books


Andrei Oisteanu nu evita subiectele controversate. In 2001 a publicat ‘Imaginea evreului in cultura romana’ – o carte care s-ar fi putut numi si ‘O istorie a antisemitismului romanesc’ – cea mai completa si mai bine alcatuita lucrare pe aceasta tema. Cartea s-a bucurat de inca doua editii succesive, de succes de public, si a devenit o lucrare de referinta. In 2011 a publicat prima editie a cartii ‘Narcotice in cultura romana’ – si ea bine primita de cititori si republicata de inca doua ori de atunci. Acum am avut placerea lecturii cartii sale despre ‘Sexualitate si societate’ al carei subtitlu ‘Istorie, religie si literatura’ indica ambitia lui Andrei Oisteanu de a incadra si in acest caz zemosul subiect in contextul sau cultural si istoric. Cartea a aparut in 2016 in seria de autor dedicata lui Oisteanu de Editura Polirom.

Cititorul este prevenit din scurtul text semnat de autor de pe coperta a 4-a a cartii ca nu exista o teza prestabilita si nici un plan premeditat care sa fi stat la baza cartii. Aceasta lipsa de metoda sau idee centrala se simte in organizarea materialului, dar si in lipsa unor coordonate solide care sa defineasca reperele cu care a operat autorul. Alternarea de ton dintre abordarea didactica si academica si stilul de eseu cu insertii personale nu deranjeaza prea tare, si suntem de fapt preveniti in aceeasi nota pe care o putem citi inainte de a incepe lectura cartii. Lipsa insa a unor definitii care sa explice ceea ce intelege autorul prin notiuni ca ‘sexualitate’, ‘erotism’, ‘pornografie’, etc. poate deveni o lacuna intr-un domeniu care opereaza cu nenumarate coduri de limbaj morale, legale, unele cu natura istorica. Nu pentru ca cititorului i-ar lipsi aceste definitii, ci pentru ca ii sunt la indemana prea multe. Cele 35 de capitole ale cartii enumera aspecte diferite ale relatiilor intre sexe, felul in care se resfrang acestea in relatiile sociale, fetisuri, legende, perversiuni, etc. fara o ordine exacta sau o abordare sistematica. Unele subiecte revin. De exemplu ‘Ius primae noctis’ (‘dreptul primei nopti’) este o tema majora, abordata inca din primul capitol, urmata de cateva variante expuse in capitolele 2-4, pentru a reveni in capitolul 16, si apoi cu alte variante in capitolele 24-28 si urmatoarele. Precum de brusc incepe cartea cu abordarea acestei teme, la fel de brusc ea se termina cu un capitol in mare parte dedicat temelor sexuale in literatura de avangarda. Toate sunt subiecte extrem de interesante, unele ar merita mai mult spatiu, informatia prezentata este peste demna de a fi parcursa, dar in lipsa unei idei centrale si a unei logici (istorice, culturale) senzatia ca cititor este de a fi supus unui bombardament informational fara tinta precisa. Daca aceasta carte ar fi avut cu 15 capitole mai putin, sau cu 15 capitole mai mult, probabil ca nu ar fi contat din punctul de vedere al structurii si impactului la cititor.

 

sursa imaginii http://www.librariauniversitaria.ro/carte/sexualitate-si-societate-istorie-religie-si-literatura--i23649

sursa imaginii http://www.librariauniversitaria.ro/carte/sexualitate-si-societate-istorie-religie-si-literatura–i23649

 

Atentia autorului se concentreaza in mod firesc pe cultura romana si spatiile conexe – in special religie, folclor si litertura ‘culta’. In aceste domenii apar numeroase contributii interesante. De exemplu analiza injuraturilor, domeniu pe care Oisteanu il gaseste surprinzator de putin cercetat, singurul studiu care aprofundeaza subiectul apartinand unui cercetator norvegian pe nume Erling Scholler. Gasim in carte interpretari care surprind ale unor texte pe care credeam ca le cunoastem si intelegem de pe bancile scolii cum ar fi baladele ‘Mesterul Manole’ sau ‘Toma Alimos’. Despre literatura erotica (de sertar) a lui Eminescu si Creanga stiam, dar am fost surprins sa aflu ca intre precedesorii lor s-au aflat Vacarestii. Unul dintre cele mai interesante capitole este cel cu numarul 11, in care sub titlul ‘Sexualitatea limbajului’ sunt descrise escamotarile pudice si jongleriile cenzurii si aut0-cenzurii care au dus la absenta cuvintelor celor mai uzitate (si prezente in operele erotice ale clasicilor) legate de sexualitate din dictionarele publicate in Romania in a doua jumatate a secolului 20. Daca v-ati intrebat de ce in limba romana se spune ‘patria’ si nu ‘matria’ sau de unde provine expresia ‘a plati oalele sparte’ veti gasi raspunsuri in cartea lui Oisteanu. Proza romana clasica isi gaseste si ea reflectarea prin prisma relatiilor intre sexe, in special cea din ultimele decenii ale secolului 19, si cred ca pe langa exemplele discutate in carte ar mai fi multe altele de mentionat, caci trebuie sa faci eforturi sa-ti amintesti vreun roman sau nuvela semnificativa scrisa in acea perioada care sa nu includa dintr-o perspectiva sau alta triunghiuri amoroase, santaje sentimentale, relatii intre jupani si servitoare, sau intre tarani saraci si fete de chiaburi. Nasterea sau renasterea literaturii romane a avut in sexualitate o tema majora. ‘Legaturile periculoase’, ‘imperechierile (ne)ingaduite’, homosexualitatea (impartita in ‘inascuta’ si ‘dobandita’), potenta si impotenta si dovedirea acestora isi au capitolele dedicate. Pe de alta parte, lipseste cu desavarsire aproape vreo referire la literatura scrisa in a doua jumatate a secolului 20, care cat o fi fost ea de pudic-socialista nu a fost complet asexuata. Dupa ‘Groapa’ lui Eugen Barbu aparut in 1957 si ‘Zahei Orbul’ al lui Vasile Voiculescu scris tot in perioada ‘obsedantului deceniu’ dar publicat abia in 1970, nu mai este mentionat nimic, pana la aparitia notabila a poeziei erotice a lui Emil Brumaru. Nu este mentionata nici macar explozia de erotica si pornografie de dupa 1990, cand au fost spulberate filtrele cenzurii. Intr-un singur loc apare o analiza profunda si exacta a kitch-ului ca ‘maladie a societatilor in tranzitie’ cu o paralela intre sfarsiturile de secol 19 si 20 in societatea romaneasca. Este notabila, desi nu este legata direct de subiectul central al cartii:

‘Prostul gust nu ia nastere intr-un sistem de valori bine stabilit, ci mai degraba cand acest sistem slabeste si e pe cale sa dispara. Prostul gust este o maladie a “modernizarii”, a trecerii de la un sistem de coordonate si principii estetice la altul. Anume in acest vid estetic infloreste kitchul. Nu vom gasi elemente de prost gust in gospodaria unui taran autentic. Nici in casa unui burghez autentic. Cand insa taranul ia contact cu o alta civilizatie estetica (cea urbana, de pilda) cu care evident nu e familiar si pe care incearca sa o imite, prostul gust apare imediat. Situatia este si reciproca. Atunci cand orasanul se imbraca si se poarta a la rustique, de regula kitchul nu intarzie sa apara.’ (pag. 329)

Contextul cultural neromanesc este prezentat in mod inegal. Primele capitole includ referiri mai largi la antichitatea elenista si la cea sanscrita. Este foarte bine sesizata influenta puternica si evidenta a Bibliei in abordarea relatiilor intre sexe si definirea normelor moralitatii in cultura europeana. Legatura intre relatiile dintre sexe si relatiile sociale, inclusiv inegalitatea in drepturi si obligatii de familie a femeilor si barbatilor sunt si ele bine reliefate. Pe masura ce ne indepartam de zona geografica a Europei si Orientului Apropiat si Mijlociu scade si cantitatea si densitatea referintelor si a informatiilor. Absente aproape complet sau lipsind total sunt referinte la cultura chineza sau japoneza, sau la felul in care sexualitatea este abordata si se reflecta in societatile si culturile popoarelor din Pacific. Destul de pe larg este mentionata influenta otomana si felul in care obiceiurile si legile Inaltei Porti au influentat moravurile societatii romanesti, dar influenta celorlalte imperii vecine este reflectata in mai mica masura – cam nimic despre perioada influentei austro-ungare in Ardeal, putin despre moravurile imperiului rus ocupant al Basarabiei (cum poate lipsi referirea la persoana lui Rasputin?).

 

sursa imaginii http://icr.ro/bucuresti/evreii-din-romania-in-context-european-conferinta-sustinuta-de-andrei-oisteanu-la-haga

sursa imaginii http://icr.ro/bucuresti/evreii-din-romania-in-context-european-conferinta-sustinuta-de-andrei-oisteanu-la-haga

 

Sunt evidente si multiple firele de legatura intre subiectul cartii si temele majore ale cercetarilor si ale cartilor precedente ale lui Andrei Oisteanu. Incepand de la sursele biblice, continuand cu practicile de zi cu zi mentionate in Talmud, si cu elementele de mistica evreiasca descrise in cartile Cabalei si tratatele care se ocupa de interpretarea acestora, autorului ii sunt familiare normele si cutumele vietii de familie si relatiilor dintre sexe din societatea evreiasca. Acestea sunt mentionate in repetate randuri, sunt preluate si extinse si elemente legate de stereotipurile antisemite care descriu deformat relatiile sexuale intre evrei, precum si intre populatia evreiasca si cea ne-evreiasca din Romania si din estul Europei. O atentie similara este acordata de Oisteanu si in ceea ce priveste obiceiurile romilor si relatiile intre boierii romani si romii care se aflau in posesia lor, in contextul infamei institutii a robiei care a existat in Principatele Romane pana in deceniul al saselea al secolului al 19-lea. Este de asememenea mentionata in repetate randuri folosirea substantelor narcotice in practicile sexuale din zona romaneasca, in societatea istorica traditionala, dar si in boema sfarsitului de secol 19 sau inceputului de secol 20. Iata cum este descrisa abordarea comuna a acestor teme:

‘Cum observam si cu alt prilej, atunci cand am studiat utilizarea plantelor si substantelor stupefiante in spatiul romanesc (107), pentru un etnolog sau antropolog este complet inadecvata metoda de a masura si evalua mentalitatile traditionale si practicile arhaice (sacrificii umane, folosirea drogurilor de catre vrajitoare, deflorarea rituala, etc.) cu unitati de masura etice. Mai ales cand acestea din urma sunt contemporane cu cercetatorul si nu cu mentalitatea cercetata. Este un truism sa afirmi ca valorile morale sunt relative, variind in functie de timp si spatiu, de epoca si de civilizatie. Dar uneori evidentele trebuie formulate.’  (pag. 236)

Lectura cartii lui Andrei Oisteanu ofera multe motive de interes si satisfactie intelectuala. In cele aproape 600 de pagini de text, la care se adauga o bogata sectiune de note si bibliografie precum si un foarte util index de nume gasim informatii istorice, comentarii antropologice, portiuni de eseu, o comoara de referinte. Editia este ilustrata, insa distributia ilustratiilor este inconsistenta si inegala. Cateva capitole sunt bogat ilustrate, dar multe altele nu au niciun fel de suport grafic. Cititorul atent care isi va asuma sarcina si placerea lecturii din scoarta in scoarta va fi deranjat si de neglijente editoriale cum ar fi repetitii sau surse mentionate de cateva ori ca si cand ar fi aparut in text pentru prima data. Asa cum a fost tiparita aceasta prima editie, ea pare mai degraba o culegere de articole insotite de un bogat aparat critic, dar mai putin ca un opus inchegat. Tinand cont de tema interesanta si incitanta, nu pot decat sa sper ca si aceasta carte a lui Andrei Oisteanu se va bucura de editii succesive, care vor rotunji si ordona textul si continutul, si le vor adauga firul calauzitor si tenta personala care sa faca si din aceasta carte un reper in bibliografia autorului.

In interviul acordat redactiei filme-carti dupa recenzia cartii sale precedente – ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac ne spunea raspunzand la intrebarea ‘Care sunt planurile literare pentru viitorul apropiat?‘: ‘Scriu în continuare, fiindcă e modul meu de a respira. Scriu povestiri, în momentul de faţă. Pe două dintre ele le puteţi găsi pe site-ul revistei “Observator Cultural”. Se numesc “Ultima ţigară a lui Fondane” şi “Supravieţuitorul”.’ Iata ca am avut sansa sa citesc si cartea sa urmatoare, culegerea care isi ia titlul de la prima povestire mentionata de autor si aparuta la ‘Observator Cultural’, carte publicata de editura Cartea Romaneasca in 2016.

Cele treisprezece povestiri care acopera cele aproape 200 de pagini ale volumului sunt intr-un fel o continuare a tematicii cartii sale precedente. In interviul pe care il aminteam Catalin Mihuleac marturisea cum ca ne-evreu fusese expus aproape din intamplare, din presa, cu cativa ani inainte, relatarilor despre faptele cumplite petrecute cu sapte decenii in urma chiar in orasul in care traieste, fapte legate de soarta comunitatii evreiesti, o comunitate care a avut nu numai o pondere numerica insemnata dar si o contributie remarcabila in viata economica si culturala a Iasiului, a Moldovei, si a intregii Romanii in secolul care a precedat Holocaustul. Povestirile din volumul ‘Ultima ţigară a lui Fondane‘ sunt toate legate, intr-un fel sau altul, de evrei. Viata si moartea lor, bucuriile si plansul lor, relatiile cu romanii si intre ei, tipologii, stereotipuri, drame si melodrame – toate se regasesc in tonalitati si game diferite in cele treisprezece povestiri care acopera perioada dintre Holocaust si ziua de astazi.

Preferatele mele in acest volum sunt povestirile din prima parte a cartii, si in special cele care se refera la soarta evreilor bucovinieni, deportati in masa de regimul lui Ion Antonescu din caminele, satele si orasele in care ei si stramosii lor traisera de secole, spre stepele inghetate ale Transnistriei, in toamna anului 1941. A fost unul dintre cele mai cumplite episoade ale Holocaustului in Romania, cel care a produs cel mai mare numar de victime omenesti (estimate intre 105 si 120 de mii de evrei morti, alaturi de aproximativ 11 mii de romi, cam jumatate dintre cei deportati), si cel a carui responsabilitate directa apartine autoritatilor romane din acea perioada. Este un episod intunecat al istoriei Romaniei despre care s-a scris extrem de putina literatura in limba romana, daca s-a scris ceva. Din acest punct de vedere, la fel ca si cu romanul ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac face literatura de pionierat.

Rezultatul este in unele locuri exceptional.

Povestirea care deschide cartea, ‘Gard in gard, la Dorohoi’ descrie in termeni aproape caragialesti conflictul intre doi vecini, evreul Toni Frost si crestinul Vasile Sandu, care locuiesc gard in gard in Dorohoii interbelici. Frost nu este cel mai simpatic personaj, si Vasile nu este prea iertator din fire, si de la relatii de vecinatate si prietenie pigmentate cu cafea si muraturi se ajunge la conflict pentru cativa centimetri de pamant in traseul gardului despartitor. Urmeaza conflict, injuraturi si procese, pana la momentul in care urgia razboiului si a persecutiilor rasiale se abate asupra celor doi. Injuraturile nu contenesc, dar faptele de umanitate si corectitudine desavarsita (demne de rasplata dreptilor intre popoare) se petrec ca intr-o melodrama. Idilic? Asa as fi zis si eu, dar in istoria familiei mele a existat un episod foarte asemanator. Uneori oamenii se comporta ca eroii din filme si chiar mai bine – ca oameni reali de omenie – in timpurile cele mai grele.

 

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane--i45527

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane–i45527

 

A doua povestire incepe cu o elegie a soartei animalelor de casa in vremuri de urgie, o tema de altfel prezenta si in cateva dintre povestirile care urmeaza.

