii evreilor ramasi in Romania la prezentul comunist si post-comunist si problemele lor identitare – teme nu complet originale, ele fiind prezente in special in cartile scriitorilor israelieni de limba romana. ‘Ucigasul de micsandre’ incearca sa descifreze prin personajul profesorului Radu Preotescu motivatiile continuitatii antisemitismului in Romania, supravietuitor latent si subteran al perioadei comuniste, pentru a izbucni sub forme mai mult sau mai putin fatise dupa 1989.

Ultimele doua povestiri – desi plasate in trecutul foarte recent – inchid cercul, readucand in discutie traumele si personajele trecutului. ‘Supravietuitorul’ surprinde in cateva fraze taioase formalismul si vidul moral al comemorarilor Holocaustului, transformate in forme fara fond, festivitati de fatada care incearca zadarnic si cu ipocrizie sa compenseze niste suferinte care nu pot fi in vreun fel reparate, si prin aceasta evita discutia lucida si necesara despre ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Precum in multe alte locuri din lume, oficialitatile vor sa se auda si sa se vada pe ele insele, si mai ales sa fie vazute pentru oportunitatea fotografica a viitoarei campanii electorale, in timp ce glasul supravietuitorilor si marturiile lor, ca sa nu mai vorbim despre persoanele lor fizice, nu mai intereseaza pe nimeni.  Ultima povestire a cartii, ‘Moise + Isus + Mohamed = Love’ prezinta o confruntare dintre trecut si prezent, care readuce la suprafata unul dintre acele episoade tragice ale istoriei, un sacrificiu comunitar, a carui respundere o impart si calaii si victimele. Din nou, scheletele istoriei ies din dulapurile in care au fost ferecate de multe decenii.  Catalin Mihuleac pare cu ultimele sale doua carti sa se fi concentrat in aducerea la lumina a colturilor intunecate ale trecutului nostru comun. Maturizarea sa ca scriitor se petrece sub ochii nostri, ai cititorilor, odata cu redescoperirea adevarurilor ingropate in uitare sau acoperite intentionat de molozul minciunilor si propagandei.

 

 

Pe coperta cartii Martei Petreu aparuta in colectia ‘Eseu’ a Editurii Polirom, 2016,  sunt grupate cateva fotografii de epoca ale unor tineri. Sunt cativa dintre cei mai remarcabili intelectuali romani ai secolului 20, si ei ne privesc din acel tunel al timpului vechi de noua decenii cu priviri tipice oricarei generatii rebele: unii romantic, altii sever, cu speranta si cu disperare, cu precautie dar si cu fixatie hipnotizanta. Pare a fi o colectie de fotografii ale unor tineri cam de aceeasi varsta care ar fi putut fi adunata cam in orice moment al ultimului secol. Sunt membri a inca unei generatii de tineri care se raporteaza cu scepticism si neincredere la sistemul in care traiesc, vor sa-l schimbe sau cel putin sa isi gaseasca locul in el. Nu este vorba insa despre o generatie oarecare, ci despre una care a inclus cateva dintre personalitatile determinante ale curentelor si directiilor principale ale culturii si gandirii romanesti din prima jumatate a secolului 20. Maturizandu-se in deceniul care a urmat Marii Uniri din 1918 aceasta generatie (a carei nume a fost mentionat initial de Eliade si de mentorul multora dintre ei, Nae Ionescu dupa anul publicarii primelor scrieri semnificative) a fost prima care nu a mai avut o mareata sarcina politica de indeplinit, si care a avut oportunitatea de a se concentra spre o cauza in principal culturala. Cel putin la inceputurile drumurilor ei.

‘Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca. Dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod optimist si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica decit prin cultura sa…Membrii generatiei ’27 n-au fost initiatorii, ci numai promotorii mai zgomotosi, mai nerabdatori, si daca ne gindim la Cioran, mai violenti ai acestui proiect intelectual de legitimare a Romaniei in ochii strainatatii.’ (pag. 18-19)

Concisa si consistenta carte a Martei Petreu descrie in mai putin de 180 de pagini geneza si principalele personaje ale generatiei, pentru a analiza imediat dupa aceea polarizarea politica aparuta in anii 1932-1933. Este evidenta alunecarea spre extreme a multora dintre tinerii intelectuali si procesul de politizare si ideologizare al activitatii si scrierilor lor. Marta Petreu insa doreste sa nuanteze peisajul general precizand ca nu toti exponentii s-au indreptat spre extreme:

‘Sugestia larg raspindita este deci ca generatia s-ar fi rupt, in 1932-1933 in doua, intr-o extrema dreapta legionara si o extrema stinga comunista. In realitate, daca urmarim individualitatile cele mai proeminente din aceasta ganeratie vedem ca nu toti membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu insusi ori precum Bucur Tincu si Petru Comarnescu, au ramas pe pozitia de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.’  (pag. 32)

 

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7--p1070799.html

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7–p1070799.html

 

Polarizarea este specifica extremelor si in urmatorul capitol sunt analizate conceptele de ‘dreapta’, ‘stanga’, ‘extrema dreapta’ si ‘extrema stanga’ si este pus in evidenta caracterul ideologic al extremelor:

