books


Pe Bogdan Suceavă îl cunosc de pe Internet, ca partener de discuții pe Facebook și contributor la blogurile și portalurile culturale și literare. Știu că este matematician, profesor la o universitate californiană, și autor prolific în domeniul său științific, dar și în cel al ficțiunii literare în limba română, cu peste zece volume publicate din 1990 încoace, multe dintre ele răsplătite de premii literare. Este unul dintre acei intelectuali români enciclopediști și multilaterali, ai căror prezența în cultura română este o dovadă în plus a imposibilității separării diasporei de România geografică atunci când este vorba despre literatură și cultură în era Internetului. Cea mai recentă carte a sa, ‘Istoria lacunelor – Despre manuscrise pierdute’, apărută în 2017 la editura POLIROM reprezintă un eseu documentat și incitant, scris cu vervă și pasiune, o lectură pasionantă și o sursă de dezbateri interesante.

Cartea aceasta are un punct de plecare din biografia autorului identificat cu precizie în timp și în spațiu. Este vorba despre noaptea dintre 21 și 22 decembrie 1989, noaptea dintre lumi pentru istoria României, ultima noapte de dictatură, prima noapte de incertă libertate, noaptea demonstrațiilor și împușcăturilor pe străzile din centrul Bucureștilor. Atunci, în împrejurări niciodată complet elucidate, a ars Biblioteca Centrală Universitară, clădirea care pentru mulți bucureșteni permanenți sau vremelnici (și pentru mine) reprezenta un reper cultural și istoric, un depozit și o sursă aparent infinită și perenă de informație și înțelepciune, dar care în acea noapte s-a dovedit a fi atât de fragilă.

‘Așa ard bibliotecile. Ard sub ochii noștri, ard imparabil, ard într-un fel care nu poate fi oprit, și pălălaia asta poate lua cu ea unicate, manuscrise care nu au copie, arhive personale cu scrisori, fonduri documentare donate de autori sau de familiile lor. Un deznodământ ireparabil.’ (pag. 22)

‘Imaginea era apocaliptică: se ridicau noaptea spre cerul de decembrie limbi lungi de flăcări hrănite de o clădire adăpostind o uriașă bibliotecă. Privind o asemenea panoramă, ți se pare că tot ce e mai prețios se poate irosi repede, că tot ce ar putea fi mai nobil în moștenirea noastră e diminuat odată cu fiecare tragedie care poate aneantiză momentele de înălțare și de luciditate, chiar dacă le credem adăpostite între coperțile unei cărți.’ (pag. 69)

Autorul stabilit de mulți ani departe de țară revine la acest moment pentru a reflecta și a aduce în discuție aspectele diferite și consecințele pierderii cărților, a absențelor, a lacunelor pe care le crează distrugerea.

‘… dacă ne-am propune să producem lista cărților importante rătăcite de-a lungul istoriei, oamenii ne-ar apărea în adevărata lor lumina: drept niște primate care pierd obiecte, atunci când nu le ard sau nu le distrug în mod deliberat.’ (pag. 10-11)

‘De ce pierdem atât de multe cărți importante? Noi, oamenii, suntem o specie dotată cu un instinct morbid al pierzaniei.’ (pag. 49)

 

sursa imaginii https://moly.hu/konyvek/bogdan-suceava-istoria-lacunelor

sursa imaginii https://moly.hu/konyvek/bogdan-suceava-istoria-lacunelor

 

Istoria, inclusiv componenta sa culturală, este în concepția lui Bogdan Suceavă un imens puzzle, cu multe piese lipsă. Omenirea a pierdut și în unele cazuri a distrus voit unele dintre aceste piese de puzzle. Acestea sunt ‘lacunele’ din titlu, și subiectul eseului de 175 de pagini oferit spre lectură și dezbatere cititorilor. Originea lacunelor este foarte diversă: unele cărți au pierit în incendii sau alte forme de violență caracteristice conflictelor între oameni, altele au fost victimele  cenzurilor politice, religioase sau de moravuri, multe voci au fost înăbușite datorită condiției sociale sau apartenenței la minorități discriminate a scriitorilor, în alte cazuri autorii înșiși le-au distrus cu mâna lor sau au lăsat distrugerea să fie parte din execuția lor testamentară. În multe cazuri negura vremurilor a aruncat în uitare însăși cauza uitării, și ceea ce a supraviețuit sunt fragmente, citate, titluri dintr-un index al bibliotecilor pierdute.