‘Toamna anului 1941 n-a fost crunta numai pentru evreii deportati din Bucovina de Nord si Basarabia, ci si pentru animalele lor de companie. In lipsa unor adoptii salvatoare venite din partea prietenilor crestini ai stapanilor, aceste suflete adiacente ale casei au ramas de pripas. Nimeni nu le-a vrut. Or fi fost ele decorative si inteligente, dar in timpuri nemiloase nimeni nu saluta ideea unor noi guri de hranit.

Asa ca pudelii si cockerii au ramas sa-si urle dorul sub cerul liber, pierand si amestecandu-se cu plebea si participand, cu greutatea informatiei lor genetice, la propasirea institutiei cainelui vagabond, care avea sa dainuiasca in Romania decenii la rand. La mica distanta pisicile persane si siameze – campioane ale lenei pe canapele – si-au mieunat orfelinatul de colo colo, trezite in incomoda situatie de a-si procura singure hrana si de a nu mai fi alintate, seara de seara, de mana ocrotitoare a familiei. …

In sfarsit, s-a ajuns si la gara. Vagoanele, manjite pe dinauntru cu baligi uscate, asteptau ca niste vizuini prea stramte pentru a ascunde un vanat atat de masiv ca frica. Printre tipete si impingeri, s-a facut imbarcarea, in timp ce cainii erau impiedicati de izbiturile bocancilor si paturilor de pusca sa urce alaturi de ai lor. Cu fetele botite de durere, copiii intindeau bratele spre bunii lor prieteni care se invarteau pe peron, dar plansul nu-i mai clintea pe parinti. Plansul fiecaruia trebuia dramuit, pentru ca se anuntau timpuri cand fiecare lacrima avea sa conteze. Unul cate unul, vagoanele au fost inchise. …

Cand, cu un icnet de durere, garnitura s-a urnit, un urlet sinistru a facut liniile sa se cutremure  … ‘  (pag. 19-20)

Povestea de supravietuire, de dragoste si de duiosie, include un zoom-in intr-un episod fantastic dar nu lipsit de umor al deportarii, care are o tenta chagalliana, rezonand cu inspirat aleasa coperta a volumului. Pentru ca apoi sa se indeparteze din nou, spre final, intr-un zoom-out, in care perspectiva zborului de pasare (caci eroul principal al povestirii este cioroiul Fred, cel care care prefera o viata intreaga de cioara unei singure zile ca vultur) devine perespectiva istorica. Ironia tragica a titlului si a scrierii este profund evreiasca.

Remarcabila mi s-a parut si ‘Telegrame din Cernauti’  care schiteaza portretele calailor si ale victimelor, ale jefuitilor si profitorilor, intr-o combinatie de caragialism sarcastic (aluzia incepe din titlu) si picarism neasteptat dar care nu pare deloc in afara de context (portretele lui Eli Friedman si ale chelnerului Willy). Catalin Mihuleac nu ezita nici aici sa descrie fara menajamente aspectele abjecte ale persecutiilor, scotand din dulapul istoriei inca un schelet putin discutat si abordat, mentionat mai mult in soapta in povestile de familie din deceniile care au trecut – jefuirea populatiei evreiesti lipsite de drepturi, despoliate de avut, trimise in deportare:

Dintr-o data, Cernautiului i s-a facut lehamite de supranumele considerate – Ierusalimul or Viena de pe Prut – devenind capitala Californiei de pe Prut. Calitatile negustoresti ale crestinilor, umbrite de ale evreilor, au erupt intr-o mandra erectie nationala. Cu cea mai strasnica iuteala, orasul s-a umplut de plescari si cotcari, veniti din toate colturile tarii dupa cele mai oportune ghesefturi.’  (pag. 58)

Persistenta memoriei si a traumei din ‘Balada paduchelui’ sau tragica iubire adolescentina din ‘Povetea celui mai mare privitor la pistruii cerului’  au sanse sa ramana in mod exemplar in amintirea cititorilor. M-a impresionat mai putin povestirea care da titlul volumului, omagiu in stil elegiac a personalitatii lui Benjamin Fondane, care mi s-a parut ca nu reuseste sa sparga piedestalul de legenda si sa ni-l aduca mai aproape pe omul din carne si oase care a suferit si a pierit la Auschwitz, refuzand sa se desparta de sora sa deportata, desi prietenii din Franta (inclusiv Cioran) reusisera sa-i obtina salvarea.

 

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Partea a doua a volumului (impartirea imi apartine) paraseste tematica Holocaustului temporal, dar fara sa poata scapa de umbrele istoriei, si avanseaza intamplarile spre contemporaneitate parcurgand si deceniile comunismului. ‘Crimele ceramice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej’ este povestirea in care componenta evreiasca este minima, aproape mi s-a parut accidentala sau poate adaugata pentru a se incadra in tema comuna a tuturor celorlalte povestiri din carte. Este totusi o povestire foarte buna, si imi pare ca si aici Catalin Mihuleac face munca de pionierat in fictiunea romaneasca, deoarece figura dictatorului roman al primelor doua decenii de comunism a fost foarte putin abordata. Poate ca aceasta schita initiala va fi dezvoltata mai tarziu intr-un roman. ‘Filmul preferat al lui Eichman’ este singura povestire in afara contextului romanesc, o satira a mediocritatii gusturilor unui super-criminal birocrat, pe linia dezvaluirilor Hannei Arendt despre ‘banalitatea raului’. ‘Itic Bulovic plus Smendrik’   si ‘Cu dragoste pesin’ abordeaza tema adaptarii evreilor ramasi in Romania la prezentul comunist si post-comunist si problemele lor identitare – teme nu complet originale, ele fiind prezente in special in cartile scriitorilor israelieni de limba romana. ‘Ucigasul de micsandre’ incearca sa descifreze prin personajul profesorului Radu Preotescu motivatiile continuitatii antisemitismului in Romania, supravietuitor latent si subteran al perioadei comuniste, pentru a izbucni sub forme mai mult sau mai putin fatise dupa 1989.

Ultimele doua povestiri – desi plasate in trecutul foarte recent – inchid cercul, readucand in discutie traumele si personajele trecutului. ‘Supravietuitorul’ surprinde in cateva fraze taioase formalismul si vidul moral al comemorarilor Holocaustului, transformate in forme fara fond, festivitati de fatada care incearca zadarnic si cu ipocrizie sa compenseze niste suferinte care nu pot fi in vreun fel reparate, si prin aceasta evita discutia lucida si necesara despre ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Precum in multe alte locuri din lume, oficialitatile vor sa se auda si sa se vada pe ele insele, si mai ales sa fie vazute pentru oportunitatea fotografica a viitoarei campanii electorale, in timp ce glasul supravietuitorilor si marturiile lor, ca sa nu mai vorbim despre persoanele lor fizice, nu mai intereseaza pe nimeni.  Ultima povestire a cartii, ‘Moise + Isus + Mohamed = Love’ prezinta o confruntare dintre trecut si prezent, care readuce la suprafata unul dintre acele episoade tragice ale istoriei, un sacrificiu comunitar, a carui respundere o impart si calaii si victimele. Din nou, scheletele istoriei ies din dulapurile in care au fost ferecate de multe decenii.  Catalin Mihuleac pare cu ultimele sale doua carti sa se fi concentrat in aducerea la lumina a colturilor intunecate ale trecutului nostru comun. Maturizarea sa ca scriitor se petrece sub ochii nostri, ai cititorilor, odata cu redescoperirea adevarurilor ingropate in uitare sau acoperite intentionat de molozul minciunilor si propagandei.

 

 

Pe coperta cartii Martei Petreu aparuta in colectia ‘Eseu’ a Editurii Polirom, 2016,  sunt grupate cateva fotografii de epoca ale unor tineri. Sunt cativa dintre cei mai remarcabili intelectuali romani ai secolului 20, si ei ne privesc din acel tunel al timpului vechi de noua decenii cu priviri tipice oricarei generatii rebele: unii romantic, altii sever, cu speranta si cu disperare, cu precautie dar si cu fixatie hipnotizanta. Pare a fi o colectie de fotografii ale unor tineri cam de aceeasi varsta care ar fi putut fi adunata cam in orice moment al ultimului secol. Sunt membri a inca unei generatii de tineri care se raporteaza cu scepticism si neincredere la sistemul in care traiesc, vor sa-l schimbe sau cel putin sa isi gaseasca locul in el. Nu este vorba insa despre o generatie oarecare, ci despre una care a inclus cateva dintre personalitatile determinante ale curentelor si directiilor principale ale culturii si gandirii romanesti din prima jumatate a secolului 20. Maturizandu-se in deceniul care a urmat Marii Uniri din 1918 aceasta generatie (a carei nume a fost mentionat initial de Eliade si de mentorul multora dintre ei, Nae Ionescu dupa anul publicarii primelor scrieri semnificative) a fost prima care nu a mai avut o mareata sarcina politica de indeplinit, si care a avut oportunitatea de a se concentra spre o cauza in principal culturala. Cel putin la inceputurile drumurilor ei.

‘Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca. Dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod optimist si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica decit prin cultura sa…Membrii generatiei ’27 n-au fost initiatorii, ci numai promotorii mai zgomotosi, mai nerabdatori, si daca ne gindim la Cioran, mai violenti ai acestui proiect intelectual de legitimare a Romaniei in ochii strainatatii.’ (pag. 18-19)

Concisa si consistenta carte a Martei Petreu descrie in mai putin de 180 de pagini geneza si principalele personaje ale generatiei, pentru a analiza imediat dupa aceea polarizarea politica aparuta in anii 1932-1933. Este evidenta alunecarea spre extreme a multora dintre tinerii intelectuali si procesul de politizare si ideologizare al activitatii si scrierilor lor. Marta Petreu insa doreste sa nuanteze peisajul general precizand ca nu toti exponentii s-au indreptat spre extreme:

‘Sugestia larg raspindita este deci ca generatia s-ar fi rupt, in 1932-1933 in doua, intr-o extrema dreapta legionara si o extrema stinga comunista. In realitate, daca urmarim individualitatile cele mai proeminente din aceasta ganeratie vedem ca nu toti membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu insusi ori precum Bucur Tincu si Petru Comarnescu, au ramas pe pozitia de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.’  (pag. 32)

 

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7--p1070799.html

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7–p1070799.html

 

Polarizarea este specifica extremelor si in urmatorul capitol sunt analizate conceptele de ‘dreapta’, ‘stanga’, ‘extrema dreapta’ si ‘extrema stanga’ si este pus in evidenta caracterul ideologic al extremelor:

‘Extremismul de dreapta si de stinga constituie caracteristica politica a epocii postbelice, numai el constituie o ideologie politica valabila, numai el mai poseda o viziune grandioasa a viitorului si tot el singur capata adeziunea mistica si entuziasta a maselor.’ (pag. 35)

Marta Petreu detecteaza precum alti istorici si sociologi (cu ar fi de exemplu Vladimir Tismaneanu la noi, si Hanna Arendt pe plan international) apropierile extremelor ideologice, precum si tendintele si originile stangiste (si de biografie si de opinii) ale multora dintre exponentii extremei drepte romanesti. Este citat Vasile Marin, unul dintre sefii ideologi ai legionarismului:

‘ … dupa parerea sa, “noi [legionarii] suntem ca si fascistii, ca si national-socialistii, mai aproape de ceea ce ei numesc stinga, decit de acea ipotetica extrema dreapta” pentru ca legionarii absorb in “statul totalitar” pe care vor sa il construiasca prin revolutie “intregul plan al vietii sociale”. (pag. 44-45)

Capitolul ‘Optiunile politice ale membrilor generatiei ’27′ include in paragrafe clare si concise tendintele politice (uneori schimbate in timp) ale personajelor principale ale generatiei asa cum sunt reflectate in activitatea lor publicistica si politica intre 1927 si 1944.

‘Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generatie este faptul ca multi cocheteaza, succesiv, cu amindoua extremele. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile’ ei nu se retrag pe pozitii democrate … , ci, ca limba pendulului, cad in extrema cealalta.’ (pag. 57)

Extremele se intalnesc din multe puncte de vedere si in cazul extremismului politic romanesc, iar disputa ideologica nu are loc pe frontul stanga – dreapta, ci pe cel intre democratie si totalitarism. Acei membri ai generatiei ’27 care scapa de tentatia centrifuga a extremelor sunt putini, dar scrisele lor sunt cu atat mai semnificative.

‘ … textele scrise de Bucur Tincu (in 1938) si de Eugen Ionescu (in 1938 – 1946) impotriva totalitarismului european si romanesc si impotriva extremismului de dreapta si a celui de stinga simultan, din Europa si din Romania deopotriva, pot fi socotite cele mai lucide si valide documente politice si morale pe care le-a dat generatia ’27. Ele au o valoare similara cu textele scrise de catre Klaus Mann, colegul lor european de generatie, dar numai impotriva fascismului.’
(pag. 59-60)

Comparatia lui Tincu si Ionescu cu Mann, si punerea in context european a scrierilor lor sunt expuse in detaliu, cu similitudinile si diferentele lor. Este sesizata si o specificitate care are insemnatatea ei:

‘… dupa Primul Razboi Mondial, o criza totala, incepind de la fundamente si mergind pina la aspectele de sprafata ale vietii cotidiene, a cuprins Europa. Criza a fost receptata si de Romania. Insa Romania, dupa cele trei Uniri din 1918, se afla totusi pe val, era pe latura ascendenta a undei sale istorice, astfel incit desi nu a respins sentimentul european al crizei, l-a amestecat si l-a impletit cu acela al constructiei.’ (pag. 64-65).

Spre deosebire de alte natiuni europene, in special in vest, Romania avea un proiect national de executat, si o parte din resursele intelectuale si ideologice au fost canalizate si sincronizate in acest scop. Cu atat mai dureroase apar in perspectiva pierderea oportunitatii istorice si esecul in extremisme al multora dintre exponentii de talent ai tinerei generatii de dupa Primul Razboi Mondial. Sunt comune insa trasaturi ale extremelor ideologice romanesti si europene, cum ar fi critica rationalismului, cultul colectivismului, modelele ‘oamenilor noi’, critica pana la dispret a ‘incetinelii’ aparatelor politice democratice ‘burgheze’, acceptarea violentei ‘revolutionare’ sfintita de puritatea scopurilor. Toate acestea au fost adoptate sub o forma sau alta si de extrema stanga si de extrema dreapta. Moderatii romani (cat de putini au fost ei) au meritul de a se fi distantat de ambele extreme, in timp ce europenii (inclusiv Klaus Mann) au fost mult mai ingaduitori cu extrema stanga si influenta totalitara sovietica, cel putin pana la momentul pactului Molotov – Ribbentrop.

 

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

 

Interesanta este si observatia legata de importanta exagerata pe care ambele extreme politice romanesti au acordat-o problemei minoritatilor, si in special ponderii numerice si de influenta a minoritatii evreiesti. Extrema dreapta si in special legionarii o faceau din motive de antisemitism, in timp ce comunistii incercau sa avanseze teza Romanei ca ‘stat multinational’ in contradictie cu o parte din realizarile unirilor din 1918. De aici rezulta in opinia Martei Petreu o parte din raspunsul la intrebarea ‘De ce mai multi la dreapta decit la stinga?’, intrebare careia ii dedica un capitol separat.

‘ … Partidul comunist, sustinind dreptul la autodeterminare pina la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri intelectuali romani, care intentionau sa legitimeze Romania prin crearea unor valori universale. (pag. 125)

Traseele catorva dintre personalitatile importante ale generatiei sunt discutate mai detaliat. Studiul de caz Eliade se bucura de un capitol dedicat, care analizeaza cu atentie scrierile acestuia si le sincronizeaza cu biografia personala fara a cadea in trivializare. Miron Radu Paraschivescu se bucura de un tratament surprinzator de sever pentru mine, care aveam putine informatii despre activitatea sa interbelica si il percepeam ca pe un comunist sincer dar mai degraba liberal (pe linia Dubcek) decat dogmatic. Foarte severa mi s-a parut constatarea despre ‘dezumanizarea filosofica sau ideologica’ a lui Mihail Sebastian. Aderenta sa la dogmatismul de stanga a durat doar cateva saptamani, si cititorii Jurnalului lui Sebastian pot citi inca de la 30 august 1944 despre despartirea de redactia Romaniei Libere (‘Imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla’ - Mihail Sebastian – ‘Jurnal 1935-1944′, ed. Humanitas, 2002, pag. 558), iar in notele din 18 si 20 septembrie 1944 pot gasi una dintre primele analize lucide si premonitorii ale noii catastrofe care ameninta Romania. Marta Petreu pare sa fi ignorat aceste pagini.