‘Extremismul de dreapta si de stinga constituie caracteristica politica a epocii postbelice, numai el constituie o ideologie politica valabila, numai el mai poseda o viziune grandioasa a viitorului si tot el singur capata adeziunea mistica si entuziasta a maselor.’ (pag. 35)

Marta Petreu detecteaza precum alti istorici si sociologi (cu ar fi de exemplu Vladimir Tismaneanu la noi, si Hanna Arendt pe plan international) apropierile extremelor ideologice, precum si tendintele si originile stangiste (si de biografie si de opinii) ale multora dintre exponentii extremei drepte romanesti. Este citat Vasile Marin, unul dintre sefii ideologi ai legionarismului:

‘ … dupa parerea sa, “noi [legionarii] suntem ca si fascistii, ca si national-socialistii, mai aproape de ceea ce ei numesc stinga, decit de acea ipotetica extrema dreapta” pentru ca legionarii absorb in “statul totalitar” pe care vor sa il construiasca prin revolutie “intregul plan al vietii sociale”. (pag. 44-45)

Capitolul ‘Optiunile politice ale membrilor generatiei ’27′ include in paragrafe clare si concise tendintele politice (uneori schimbate in timp) ale personajelor principale ale generatiei asa cum sunt reflectate in activitatea lor publicistica si politica intre 1927 si 1944.

‘Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generatie este faptul ca multi cocheteaza, succesiv, cu amindoua extremele. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile’ ei nu se retrag pe pozitii democrate … , ci, ca limba pendulului, cad in extrema cealalta.’ (pag. 57)

Extremele se intalnesc din multe puncte de vedere si in cazul extremismului politic romanesc, iar disputa ideologica nu are loc pe frontul stanga – dreapta, ci pe cel intre democratie si totalitarism. Acei membri ai generatiei ’27 care scapa de tentatia centrifuga a extremelor sunt putini, dar scrisele lor sunt cu atat mai semnificative.

‘ … textele scrise de Bucur Tincu (in 1938) si de Eugen Ionescu (in 1938 – 1946) impotriva totalitarismului european si romanesc si impotriva extremismului de dreapta si a celui de stinga simultan, din Europa si din Romania deopotriva, pot fi socotite cele mai lucide si valide documente politice si morale pe care le-a dat generatia ’27. Ele au o valoare similara cu textele scrise de catre Klaus Mann, colegul lor european de generatie, dar numai impotriva fascismului.’
(pag. 59-60)

Comparatia lui Tincu si Ionescu cu Mann, si punerea in context european a scrierilor lor sunt expuse in detaliu, cu similitudinile si diferentele lor. Este sesizata si o specificitate care are insemnatatea ei:

‘… dupa Primul Razboi Mondial, o criza totala, incepind de la fundamente si mergind pina la aspectele de sprafata ale vietii cotidiene, a cuprins Europa. Criza a fost receptata si de Romania. Insa Romania, dupa cele trei Uniri din 1918, se afla totusi pe val, era pe latura ascendenta a undei sale istorice, astfel incit desi nu a respins sentimentul european al crizei, l-a amestecat si l-a impletit cu acela al constructiei.’ (pag. 64-65).

Spre deosebire de alte natiuni europene, in special in vest, Romania avea un proiect national de executat, si o parte din resursele intelectuale si ideologice au fost canalizate si sincronizate in acest scop. Cu atat mai dureroase apar in perspectiva pierderea oportunitatii istorice si esecul in extremisme al multora dintre exponentii de talent ai tinerei generatii de dupa Primul Razboi Mondial. Sunt comune insa trasaturi ale extremelor ideologice romanesti si europene, cum ar fi critica rationalismului, cultul colectivismului, modelele ‘oamenilor noi’, critica pana la dispret a ‘incetinelii’ aparatelor politice democratice ‘burgheze’, acceptarea violentei ‘revolutionare’ sfintita de puritatea scopurilor. Toate acestea au fost adoptate sub o forma sau alta si de extrema stanga si de extrema dreapta. Moderatii romani (cat de putini au fost ei) au meritul de a se fi distantat de ambele extreme, in timp ce europenii (inclusiv Klaus Mann) au fost mult mai ingaduitori cu extrema stanga si influenta totalitara sovietica, cel putin pana la momentul pactului Molotov – Ribbentrop.

 

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

 

Interesanta este si observatia legata de importanta exagerata pe care ambele extreme politice romanesti au acordat-o problemei minoritatilor, si in special ponderii numerice si de influenta a minoritatii evreiesti. Extrema dreapta si in special legionarii o faceau din motive de antisemitism, in timp ce comunistii incercau sa avanseze teza Romanei ca ‘stat multinational’ in contradictie cu o parte din realizarile unirilor din 1918. De aici rezulta in opinia Martei Petreu o parte din raspunsul la intrebarea ‘De ce mai multi la dreapta decit la stinga?’, intrebare careia ii dedica un capitol separat.