Scriitorul are o formație științifică, și multe dintre exemplele și cazurile de studiu prezentate în carte aparțin domeniului său profesional. Aici se află poate și una dintre puținele observații critice pe care le-aș avea despre carte. Centrul de greutate este deplasat, firesc, spre lumea matematicii, dar unele dintre exemplele din acest domeniu sună ermetic pentru necunoscători, și câteva fraze care să explice ce înseamnă termeni cun sunt ‘Complex Projective Varieties’ sau ‘geometrie afină’ ar fi fost utile. Ariditatea acestor pasaje este compensată însă din plin de exemplele din domeniul istoriei sau al literaturii. Fantazăm, de exemplu, împreună cu autorul în legătură cu ceea ce ar fi putut reprezenta opera lui Judith Shakespeare, sora prezumptiva a Bardului.

Lacunele se pot naște și din pierderea momentului istoric în care o carte sau un alt obiect de cultură își are impactul optim. Situația este diferită când este vorba despre o teoremă matematică sau o descoperire care aparține științelor exacte, în raport cu un poem sau un complex de idei filosofice. Chiar dacă Einstein nu și-ar fi publicat articolul în care descrie teoria relativității în 1905, el sau altcineva ar fi făcut-o probabil cu câțiva ani mai târziu. Istoria științei ar fi continuar pe același făgaș. Dacă însă cei patru Beatles nu s-ar fi întâlnit și nu ar fi format grupul lor în 1962, istoria rock-ului, a muzicii, a culturii europeene ar fi luat-o pe o altă traiectorie.

Enumerarea împrejurărilor tragice care au generat piesele lipsă din puzzle-ul istoriei omenirii include războaie coloniale, persecuții religioase, represiuni politice, Holocaustul. Unul dintre exemplele istorice menționate de Bogdan Suceavă este cel al primului împărat al Chinei. La ascensiunea sa la tron, el a fost sfătuit nu numai să distrugă orice altă versiune a istoriei cu excepția celei oficiale (sfat care este urmat de atunci încoace de generații succesive de autocrati ajunși la putere) ci și să închidă cele o sută de școli de filosofie care inflorisera în perioada anterioară. Nimic nu este mai ostil dictatorilor sau monarhilor absolutisti decât diversitatea în gândire. La fel au procedat conquistadorii spanioli ordonând distrugerea a 27 de codice maya considerate lucrări ale diavolului creând astfel o parte din uriașa lacună a istoriei civilizațiilor pre-columbiene. La fel au procedat securiștii cubanezi confiscând manuscrise succesive ale operelor poetului Reinaldo Arenas, numai pentru ca acesta să le rescrie din nou și din nou cu o magnifică furie literară. Pe marele scriitor chinez Gao Xingjan zbirii ‘revoluției culturale’ l-au intimidat în așa măsură încât și-a ars un geamantan întreg de manuscrise. Opera pentru care cu decenii mai târziu a primit recunoașterea universală și Premiul Nobel pentru literatură reprezintă doar o recuperare parțială a imensei lacune a manuscriselor sale arse.