Capitolul final include o judecata ferma si lipsita de menajamente. Aderenta majoritatii intelectualilor generatiei ’27 la ideologiile extreme de stanga si de dreapta ii face partasi la variantele romanesti ale marilor crime si tragedii ale secolului 20 – Holocaustul si Gulagul.

‘”Revolutionarii” tineri din generatia ’27, …, legionari si comunisti deopotriva, sint autorii unor fapte precise si limitate: ei au pledat, si unii, si altii, prin ceea ce au scris, contra statului democrat si pentru un alt stat, totalitar; la fel, au planuit, si unii, si altii, eliminarea unor categorii de populatie, determinata pe criteriul etnic si de rasa sau pe criteriul de clasa. Este vorba despre intelectualii care “au dat o mina de ajutor” revolutiilor de dreapta si de stinga, revolutiei nationale si celei comuniste, iar apoi, ca sa-l parafrazez pe Eliade, “s-au dus mai departe”. Legionarii si comunistii au diseminat, primii in mod legal, adica fara sa contravina nici unei legi, comunistii in mod ilegal, caci fusesera scosi in afara legii, idei care s-au dovedit a fi un bun inductor pentru crima, pentru suferinta, pentru discriminarea unor largi categorii dintre semenii lor.’  (pag. 159)
 
‘Nationalismul unora si internatioalismul celorlalti – incoronate sau nu de xenofobie si antisemitism, incoronate sau nu de dorul luptei de clasa si deopotriva animate de dorinta de a distruge lumea existenta – deci atitudinile lor revolutionare au subminat barierele morale ale lumii politice si ale societatii romanesti, facind-o sa doreasca statul totalitar, dictatura, anularea drepturilor individuale si sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale contra evreilor si tiganilor ordonate de Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si crimele de clasa petrecute vreme de aproape o jumatate de secol.’ (pag. 167-168)
 

Marta Petreu a scris inca o carte concisa, clara, transanta despre perioada cea mai complexa si mai contradictorie a istoriei Romaniei. Analiza ratacirilor generatiei care si-a trait maturizarea si tineretea imediat dupa Primul Razboi Mondial, al efectelor caderii in extreme si a pierderii reperelor democratice si umaniste de catre majoritatea exponentilor ei, are semnificatii care depasesc simpla descriere istorica. La 90 de ani de la aparitia pe scena istoriei a generatiei ’27 lumea, Europa, si Romania traiesc din nou pericolele polarizarii, ale oboselii sistemelor politice ale democratiilor, ale tendintei de revolta a celor care cer schimbare fara a avea o alternativa clara a directiei in care ar fi de dorit sa evolueze societatea. La fel ca acum 90 de ani tendintele populiste si totalitare ofera alternative amagitoare care pun sub semnul intrebarii valorile democratiei si ale umanismului. Si tot ca atunci exista destui intelectuali care se inroleaza din convingere sau din oportunism in slujba tendintelor totalitare si extremiste. Cartea Martei Petreu poate si trebuie citita si ca un avertisment despre pericolele ignorarii lectiilor istoriei.

2016 a fost anul Dada, si cred ca aparitia la 100 de ani de la inceputurile miscarii care a pus sub semnul intrebarii toate conventiile artistice ale poeziei, artelor plastice si evenimentelor artistice a unei carti ca ‘In punctul lui rebbe G.’ (aparuta in coletia ‘EGO proza’ a Editurii Polirom) este foarte in ton cu celebrarile. O carte care refuza categorisirile, o carte rebela prin atitudine si limbaj, o carte care nu este scrisa nici pentru pudici si nici pentru cei cu stomacurile sensibile. O carte in care stilul este la fel de important ca si povestile, si daca zicerea ‘stilul este omul’ are vreun dram de adevar in el, atunci nu ne miram caci autorul ei, Dan Alexe, este cunoscut celor care ii urmaresc activitatea cinematografica, publicistica si in special cea internetica pe Facebook ca un personaj care refuza canoanele si isi exprima opiniile cu franchete si fara menajamente de continut sau limbaj.

De unde vine Dan Alexe? O parte din raspunsul la aceasta intrebare il gasim in scurta evocare a bunicii sale Mama Raia:

‘Inainte ca ea sa moara, am indraznit, om ajuns la jumatatea vietii, s-o intreb primu raz pe Mama Raia despre neamul nostru, despre parintii ei ingropati la Orhei. Dupa ce a scos o lunga tirada de cum se pierde samanta romaneasca si cum politicienii ajunsi la putere in Bucuresti sunt toti comunisti, Mama Raia mi-a spus ca tatal ei era un grec din Cernauti, iar mama ei – poloneza. Se mai incruntau acolo, cu demnitate granulata alb-negru, scursi din partea unei stramoase din Odessa, si ceva evrei hasizi care vorbeau tatareste intre ei, injurau creativ si practicau magii cu carti de joc.’ (pag. 36)

Evreii hasizi care practicau magii cu carti de joc par a se afla la originea ideii cartii lui Dan Alexe, si a structurii sale. Cele 22 de capitole ale cartii sunt numerotate dupa literele alfabetului ebraic care in ebraica veche erau echivalate si cu numerele. Mistica (dupa unii) sau stiinta (dupa altii) a Cabalei au creat o intreaga teorie numerologica, dupa care orice nume sau obiect are o valoare numerica cu semnificatii profunde in destinul si ordinea lucrurilor. Legatura cu jocul de carti de Tarot este explicata in povestirea care da numele cartii:

‘Fiecare lama de Tarot, fiecare arcana majora corespunde asadar unei litere ebraice si ne spune o poveste, o istorie fixata definitiv, iar simbolica lor se modifica in functie de amestecul infinit al lamelor. Schimband ordinea cartilor de joc si ordinea literelor, se modifica si naratiunea ansamblului. Daca noi am fi acum personaje de poveste, destinul nostru ar fi fluid, in functie de entitatea superioara care trage si intinde cartile jocului. Orice fraza formulata in ebraica va reprezenta asadar o succesiune de litere, deci o succesiune de carti de Tarot …  si viceversa.’ (pag. 49)

Combinatii infinite si aleatorii de litere si numere. Nu asa se jucau dadaistii? Si nu asa isi imagina Borges a sa biblioteca infinita? Noua este asocierea cu jocul de carti care implica notiunea de sansa, dar si cea de destin, caci inteleptii mistici ca si vrajitoarele stiau sa citeasca destinul in succesiunea cartilor de Tarot. Ordinea povestirilor din cartea lui Dan Alexe pare a fi aleatorie, ele pot fi citite in orice ordine la fel cum scoatem pe rand cartile de joc dintr-un pachet bine amestecat, poate cu singura exceptie a povestirii finale, care are totusi un aer de epilog.

 

sursa http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/noul-volum-de-povestiri-al-lui-dan-alexe-in-punctul-lui-rebbe-g-tocmai-ce-loveste-acum-librariile/

sursa http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/noul-volum-de-povestiri-al-lui-dan-alexe-in-punctul-lui-rebbe-g-tocmai-ce-loveste-acum-librariile/

 

Cititorul se intalneste in cartea lui Alexe cu o colectie de povestiri (majoritatea) scurte care multe socheaza prin combinatia de absurd, violenta, erotism si limbajul fara perdea luat direct din zgomotul strazilor si vorbirea contemporanilor nostri de ‘dulce’ limba romaneasca. Povestirea la persoana intai si faptul ca eroul povestirilor este chiar un erou pe nume Dan Alexe si sinceritatea mascul(in)a necenzurata a tonului si a stilului, fac ca relatia dintre autor si cititor sa fie un amestec de familiaritate si jena, cam ca atunci cand cel mai bun prieten are un acces profund de sinceritate, eventual incurajat sau amplificat de o doza consistenta de alcool. Iata un exemplu (si nu dintre cele mai ‘colorate’) al prozei cu tenta erotica:

‘Incepuse sa ma plictiseasca, e drept, cum astepta ea, previzibil, de fiecare data s-o pocnesc si s-o trag de par si s-o sugrum pana cand devenea stacojie, dar avea un fel de-a strange muschii vintrei, ca si cum o mana ferma te prindea acolo, incat uneori ma intrebam daca ea nu e de fapt un automat, un cyborg cu un omulet pitit inauntru care controleaza mecanismul ansamblului. Precum femeia robot din acel tulburator roman, Viitoarea Eva, a lui Villiers de l’Isle-Adam, o femeie mecanica atat de abil finisata, incat pacaleste pe toata lumea. Te astepti ca inauntru sa fie tupilat un pitic care te strange cand te infigi acolo.’  (pag. 88)

Este personajul Dan Alexe un misogin? Un ‘macho’? As fi foarte interesat de opinia unei autoare de recenzii (bloggerista de preferinta) in aceasta privinta. Ceea ce pot sa observ este ca 1. ca oricarui barbat (sau aproape ca oricarui barbat) ii place sa-si povesteasca aventurile erotico-sentimentale 2. ca aceste aventuri se sfarsesc la Dan Alexe mai intotdeauna nu prea bine pentru el.

 

sursa http://www.x-tremeradio.ro/dan-alexepe-mine-ma-intereseaza-mai-mult-limba-nu-cantitatea-de-erotism/8779

sursa http://www.x-tremeradio.ro/dan-alexepe-mine-ma-intereseaza-mai-mult-limba-nu-cantitatea-de-erotism/8779

 

Femeile din povestirile lui Dan Alexe sunt de altfel departe de a fi obiecte sau victime in relatii. Eroina din “Magdalena, de ce minti” schiteaza in cateva pagini drama femeii in anumite sectoare ale lumii tiganilor. Cea din “In fata la Vadana” capata in retrospectiva dimensiuni aproape mitice si cert initiatice pentru copilul din satul de Baragan din care pleaca autorul. Eroina fara nume din “Dupa-amiaza unui faun” il manipuleaza pe povestitor in imaginatie si dupa terminarea legaturii si despartire. Fiecare dintre aceste povestiri schiteaza cu minim de mijloace un personaj feminin si destinul sau.

Diferita in subiect si in stil (inserand dialoguri teatrale si versificatii folclorice) este “Majadahonda” in care persoana intai este abandonata pentru un plojon istoric in Spania razboiului civil cu episodul ultimelor ore ale vietii ‘eroilor-martiri’ legionari Mota si Marin. Povestirea este un exercitiu de exorcizare a logosului mistic legionar si a apologetilor sai ca poetul Radu Gyr.

‘In punctul lui rebbe G.’ este o lectura neconventionala, care odata inceputa te absoarbe in lumea ei in care sunt amestecate magia si erotismul, mistica si violenta, umorul si dramele mai mici si mai mari, miasmele si parfumurile. Personajul si scriitorul Dan Alexe socheaza, intriga, si ne invita sa il urmarim si in viitor.

Pe Teodor Baconschi l-am vazut pentru prima data intr-un interviu televizat cu aproximativ un deceniu in urma. Am urmarit apoi activitatea sa politica mai vizibila pentru cineva care nu traieste in Romania in perioada in care a fost ministru de externe, pentru a-l regasi cativa ani mai tarziu ca un activ contribuitor pe Facebook, posesorul uneia dintre acele pagini pe care o vizitez zilnic sau macar odata la cateva zile cu siguranta ca voi gasi acolo teme interesante, opinii articulate, discutii care daca ar depinde numai de ‘proprietarul’ paginii s-ar desfasura intotdeauna in conditii de optima civilitate si intr-o limba romana fara cusur. Am sesizat destul de repede ca ne despart diferente de formatie si de opinii destul de evidente, dansul fiind un om de dreapta si un conservator declarat, crestin ortodox si expert in teologie, adept al unor concepte de genul ‘civiliatiei iudeo-crestine’ fata de care am serioase reticente – dar am si realizat ca este unul dintre acei intelectuali si oameni de elita cu care dialogul este posibil si a carui opinii – chiar si cele diferite, sau poate mai ales cele diferite – merita sa le citesti si sa incerci sa le intelegi. Cartea de dialoguri cu publicistul si criticul literar Dan-Liviu Boeriu aparuta sub numele ‘Anatomia ratarii’ (Editura Humanitas, colectia memorii/jurnale, 2016) confirma toate cele scrise mai sus. In fapt m-am gasit in timpul lecturii cartii nu numai imbogatit in informatii si analize ale starii si personajelor Romaniei post-1989, ci si in acord de opinii cu cei doi interlocutori autori ai cartii intr-un numar de subiecte si momente mult mai mare decat ma asteptam.

Nu stiu exact care este originea titlului cartii. ‘Anatomia ratarii’ se refera desigur la ratarea ocaziei unice de recuperare istorica a esentei spirituale si culturale a Romaniei si de reintegrare in Europa in ritmul si in felul visat de generatia care a avut sansa sa traiasca momentul 1989. Ratarea istorica este perceputa ca o suma a ratarilor individuale, si din acest motiv doua din cele patru sectiuni ale cartii se ocupa de tipologiile semnificative ale perioadei 1990 – 2016, cele existente istoric si care ar fi fost de asteptat sa se afle intre factorii si conducatorii schimbarii (intelectualul, jurnalistul, omul politic) si cele generate sau amplificate de ‘originala’ evolutie de dupa 1989 a Romaniei (corporatistul, indignatul, nostalgicul, baietii destepti, toapa si cocalarul).

Nu este vorba despre o carte de interviuri ci despre una de dialoguri, si Dan-Liviu Boeriu are o contributie mult mai semnificativa decat cea de a pune intrebari care sa declanseze raspunsuri. El structureaza discutia si conduce intr-un mod care pare gandit din prealabil dialogul, dupa o arhitectura si intr-o directie gandita dinainte, poate discutata si agreata de cei doi parteneri inainte de a declansa (virtual) magnetofonul. De multe ori intrebarile sunt la fel de complexe ca si raspunsurile, ele include opinii articulate, si dezvolta discutia pe baza raspunsurilor precedente. Cei doi interlocutori sunt aproape intotdeauna in armonie ideologica, nu prea apar momente de contradictie, este vorba mai degraba de o constructie canonica (in sensul muzical al cuvantului) decat despre o disputa contrapunctica.

Prima parte a cartii identifica unele dintre fenomenele cele mai stringente ale perioadei dupa 1989 sub titlul ‘Confuzii, rataciri, perplexitati’. Relatia incomoda dintre forma si (lipsa de) fond este identificata si in aceasta perioada a noii istorii romanesti, cu referinta la noua clasa de parveniti ai tranzitiei:

‘Dar la noi – blestem ori binecuvantare – forma e cea care a produs pana la urma “fondul”. … Ei par adesea ridicoli, dar numai in ochii unei ultraminoritati de veritabili rafinati, adica in lumea celor care au ajuns in Occident prin biblioteca, nu prin terminalele de la Otopeni. Pentru marea masa, parvenirea lor e totuna cu reusita, occidentalizarea lor e genuina, totul e in regula …’   (pag. 20)

Diagnosticul perioadei este exprimat clar de Boeriu:

‘… imediat dupa 1989 societatea romaneasca a cazut prada unor excese asa-zis “recuperatorii”; am fost cu alte cuvinte, atletii unei incercari de compensare a lipsurilor cu o forma impura de “belsug”. … cel putin in anii 90 se auzea des replica “e democratie, facem ce vrem!” … Nu s-a intamplat altceva decat, cum spune G. Liiceanu undeva, “trecerea pe celalalt mal al istoriei”. Din pacate unii au reusit sa traga dupa ei si racilele unui trecut pe care, in loc sa se straduiasca sa-l uite, l-au adus din nou pe scena publica, propunandu-l fara scrupule, ca pe un exemplu de reusita profesionala si succes comercial.’ (pag. 28-29)

Relatia dintre mitul national si perenele tendinte xenofobe este examinata din perspectiva istorica:

‘De indata ce elitele de limba romana se coaguleaza, sub influenta Luminilor, incepe constructia unui asemenea mit, bazat pe eroismul stramosilor, vocatia unitatii ca mesianica regasire colectiva, dar si tratarea vecinilor geografici ca dusmani ereditari. Odata cristalizat, Mitul Romanesc a suferit nuantari, completari, ajustari cromatice de circumstanta. Dar a ramas axat pe evacuarea culpei prin complex de persecutie si xenofobie justificatoare. Alogenul hraparet (indiferent de rasa, neamul sau religia lui) a continuat sa fie apostaziat cu titlul explicativ: am fi fost cei mai apropiati de fruntea Europei daca nu ne-ar fi spoliat strainii … Elita noastra cunoaste un permanent balans bipolar: ne-au furat taman cei pe care, acum, vrem sa-i ajungem din urma!’ (pag. 34-35)

Aceste excelente pasaje de analiza istorica lucida fac sa apara si mai stridente, in contrast si in afara contextului capitolului (si al cartii) invectivele indreptate contra oponentilor ideologici pe plan politic (‘zona hipsterimii stangist-militante, dornica sa dea lectii de corectitudine politica natiunii noastre retrograde’ -pag. 22) sau teologice (‘militia deloc spirituala a secularismului marxist pus pe ras ultimele gene crestine’ – tot pag. 22). Greu de impacat viziunea umanista, democratica, europeana care implica pluralismul ideologic cu aceasta intrasingenta dogmatica la nivelul exprimarii si neargumentata, cel putin in aceasta carte.