‘ … Partidul comunist, sustinind dreptul la autodeterminare pina la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri intelectuali romani, care intentionau sa legitimeze Romania prin crearea unor valori universale. (pag. 125)

Traseele catorva dintre personalitatile importante ale generatiei sunt discutate mai detaliat. Studiul de caz Eliade se bucura de un capitol dedicat, care analizeaza cu atentie scrierile acestuia si le sincronizeaza cu biografia personala fara a cadea in trivializare. Miron Radu Paraschivescu se bucura de un tratament surprinzator de sever pentru mine, care aveam putine informatii despre activitatea sa interbelica si il percepeam ca pe un comunist sincer dar mai degraba liberal (pe linia Dubcek) decat dogmatic. Foarte severa mi s-a parut constatarea despre ‘dezumanizarea filosofica sau ideologica’ a lui Mihail Sebastian. Aderenta sa la dogmatismul de stanga a durat doar cateva saptamani, si cititorii Jurnalului lui Sebastian pot citi inca de la 30 august 1944 despre despartirea de redactia Romaniei Libere (‘Imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla’ - Mihail Sebastian – ‘Jurnal 1935-1944′, ed. Humanitas, 2002, pag. 558), iar in notele din 18 si 20 septembrie 1944 pot gasi una dintre primele analize lucide si premonitorii ale noii catastrofe care ameninta Romania. Marta Petreu pare sa fi ignorat aceste pagini.

Capitolul final include o judecata ferma si lipsita de menajamente. Aderenta majoritatii intelectualilor generatiei ’27 la ideologiile extreme de stanga si de dreapta ii face partasi la variantele romanesti ale marilor crime si tragedii ale secolului 20 – Holocaustul si Gulagul.

‘”Revolutionarii” tineri din generatia ’27, …, legionari si comunisti deopotriva, sint autorii unor fapte precise si limitate: ei au pledat, si unii, si altii, prin ceea ce au scris, contra statului democrat si pentru un alt stat, totalitar; la fel, au planuit, si unii, si altii, eliminarea unor categorii de populatie, determinata pe criteriul etnic si de rasa sau pe criteriul de clasa. Este vorba despre intelectualii care “au dat o mina de ajutor” revolutiilor de dreapta si de stinga, revolutiei nationale si celei comuniste, iar apoi, ca sa-l parafrazez pe Eliade, “s-au dus mai departe”. Legionarii si comunistii au diseminat, primii in mod legal, adica fara sa contravina nici unei legi, comunistii in mod ilegal, caci fusesera scosi in afara legii, idei care s-au dovedit a fi un bun inductor pentru crima, pentru suferinta, pentru discriminarea unor largi categorii dintre semenii lor.’  (pag. 159)
 
‘Nationalismul unora si internatioalismul celorlalti – incoronate sau nu de xenofobie si antisemitism, incoronate sau nu de dorul luptei de clasa si deopotriva animate de dorinta de a distruge lumea existenta – deci atitudinile lor revolutionare au subminat barierele morale ale lumii politice si ale societatii romanesti, facind-o sa doreasca statul totalitar, dictatura, anularea drepturilor individuale si sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale contra evreilor si tiganilor ordonate de Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si crimele de clasa petrecute vreme de aproape o jumatate de secol.’ (pag. 167-168)
 

Marta Petreu a scris inca o carte concisa, clara, transanta despre perioada cea mai complexa si mai contradictorie a istoriei Romaniei. Analiza ratacirilor generatiei care si-a trait maturizarea si tineretea imediat dupa Primul Razboi Mondial, al efectelor caderii in extreme si a pierderii reperelor democratice si umaniste de catre majoritatea exponentilor ei, are semnificatii care depasesc simpla descriere istorica. La 90 de ani de la aparitia pe scena istoriei a generatiei ’27 lumea, Europa, si Romania traiesc din nou pericolele polarizarii, ale oboselii sistemelor politice ale democratiilor, ale tendintei de revolta a celor care cer schimbare fara a avea o alternativa clara a directiei in care ar fi de dorit sa evolueze societatea. La fel ca acum 90 de ani tendintele populiste si totalitare ofera alternative amagitoare care pun sub semnul intrebarii valorile democratiei si ale umanismului. Si tot ca atunci exista destui intelectuali care se inroleaza din convingere sau din oportunism in slujba tendintelor totalitare si extremiste. Cartea Martei Petreu poate si trebuie citita si ca un avertisment despre pericolele ignorarii lectiilor istoriei.

2016 a fost anul Dada, si cred ca aparitia la 100 de ani de la inceputurile miscarii care a pus sub semnul intrebarii toate conventiile artistice ale poeziei, artelor plastice si evenimentelor artistice a unei carti ca ‘In punctul lui rebbe G.’ (aparuta in coletia ‘EGO proza’ a Editurii Polirom) este foarte in ton cu celebrarile. O carte care refuza categorisirile, o carte rebela prin atitudine si limbaj, o carte care nu este scrisa nici pentru pudici si nici pentru cei cu stomacurile sensibile. O carte in care stilul este la fel de important ca si povestile, si daca zicerea ‘stilul este omul’ are vreun dram de adevar in el, atunci nu ne miram caci autorul ei, Dan Alexe, este cunoscut celor care ii urmaresc activitatea cinematografica, publicistica si in special cea internetica pe Facebook ca un personaj care refuza canoanele si isi exprima opiniile cu franchete si fara menajamente de continut sau limbaj.