Una dintre ideile centrale ale eseului lui Bogdan Suceavă este că lacunele devin prin însăși natură lor o sursă de inspirație. Funcționează în cultură un fel de lege asemănătoare legii fizicii care enunță faptul că un spațiu legat de alte sisteme nu rămâne niciodată vid în natură, el se va umple cu gaz, cu lichid, cu praf stelar, cu ‘altceva’. O carte celebra ca ‘Numele trandafirului’ a lui Umberto Eco este construită pe lacună creată de pierderea în neantul istoriei a părții a doua a ‘Poeticii’ lui Aristotel. Absența unor documente istorice despre lumea secolului 4, secolul tranziției lumii occidentale de la zeitățile Greciei și ale Romei la creștinism este compensată de un ciclu de romane istorice îmbibate de intrigi romantice și de alcov. O speculație interesantă dar bine argumentată explică celebrul ciclu de romane ‘Stăpânul inelelor’ al lui J.R.R. Tolkien ca o replică în planul genului ‘fantasy’ a Kalevalei nordice în lumea anglo-saxonă. Paradigma funcționează și în domeniul științific. Unul dintre mentorii lui Bogdan Suceavă din perioada studiilor răspunde întrebărilor studentului care dorea să înțeleagă dacă geneza de noi teoreme în matematică mai este astăzi posibilă cu afirmația că înțelegerea cu adevărat a unei teorii pornește de la cunoașterea a ceea ce lipsește. Generalizând, lacunele atunci când sunt înțelese și asimilate sunt elemente de structură ale civilizației umane în aceeași măsură cu cărțile și artifactele culturale înseși. În domeniul literar, așa cum afirma Mario Vargas Llosa într-un interviu, nemulțumirea scriitorului când întâlnește o lacună poate fi o excelentă idee de roman. ‘Avem nevoie de literatură pentru a repara lumea rămasă neîntreagă.’ (pag. 138)

 

sursa https://filme-carti.ro/stiri/editorial/merita-bob-dylan-premiul-nobel-pentru-literatura-ancheta-literara-cu-19-scriitori-romani-59990/attachment/bogdan-suceava/

sursa https://filme-carti.ro/stiri/editorial/merita-bob-dylan-premiul-nobel-pentru-literatura-ancheta-literara-cu-19-scriitori-romani-59990/attachment/bogdan-suceava/

 

Sunt interesante și referirile la locul lacunelor în istoria culturii române. Nu lipsesc aspectele tragice. Ce lacune imense a fost create de moartea timpurie a lui Nicolae Labiș, de dispariția tragică în Holocaust a lui Benjamin Fundoianu, de accidentul care a curmat viața lui Mihail Sebastian la scurt timp după ce supraviețuise lacunelor create de interdicțiile impuse de legile rasiale în perioada războiului. Ce contribuție ar fi putut aduce Paul Celan dacă tot Holocaustul nu i-ar fi deturnat carieră inițială care își găsea expresia și în limba română?  Perpsectiva istorică însă include pentru cultura română în opinia lui Bogdan Suceavă și lacune asumate și cultivate. În loc să promovăm continuitatea cultivăm lacunele, stopăm demersurile și lăsăm construcțiile în stadiu de fundație, să fie de multe ori completate de alții. Exemplele furnizate sunt cele ale ilustrilor matematicieni Gheorghe Țițeica și Dan Barbilian, cel din urmă creând sub semnătura Ion Barbu încă o lacună istorică, în poezia română, întrând în completă tăcere după publicarea în 1930 a volumului genial și unic ‘Joc secund’.

Cărțile dispărute, lacunele, ar putea umple o bibliotecă virtuală imaginară imensă. Ar fi această biblioteca mai bogată și mai valoroasă decât la fel de imaginara biblioteca a totalității cărților deja tipărite? Nimeni nu poate răspunde în mod decisiv la această întrebare. Ceea ce este sigur este faptul că ar fi mult mai diversă, și istoria culturală a omenirii ar arăta diferit dacă lacunele ar fi înlocuite cu cărțile care au pierit sau care n-au fost scrise. Mărturisesc că am așteptat cam de la începutul cărții referirea la Borges și biblioteca imaginară din povestirea sa celebră. Așteptarea nu mi-a fost în zadar, deși a trebuit să am răbdare până aproape de sfârșitul lecturii.

‘Oare numărul operelor care au ars în decursul istoriei e mai mare decât numărul lucrărilor geniale care au fost înțelese, asimilate, păstrate și transmise până la noi? Pe Jorge Luis Borges l-a interesat imaginea unei biblioteci ce ar fi inclus toate cărțile posibile care s-ar fi putut scrie vreodată. Pe noi ne atrage o imagine duală: umbra pierdută a bibliotecii care include toate cărțile ce au fost scrise vreodată, de la capodopere la registre contabile, pe baza cărora să putem reconstitui istoria.’ (pag. 168)