 

Anatomia-ratarii

(sursa imaginii http://www.lapunkt.ro/2016/08/26/cum-sa-faci-mai-bine-dupa-ce-intelegi-anatomia-ratarii/)

A doua sectiune a cartii include o galerie a sapte ‘mici tipologii de tranzitie’. Fiecare dintre ele este excelent definita si atent tintuita in peisajul politic si uman al Romaniei de tranzitie. Primul analizat este ‘corporatistul’, element social de origine internationala, care capata insa localizarea si tenta romaneasca, chiar daca personajul traieste in unele cazuri peste hotare:

‘Ma fascineaza si ma sperie oscilatia noastra intre ura de sine, pretentia snoaba a parvenitului, neasumarea propriei conditii si fantasma ca ne-am schimbat destinul smechereste, fara sa muncim pentru asta. Il ai pe romanul plecat care se crede american, englez, francez. Il ai pe romanul de aici care se crede american sau “cetatean al lumii”. Il ai si pe acela care traieste “mandria de a fi roman” cu subintelesul ca nu-i mai trebuie nimic, ca n-are cine sa-l invete pe el ceva, de vreme ce le stie pe toate imbatat de “specificul” lui.’ (pag. 54)

Putin contradictorie mi s-a parut definirea tipologiei ‘ecologistului’. Pe de-o parte Boeriu observa ca ‘la noi, ecologismul vine la pachet cu un soi de nationalism anticapitalist care deplange transformarea tarii noaste in “colonie” si vanzarea iresponsabila a bogatiilor nationale’ (pag. 56). Pe de alta parte Baconschi observa ‘genealogia stangista a ecologismului’ si il asociaza ‘mesianismelor profane ale secolului 20′ cum ar fi psihanaliza, acuzata in mod straniu ca nu ar fi admis dialoguri interdisciplinare (pag. 64). Punand la o parte inexactitatea afirmatiei despre psihanaliza (ma indoiesc ca Baconschi nu este familiar cu interpretarile istorice, artistice si chiar si cele religioase ale lui Freud), nu include ecologismul o suma de preocupari legate de probleme reale ale sanatatii planetei pe care traim? Este culoarea politica relevanta in aprecierea activismului util real al ecologistilor?

Contradictii si imprecizii apar si in descrierea altfel exacta a ‘indignatului’. Asocierea acestui tip cu protestantismul mi se pare fortata, la fel ca si caracterizarea miscarii protestante ca instauratoare a ‘primei teocratii a “corectitudinii politice”. Aprecierea care urmeaza despre ‘indignatii’ perioadei moderne are un ton aproape apocaliptic: ‘Toata modernitatea e un cazan in fierbere, o jungla darwinista, un infern al contestarii atotcuprinzatoare, ca un foc imparabil.’ (pag. 72). O inexctitate factuala cum este cea despre Jan Palach (care nu a apucat cum sustine textul (pag. 75) sa devina filozof, la data sinuciderii sale in ianuarie 1969 in Piata Wenceslas din Praga, el era doar student in istorie si economie politica si nu implinise inca 21 de ani) nu adauga credibilitate.

Excelenta este descrierea ‘nostalgicului’ din capitolul urmator:

‘… aceia care, datorita varstei, nu se simt in stare sa-si discute trecutul de pe pozitii libere cautand (dintr-o nostalgie oarecum explicabila) sa gaseasca pete de culoare in viata cotidiana de sub ceausism. Aici se imbina dorinta omenesc explicabila de a-si forma rezerve substantiale de amintiri tandre cu refuzul de a accepta ca si-au petrecut tineretea intr-un sistem care le-a retezat brutal orice vis mai indraznet de libertate. E greu, banuiesc, sa ai taria de a asuma faptul ca anii tai de formare, de viata activa, s-au irosit intr-un mecanism absurd si nivelator. ‘ (pag. 80)

Afirmatia dupa care ‘… democratia este un sistem politic aparut pe vatra crestinismului’ (pag. 86) este mai mult decat discutabila. Argumentele care contrazic aceasta teorie pleaca de la democratia ateniana care precede cu cateva secole crestinismul si continua cu rolul antagonist jucat de biserica in perioada emergentei democratiilor europene. Tocmai reforma criticata de Baconschi in cateva pasaje ale cartii a fost cea care a spart monopolul catolicismului si a introdus conceptele de pluralism si libertate religioasa care au fost aplicate in practica de revolutiile americana si franceza (ultima cu un pronuntat caracter iconoclast stand la baza conceptului de laicitate, fundamental prin structura democratiei franceze). Mai plauzibila si mai usor de acceptat este afimatia care pozitioneaza in capitolul urmator moderatia ca o valoare de pret a civilizatiei crestine si o propune ca o frana in calea comportamentelor anti-sociale ale ‘descurcaretilor’.

Capitolele despre ‘baietii destepti’ si despre ‘toape si cocalari’ surprind aceste noi categorii atat de vizibile in tranzitia romaneasca. Mi s-a parut excelenta legatura facuta de Baconschi cu tarele vechii ordini in geneza acestor tipologii umane si in antipatia lor fata de valorile intelectuale:

‘Prima explicatie e comunismul insusi, bazat pe identificarea elitei (rurale, burgheze, aristocratice sau intelectuale) cu “dusmanii poporului”: pai daca scoteai din societate ce au margimalizat ei cu atata ura – si anume chiaburii, adica taranii avuti, profesiunile liberale, nobilimea si creatorii de cultura in sens larg – ce Dumnezeu mai ramanea ca “model”? Exact cei pe care comunistii i-au promovat: pegra, lumea interlopa, taranii saraciti de alcoolism, proletarii bolsevizati si anarhisti, analfabetii.’  (pag. 113).

Ultima categorie analizata in aceasta sectiune a cartii este ‘cetateanul digital’. Personal, nu cred ca el merita un capitol separat. Suntem cu totii – cei care avem o prezenta activa pe Internet mai ales – cetateni digitali, si asta ii include pe buni si rai, savanti si analfabeti, toape, cocalari si nostalgici dar si multi oameni de buna credinta.  Baconschi a scris o alta carte in care dezvolta ideile principale ale acestui capitol. Personal cred ca exagereaza aspectele negative (care nu sunt neaparat specifice comunicarii digitale) si riscurile (care exista in orice forma de comunicare).

 

sursa imaginii http://alchetron.com/Teodor-Baconschi-150214-W

sursa imaginii http://alchetron.com/Teodor-Baconschi-150214-W

 

Capitolul despre intelectuali deschide a treia sectiune a cartii si el include o analiza istorica a rolului intelectualitatii romanesti in contemporaneitate, privit insa dintr-o perspectiva istorica incluzand si aspecte de biografie personala si de familie. Am doar o rezerva in legatura cu definitiile lui Baconschi – antiteza dintre ingineri si umanisti mi se pare fortata. Ea se bazeaza pe o experienta istorica apartinand perioadei comuniste, care in cuvintele lui suna cam asa:

‘… se adancise clivajul dintre ingineri si umanisti. Inginerul era idealul comunist al proletarului odinioara obidit. Umanistul (artistul de orice fel) a fost redus de sistem la doua situatii: fie cea de ramasita burgheza odioasa, fie cea de activist insarcinat cu propaganda.’ (pag. 136)

Baconschi pierde cred din vedere faptul ca pozitia sociala a inginerului este promovata inca din epoca revolutiei industriale, in care inginerul este mai degraba un continuator al enciclopedistilor Renasterii si nicidecum un antagonist al clasei artistilor. Aceasta atitudine solidara intre ingineri si umanisti este continuata in perioada dictaturii. Inginerii au fost si principalii consumatori de cultura, si multi dintre ei au fost personalitati multi-disciplinare, cu fatete umaniste care au completat si complementat orientarea profesionala tehnologica. Din punctul de vedere al atitudinii dictaturii inginerii au fost in aceeasi masura marginalizati sau folositi in scopul sustinerii sistemului – deci alternativele inginerilor au fost similare cu cele ale umanistilor. Si unii si altii au apartinut si apartin clasei (sau paturii) intelectualilor.

Dupa ce se ocupa de jurnalisti, a caror menire si subordonare fata de politic le vede contracarate de accesul publicului la informatia, propagarea si schimbul de opinii de pe Internet, Boeriu si Baconschi se ocupa de clasa politica, incercand sa detecteze originile degradarii acesteia si a lipsei de incredere generale a populatiei. Sursele ratarii se afla din nou in perioada comunista:

‘Proasta calitate a clasei politice postcomuniste e “garantata” de contraselectia operata in comunism…. dupa ’47 – cand comunistii au instaurat dictatura lor cu asistenta ideologica si militara sovietica – a inceput procesul de rasturnare a societatii cu fundul in sus. Practic toata pegra societatii: tarani analfabeti, betivi, batausii si datornicii satelor, sutii si interlopii din mahalale, ucenicii lenesi si comunizati din atelierele industriale nationalizate, toti acesti oameni “de jos” au devenit, in cel mult cinci ani, liderii revolutiei bolsevice, paznicii si tortionarii ei… A fost cea mai grava opera de distrugere a capitalului uman competent petrecuta vreodata. Pentru ca a fost dominata de motorul infernal al luptei de clasa, al urii fata de cultura inalta si de elita “veche”.’ (pag, 162-164)

 

sursa imaginii http://zidezi.ro/bihoreni-cu-care-ne-mandrim/dan-liviu-boeriu-oradeni-cu-care-ne-mandrim.html

sursa imaginii http://zidezi.ro/bihoreni-cu-care-ne-mandrim/dan-liviu-boeriu-oradeni-cu-care-ne-mandrim.html

 

Sectiunea a patra, finala, a cartii de ocupa de revizitarea catorva dintre patologiile nationale, din perspectiva anilor trecuti de la schimbarea directiei istoriei romanesti. Prima tara trecuta in revista este cea a maniei persecutiei, vazuta ca o prelungire ‘in mileniul III a vechiului clivaj dintre sincronism si autohtonism’. Exemplul cel mai pregnant este ‘oratorul de tip Dan Puric, care si-a facut un tel din a gadila coarda nationalista a neamului romanesc, gonfland prgoliul celor mai putin educati si care vad in el un fel de Mesia agitat dar drept.’ (pag. 182). Lovitura finala a capitolului este insa observatia exacta si nimicitoare ca aceasta tendinta de auto-victimizare nu este specific romaneasca, ci este imbratisata si de alte natiuni ‘marginalizate’ ale Europei: ‘… am fost mimetici pana si in nationalismul nostru viguros? Asta e, trebuie s-o recunosc, o performanta cu totul singulara.’ (pag. 186)

Capitolele urmatoare trec in revista miturile (de exemplu dacopatia analizata la detaliu de Dan Alexe), conspirationismul (‘… produsul politic al guvernelor moderne care scapa de raspundere motivandu-si “esecurile” prin desemnarea unui tap ispasitor: evreii, masonii, vecinii ostili sau dusmanii din interior precum intelectualii vanduti imperialismului american, etc.’), biserica, bascalia, divertismentul.

Exista speranta pentru Romania in viziunea lui Teodor Baconschi asa cum este impartasita in dialogurile cu Dan-Liviu Boeriu? Aceasta carte evita sa creioneze un program politic alternativ complet care sa repare ‘ratarea’, dar sugereaza totusi cateva raspunsuri. Unul dintre ele se gaseste in zona valorilor intelectuale si morale la care adera autorul, care combina respectul fata de elitele intelectuale cu o abordare conservatoare crestina insa de pe pozitii explicit moderate si democratice. Apoi, ca si in alte momente ale istoriei romanesti, este de asteptat ca formele sa creeze mai devreme sau mai tarziu fondul care sa se transforme intr-un motor al progresului si reparatiilor sociale. In final mult-discutatul si contestatul acces la Internet va avea si el rolul lui:

‘Norocul tinerelor generatii este ca, odata cu Internetul, cenzura (nu neaparat si manipularea) sunt depasite sau rarefiate semnificativ. Lumea vine spre noi printr-un miliard de nervuri digitale, am intrat in epoca “seruirii”, mai frumos spus, a impartasirii universale! Un click ne costa efortul de a deschide un continut si. odata validat de inteligenta noastra critica, de a-l transmite altora, care devin si ei piese din mozaicul caleidoscopic, aproape fluid al inteligentei colective. Nimeni nu mai poate “face” agenda unei societati din “studioul 4″ sau de oriunde altundeva. (pag. 159)

‘Amintiri din anii mei buni si rai’ este subtitlul cartii lui Barbu Ollanescu-Orendi ‘Asa a fost sa fie’ aparuta in 2014 in colectia ‘Memorii Jurnale’ a Editurii Humanitas. Ani buni in copilarie, ani rai in vremea adolescentei si tineretii petrecute in primul deceniu dupa preluarea puterii de catre comunisti, cativa ani foarte rai in inchisoare la inceputul anilor 60, dupa care urmeaza eliberarea, supravietuirea (nu usoara ca fost detinut), plecarea in Germania si anii mai buni de la crepuscului vietii – aceasta a fost traiectoria autorului, urmas al unor familii din clasa boiereasca romaneasca, familii cu traditie si istorie. Interesul pe care il starneste lectura acestei carti este cauzat in primul rand de perspectiva autorului, care apartine unei clase sociale care a fost pusa in afara legii in Romania la mijlocul secolului trecut – exact atunci cand autorul isi incepea drumul in viata. Cum a trait si ce a devenit copilul nascut si educat intr-o familie care apartinea ‘aristocratiei’ romanesti jumatatea de secol in care categoria sociala careia ii apartinea familia sa a fost practic exterminata de oranduirea sociala care propunea un fals egalitarism si o completa rasturnare a valorilor sociale si morale?

Deschid aici o scurta paranteza. Multe dintre detaliile mai mult sau mai putin semnificative descrise de Barbu Ollanescu-Orendi in cartea sa au fost supuse unei analize extrem de critice de catre Radu Portocala in Cotidianul – vezi http://www.cotidianul.ro/barbu-ollanescu-orendi-asa-a-fost-sa-fie-dar-n-a-fost-chiar-asa-243237/. Nu am expertiza si informatiile necesare pentru a confirma sau infirma multe dintre afirmatiile acestuia. Rezervele exista si cei care au timpul si competenta de a le aprecia sunt invitati sa o faca. In cele ce urmeaza ma voi referi la textul cartii.