De unde vine Dan Alexe? O parte din raspunsul la aceasta intrebare il gasim in scurta evocare a bunicii sale Mama Raia:

‘Inainte ca ea sa moara, am indraznit, om ajuns la jumatatea vietii, s-o intreb primu raz pe Mama Raia despre neamul nostru, despre parintii ei ingropati la Orhei. Dupa ce a scos o lunga tirada de cum se pierde samanta romaneasca si cum politicienii ajunsi la putere in Bucuresti sunt toti comunisti, Mama Raia mi-a spus ca tatal ei era un grec din Cernauti, iar mama ei – poloneza. Se mai incruntau acolo, cu demnitate granulata alb-negru, scursi din partea unei stramoase din Odessa, si ceva evrei hasizi care vorbeau tatareste intre ei, injurau creativ si practicau magii cu carti de joc.’ (pag. 36)

Evreii hasizi care practicau magii cu carti de joc par a se afla la originea ideii cartii lui Dan Alexe, si a structurii sale. Cele 22 de capitole ale cartii sunt numerotate dupa literele alfabetului ebraic care in ebraica veche erau echivalate si cu numerele. Mistica (dupa unii) sau stiinta (dupa altii) a Cabalei au creat o intreaga teorie numerologica, dupa care orice nume sau obiect are o valoare numerica cu semnificatii profunde in destinul si ordinea lucrurilor. Legatura cu jocul de carti de Tarot este explicata in povestirea care da numele cartii:

‘Fiecare lama de Tarot, fiecare arcana majora corespunde asadar unei litere ebraice si ne spune o poveste, o istorie fixata definitiv, iar simbolica lor se modifica in functie de amestecul infinit al lamelor. Schimband ordinea cartilor de joc si ordinea literelor, se modifica si naratiunea ansamblului. Daca noi am fi acum personaje de poveste, destinul nostru ar fi fluid, in functie de entitatea superioara care trage si intinde cartile jocului. Orice fraza formulata in ebraica va reprezenta asadar o succesiune de litere, deci o succesiune de carti de Tarot …  si viceversa.’ (pag. 49)

Combinatii infinite si aleatorii de litere si numere. Nu asa se jucau dadaistii? Si nu asa isi imagina Borges a sa biblioteca infinita? Noua este asocierea cu jocul de carti care implica notiunea de sansa, dar si cea de destin, caci inteleptii mistici ca si vrajitoarele stiau sa citeasca destinul in succesiunea cartilor de Tarot. Ordinea povestirilor din cartea lui Dan Alexe pare a fi aleatorie, ele pot fi citite in orice ordine la fel cum scoatem pe rand cartile de joc dintr-un pachet bine amestecat, poate cu singura exceptie a povestirii finale, care are totusi un aer de epilog.

 

sursa http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/noul-volum-de-povestiri-al-lui-dan-alexe-in-punctul-lui-rebbe-g-tocmai-ce-loveste-acum-librariile/

sursa http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/noul-volum-de-povestiri-al-lui-dan-alexe-in-punctul-lui-rebbe-g-tocmai-ce-loveste-acum-librariile/

 

Cititorul se intalneste in cartea lui Alexe cu o colectie de povestiri (majoritatea) scurte care multe socheaza prin combinatia de absurd, violenta, erotism si limbajul fara perdea luat direct din zgomotul strazilor si vorbirea contemporanilor nostri de ‘dulce’ limba romaneasca. Povestirea la persoana intai si faptul ca eroul povestirilor este chiar un erou pe nume Dan Alexe si sinceritatea mascul(in)a necenzurata a tonului si a stilului, fac ca relatia dintre autor si cititor sa fie un amestec de familiaritate si jena, cam ca atunci cand cel mai bun prieten are un acces profund de sinceritate, eventual incurajat sau amplificat de o doza consistenta de alcool. Iata un exemplu (si nu dintre cele mai ‘colorate’) al prozei cu tenta erotica:

‘Incepuse sa ma plictiseasca, e drept, cum astepta ea, previzibil, de fiecare data s-o pocnesc si s-o trag de par si s-o sugrum pana cand devenea stacojie, dar avea un fel de-a strange muschii vintrei, ca si cum o mana ferma te prindea acolo, incat uneori ma intrebam daca ea nu e de fapt un automat, un cyborg cu un omulet pitit inauntru care controleaza mecanismul ansamblului. Precum femeia robot din acel tulburator roman, Viitoarea Eva, a lui Villiers de l’Isle-Adam, o femeie mecanica atat de abil finisata, incat pacaleste pe toata lumea. Te astepti ca inauntru sa fie tupilat un pitic care te strange cand te infigi acolo.’  (pag. 88)

Este personajul Dan Alexe un misogin? Un ‘macho’? As fi foarte interesat de opinia unei autoare de recenzii (bloggerista de preferinta) in aceasta privinta. Ceea ce pot sa observ este ca 1. ca oricarui barbat (sau aproape ca oricarui barbat) ii place sa-si povesteasca aventurile erotico-sentimentale 2. ca aceste aventuri se sfarsesc la Dan Alexe mai intotdeauna nu prea bine pentru el.