‘Istoria lacunelor’ poate fi citită și ca o carte de istorii alternative, gen care îl limba engleză a primit numele de ‘what-if’. Louis Geoffroy a inaugurat acest gen în prima jumătate a secolului 19, imaginându-și o lume în care Napoleon nu s-ar fi împotmolit în iarna rusească și ar fi câștigat războiul din 1812, invadând apoi și Anglia. I-au urmat istorici speculativi și autori de ficțiune ca Philip K. Dick, Philip Roth, Harry Turtledove, Michael Chabon. Este însă și o reflecție serioasă asupra a ceea ce cuvântul scris lasă în istorie, asupra rolului cărților care supraviețuiesc și al lacunelor create de lipsa cărților pierdute. Ce ne rezervă viitorul? Constituie tehnicile digitalizarii cărților o alternativă, care poate micșora numărul lacunelor în viitor? În teorie răspunsul este pozitiv, dar o analiză mai atentă dezvăluie că epoca Internetului aduce cu ea pericolul apariției unei noi categorii de lacune, cele produse de înăbușirea informației utile și a produselor de valoare în zgomotul produs de bombardamentul informațional:

‘… și aici sunt pericole și ele țin de natură cantității. Există și un alt fel de uitare, una la fel de criminală ca și ștergerea informației cu totul, și anume cea creată de bombardamentul cu informație utilă. Am zile când primesc șase sau șapte lucrări de matematică ce m-ar interesa, iar la capătul patului am un raft pe care am strâns șaizeci de cărți pe care le-aș citi imediat, toate clasificate în agenda mea personală drept lecturi de maximă urgență. Am aliniate în Kindle alte cărți, tot urgențe. E prea mult. Nu mai fac față. Balanța dintre uitare și bombardamentul cu informație a fost dată peste cap, iar cei din generația mea pot aprecia asta mai bine ca oricine. Noi am trăit penuria de informație, perspectiva uitării, orizontul aneantizarii livrești și am trecut într-o singură generație către cealaltă perspectivă, unde abia ne mai descurcăm sub presiunea fluviului de informație azvarlit spre noi de ambientul digital. Ceva s-a schimbat. Undeva, prin anii optzeci ai veacului trecut, pe când în Europa de Est circulau samizdate, se mai putea imagina apariția unei lacune de tip clasic, adică aneantizarea unei cărți, dacă autoritățile cereau asta. Acum însă lacunele ar putea fi altfel. E posibil ca un moment de clarviziune a unui autor să nu fie observat în oceanul de informație similară, nu toată de aceeași valoare, disponibilă. O lacună obținută prin ignorare.’ (pag. 88-89)

Istoria lacunelor continuă să fie scrisă.

 

 

 

 

Mă număr printre fanii neconditionati ai lui John le Carré. Fiecare roman al scriitorului al cărui nume real este David Cornwell este pentru mine o sursă de delectare, îmbinând acțiunea migulos construită și de obicei desfășurată pe eșichierul geo-politic al lumii cu umorul tipic englezesc. Personaje sale sunt complexe și credibile, departe de stereotipul super-spionilor, oameni cu îndoieli, slăbiciuni și greșeli, purtători de mesajele politice și morale care solicită respectul chiar dacă nu ești ca cititor întotdeauna de acord cu ele. Le Carré face parte dintr-o tradiție literară în care nu există genuri minore, iar dacă ele totuși ar exista, literatura romanelor detective sau de spionaj sigur nu s-ar încadra între ele. Din generația care l-a precedat făcea parte de exemplu Graham Greene, un alt scriitor dintre cei mai importanți ai literaturii engleze a secolului 20, ai cărui eroi erau mulți dintre ei spioni sau diplomați, dintre aceia a căror acțiuni, chiar dacă desfășurate de multe ori ‘în umbră’ influențează în mare măsură viețile tuturor.

Cea mai recentă carte a lui John le Carré se numește ‘A Legacy of Spies’ și ediția pe care am citit-o este cea publicată de Penguin Books și datată 2017. Nu știu să fi fost tradusă în românește,  și când va fi sunt curios ce titlu va alege traducătoarea sau traducătorul. Cuvântul ‘Legacy’ înseamnă moștenire, însă într-o conotație ceva mai largă și mai puțin materialistă decât în limba română, el însemnând ceea ce un om lasă în urmă să, dar nu numai din punct de vedere material ci și moral, ca tradiție, ca amintire, ca loc în istorie. Se vorbește de exemplu despre ‘the legacy of president John Kennedy’ și înțelesul nu este moștenirea imediată și materială pe care președintele asasinat la Dallas la 22 noiembrie 1963 va fi lăsat-o în urmă sa prin testament, ci la moștenirea sa politică, la locul și influența să în istorie.