Anii cei mai buni sunt desigur cei ai copilariei. Asta este valabil cam pentru oricine, dar in mod special a fost adevarat pentru Barbu Ollanescu-Orendi, nascut in 1934 intr-o familie descinzand din boieri si carturari, politicieni si avocati. ‘Vremurile bune’ includ ultimii ani ai perioadei interbelice, dar si perioada dictaturii antonesciene. Copilul nascut in familia apartinand inaltei societati bucurestene frecventeaza scoala franceza din Bucuresti (pana in 1948 cand aceasta este desfiintata). Autorul nu isi ascunde, ba chiar isi declara pe fata de la inceput simpatiile de dreapta, in perspectiva istorica. Despre germani nu am gasit niciun cuvant rau, inclusiv despre rolul jucat in razboi, ei sunt apreciati pentru cultura si gradul de civilizatie, si sunt condamnate represaliile suferite de populatia germana dupa ‘intoarcerea armelor’. 23 august este numit simplu ‘ cumplitul 23 august’ (pag. 38) iar despre colegii evrei el scrie:

‘… nici pe prietenii sau pe colegii mei de scoala evrei nu i-am vazut sa fi purtat vreodata vreo stea galbena’ (pag. 9-10)

Ma rog, poate ca nu i-a vazut copilul de 6 pana la 10 ani din timpul razboiului. Dar ce colegi de scoala evrei poate sa fi avut autorul, cand se stie (documentat istoric, ca sa nu ma bazez doar pe cele relatate de parintii si prietenii mei) ca evreii au fost exclusi din scoli dupa 1940 si pana la ‘cumplitul 23 august’ 1944?

 

sursa imaginii http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/asa-a-fost-sa-fie-amintiri-din-anii-mei-buni-si-rai-223065.html

sursa imaginii http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/asa-a-fost-sa-fie-amintiri-din-anii-mei-buni-si-rai-223065.html

 

Anii de ‘tranzitie’ de dupa 23 august reprezinta si anii in care parintii incearca sa se adapteze noii conjuncturi sociale si politice in conditiile in care nu mai puteau sa profeseze ca juristi. Pentru cativa ani tin o pensiune la munte, dar si de acolo sunt alungati de Securitate. Reveniti in Bucuresti mananca de cateva ori la Capsa (‘caci alt loc nu stiam’ – pag. 56) si apoi vor subzista din portiile de mancare aduse de o credincioasa servitoare, din salariul de muncitor necalificat (la uzinele botezate 23 August) al tatalui si din lectiile particulare si gradinita semi-legala deschisa de mama. Tanarul isi traieste tineretea, studiaza, face sport de performanta (scrima) – totul insa sub permanenta frica, accentuata de faptul ca familia il ascundea in Bucurestii anilor 50 pe unchiul autorului, fost politician liberal, condamnat in absentia in unul dintre procesele inscenate cu scopul de a distruge partidele ‘istorice’. Pana la urma sunt denuntati, arestati, anchetati si condamnati exact la finele deceniului obsedant.

Relatarile din inchisori, anchetele, procesul si lagarele de munca sunt partea cea mai bine scrisa a cartii, in opinia mea, alaturi de galeria de portrete ale unor personaje pitoresti ale fostei aristocratii bucurestene (‘grafina’ Elena Beckendorf, Serghei Glavca) reduse la nivelul minimei subzistente a marginalilor regimului de ‘democratie populara’. Sistemul penitenciar al Romaniei comuniste este comparat cu Gulag-ul si din multe puncte de vedere gasit a fi mai cumplit. Putem pune in discutie afirmatia ca ‘reeducarea’ prin presiuni psihologice ar fi mai cumplita decat torturile fizice, dar valoarea documentara si umana a dezvaluirilor din sursa directa a ororilor si umilintelor detentiei este incontestabila. Este incercarea extrema, mediul in care se arata omenia si ne-omenia, imprejurarile in care se calesc caracterele si in care se incheie si umilitoarele compromisuri. Cateva dintre potretetele celor din inchisoare sunt memorabile, sunt descrise destine, se intersecteaza traiectorii de viata, unele revenind dupa eliberare cum ar fi Botnar (ilegalistul condamnat in procesul salariatilor evrei din Ministerul Comerului Exterior), dar si mai cunoscutul Alexandru Paleologu care este prezentat intr-o lumina surprinzator de negativa:

‘Nu-i contest lui Alexandru Paleologu buna crestere, cultura, si o perfecta limba franceza vorbita si scrisa. Ii voi contesta insa totdeauna, el nefiind de altfel unicul caz, caracterul si tinuta morala.’ (pag. 126)

Nu au fost usori pentru Barbu Ollanescu si familia sa nici anii de imediat dupa eliberarea din inchisoare. Intalnirea cu viitoarea sotie (‘fata din vis’) si casatoria reprezinta o exceptie luminoasa, dar altfel, sunt din nou ani de privatiuni si de marginalizare sociala, chiar si in conditiile relativei liberalizari de la sfarsitul epocii Gheorghiu-Dej si inceputul perioadei Ceausescu. Cativa adevarati prieteni (actorul Amza Pelea intre ei) il vor ajuta sa supravietuiasca. Plecarea in Germania la sfarsitul anilor 70 reprezinta o schimbare de destin. Relatarile anilor care au urmat includ mai multe amanunte personale despre revenirile in tara, relatiile cu prietenii sau cu cei care se dovedesc a fi mai putin prieteni, aprecieri ale situatiei din anii 80 si 90 in care autorul calatoreste mult si intretine relatii de afaceri in Romania si Bulgaria. Este partea din carte care mi s-a parut cea mai putin interesanta sub aspect memorialistic, cu exceptia urmaririi destinului catorva dintre personajele si membrii familiei intalniti in perioadele precedente.

 

sursa https://www.youtube.com/watch?v=vaqJh6S214M

sursa https://www.youtube.com/watch?v=vaqJh6S214M

 

Paginile cele mai interesante ale acestei carti de memorii sunt cele care descriu crepusculul – de multe ori dureros si traumatic – al clasei aristocratice romanesti. Clasa Gheparzilor (a la Lampedusa) striviti de istorie:

‘Aceasta este lumea in care am crescut si de care-mi aduc aminte cu o imensa placere si cu o nesfarsita nostalgie. Lumea aceasta m-a pregatit sa devin ce am devenit si sa infrunt ce am avut de infruntat. Din aceasta lume am luat si bunele si relele. De multe ori, ba chiar de foarte multe ori, educatia nu este o arma in folosul celui care se incapataneaza sa nu uite de ea, printre cei care, traind astazi pentru astazi si dorindu-si sa se ridice, fac din lipsa de educatie, din lipsa de cultura si in special din lipsa de respect arme din cele mai puternice. Lumea mea a disparut, iar eu, spre disperarea celor din jurul meu, caut sa ma refugiez in trecut, unde ma simt acasa.’

Asociata aristocratiei este clasa intelectualilor, si puterea lor de a supravietui in mod integru este si ea pusa la incercare. Pasajul dedicat subiectului este superb, adaugand dimensiunile de caracter si de atitudine definirii intelectualului:

‘Revin la termenul de intelectual, prost inteles si prost folosit astazi. Intelectualul nu este cel care a terminat o scoala, care are o diploma luata de la o scoala cat de inalta. Si nici cel care, atunci cand vorbeste tine in mana un creion sau un stilou. A fi intelectual inseamna, ca, pe langa carte, trebuie sa fi primit o educatie, in sensul foarte larg al notiunii de educatie, sa fi dobandit o cultura, o purtare, si in final un caracter.’ (pag. 129-130)

Autorul nu se considera un invingator in lupta cu falsurile si cu neadevarul, in mod sigur nu atunci cand priveste la societatea romaneasca de astazi:

‘Jocul duplicitar al acceptarii unui adevar stramb facut pentru a supravietui, pentru a nu fi dat la o parte, nu este un fenomen exclusiv romanesc. Insa in Romania, de mai bine de cincizeci de ani, acest fenomen a luat amploare. Nu exista vointa de a aduce la lumina adevarul, cu rele si bune, pentru a cladi pe el viitorul.

Asa iau nastere povestile false sau nespuse pana la capat, asa iau nastere miturile, asa iau nastere si falsii eroi, asa iau nastere falsii idoli si, bineinteles, falsele legende si falsele repere. Cei care ar trebui sa se manifeste, care stiu adevarul crud, tac si astazi. De ce? De vina e faptul dureros ca destinatarii de astazi ai acestor povesti mincinoase nu cunosc trecutul, si nu din vina lor, ci din cauza ca au fost crescuti de o generatie care a trait la randul ei in minciuna si careia i s-a oferit doar o istorie deformata. Aceasta generatie noua, auditoriul de astazi, crede tot ce ii este vandut de oameni siguri pe ei, care se exprima din ce in ce mai tare si mai vehement.’

Cateva zeci de pagini in finalul cartii includ informatii despre genealogiile familiilor Olanescu si Ollanescu (cu un ‘l’ si cu doi ‘l’ – explicatia in carte) din partea tatalui si Policrat din partea mamei si note biografice ale unora dintre personajele istorice mentionate sau nu anterior, care au influentat epoca si viata autorului. Sub rezerva exactitatii unora dintre detalii pusa sub semnul intrebarii de articolul citat de mine in deschidere, am remarcat un stil precis, mai apropiat de cel al istoricului decat de cel al memorialistului. O alta vocatie ratata intr-un destin a carui traseu a fost schimbat de atatea contorsionari ale istoriei? Oricum, cartea lui Brbu Ollanescu-Orendi ramane o marturie memorialistica interesanta a unei epoci de mai bine de jumatate de secol, cu furtunile si controversele istorice si personale.

‘Spioana’ aparuta in 2016 in colectia Humanitas-fiction este prima carte a lui Paulo Coelho pe care o citesc. S-ar putea sa fie si ultima. Scriitorul brazilian se bucura de o imensa popularitate in lume, si este suficient de cunoscut si in Romania pentru ca Humanitas sa ii dedice o serie de autor, in care a aparut si aceasta carte tradusa din portugheza de Simina Popa. Mie genul de carti caruia ii apartine ‘Alchimistul’ nu imi spune prea mult, si l-am evitat pe Coelho pana acum. ‘Spioana’ insa m-a atras si ca tematica, si datorita personajului principal al cartii, fascinanta dansatoare Mata Hari, judecata, condamnata si executata pentru spionaj in 1917. I-am dat deci lui Coelho o sansa.

Au aparut in ultimii ani multe carti dedicate primului razboi mondial, atat carti de fictiune cat si lucrari istorice, si interesul este pe deplin justificat dincolo de marcarea aniversarii unui secol de la izbucnirea conflagratiei. Din multe puncte de vedere este o perioada similara celei pe care o traim. Continentul european si intreaga planeta nu suferise de mai multe decenii conflicte majore, si puterile zilei se aflau in relatii de aparenta amicitie care ascundeau insa tensiuni si conflicte de interese uriase, multe dintre ele bazate pe traditii istorice de animozitate intre natiuni si curente religioase. In aceasta Europa a pacii aparente, mai precis in Olanda,  se naste in 1875 cea care avea sa devina o personalitate extrem de vizibila a lumii artistice si mondene a Europei acelor vremuri. O supervedeta a epocii, daca vreti.

Dupa un prolog care de fapt este un epilog (executia dansatoarei – spioane) Coelho revine in timp la inceputurile biografiei Margarethei Geertruida “Margreet” MacLeod pe numele ei adevarat. Caracterul si modul de comportament sunt descrise ca fiind determinate de doua incidente traumatice ale tineretii – un viol suferit ca eleva din partea directorului scolii si sinuciderea publica a unei sotii de ofiter in Indonezia unde ajunsese in urma unui mariaj cu un ofiter scotian care avea drept scop iesirea din atmosfera lipsita de perspective a vietii in micul orasel olandez unde se nascuse. Stilul lui Coelho in aceasta parte a cartii se bazeaza pe un presupus jurnal scris in inchisoare, in care eroina isi descrie trairile in stil mai degraba post-feminist a la secolul 21, cu insertii retorice de dialog de genul:

‘Am luptat pentru aceasta dragoste din toate puterile mele, dar ele s-au sfarsit azi. Piatra care apasa pe inima mea a ajuns de marimea unei stanci care nu o mai lasa sa bata. Si inima mea, cu ultima ei zvacnire, mi-a spus ca exista si alte lumi in afara de asta, unde nu trebuie sa implor pentru compania unui barbat care sa umple golul atator zile si nopti.’ (pag. 44)

 

sursa http://www.librariabucuresti.com/titlu-Spioana-In_curs_de_aparitie-Paulo_Coelho-_Humanitas_--19744.htm

sursa http://www.librariabucuresti.com/titlu-Spioana-In_curs_de_aparitie-Paulo_Coelho-_Humanitas_–19744.htm

 

Partea a doua a cartii este povestita tot la persoana intai, descriind ascensiunea sociala si reusita cacialmalei artistice care a fost Mata Hari – dansatoare si prostituata de lux in protipendada sociala si artistica a Frantei. Desi cartea este descrisa ca ‘roman bazat pe fapte reale’ intervine aici un element de deus ex machina putin plauzibil cu intalnirea pe o banca in Jardin des Tuileries dintre tanara ajunsa la Paris doar cu o scrisoare de recomandare de la un ‘client’ olandez in buzunar si Monsieur Guimet (da, cel cu muzeul) care este intamplator si destinatarul scrisorii. Este inserata aici si o intalnire cu doi prieteni artisti (si tot straini) din boema pariziana care se dovedesc a fi afemeiatul si plinul de sine Pablo Picasso si mult mai seriosul Amedeo Modigliani, care ii da dansatoarei si sfaturi profunde in ceea ce priveste destinul artisttilor:

‘Aflati ce va doriti si incercati sa va depasiti asteptarile. Imbunatatiti-va dansul, pregatiti-va mult si alegeti un tel foarte inalt, greu de atins. Fiindca asta e misiunea artistului: sa-si depaseasca propriile limite. Un artist care vrea putin si reuseste sa obtina putinul acela este un artist ratat.’  (pag. 78-79)

Dorinta de a se afla in centrul atentiei, chiar si dupa ce apogeul artistic si probabil si cel al farmecului feminin trecusera par a fi principalele motive pentru care Mata Hari hotaraste exact in saptamanile dinaintea izbucnirii razboiului sa calatoreasca la Berlin, si sa accepte contactele cu serviciile de spionaj germane. Atasata fata de Franta, ea va dezvalui imediat serviciilor franceze cele intamplate, devenind fara sa fie prea constienta de ceea ce se intampla o piesa de nu prea mare importanta in complexele jocuri de strategie intre serviciile secrete ale celor doua tari devenite inamice. Ca spioana dubla (desi nu a transmis nicicand vreo informatie de valoare vreuneia dintre parti) a fost usor sa cada in capcana si sa fie folosita in final pentru un macabru scop propagandistic.

 

sursa http://onedio.co/content/15-outstanding-quotes-from-paulo-coelho-10876

sursa http://onedio.co/content/15-outstanding-quotes-from-paulo-coelho-10876

 

Partea a treia a cartii schimba aproape complet stilul. Se deschide cu un ‘mug shot’ al unei femei de varsta mijlocie, banala, cu o privire nelinistita. Continua cu o combinatie intre documente (poate originale, poate imaginate) si marturiile avocatului spioanei, care nu pare a fi fost prea eficient in a-i evita destinul, dar era (cel putin asa este descris in carte) perfect constient de ceea ce se intampla. Francezii aveau nevoie macar de o victorie propagandistica in razboiul a carui soarta nu parea sa se incline de partea Republicii Franceze nici dupa doi sau trei ani de lupte aprige sau de uzura in transee. Capturarea, judecarea si executia unei spioane germane, si inca o personalitate cunoscuta si cu moralitate dubioasa era o diversiune propagandistica perfecta.