 

sursa http://www.x-tremeradio.ro/dan-alexepe-mine-ma-intereseaza-mai-mult-limba-nu-cantitatea-de-erotism/8779

sursa http://www.x-tremeradio.ro/dan-alexepe-mine-ma-intereseaza-mai-mult-limba-nu-cantitatea-de-erotism/8779

 

Femeile din povestirile lui Dan Alexe sunt de altfel departe de a fi obiecte sau victime in relatii. Eroina din “Magdalena, de ce minti” schiteaza in cateva pagini drama femeii in anumite sectoare ale lumii tiganilor. Cea din “In fata la Vadana” capata in retrospectiva dimensiuni aproape mitice si cert initiatice pentru copilul din satul de Baragan din care pleaca autorul. Eroina fara nume din “Dupa-amiaza unui faun” il manipuleaza pe povestitor in imaginatie si dupa terminarea legaturii si despartire. Fiecare dintre aceste povestiri schiteaza cu minim de mijloace un personaj feminin si destinul sau.

Diferita in subiect si in stil (inserand dialoguri teatrale si versificatii folclorice) este “Majadahonda” in care persoana intai este abandonata pentru un plojon istoric in Spania razboiului civil cu episodul ultimelor ore ale vietii ‘eroilor-martiri’ legionari Mota si Marin. Povestirea este un exercitiu de exorcizare a logosului mistic legionar si a apologetilor sai ca poetul Radu Gyr.

‘In punctul lui rebbe G.’ este o lectura neconventionala, care odata inceputa te absoarbe in lumea ei in care sunt amestecate magia si erotismul, mistica si violenta, umorul si dramele mai mici si mai mari, miasmele si parfumurile. Personajul si scriitorul Dan Alexe socheaza, intriga, si ne invita sa il urmarim si in viitor.

Pe Teodor Baconschi l-am vazut pentru prima data intr-un interviu televizat cu aproximativ un deceniu in urma. Am urmarit apoi activitatea sa politica mai vizibila pentru cineva care nu traieste in Romania in perioada in care a fost ministru de externe, pentru a-l regasi cativa ani mai tarziu ca un activ contribuitor pe Facebook, posesorul uneia dintre acele pagini pe care o vizitez zilnic sau macar odata la cateva zile cu siguranta ca voi gasi acolo teme interesante, opinii articulate, discutii care daca ar depinde numai de ‘proprietarul’ paginii s-ar desfasura intotdeauna in conditii de optima civilitate si intr-o limba romana fara cusur. Am sesizat destul de repede ca ne despart diferente de formatie si de opinii destul de evidente, dansul fiind un om de dreapta si un conservator declarat, crestin ortodox si expert in teologie, adept al unor concepte de genul ‘civiliatiei iudeo-crestine’ fata de care am serioase reticente – dar am si realizat ca este unul dintre acei intelectuali si oameni de elita cu care dialogul este posibil si a carui opinii – chiar si cele diferite, sau poate mai ales cele diferite – merita sa le citesti si sa incerci sa le intelegi. Cartea de dialoguri cu publicistul si criticul literar Dan-Liviu Boeriu aparuta sub numele ‘Anatomia ratarii’ (Editura Humanitas, colectia memorii/jurnale, 2016) confirma toate cele scrise mai sus. In fapt m-am gasit in timpul lecturii cartii nu numai imbogatit in informatii si analize ale starii si personajelor Romaniei post-1989, ci si in acord de opinii cu cei doi interlocutori autori ai cartii intr-un numar de subiecte si momente mult mai mare decat ma asteptam.

Nu stiu exact care este originea titlului cartii. ‘Anatomia ratarii’ se refera desigur la ratarea ocaziei unice de recuperare istorica a esentei spirituale si culturale a Romaniei si de reintegrare in Europa in ritmul si in felul visat de generatia care a avut sansa sa traiasca momentul 1989. Ratarea istorica este perceputa ca o suma a ratarilor individuale, si din acest motiv doua din cele patru sectiuni ale cartii se ocupa de tipologiile semnificative ale perioadei 1990 – 2016, cele existente istoric si care ar fi fost de asteptat sa se afle intre factorii si conducatorii schimbarii (intelectualul, jurnalistul, omul politic) si cele generate sau amplificate de ‘originala’ evolutie de dupa 1989 a Romaniei (corporatistul, indignatul, nostalgicul, baietii destepti, toapa si cocalarul).

Nu este vorba despre o carte de interviuri ci despre una de dialoguri, si Dan-Liviu Boeriu are o contributie mult mai semnificativa decat cea de a pune intrebari care sa declanseze raspunsuri. El structureaza discutia si conduce intr-un mod care pare gandit din prealabil dialogul, dupa o arhitectura si intr-o directie gandita dinainte, poate discutata si agreata de cei doi parteneri inainte de a declansa (virtual) magnetofonul. De multe ori intrebarile sunt la fel de complexe ca si raspunsurile, ele include opinii articulate, si dezvolta discutia pe baza raspunsurilor precedente. Cei doi interlocutori sunt aproape intotdeauna in armonie ideologica, nu prea apar momente de contradictie, este vorba mai degraba de o constructie canonica (in sensul muzical al cuvantului) decat despre o disputa contrapunctica.