 

sursa imaginii https://www.penguinrandomhouse.com/books/558020/a-legacy-of-spies-by-john-le-carre/9780735225138/

sursa imaginii https://www.penguinrandomhouse.com/books/558020/a-legacy-of-spies-by-john-le-carre/9780735225138/

 

Cele 24 de cărți publicate până acum de le Carré sunt împărțite între cele care se petrec înainte de 1989, în perioada războiului rece, o perioada ceva mai ușoară, paradoxal poate, din punctul de vedere al clarității morale, și cele din perioada de după 1990 și până în zilele noastre, perioada mult mai agitată, mai complexă și mai confuză din anumite puncte de vedere, în care despărțirea binelui de rău, și diferențierea oamenilor atașați de aceste concepte este mult mai dificilă. Într-un fel ‘A Legacy of Spies’ aparține ambelor. Acțiunea principală se petrece în prezent, eroul principal fiind Peter Guillam, adjunctul legendarului George Smiley, șeful secției operative a spionajului britanic în perioada războiului rece. Eroii lui le Carré îmbătrânesc împreună cu scriitorul (și cu o parte din cititorii săi, aș adăuga). Ei aparțin aceleiași generații care a trăit cel de-al doilea război mondial în copilărie, care s-a angrenat în lupta secretă din motive în mare măsură idealiste în perioada războiului rece pentru a combate celălalt mare totalitarism al secolului 20, și care ar trebui acum, în al nouălea deceniu de viață să se bucure de anii pensiei, de recunoștiința națiunii, sau măcar de o anonimitate liniștită. Desigur, lucrurile sunt departe de a se petrece așa. Guillam este convocat la Londra din locul îndepărtat al retragerii sale din lume în Normandia, pentru a răspunde unor întrebări și a deveni repede principalul suspect într-o anchetă declanșată de urmașii a doi spioni (și foști prieteni) căzuți în perioada războiului rece care caută să afle adevărul și să pedepsească vinovații care i-au trimis la moarte pe părinții lor. Acțiunea oscilează între prezentul anchetei și amintirile dezvăluite treptat ale celor petrecute cu mai bine de jumătate de secol în urmă în Anglia și Europa scindată de Cortina de Fier.

Cei care cunosc anchetele din romanele lui le Carré și altele similare știu bine că eroii nu se grăbesc să dezvăluie adevărul – nici cel factual, și cu atât mai puțin cel legat de motivațiile acțiunilor întreprinse. Mai niciodată nu aflăm adevărul și tot adevărul, unul dintre motive fiind că acesta nu este cunoscut întotdeauna nici măcar eroilor. Presat la un anumit moment să dezvăluie relațiile intime (petrecute cu zeci de ani în urmă!) cu una dintre colegele de meserie, eroul cugetă:

‘And I was supposed to tell them this? … I, who was taught from the craddle to deny, deny, and deny again – taught by the very service that is seeking to drag a confession out of me?’ (pag. 161)

Cititorul află în cele din urmă mai multe decât anchetatorii lui Paul Guillam din carte, el este confesorul aproape absolut, scriu aproape, căci personajele lui le Carré trăiesc în penumbră, și toate detaliile nu le sunt dezvăluite nici măcar lor însele. Iată ce știm despre scurta dar intensa poveste de dragoste pe care o trăiesc eroii cărții în vremuri de război rece:

‘She had empowered me. She had made me the man I had never been till now. More than one woman over the years had told me – kindly, bluntly, and in outright disenchantment – that I had no aptitude for sex; that I could neither take, nor give with abandon; was inept, restrained; that I lacked true instinctual fire. 