 

‘Poporul nu poate sa se gandeasca numai la mortii de la Verdun, Marne, Somme, ci trebuie sa i se distraga atentia cu o victorie, oricare ar fi ea.’ (pag. 155)

‘Intr-un razboi prima victima este demnitatea umana. Intemnitarea ta, cum am mai spus, era necesara pentru a dovedi destoinicia militarilor francezi si pentru a devia atentia de la miile de tineri care cadeau pe campul de lupta. Pe timp de pace nimeni nu ar fi luat in seama astfel de deliruri pe post de dovezi. Pe timp de razboi insa, acestea au fost tot ce i-a trebuit judecatorului ca sa te poata inchide de pe o zi pe alta.’ (pag. 165)

 

Portretul Matei Hari prezentat de Coelho in ‘Spioana’ este consistent cu cele publicate in carti de istorie si biografice aparute in ultimul deceniu. Departe de a fi o spioana de avengura, sau poate departe de a fi spioana. Coelho insa supraliciteaza asemanand destinul dansatoarei cu cel al lui Dreyfuss, chiar creaza o continuitate atribuindu-i sefului serviciilor de spionaj franceze raspunzator principal in inscenare, un rol si in cazul Dreyfuss petrecut cu doua decenii inainte. Retorica specifica literaturii ieftine domina din nou in marturiile fictive atribuite avocatului:

 

‘… am luptat pentru a-ti salva viata si, in cele din urma acum, cand am posibilitatea de a scrie o carte in care sa povestesc nedreptatea a carei victima ai fost pentru pacatul de a fi femeie, pentru pacatul major de a fi libera, pentru pacatul urias de a te dezbraca in public, pentru pacatul primejdios de a avea legaturi cu barbati a caror reputatie trebuia aparata cu orice pret.’  (pag. 174)

 

Nu stiu daca ‘Spioana’ reuseste sa o reabiliteze pe Mata Hari, dar sigur nu reuseste sa-l reabiliteze pe Paulo Coeho ca scriitor important in ochii mei. Asa cum am spus, a fost prima mea intalnire cu scrisele lui Paolo Coelho. Marturisesc ca lectura ei nu ma determina sa ma grabesc sa recuperez handicapul creat prin necitirea cartilor precedente, si nici nu voi astepta cu sufletul la gura viitoarele carti ale scriitorului.

 

Una dintre glumele clasice in lumea evreilor romani suna cam asa: Bercovici se duce prin anii ’50 la Ministerul de Interne si cere sa-si schimbe numele de familie in Ionescu. Era o cerere destul de obisnuita in acei ani, din motive care cred ca nu trebuie sa fie explicate, si solicitarea este aprobata pe loc. Dupa doua saptamani vine din nou si cere schimbarea numelui in Popescu. De data asta, cererea fiind mai putin obisnuita este intrebat despre motiv. Raspunsul sau este ”Popescu fost Ionescu’ suna cu totul altfel decat ‘Ionescu fost Bercovici’.

Volumul lui Radu Cosasu aparut la Polirom in 2016 mentioneaza pe coperta ambele nume ale autorului, numele de scriitor, ‘romanizat’, al lui Cosasu si numele de acasa al scriitorului, cunoscut de altfel celor care au citit volumele din seria ‘Supravietuiri’. Motivele vor fi evidente pentru cei care vor citi acest volum pasionant, dar ele se descopera treptat, la lectura. In primul rand tematica identitara si dualitatea intre persoana publica si cea privata fac parte dintre firele principale ale cartii. Tactica mentionarii numelor ‘de origine’ ale personalitatilor evreiesti (dar si al celor doar ‘banuite’ de a fi evrei) este o diversiune antisemita cunoscuta. Radu Cosasu nu numai ca nu si-a ascuns originea evreiasca, dar chiar a expus-o domeniului public in momentul in care a putut, transformand propria biografie si confruntarea cu problemele identitare intr-un subiect de literatura. In sfarsit, aparitia pe coperta a numelui sau original este si rezultatul unei promisiuni, facute pe la mijlocul cartii, personajului imaginar al fiului sau. Prima carte in care apare pe coperta numele real al autorului incheie intr-un fel (desi nu putem sti daca definitiv) un ciclu de opera legat de biografia si identitatea scriitorului.

 

sursa http://www.libris.ro/viata-fictiunii-dupa-o-revolutie-radu-cosasu-POL978-973-46-2000-5--p989586.html

sursa http://www.libris.ro/viata-fictiunii-dupa-o-revolutie-radu-cosasu-POL978-973-46-2000-5–p989586.html

 

Prima parte a cartii intitulata ‘Radu Cosasu si fiul sau inexistent’ este o combinatie de mini-eseuri si episoade biografice si auto-biografice camuflate intr-un schimb epistolar asimetric cu personaje imaginare in majoritate, dar si cu cateva reale. Delimitarile dintre viata si fictiune sunt sterse in mod intentionat, si jocul acesta permanent devine parte din delectarea intelectuala a cititorului, care isi pune tot timpul intrebari despre ceea ce este real si ceea ce este imaginat. Cei care au urmarit in timp evolutia si scrierile precedente ale lui Cosasu adunate in volume sau publicate in rubricile sale din ziare vor beneficia si de placerea de a compara si extinde cele cunoscute despre autor, biografia sa, opiniile sale si vremurile in care au fost scrise cartile si articolele sale.

Dialogul cu fiul imaginar, in care intervine din cand in cand si mama imaginara, descrie un conflict de loc imaginar intre generatia lui Cosasu aflata lin momentul preluarii puterii de catre comunisti la varsta visurilor de a transforma lumea, generatie din care unii (inclusiv autorul) au inteles sa adere la procesul de schimbare a societatii.

‘Mi-a aratat scrisoarea ta cu cateva fraze insemnate cu o carioca rosie: ca, pentru tine, 1956 e ca ieri, un soc cat 1984 pentru altii; ca atunci speranta ta in comunism ti s-a dezvaluit ca o iluzie (doua sublinieri ale lui si un semn de intrebare …); ca, o vreme, nu ai vrut sa-ti tradezi convingerile, pana ai inteles cine le-a tradat (o singura subliniere …); ca timp de zece ani – era prima data cand o scrii atat de clar – ai fost un fanatic plin de aroganta orgolioasa si ca de aceasta experienta va trebui sa tii seama toata viata, fara sa devii un oportunist, un carierist, un automat moral … Foarte mult mi-a placut (rareori am folosit acest verb in ceea ce te priveste) cum i-ai scris despre singura ta bucurie despre Budapesta: acea din 1968, cand la invadarea Cehoslovaciei nu ai intrat, ca alti prieteni, in partidul lui Ceausescu …’ (pag. 38-39)

Oportunism? Autorului ii place sa creada ca nu, si in definitiv are si argumente biografice. Ca evreu putea sa ajunga si in alte parti ale lumii, dar precum alti intelectuali romani de origine evreiasca a preferat sa ramana nu numai in spatiul limbii romane dar si in spatiul fizic romanesc. Ramane in Romania comunista, dar incearca sa traiasca si sa fie activ intr-o sfera dominata de preocupari intelectual-mic-burgheze, fapt sesizat si judecat de fiul imaginar:

‘confunzi filmul cu viata si nu mai suport … Le confunzi fiindca ti-e comod, ai comoditati de burghez care vrea sa traiasca linistit ca in carti si filme … Viata frazei, viata adverbului, viata ca in filmele de cinema, alta viata nu cunosti …’ (pag. 9)

Dialogurile dintre tati si fii, reali sau imaginari, sunt de multe ori dificile. Ii despart nu numai anii care definesc diferentele dintre generatii, dar si experientele de viata, vocabularele – nu atat in cuvinte cat in conceptii si atitudini.

‘Un sef de-al meu, un canadian, avea o expresie formidabila: nu poti sa-i descrii unuia din Congo o furtuna de zapada. Eram exact asa – explica-i unei bridgiste islandeze, in 2008, ce era Scanteia Tineretului la Bucuresti in 1950!’ (pag. 80)

Fiul ii reproseaza tatalui adaptarea care nu putea sa fie lipsita de compromisuri in fiecare dintre etapele prin care a trecut Romania in anii comunismului. In perioada cea mai critica, tatal isi castigase relativa comoditate (mai mult intelectuala decat materiala) prin cateva articole propagandistice, nu dintre cele mai rele, dar suficiente pentru a intra intr-una din ‘antologiile rusinii’. Are insa dreptul noua generatie sa judece angoasele unei perioade cu care nu s-a confruntat? Si este ea suficient de ‘curata’ in actiunile din perioada post-89 pentru a capata dreptul moral de a judeca? A fost ‘generatia Pietii Universitatii’ chiar mai buna decat ‘generatia compromisului’?

Pe de-o parte:

‘… reactia lui violenta la frica dvs. de aventura, la sedentarismul dvs. vinovat, tratat doar cu o imaginatie literara care lui ii repugna. Pe scurt: nu numai ca nu ati plecat din tara  cand ati vazut cum vi se intruchipeaza idealurile, dar ati incercat – cu o demnitate care lui i se putea parea o lasitate – sa va adaptati dezastrului si sa-l educati in acelasi sens.’ (pag. 118)

si ca raspuns, un rechizitoriu ‘din interior’ adresat ‘Pietii’ imediat post-revolutionare:

‘Pentru altii, in Piata, era o placere sa-si spuna cat mai sordid ura pe care o traisera, o viata, in tacere. Unora le rascumpara un pacat sau le dadea iluzia inepta ca trecusera de partea cealalta. (Printre ei erau si cativa care traisera in laturi mult mai condimentate decat celelalte injuraturi pe care si le adresau acum, in fond, lor insisi). Altii nu pronuntau ce considerau nedemn dar ramaneau acolo. Unii veneau, constatau si plecau. Altii au precizat, oportunist, in CV-urile lor din ’96 “activ in Piata Universitatii”. Ma indoiesc ca cei cativa anticomunisti vehementi de azi s-au format in experienta “pura” a Pietii. Dar cunosc destui care au avut revelatia anticomunismului pe la mijlocul lui iunie, privind minerii.” (pag. 150-151)

 

Disputa nu este transata. Personaje reale si imaginare se amesteca in dialog, incearca sa medieze, sa impace. Intransigentul fiu imaginar nu este inca pregatit sa ierte pacatele si compromisele tatalui. Daca o va face, se va intampla in viitor, dupa ce tatal ii va indeplini o dorinta: ‘sa scrie, in fine, o fictiune semnata cu numele acela din actul de nastere.’ (pag. 165)

 

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/radu-cosasu-in-optzeci-si-cinci-de-fragmente/

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/radu-cosasu-in-optzeci-si-cinci-de-fragmente/

 

Aceasta fictiune va fi a doua parte a volumului intitulata ‘Oscar Rohrlich si un sef al cenzurii’. Se deschide cu un articol publicat de autor pe la inceputul mileniului, dupa ce il zarise pe fostul sef al cenzurii cu decenii in urma, in postura unuia dintre acei pensionari cenusii ai perioadei post-89.

‘Si iar Ti-am multumit, Doamne, pentru ca numai mie mi-ai harazit clipa asta – poate ca eram singurul pe lume care traiam acest eveniment pe viu – in care fostul sef al unei cenzuri nemiloase contempla in mijocul unei multimi dintr-o piata intr-adevar libera, deloc persana, nenumaratele ziare aparute fara stampila “bun de tipar”,  fara stirea si ordinele sale, puterea lui absoluta fiind spulberata.’ (pag. 169)

Se incheie cu o nota ‘informativa’ (‘serviciile’ continua sa existe, nu-i asa?) despre sfarsitul acestuia. Intre ele, un sir de scrisori pe care Artur Reznicek, seful cenzurii romanesti in anii 50 si 60, cel care isi asuma meritul ca ii ghidase mai mult sau mai putin vizibil cariera tanarului scriitor si care fusese martor nu numai al traseului sau in viata dar si a evolutiei intregii lumi culturale din acea perioada, le adreseaza scriitorului ajuns si el acum la varsta senectutii.

Viata nu este simpla, si personajele cu etichete dintre cele mai negative pot avea dimensiuni multiple. Reznicek este in primul rand un comunist dogmatic convins. Ilegalist adevarat, isi traieste viata si isi exprima ideile in limba de lemn a propagandei pana la sfarsit. Limba de lemn, dar corecta gramatical, frazata ingrijit, cu referinte culturale multiple si de multe ori sofisticate. Artur Reznicek nu este un cenzor oarecare si nu este un parvenit cultural, el stie ce face si este constient de rolul sau. Cenzura face parte din modul sau de viata, pana acolo incat la zeci de ani dupa iesirea din functie continua sa-si cenzureze propriile sale scrieri (si volumul este presarat cu dungi negre care neutralizeaza cuvinte sau pasaje puse la index de insusi autorul lor). Cenzorul are o viata intelectuala independenta, lecturi alese dintre cele interzise, si chiar si o biblioteca secreta acasa, pentru uz personal. Este descrisa in partea a doua a cartii (dar sugerata si in prima) o lume intelectuala bucuresteana care are o viata paralela cu lumea reala care in anii 50 insemna teama de Securitate, arestari, condamnari la inchisoare sau Canal, iar in anii 60 emergenta national-comunismului. Acestea nu sunt insa amintite explicit in nici un moment.

Autorul se priveste pe el insusi din perspectiva fostului sau cenzor, si judecata este parca si mai aspra decat cea a fiului imaginar din prima parte a cartii:

‘Cineva l-a numit undeva primul disident – e o impecabila nerozie; nu a fost deloc disident, nu a cerut desfiintarea cenzurii comuniste – asta ar fi fost intr-adevar, scandalos si s-ar fi tratat cu totul altfel -, a cerut imblanzirea ei … Nici un critic anticomunist nu stie ce stie Reznicek; toate Supravietuirile semnate de Radu Cosasu nu sunt decat “povesti de a imblanzi cenzura comunista”. (pag. 197-198)

Exista paralelisme intre personajul-autor Cosasu din prima parte a cartii si cenzorul comunist imbatranit care este eroul celei de-a doua parti. Amandoi se confrunta cu judecata copiilor, Reznicek are o fata care a fost in Piata Universitatii, fata de care in primul rand incearca sa-si justifice faptele.

‘Din cauza inadmisibilei confuzii dintre idealul nostru si metodele cu care se incerca realizarea lui, ai putea vedea in Reznicek cenzorul comunist, un Oberstrumfuhrer care, de Craciun, se duce la zidul ghetoului sa-i impuste pe toti cei care voiau sa evadeze, ca apoi sa se intoarca in casa, in mijlocul familiei, si sa cante la pian un preludiu de Bach (vezi Malaparte). Sunt constient de ravagiile produse de aceasta “umanizare” in numele complexitatii abisale. Nu am trait nimic abisal, am limitele mele; idealul nostru nu a fost abisal, in nici un caz fascist,  a avut soarta unui om rapus de cancerul sau pe care nu-l poti parasi pana in ultima clipa si nici dupa;’ (pag. 220)

Ne putem pune intrebarea daca acest personaj este descris in culori prea umane. In definitiv acesti cenzori au ingropat vreme de decenii o mare parte din comorile culturii nationale, au persecutat scriitorii si oamenii de cultura care au trait epoca si au refuzat sa colaboreze, au sugrumat si deformat vocile scriitorilor si artistilor vreme de aproape jumatate de secol, au desfigurat cu dungile lor negre operele acestora. Cosasu il trateaza cu oarecare ingaduita, uneori cu sarcasm, alteori cu o nuanta nostalgica si patetica. Oameni de genul lui Reznicek au facut parte din mozaicul perioadei prin care a trecut si supravietuit scriitorul Oscar Rohrlich devenit Radu Cosasu. Existenta lor nu poate fi negata, si nici faptul ca Romania de azi este asa cum este si datorita unei franturi din contributia lor.