Prima parte a cartii identifica unele dintre fenomenele cele mai stringente ale perioadei dupa 1989 sub titlul ‘Confuzii, rataciri, perplexitati’. Relatia incomoda dintre forma si (lipsa de) fond este identificata si in aceasta perioada a noii istorii romanesti, cu referinta la noua clasa de parveniti ai tranzitiei:

‘Dar la noi – blestem ori binecuvantare – forma e cea care a produs pana la urma “fondul”. … Ei par adesea ridicoli, dar numai in ochii unei ultraminoritati de veritabili rafinati, adica in lumea celor care au ajuns in Occident prin biblioteca, nu prin terminalele de la Otopeni. Pentru marea masa, parvenirea lor e totuna cu reusita, occidentalizarea lor e genuina, totul e in regula …’   (pag. 20)

Diagnosticul perioadei este exprimat clar de Boeriu:

‘… imediat dupa 1989 societatea romaneasca a cazut prada unor excese asa-zis “recuperatorii”; am fost cu alte cuvinte, atletii unei incercari de compensare a lipsurilor cu o forma impura de “belsug”. … cel putin in anii 90 se auzea des replica “e democratie, facem ce vrem!” … Nu s-a intamplat altceva decat, cum spune G. Liiceanu undeva, “trecerea pe celalalt mal al istoriei”. Din pacate unii au reusit sa traga dupa ei si racilele unui trecut pe care, in loc sa se straduiasca sa-l uite, l-au adus din nou pe scena publica, propunandu-l fara scrupule, ca pe un exemplu de reusita profesionala si succes comercial.’ (pag. 28-29)

Relatia dintre mitul national si perenele tendinte xenofobe este examinata din perspectiva istorica:

‘De indata ce elitele de limba romana se coaguleaza, sub influenta Luminilor, incepe constructia unui asemenea mit, bazat pe eroismul stramosilor, vocatia unitatii ca mesianica regasire colectiva, dar si tratarea vecinilor geografici ca dusmani ereditari. Odata cristalizat, Mitul Romanesc a suferit nuantari, completari, ajustari cromatice de circumstanta. Dar a ramas axat pe evacuarea culpei prin complex de persecutie si xenofobie justificatoare. Alogenul hraparet (indiferent de rasa, neamul sau religia lui) a continuat sa fie apostaziat cu titlul explicativ: am fi fost cei mai apropiati de fruntea Europei daca nu ne-ar fi spoliat strainii … Elita noastra cunoaste un permanent balans bipolar: ne-au furat taman cei pe care, acum, vrem sa-i ajungem din urma!’ (pag. 34-35)

Aceste excelente pasaje de analiza istorica lucida fac sa apara si mai stridente, in contrast si in afara contextului capitolului (si al cartii) invectivele indreptate contra oponentilor ideologici pe plan politic (‘zona hipsterimii stangist-militante, dornica sa dea lectii de corectitudine politica natiunii noastre retrograde’ -pag. 22) sau teologice (‘militia deloc spirituala a secularismului marxist pus pe ras ultimele gene crestine’ – tot pag. 22). Greu de impacat viziunea umanista, democratica, europeana care implica pluralismul ideologic cu aceasta intrasingenta dogmatica la nivelul exprimarii si neargumentata, cel putin in aceasta carte.

 

Anatomia-ratarii

(sursa imaginii http://www.lapunkt.ro/2016/08/26/cum-sa-faci-mai-bine-dupa-ce-intelegi-anatomia-ratarii/)

A doua sectiune a cartii include o galerie a sapte ‘mici tipologii de tranzitie’. Fiecare dintre ele este excelent definita si atent tintuita in peisajul politic si uman al Romaniei de tranzitie. Primul analizat este ‘corporatistul’, element social de origine internationala, care capata insa localizarea si tenta romaneasca, chiar daca personajul traieste in unele cazuri peste hotare:

‘Ma fascineaza si ma sperie oscilatia noastra intre ura de sine, pretentia snoaba a parvenitului, neasumarea propriei conditii si fantasma ca ne-am schimbat destinul smechereste, fara sa muncim pentru asta. Il ai pe romanul plecat care se crede american, englez, francez. Il ai pe romanul de aici care se crede american sau “cetatean al lumii”. Il ai si pe acela care traieste “mandria de a fi roman” cu subintelesul ca nu-i mai trebuie nimic, ca n-are cine sa-l invete pe el ceva, de vreme ce le stie pe toate imbatat de “specificul” lui.’ (pag. 54)

Putin contradictorie mi s-a parut definirea tipologiei ‘ecologistului’. Pe de-o parte Boeriu observa ca ‘la noi, ecologismul vine la pachet cu un soi de nationalism anticapitalist care deplange transformarea tarii noaste in “colonie” si vanzarea iresponsabila a bogatiilor nationale’ (pag. 56). Pe de alta parte Baconschi observa ‘genealogia stangista a ecologismului’ si il asociaza ‘mesianismelor profane ale secolului 20′ cum ar fi psihanaliza, acuzata in mod straniu ca nu ar fi admis dialoguri interdisciplinare (pag. 64). Punand la o parte inexactitatea afirmatiei despre psihanaliza (ma indoiesc ca Baconschi nu este familiar cu interpretarile istorice, artistice si chiar si cele religioase ale lui Freud), nu include ecologismul o suma de preocupari legate de probleme reale ale sanatatii planetei pe care traim? Este culoarea politica relevanta in aprecierea activismului util real al ecologistilor?