But Doris knew all that, before we ever embraced. She had known it as we brush-passed, and she knew as she took me naked into her arms, welcomed me, absolved me, showed me; then formed herself around me until we were all friends, than careful lovers, and finally triumphant rebels, broken free of everything that presumed to control our two lives.’ (pag. 166)

Le Carré este un maestru al reconstituirii treptate a poveștii din frânturi de informație și amintiri ale eroului principal, combinate cu documente (rapoarte, înregistrări secrete, circulare oficiale) care oferă perspectivele alternative ale faptelor petrecute cu multe decenii în urmă. Există în carte o schismă în timp care este simultan și o prăpastie ideologică și una psihologică. Eroul principal este rechemat de organizația căreia îi va aparține până la moarte și a cărei disciplină a semnat să o respecte pentru a da socoteală pentru fapte care s-au întâmplat cu jumătate de secol în urmă, într-o lume cu alte entități în conflict, cu alte legi ale onoarei și trădării, cu alte repere morale. Pot fi judecate faptele petrecute atunci după principiile morale de astăzi? Soldații din umbră ai trecutului luptei împotriva tiraniei aveau claritatea țintei în față, dar justifică asta mijloacele și victimele colaterale? La recrutare lor li se spunea ceva de genul:

‘We don’t pay a lot, and careers tend to be interrupted. But we do feel it’s an important job, as long as one cares about the end, and not too much about the means.’ (pag. 8)

 

sursa imaginii https://www.myhorridparent.com/add-celebrity-stories/2017/8/1/john-le-carr

sursa imaginii https://www.myhorridparent.com/add-celebrity-stories/2017/8/1/john-le-carr

 

La ora bilanțului sau aproape de ea se pune întrebarea dacă și-au trăit eroii viața pe măsură reperelor morale ale tinereții. Sunt ei eroi din umbră, sau mai degrabă agenți ai răului, pe care lumea violentă de umbre și trădări în care și-au desfășurat activitatea i-a corupt moral, așa cum îl acuză pe erou unul dintre urmașii celor care nu au supraviețuit?

‘You’re all sick. All you spies. You’re not the cure, you’re the fucking disease. Jerk-off artists, playing jerk-off games, thinking you’re the biggest fucking wise guys in the universe. You’re nothings, hear me? You live in the fucking dark because you can’t handle the fucking daylight.’ (pag. 247)

Veți găși răspunsurile în carte, dar ele nu sunt răspunsuri definitive.  Lumea spionilor din cărțile lui le Carré este o lume de oglinzi care mai degrabă ascund și derutează decât reflectă realitatea. Personajele sunt discrete și ambigue, inclusiv George Smiley, șeful lui Paul Guillam, cel care ar trebui să dețină cheile tuturor enigmelor, care apare doar spre sfârșitul cărții, dar a cărui prezență sau absență este simțită în fiecare pagină a cărții.

Scrierea lui John le Carré este atentă la detaliu și extrem de plastică în ceea ce privește redarea atmosferei. Chiar și cititorii tineri, care nu au trăit comunismul, care nu au călcat niciodată pe pământul Berlinului, vor fi copleșiți și impresionați de atmosfera fostei și viitoarei capitale germane, ocupată și împărțită, de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Câteva detalii par a fi greșite, poate scăpări (nu cred că Armata Roșie a avut vreodată preoți atașați unităților militare, nu cred nici că șapca cu stea roșie să fi fost purtată de civili în Polonia) dar ele nu pot diminua prea mult impresia de autenticitate. Fanii scriitorului englez vor regăsi în această carte personajele preferate și vor savura dialogurile și dezvăluirea treptată a intrigii de spionaj și a poveștii de dragoste. Cititorii mai tineri sau mai recenți vor găsi poate o poartă de intrare în lumea lui Smiley și a oamenilor săi tocmai în această carte finală sau aproape finală. Cel mai promițător este însă faptul că precum eroii săi, John le Carré evită judecățile definitive, și orice final de carte al său include promisiunea unei continuări. Le urez longevitate și lui și personajelor sale.