 

 

 

 

Occidentalismul este un termen care a fost ales si in parte definit ca antiteza a Orientalismului in interpretarea descrisa de profesorul palestinian-american Edward Said in cartea cu acest nume publicata in 1978. Desi termenul insusi de Orientalism este cunoscut in arta inca din secolul al XIX definind picturile academice (in special franceze) inspirate din contactul cu Orientul si lumea araba, Said il preia si restrange pentru a defini modul de abordare si atitudinea patronizatoare a Vestului (presupus dezvoltat si liberal) fata de societatile si culturile (presupuse inapoiate si stagnante) din Orientul Mijlociu si folosirea acestei ideoogii ca o justificare a politicii imperialiste a Occidentului in zona. In oglinda, Occidentalismul se defineste ca perceptia (de multe ori incarcata de deformari si stereotipuri) a culturii si a modului de viata occidental in societatile orientale, care includ Orientul Mijlociu si lumea musulmana, dar nu sunt reduse doar la acestea. Este vorba deci despre doi termeni care definesc reprezentarea reciproca a unei lumi in ochii celeilalte, cu partile lor de adevar dar si cu elementele subiective negative si lipsite de substanta. Cele doua lumi definite generic si destul de vag sunt Occidentul si Orientul, si conflictul dintre acestea este major si dominant in lumea in care traim. Tocmai de aceea, carti ca cea scrisa de Ian Buruma si Avishai Margalit sunt esentiale, deoarece ele permit intelegerea fenomenelor de la sursa. ‘Occidentalismul’ a aparut in traducerea romaneasca (nu lipsita de unele probleme) a Ancai Barbulescu in colectiai ISTORIE a Editurii Humanitas. Editia romaneasca propune doua subtitluri. Unul este ‘Razboiul impotriva Occidentului’ care pe coperta cartii este scris cu litere de aceleasi dimensiuni cu numele cartii, dar care nu figureaza in editiile originale ale cartii aparute in 2003. Al doilea subtitlu ‘O scurta istorie a urii fata de Vest’ reflecta subtitlul original (‘A Short History of Anti-Westernism‘).

Cateva cuvinte despre cei doi autori. Ian Buruma este nascut in Olanda in 1951, traieste si scrie in Statele Unite. Este un expert in problemele Extremului Orient (China si Japonia in special), scriitor si istoric.  Avishai Margalit s-a nascut la Afula in Palestina mandatara in 1939, traieste la Ierusalim, este istoric si profesor universitar, a predat la Universitatea Ebraica din Ierusalim, la Oxford, Berlin, si la Princeton. Cartea lor scrisa in colaborare reprezinta unul dintre textele de baza ale occidentalismului, si este extrem de salutara si binevenita (chiar si) in acest moment aparitia sa in traducere romaneasca.

Primul din cele sase capitole ale cartii este intitulat ‘Razboiul impotriva Occidentului’. Introducerea pleaca de la un moment mai putin cunoscut si mai putin asteptat al istoriei occidentalismului – conferinta de la Kyoto din iulie 1942 in care cercetatorii si intelectualii japonezi s-au adunat pentru a defini doctrina nationalista si crezul ideologic al natiunii lor aflate in razboi cu puterile aliate. Descrierea va ajunge in continuare si la alte incarnari ale occidentalismului, inclusiv cea mai evidenta si mai virulenta in contemporaneitate – cea asociata cu islamismul extremist – dar prima dintre ideile importante ale cartii este deja evidenta. Occidentalismul nu este o inventie a contemporaneitatii si nu se reduce numai la lumea islamica (sau la o parte din ea):

‘Ceea ce am numit noi “occidentalism” este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. In cartea de fata intentionam sa analizam acest set de prejudecati si sa-i urmarim radacinile culturale. Este limpede deja ca nu se poate explica pur si simplu ca o problema specifica islamismului. In lumea musulmana s-au petrecut multe lucruri dureros de gresite, dar occidentalismul nu se poate reduce la statutul de boala a Orientului Mijlociu, asa cum nu se putea reduce, acum mai bine de cincizeci de ani, la statutul de boala specific japoneza.’ (pag. 14)

Autorii se delimiteaza net de disputele politice ale zilei din perioada in care a fost scrisa cartea:

‘Scopul cartii de fata nu este nici acumularea de munitii pentru un “razboi impotriva terorismului” la nivel global, nici demonizarea inamicilor actuali ai Occidentului. Ne propunem mai degraba sa intelegem care sunt motivatiile occidentalismului si sa aratam ca autorii atentatelor sinucigase si razboinicii religiosi din ziua de azi nu sufera de vreo psihologie unica ci sunt animati de idei care au facut istorie. … A intelege nu inseamna a scuza, asa cum a ierta nu inseamna a uita, dar daca nu-i intelegem pe cei care urasc Occidentul nu avem nici o speranta de a-i opri sa distruga omenirea.’ (pag. 21)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/occidentalismul-razboiul-impotriva-occidentului-o-scurta-istorie-a-urii-fata-de-vest-320601.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/occidentalismul-razboiul-impotriva-occidentului-o-scurta-istorie-a-urii-fata-de-vest-320601.html

 

A doua sectiune a cartii se numeste ‘Orasul occidental’. Incercand sa raspunda intrebarii de multe ori puse ‘de ce ne urasc?’ autorii identifica in marile metropole ale lumii (asa cum sunt percepute si prezentate de occidentalisti) simboluri ale coruptiei, desfranarii si ambitiilor neinfranate ale civilizatiei occidentale. Foarte interesanta este legatura cu istoria oraselor si locul lor in mitologiile ancestrale. Turnul Babel este cel mai cunoscut, desi nu primul oras care simbolizeaza ambitiile umane si pedeapsa divina. Asta nu a impiedicat civilizatiile orientale sa construiasca orasele lor, in care indeletniciri precum comertul sau chiar si prostitutia erau tolerate. Occidentalistii japonezi ai perioadei imperiale au abordat in mod similar metropolele occidentale:

Ei detestau aceasta civilizatie metropolitana noua fiindca o considerau superficiala, materialista, mediocra, lipsita de radacini si nejaponeza – altfel spus, cu totul diferita de cultura profunda si spirituala pe care doreau s-o sprijine. … Era la mijloc si o doza de amnezie istorica, fiindca orasele japoneze fusesera centre comerciale cu mult inainte sa se impuna Harold Lloyd si Deanna Durbin.’ (pag. 41)

Antagonismul fata de metropole se extinde in diferitele incarnari ale occidentalismului, de la reactiunea romantica generata de impotrivirea fata de ideile napoleoniene, pana la campaniile politice ucigase impotriva oraselor corupte de ideile burgheze imaginate de mintile bolnave ale lui Mao in China si Pol Poth in Cambogia. Pana in contemporaneitate unde noua denumire a anti-metropolitanismului este anti-globalizarea:

‘Pentru tinerii din astfel de pustietati culturale care nu stiu cu ce sa-si umple timpul, globalizarea, in calitatea ei de cea mai apropiata manifestare a metropolei occidentale, poate fi o sursa de seductie infinita si de umilinta continua. Pentru cei mai educati, globalizarea a devenit un sinonim al imperialismului.’ (Pag. 48)

Asocierea evreilor cu comertul practicat in marile orase face ca anti-globalizarea occidentalista sa capete nuante antisemite.

‘Evreii sunt asociati de atata vreme, atat in societatile islamice cat si in cele crestine, cu comertul si finantele, incat sunt inclusi aproape invariabil in atitudinea ostila fata de capitalism.’ (pag. 45)

 

Tipologiei negustorului occidentalismul ii opune modelul eroilor de sorginte romantica, si acest antagonism este tema principala a celui de-al treilea capitol care are titlul ‘Eroi si negustori’. Originea acestei polarizari este din nou detectata in romantismul german, forma precoce (si europeana!) a occidentalismului. Evolutia devine periculoasa in conditiile in care eroii adopta cultul sacrificiului si al mortii ca raspuns cultului vietii si al satisfactiilor pamantesti atribuite societatii ‘corupte’ occidentale. Islamismul extremist a adoptat acest cult al mortii desi el nu era o traditie cu vechime, ci mai degraba apartine curentelor mai recente in Islam, echivalente cu puritanismul protestant din cadrul Reformei in crestinism.

‘… ideea ca teroristii independenti ar ajunge in rai ca martiri ucigand civili neinarmati este o inventie moderna, care i-ar fi scandalizat pe musulmani pe vremuri, fie ei sunniti sau siiti, si care ii scandalizeaza si azi pe multi musulmani. Islamismul nu este un cult al mortii. Totusi, limbajul lui Bin Laden are radacini in trecut, care se trag din cultele sectante razvratite ale lumii musulmane.’  (pag. 85-86)

 

sursa https://ianburuma.com/

Ian Buruma – sursa https://ianburuma.com/

 

‘Atacul impotriva Occidentului este printre altele un atac impotriva gandirii Occidentului’ (pag. 91) – este fraza care deschide capitolul al patrulea, care ia ca exemplu istoric al germenilor si dezvoltarii gandirii occidentaliste evolutia culturii ruse. Sunt detectate doua surse ale atitudinii specifice a culturii ruse (aflata de altfel intr-o aproape permanenta lupta interna de-a lungul istoriei intre curentele de gandire pro-occidentale si occidentaliste): misticismul si moralitatea. Ele sunt opuse rationalitatii promovate de gandirea occidentala perceputa ca aroganta in pretentia sa de a explica in mod determinist lumea si de a construi sisteme sociale bazate pe ideea progresului tehnic si fortei gandirii umane. In conceptia unui scriitor si ganditor ca Dostoievski, cel mai simplu mujic rus este superior unui intelectual pentru ca are frica lui Dumnezeu si poate recurge la ajutorul puterii divine. Conceptia de ‘suflet rus’ este ridicata la rang ‘eroic’ pentru ca include credinta si sacrificiul pentru colectivitate.

Legatura esentiala si toxica intre occidentalism si fanatismul religios este analizata in capitolul intitulat ‘Mania lui Dumnezeu’.

‘… este importanta distinctia dintre occidentalismul religios si cel secular. Occidentalismul religios tinde sa se exprime mai des decat formele sale seculare in termeni maniheisti, ca razboi sfant impotriva ideii de rau absolut.’ (pag. 118)

‘Din punctul de vedere al occidentalismului religios, lupta cu Vestul nu este doar o infruntare politica, ci o drama cosmica, foarte asemanatoare cu drama maniheismului.’ (pag. 124)

Radacinile conceptiilor occidentalist religioase se gasesc in textele fundamentale ale religiilor, inclusiv Biblia, in care pacatul idolatriei este considerat unul dintre cele mai grave. Occidentalistii demonizeaza modul de viata al Occidentului prezentandu-l sub forma unei Gomore contemporane in care idolii care trebuie aruncati de pe socluri sunt valorile fundamentale ale democratiei, egalitatii, libertatilor individuale. Islamul este in contemporaneitate religia care adopta atitudinea cea mai critica fata de aceste valori, caci in structura sa nu exista nici separarea religiei de puterea politica, si nici dreptul credinciosului de a pune intrebari. In interpretarea extrema a Islamului se combina fundamentalismul (intoarcerea la principiile de baza) si radicalismul (intoarcerea la radacinile istorice). Este motivul pentru care ‘reforma’ in Islam a dus pana acum cel putin la o regresie istorica si ideologica, spre deosebire de reforma din crestinism. Este si sursa atitudinii fata de femei, una dintre diferentele esentiale intre conceptiile occidentale si atitudinea occidentalismului religios islamic:

‘Pentru credinciosi, Islamul este singurul izvor si pastrator al moralitatii colective traditionale. Iar moralitatea sexuala se refera in mare parte la femei si la controlarea comportamentului femeiesc. Motivul este ca onoarea barbatului depinde de purtarile femeilor din familia lui. Problema femeilor nu este marginala; ea se situeaza in centrul occidentalismului islamic.’ (pag. 148)

Insasi notiunea de moralitate are alt inteles in conceptia islamica decat in cea occidentala.

 

Avishai Margalit - sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Avishai_Margalit

Avishai Margalit – sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Avishai_Margalit

 

Capitolul al saselea si ultimul al cartii se ocupa cu ‘Germenii revolutiei’. Pentru cititorul israelian va fi interesant sa citeasca analiza critica a lucrarii fundamentale a lui Theodor Herzl ‘Altneuland’ – roman utopic in care acesta traseaza viziunea sionista asupra transformarii Palestinei in camin national evreiesc, cu respectarea tuturor drepturilor minoritatii arabe, bucurandu-se de progresul tehnologic si de binefacerile ingineriei sociale. Realitatea istorica a fost cum stim bine foarte diferita, sionismul fiind perceput si prezentat de propaganda anti-sionista ca o avangarda a gandirii occidentale intr-o zona a lumii controlata (cel putin pentru ultimul mileniu) de musulmani.

‘Herzl nu avea cum sa prevada toate acestea, insa germenii tragediei se regasesc deja in textul lui, plin de intentii bune, foarte idealist si, in multe privinte reprezentativ pentru lucrurile detestate de occidentalisti.’ (pag. 160)

Cum pot fi aparate Occidentul si valorile sale impotriva urii? Raspunsul autorilor se bazeaza pe doua elemente fundamentale:

‘Desi fundamentalistii crestini vorbesc despre o cruciada, Occidentul nu se afla in razboi cu Islamul. … Intr-adevar, asistam la o ciocnire la scara mondiala, dar liniile de demarcatie nu coincid cu granitele nationale, etnice sau religioase. In unele privinte este acelasi razboi al ideilor pe care l-au purtat generatiile anterioare impotriva diverselor versiuni de fascism si socialism de stat. … In anii 40 taberele razboiului erau doar statele. Acum, una din tabere este o miscare revolutionara risipita, globala, cu o organizare incerta si in mare parte subterana.’ (pag. 169-170)
 
Cealalta capcana intelectuala care trebuie evitata este paralizia vinovatiei coloniale. … A da vina pe imperialismul american, capitalismul global, sau pe expansionismul israelian pentru barbaria dictatorilor nonoccidentali sau pentru salbaticia sinucigasa a revolutiilor religioase nu inseamna doar a intelege gresit problema; asta chiar inseamna o forma orientalista de condescendenta, de parca numai occidentalii ar fi suficient de maturi incat sa raspunda moral pentru propriile lor fapte.’ (pag. 170)
 
 

Textul scris de Ian Buruma si Avishai Margalit este fundamental in opinia mea in descrierea originilor marii schisme ideologice si politice care imparte lumea de astazi in doua tabere in conflict. Radacinile acestor diferente sunt analizate si prezentate in toata compexitatea lor istorica, si intr-o forma articulata, logica si usor de urmarit la lectura. Marele conflict contemporan nu este asa cum simplificat il prezinta unii ca un conflict intre Islam si ‘iudeo-crestinism’ (termen care imi displace din multiple motive, si care este evitat si de Buruma si Margalit) ci o continuare sub forme diferite a conflctului istoric intre democratie si totalitarism care a inceput la sfarsitul secolului al 18-lea, odata cu Revolutiile americana si franceza. O posibila solutie se poate baza numai pe intelegerea corecta a radacinilor conflictului si a partilor antagoniste, si in apararea fara ezitare a valorilor fundamentale ale civilizatiei occidentale, cu mijloacele si metodele aflate la indemana democratiilor.

‘Nu ne putem permite sa ne baricadam in propriile noastre societati, ca metoda de aparare impotriva celor care s-au baricadat in ale lor. Atunci am deveni cu totii occidentalisti si nu am mai avea ce sa aparam. ‘ (pag. 172)

‘Pe atunci credeam ca exista doua entitati care sunt vesnice: Dumnezeu si Comunismul. Am colaborat cu amandoua – mi-am impartit viata intre credinta in biserica si delatiunea la Securitate. De a doua as fi vrut sa scap la un moment dat. Dar nu s-a mai putut.’ (pag. 11)

Mi-a fost imposibil de-a lungul lecturii sa ma identific cu personajul povestitor al romanului ‘Sarbatoarea corturilor’ semnat de Ioan T. Morar si aparut in acest an la Editura POLIROM in colectia Fiction Ltd. Elementele principale ale cazului sau sunt exprimate din primele pagini ale cartii dupa cum puteti vedea mai sus. Ambele coordonate imi sunt insa straine. Imi repugna colaborarea cu Securitatea si nu am nicio intelegere pentru cei care au acceptat-o. Nu vibrez cu nimic la ideea credintei, mai ales in cadrul unei biserici (sau sinagogi). Voi incerca sa evaluez totusi in mod obiectiv aceasta carte (care are multe calitati literare), si sa nu las ca aceasta antipatie fata de eroul-povestitor si unghiul sau de vedere sa-mi influenteze aprecierea.