Contradictii si imprecizii apar si in descrierea altfel exacta a ‘indignatului’. Asocierea acestui tip cu protestantismul mi se pare fortata, la fel ca si caracterizarea miscarii protestante ca instauratoare a ‘primei teocratii a “corectitudinii politice”. Aprecierea care urmeaza despre ‘indignatii’ perioadei moderne are un ton aproape apocaliptic: ‘Toata modernitatea e un cazan in fierbere, o jungla darwinista, un infern al contestarii atotcuprinzatoare, ca un foc imparabil.’ (pag. 72). O inexctitate factuala cum este cea despre Jan Palach (care nu a apucat cum sustine textul (pag. 75) sa devina filozof, la data sinuciderii sale in ianuarie 1969 in Piata Wenceslas din Praga, el era doar student in istorie si economie politica si nu implinise inca 21 de ani) nu adauga credibilitate.

Excelenta este descrierea ‘nostalgicului’ din capitolul urmator:

‘… aceia care, datorita varstei, nu se simt in stare sa-si discute trecutul de pe pozitii libere cautand (dintr-o nostalgie oarecum explicabila) sa gaseasca pete de culoare in viata cotidiana de sub ceausism. Aici se imbina dorinta omenesc explicabila de a-si forma rezerve substantiale de amintiri tandre cu refuzul de a accepta ca si-au petrecut tineretea intr-un sistem care le-a retezat brutal orice vis mai indraznet de libertate. E greu, banuiesc, sa ai taria de a asuma faptul ca anii tai de formare, de viata activa, s-au irosit intr-un mecanism absurd si nivelator. ‘ (pag. 80)

Afirmatia dupa care ‘… democratia este un sistem politic aparut pe vatra crestinismului’ (pag. 86) este mai mult decat discutabila. Argumentele care contrazic aceasta teorie pleaca de la democratia ateniana care precede cu cateva secole crestinismul si continua cu rolul antagonist jucat de biserica in perioada emergentei democratiilor europene. Tocmai reforma criticata de Baconschi in cateva pasaje ale cartii a fost cea care a spart monopolul catolicismului si a introdus conceptele de pluralism si libertate religioasa care au fost aplicate in practica de revolutiile americana si franceza (ultima cu un pronuntat caracter iconoclast stand la baza conceptului de laicitate, fundamental prin structura democratiei franceze). Mai plauzibila si mai usor de acceptat este afimatia care pozitioneaza in capitolul urmator moderatia ca o valoare de pret a civilizatiei crestine si o propune ca o frana in calea comportamentelor anti-sociale ale ‘descurcaretilor’.

Capitolele despre ‘baietii destepti’ si despre ‘toape si cocalari’ surprind aceste noi categorii atat de vizibile in tranzitia romaneasca. Mi s-a parut excelenta legatura facuta de Baconschi cu tarele vechii ordini in geneza acestor tipologii umane si in antipatia lor fata de valorile intelectuale:

‘Prima explicatie e comunismul insusi, bazat pe identificarea elitei (rurale, burgheze, aristocratice sau intelectuale) cu “dusmanii poporului”: pai daca scoteai din societate ce au margimalizat ei cu atata ura – si anume chiaburii, adica taranii avuti, profesiunile liberale, nobilimea si creatorii de cultura in sens larg – ce Dumnezeu mai ramanea ca “model”? Exact cei pe care comunistii i-au promovat: pegra, lumea interlopa, taranii saraciti de alcoolism, proletarii bolsevizati si anarhisti, analfabetii.’  (pag. 113).

Ultima categorie analizata in aceasta sectiune a cartii este ‘cetateanul digital’. Personal, nu cred ca el merita un capitol separat. Suntem cu totii – cei care avem o prezenta activa pe Internet mai ales – cetateni digitali, si asta ii include pe buni si rai, savanti si analfabeti, toape, cocalari si nostalgici dar si multi oameni de buna credinta.  Baconschi a scris o alta carte in care dezvolta ideile principale ale acestui capitol. Personal cred ca exagereaza aspectele negative (care nu sunt neaparat specifice comunicarii digitale) si riscurile (care exista in orice forma de comunicare).

 

sursa imaginii http://alchetron.com/Teodor-Baconschi-150214-W

sursa imaginii http://alchetron.com/Teodor-Baconschi-150214-W

 

Capitolul despre intelectuali deschide a treia sectiune a cartii si el include o analiza istorica a rolului intelectualitatii romanesti in contemporaneitate, privit insa dintr-o perspectiva istorica incluzand si aspecte de biografie personala si de familie. Am doar o rezerva in legatura cu definitiile lui Baconschi – antiteza dintre ingineri si umanisti mi se pare fortata. Ea se bazeaza pe o experienta istorica apartinand perioadei comuniste, care in cuvintele lui suna cam asa:

‘… se adancise clivajul dintre ingineri si umanisti. Inginerul era idealul comunist al proletarului odinioara obidit. Umanistul (artistul de orice fel) a fost redus de sistem la doua situatii: fie cea de ramasita burgheza odioasa, fie cea de activist insarcinat cu propaganda.’ (pag. 136)

Baconschi pierde cred din vedere faptul ca pozitia sociala a inginerului este promovata inca din epoca revolutiei industriale, in care inginerul este mai degraba un continuator al enciclopedistilor Renasterii si nicidecum un antagonist al clasei artistilor. Aceasta atitudine solidara intre ingineri si umanisti este continuata in perioada dictaturii. Inginerii au fost si principalii consumatori de cultura, si multi dintre ei au fost personalitati multi-disciplinare, cu fatete umaniste care au completat si complementat orientarea profesionala tehnologica. Din punctul de vedere al atitudinii dictaturii inginerii au fost in aceeasi masura marginalizati sau folositi in scopul sustinerii sistemului – deci alternativele inginerilor au fost similare cu cele ale umanistilor. Si unii si altii au apartinut si apartin clasei (sau paturii) intelectualilor.

Dupa ce se ocupa de jurnalisti, a caror menire si subordonare fata de politic le vede contracarate de accesul publicului la informatia, propagarea si schimbul de opinii de pe Internet, Boeriu si Baconschi se ocupa de clasa politica, incercand sa detecteze originile degradarii acesteia si a lipsei de incredere generale a populatiei. Sursele ratarii se afla din nou in perioada comunista:

‘Proasta calitate a clasei politice postcomuniste e “garantata” de contraselectia operata in comunism…. dupa ’47 – cand comunistii au instaurat dictatura lor cu asistenta ideologica si militara sovietica – a inceput procesul de rasturnare a societatii cu fundul in sus. Practic toata pegra societatii: tarani analfabeti, betivi, batausii si datornicii satelor, sutii si interlopii din mahalale, ucenicii lenesi si comunizati din atelierele industriale nationalizate, toti acesti oameni “de jos” au devenit, in cel mult cinci ani, liderii revolutiei bolsevice, paznicii si tortionarii ei… A fost cea mai grava opera de distrugere a capitalului uman competent petrecuta vreodata. Pentru ca a fost dominata de motorul infernal al luptei de clasa, al urii fata de cultura inalta si de elita “veche”.’ (pag, 162-164)

 

sursa imaginii http://zidezi.ro/bihoreni-cu-care-ne-mandrim/dan-liviu-boeriu-oradeni-cu-care-ne-mandrim.html

sursa imaginii http://zidezi.ro/bihoreni-cu-care-ne-mandrim/dan-liviu-boeriu-oradeni-cu-care-ne-mandrim.html

 

Sectiunea a patra, finala, a cartii de ocupa de revizitarea catorva dintre patologiile nationale, din perspectiva anilor trecuti de la schimbarea directiei istoriei romanesti. Prima tara trecuta in revista este cea a maniei persecutiei, vazuta ca o prelungire ‘in mileniul III a vechiului clivaj dintre sincronism si autohtonism’. Exemplul cel mai pregnant este ‘oratorul de tip Dan Puric, care si-a facut un tel din a gadila coarda nationalista a neamului romanesc, gonfland prgoliul celor mai putin educati si care vad in el un fel de Mesia agitat dar drept.’ (pag. 182). Lovitura finala a capitolului este insa observatia exacta si nimicitoare ca aceasta tendinta de auto-victimizare nu este specific romaneasca, ci este imbratisata si de alte natiuni ‘marginalizate’ ale Europei: ‘… am fost mimetici pana si in nationalismul nostru viguros? Asta e, trebuie s-o recunosc, o performanta cu totul singulara.’ (pag. 186)

Capitolele urmatoare trec in revista miturile (de exemplu dacopatia analizata la detaliu de Dan Alexe), conspirationismul (‘… produsul politic al guvernelor moderne care scapa de raspundere motivandu-si “esecurile” prin desemnarea unui tap ispasitor: evreii, masonii, vecinii ostili sau dusmanii din interior precum intelectualii vanduti imperialismului american, etc.’), biserica, bascalia, divertismentul.

Exista speranta pentru Romania in viziunea lui Teodor Baconschi asa cum este impartasita in dialogurile cu Dan-Liviu Boeriu? Aceasta carte evita sa creioneze un program politic alternativ complet care sa repare ‘ratarea’, dar sugereaza totusi cateva raspunsuri. Unul dintre ele se gaseste in zona valorilor intelectuale si morale la care adera autorul, care combina respectul fata de elitele intelectuale cu o abordare conservatoare crestina insa de pe pozitii explicit moderate si democratice. Apoi, ca si in alte momente ale istoriei romanesti, este de asteptat ca formele sa creeze mai devreme sau mai tarziu fondul care sa se transforme intr-un motor al progresului si reparatiilor sociale. In final mult-discutatul si contestatul acces la Internet va avea si el rolul lui:

‘Norocul tinerelor generatii este ca, odata cu Internetul, cenzura (nu neaparat si manipularea) sunt depasite sau rarefiate semnificativ. Lumea vine spre noi printr-un miliard de nervuri digitale, am intrat in epoca “seruirii”, mai frumos spus, a impartasirii universale! Un click ne costa efortul de a deschide un continut si. odata validat de inteligenta noastra critica, de a-l transmite altora, care devin si ei piese din mozaicul caleidoscopic, aproape fluid al inteligentei colective. Nimeni nu mai poate “face” agenda unei societati din “studioul 4″ sau de oriunde altundeva. (pag. 159)

Next Page »