Personajul principal si povestitorul la persoana intai a cartii este la inceputul actiunii un tanar baptist din Arad (cel din vestul Romaniei) la sfarsitul anilor 70 sau inceputul anilor 80, pe nume Corneliu. Prietenul meu, preotul Aurel Mateescu din British Columbia, mi-a povestit cateva amanunte despre persecutiile si permanenta supraveghere la care au fost supuse cultele protestante si neo-protestante din Romania in perioada comunista. Corneliu din cartea lui Ioan T. Morar este supus unui santaj de scurta durata, caruia ii cedeaza usor si devine informator al Securitatii. Pleacand de la un rationament simplist si auto-justificator:

‘… daca nu era Iuda nu aveam Inviere. Daca nu era Iuda nu se implineau Scripturile …. Eu m-am sacrificat, mi-am dat linistea sufleteasca “organelor statului” pentru ca ei sa treaca prin incercari si sa-si consolideze credinta. Puterea lor sufleteasca s-a cladit si pe slabiciunea mea. Ca sa fie ei aproape de Isus a trebuit sa fiu eu aproape de Iuda.’  (pag. 11)

Relatia cu ‘legatura’ cu Securitatea intruchipata prin figura ‘inginerului Oproiu’ are toate elementele relatarilor despre modul conspirativ de actiune din acea perioada, si in plus are si o evolutie a sa in timp, care constituie unul dintre firele secundare ale actiunii cartii.

‘S-a mai inmuiat parca. Asa cum si eu, de la o vreme, mi-am mai domolit elanul de turnator fruntas. Deveniseram, amindoi, doua rotite aproape impresonale, ale unui angrenaj care producea supunere in folosul statului. Eu dadeam Cezarului mai mult decit era al Cezarului, iar el ma platea pentru asta ca din partea Cezarului.’ (pag. 88)

Observati folosirea – neintamplatoare – a vocabularului biblic.

Prima din cele patru parti ale cartii (cu titlul ‘Nume de cod Luther’) este in fapt un preludiu construit ca o galerie de portrete ale celor treisprezece membrii ai grupului de baptisti, care incep o evolutie spirituala in cautarea … nu este exact clar a ce. Posibil a adevaratei credinte? Peregrinarile lor ii vor duce de la baptisti la penticostali, de la penticostali la adventisti, si in cele din urma la iudaism.

In text:

‘Daca i-as fi acordat mai multa atentie la inceput, ar fi trebuit sa retin o fraza spusa de el, si care a stat intr-un fel, ca o piatra unghiulara la baza calatoriei noastre teologice. “Doamne, as vrea sa fiu credincios in toate religiile deodata, ca sa te cunosc mai bine.” Nu a fost chiar asa, nu puteam sa fim membri in mai multe biserici. Si de aceea le-am luat la rind.’ (pag. 34)

Cel la care se refera textul este conducatorul grupului, Jac. Impreuna cu adjunctul sau Ben, ei conduc spiritual grupul, pe cai nu intotdeauna clare celor care ii urmeaza. Corneliu (turnatorul, sa nu uitam) pare sa intregeasca o Treime insolita, in timp ce ceilalti membri ai grupului sunt oameni mai degraba simpli, bucurandu-se de placerea de a fi impreuna, de a-si trai viata in mod curat, de a canta in bisericile si sinagogile in care ii poarta traseul lor ecumenic. Culegerea de portrete din prima parte a cartii, ca o galerie naiva schitata de un artist ardelean sau maramuresan, constituie una dintre cele mai reusite sectiuni ale cartii.

A doua parte a cartii ‘Taierea imprejur’ descrie procesul de convertire la iudaism.

‘Pina atunci am ratacit tot pe la pocaiti, am trecut de la baptisti la penticostali, de acolo la adventisti. In toate aceste locuri eram pe acelasi teren, cam cu aceleasi invataturi neoprotestante din ogorul amplu al crestinismului, cu un singur botez neotestamentar recunoscut dintr-o parte in alta. Eram pe acelasi mal al Iordanului. Acum paraseam acel tarm. Ne mutaseram in Casa de Asteptare si traiam scurta ratacire prin pustie inainte de a ajunge la liman. La celalalt liman. Cel Vechi’ (pag. 122-123)

Frumos scris, dar cu putine fundamente in intamplarile si transformarile spirituale prin care trec eroii. Nici prima parte a cartii nu elucideaza nimic din cautarile spirituale, nelinistile prin care trec eroii, nici macar nu furnizeaza detalii in legatura cu dezamagirile care ii determina sa caute in continuare, intr-o frenezie religioasa care pare in contrast cu abordarea simpla si curata a vietii de catre majoritatea membrilor grupului.

 

sursa https://drezina.wordpress.com/2016/05/29/sarbatoarea-corturilor-de-ioan-t-morar-primele-impresii/

sursa https://drezina.wordpress.com/2016/05/29/sarbatoarea-corturilor-de-ioan-t-morar-primele-impresii/

 

Iudaismul pare si el ca isi deschide cu greu portile celor care ii bat la usa. Prezentarea comunitatii din Arad pare a fi mai degraba anecdotica decat bazata pe o experienta reala. Aflati ‘in documentare’ la un spectacol al teatrului evreiesc, eroii par uimiti sa descopere ca evreii aradeni arata ca oricare dintre ceilalti cetateni ai Aradului, si nu au vesminte, podoaba capilara sau palarii care sa ii deosebeasca. De unde vor fi fost create aceste asteptari nu stiu, eu am trait 31 de ani in Romania, dar primii evrei ultra-religiosi i-am vazut in carne si oase doar dupa ce am ajuns in Israel (ma rog, cu exceptia rabinului care ne-a cununat la Templul Coral). Si personajul care ii conduce spiritual si logistic in procesul de convertire – domnul Weiss – profesor de ebraica si iudaism, este departe de a fi un evreu religios tipic. Din experienta traiului in Israel pot spune ca mi-este greu sa cred ca ar fi acceptata aici o convertire facuta de acest personaj.

‘Sunteti ilegalist? Ilegalist comunist? – Da, e o poveste din tinerete. M-au inscris niste prieteni si pe mine in partid, era un fel de moda sa vrei sa schimbi lumea. Mi-au facut carnet, desi eu nu prea am mers la intilniri, erau multi prosti pe acolo, nu-mi facea placere. Dupa 1947, cu carnetul de ilegalist mi-am creat un fel de imunitate. Nu se ating de mine, eu nu-i incurc cu prezenta mea. E comod. Pot primi ce carti vreau, de oriunde, am ce citi. Cred ca m-ar lasa sa si plec in strainatate, dar nu cred ca as rezista fara biblioteca. Ea e ghiuleaua mea legata de picior. Nici in Israel nu m-am dus tot din cauza asta. Cum si unde sa duc atitea carti? In fond trebuie sa ramina cineva si aici, sa pastreze comorile lasate de cei plecati. Comorile culturale, sa nu intelegeti altceva.’ (pag. 141)

Abordarea iudaismului in ‘Saptamana corturilor’ este descrisa din perspectiva unui outsider, si in termeni ‘folcorici’ chiar si atunci cand se straduieste sa fie pozitivi. Sunt folosite sabloane pozitive (ca de pilda dragostea si respectul evreilor fata de litera scrisa) si foarte multe pagini sunt dedicate traumei fizice a circumciziei. Nimic insa despre transformarea spirituala. A deveni evreu in iudaism inseamna nu numai a suferi circumcizia si a adopta imbracamintea si ceremoniile de rugaciune evreiesti – inseamna a adera la un mod de viata in care savarsirea de fapte conforme criteriilor morale si religioase ale iudaismului devine scopul principal al vietii. Adoptarea acestor criterii de catre eroii cartii pare strict formala, iar despre valorile iudaismului nu am gasit nimic in carte. Eroii cartii nu par sa le fi studiat, inteles, sau adoptat. Socul suferit de eroi la intalnirea cu Israelul real este foarte predictibil. Si pentru a te confrunta cu realitatea israeliana si a ramane sa traiesti in Israel ca evrei trebuie sa existe o legatura adevarata, o aderare la niste valori care nici macar nu sunt pomenite in descrierile presupus teologice ale cartii.

Pentru un cunoscator al realitatilor Israelului, al treilea capitol al cartii numit ‘Sindromul Ierusalim’ este mai mult decat surprinzator – este in unele locuri stupefiant. Am impresia ca pur si simplu Ioan T. Morar nu a vizitat niciodata Israelul. Unii dintre termenii presupus preluati din ebraica (limba pe care eroii ajung sa o cunoasca dupa o vreme) sunt transcrisi in ortografie … franceza (pag 292 – ‘Sherout Hova’, pag. 295 – ‘Chenit Matza …’) ceea ce ma face sa cred ca autorul a folosit niste surse indirecte de informatie de limba franceza. Lipsa de intelegere si respingerea programatica a unor realitati ale societatii israeliene este cu atat mai stridenta pentru cititorul israelian, cu cat autorul nu pare sa cunoasca de aproape tara, atmosfera, peisajele. Banuiesc ca la un moment dat aceasta abordare care se concentreaza pe personaje si trairile lor este programatica. Mi-a adus aminte de experimentul cinematografic al lui Lars von Trier din ‘Dogville’ in care intregul film se petrece pe un fel de scena de teatru fara decoruri, cu un minim de obiecte si recuzita sugerand ambianta in care se petrece fiecare episod. Talentul de portretist al lui Ioan T. Morar este incontestabil, dar nu am recunoscut in carte nici unul dintre personajele reale pe care le-am cunoscut in 32 de ani de viata in Israel. Documentarea pare din nou a fi ‘din afara’ personajele sunt mai mult stereotipuri (domnul Goldberg, afaceristul organizatiei sioniste americane care aduce imigranti in Israel, medicul psihiatru Edy Talpalaru, domnul Benguigui – bogatul marocan care ajunge in Israel dupa o cariera in diplomatia marocana care in dusese pana la Bucuresti unde il cunoaste pe Ceausescu, poloneza Ana convertita si maritata in religiile conflictului, etc.) ceea ce nu inseamna ca povestile lor luate separat nu sunt bine schitate si uneori chiar emotionante.

Cititorul israelian va fi frapat si de atitudinea personajelor fata de realitatile israeliene, pe care – ei, convertitii – ajung sa le judece mai aspru decat cei mai rigizi dintre ultra-ortodocsii evrei. A treia parte a cartii primeste poate cel mai potrivit titlu, caci ‘Sindromul Ierusalim’ este un gen de experienta spirituala situata la extrema unui fanatism pe care l-am cunoscut si in viata reala la convertitii deveniti in termeni crestini, ‘mai catolici decat papa’.

‘De acasa, din Romania, mi-am imaginat Israelul, poporul lui Israel, ca pe ceva foarte compact, unitar … Nu sint decit de putin timp aici si deja simt o framintare teribila. Nu-mi imaginam de acasa asa ceva. Marea Diaspora a poporului lui Israel s-a reunit in Tara Parintilor unde s-a transformat in mici diaspore: rusi, polonezi, unguri, romani, marocani … Eu ma simt putin descumpanit … ma deprima realitatea asta … e destul de departe de ce mi-am imaginat.’  (pag. 219)

Noii veniti in Israel adopta nu numai obiceiurile si imbracamintea evreilor ultra-religiosi, dar si conceptiile acestora. Nu exista in atitudinea eroilor cartii nici un fel de intelegere fata de modul de viata laic al majoritatii israelienilor, fata de idealurile sioniste in afara identificarii religioase. O parte din timp Claudiu si Ben o petrec intr-un kibbutz, si iata cum ii prezinta si ii judeca pe locuitorii acestuia:

‘Acesti muncitori agricoli (inca nu erau tarani) care, incet-incet, se descalificau religios, se indepartau de spiritul Legii, acesti laici cu kipa pusa doar din obisnuinta asa cum iti pui o salopeta cand lucrezi, sa fie Poporul lui Israel?! Poporul cu P mare, cel alaturi de care am vrut sa fim, pentru intilnirea caruia am facut mii de kilometri, calcind legamintul religios al parintilor nostri pentru noul legamint, cu stramosii lor? Nu, ei, acesti sateni colectivisti faceau parte nu din Poporul lui Israel, ci din Populatia lui Israel.’ (pag 252)

sau aceasta prezentare nu simplificatoare ci simplista, lipsita de empatie si intelegere fata de ceea ce este unul dintre aspectele esentiale ale Israelului real:

‘Ma asteptam sa ajung intr-o comunitate in care toti sa fim prieteni, sa ne bucuram de sansa de a fi in Israel, de a trai momente religioase inaltatoare Dar am ajuns intr-un fel de CAP, locuind impreuna, muncind impreuna si construind socialismul impreuna. Un socialism rural, inspirat nu de Marx, ci de Tolstoi. Singura diferenta dintre colhozurile sovietice (sau ceapeurile romanesti) si kibbutz era ca nu ni se cerea sa fim atei. Eram credinciosi, dar nu se punea baza pe asta. Un fel de adiere laica se simtea in mai multe kibbutzuri, printre care si al nostru. Venit drintr-un stat care avea ca ideal ateismul stiintific, integrarea mea, om in cautarea credintei, a fost imposibila.’  (pag. 249)

 

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=17

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=17

 

Spre sfarsitul celei de-a treia parti a cartii stilul povestirii devine mai complex si mai putin liniar. Ioan T. Morar scrie cu talent, nu numai in portretistica si in micile povesti biografice, ci si in redarea dilemelor eroului principal. Dezamagirea fata de experienta israeliana se imbina cu reaparitia firului secundar al actiunii, ampificat de ceea ce in psihologia romaneasca se va numi poate in viitor ‘obsesia serviciilor’.  Se petrecuse deja recent momentul de rascruce 1989, si eroului i se aduce aminte de angajamentul sau dormitent cu Securitatea fiind santajat spre intoarcerea in Romania. Un numar de coincidente il fac sa se simta nici mai mult dar nici mai putin decat ca un pion in jocul serviciilor secrete – romanesc si israelian. Greselile tineretii sunt platite cu o dependenta fata de ‘serviciile’ despre care eroul (poate si autorul) crede ca nu si-au incetat influenta si controlul.

‘Ce sa fac in Romania? Cum sa ma intorc? Ce sa le spun? Ca nu m-am adaptat? Tocmai cand ma adaptasem de tot? Sa ma intorc la sinagoga aradeana?  Oare mai traieste domnul Weiss? Sa ma intorc totusi la baptisti? La adventisti? La penticostali? Ce parte a calatorie mele spirituale sa o fac drept cale intoarsa? (pag. 365)

‘… am venit aici pentru credinta si am dat peste oameni. Nu am gasit credinta in sine, credinta asteptindu-ne pe noi si invitindu-ne in templu. … Nu am fost pregatiti pentru a ne integra in Israel. Si nici Israelul nu a fost pregatit sa ne primeasca. (pag. 389)

Aspra judecata. Ceva ce au simtit intr-un moment sau altul cam toti cei care am imigrat in Israel. Unii dintre noi am ramas, altii am luat decizii asemenatoare cu eroii cartii, parasind tara, in general nu inapoi in Romania, ci mai departe, in alte Diaspore. In cazul lui Corneliu si Jac, neintelegerea pare insa sa fi fost de partea lor in principal. Poate ca Israelul ar fi fost dispus sa ii primeasca, dar in realitate este vorba despre un alt Israel decat cel imaginat de ei, si efortul de a intelege acest Israel real nu este deloc evident in carte.

Paradoxal, cel care ramane este Ben, alegerea sa este insa si ea una ezoterica, Ben alaturandu-se discutabilei caste a evreilor mesianici, care il transforma inca odata intr-un tolerat in Israelul dominat de evreimea ortodoxa. Corneliu si Jac se intorc acasa si intemeiaza o noua religie ‘Sarbatoarea Corturilor’ un fel de sinteza a experientelor lor neoprotestante si iudaica. Ce sanse are o asemenea antepriza in lumea reala? Poate o carte viitoare ne va spune.

‘Sarbatoarea corturilor’ a lui Ioan T. Morar este o carte care descrie o calatorie spirituala neobisnuita. Este o carte a propriilor credinte si obsesii. Nu am pretentia ca le-am inteles si ca am rezonat cu toate.

 

Next Page »