 

 

Scrierile lui Dan Alexe nu lasă pe nimeni indiferent. Fie că este vorba despre postări pe Facebook sau articole de blog, despre cărți de demitizare și demistificare a istoriei sau de ficțiune mai mult sau mai puțîn legată de biografia personală, scriitorul și cineastul stabilit la Bruxelles are întotdeauna grijă să  epateze sensibilitățile burgheze ale cititorilor și să-i șocheze prin franchețea ideilor și a expunerii lor. Cea mai recentă carte a sa este romanul ‘Pantere parfumate’ apărut în 2017 la Editura Polirom în colecția EGO Proză. Formatul de roman este doar o fațadă a acestei cărți care combină jurnalul de călătorie, autobiografia erotică, expunerea istorică, și analiză geopolitică a unui spațiu nu prea îndepărtat de România, și totuși foarte departe de mentalitatea – să-i zicem – tradiționalistă, bazată pe repere morale rigide și pe un sistem de principii care nu au aplicare când suntem confruntați cu violența extremă a lumii din jur.

‘Am simțit deodată că nu pricepusem de fapt nimic din Munte și că nu era în realitate nimic de priceput. Nici eu și nici Dumas, cu toate considerațiile lui filozofico-istorico-estetice și toată erudiția care devine inutilă în față unor fâșîi de carne atârnând din copaci.’ (pag. 241)

Scrisă la persoana întâi cartea are ca erou un personaj uimitor de apropiat dacă nu identic cu imaginea pe care autorul și-o construiește de la o vreme încoace în alte cărți (vezi ‘În punctul lui rebbe G.’) pe blogul său și pe rețelele sociale. Un ‘bad boy’ exilat în Bruxelles și trăind mai ales în lumea imigranților care reprezintă o secțiune importantă din populația capitalei birocratice a Europei, autor de planuri și proiecte care îmbină nebunia cu sublimul, senzaționalul cu realitățile unei lumi care depășește capacitățile de invenție ale imaginației, un glob-trotter familiar cu zonele cele mai periculoase și cu oamenii cei mai aventuroși ai planetei. Cartea însăși și povestea inclusă în ea transcrie de fapt punerea în aplicare a unuia dintre aceste planuri: realizarea unui film documentar care urmărește traseul parcurs puțin după mijlocul secolului 19 de romancierul Alexandre Dumas într-o călătorie care l-a purtat din inima imperiului țarist spre periferia sa de sud-vest, în lumea și printre popoarele Caucazului.

‘Planul: să filmez tot ce văzuse și notase atunci Alexandre Dumas, întreg traseul urmat de el, dar așa cum a rămas azi, iar comentariul filmului avea să fie împletit din fragmente extrase din textul lui Dumas. Aceleași locuri văzute de el, aceleași situații, abia un pic modificate, dovedind aceeași nepăsare pentru umanitate, pentru viață, pentru cei umili. Violența dementă a Rusiei în Caucaz rămasă și azi intactă, același despotism, același dispreț fără limită acum ca și atunci, ca întotdeauna, pentru caucazieni, pe care rușii ii numesc “negri” sau “funduri negre” …’ (pag. 9)

 

sursa imaginii https://www.amazon.com/Pantere-parfumate-Romanian-Dan-Alexe/dp/9734671146

sursa imaginii https://www.amazon.com/Pantere-parfumate-Romanian-Dan-Alexe/dp/9734671146

 

Avem de-a face aici cu un fel de post-orientalism orientat ceva mai la nord, spre fostul imperiu rus și periferiile sale caucaziene. Nu cred că este prea exagerată comparația, căci fascinația lui Dumas pentru Rusia și Asia Centrală este contemporană și sincronă cu cea a lui Delacroix și a colegilor săi de generație pentru culorile și moravurile nordului Africii sau ale ținuturilor aflate încă sub dominație otomană.

‘Deodată ceața s-a desfăcut ca faldurile unui sex gigantic și a apărut în sfârșit muntele. I-am dat un cot Evei ca se se ridice, să fie izbită pentru prima dată de aspectul de spaimă și admirație religioasă pe care îl inspiră zidul fracturat al Caucazului. Himalaya e doar un munte, Caucazul este însă un tron. Tron al zeilor și loc de caznă al eroilor, Caucazul este teatrul unde primul poet al antichității își plasează prima tragedie – drama lui Prometeu.’ (pag. 163)

Dan Alexe este un bun cunoscător al zonei geografice despre care scrie, și cititorii săi pot căpăta pe o cale mai insolită și mai puțîn documentaristică dar la fel de riguroasă ca în cărțile bune de călătorii (cum este cea a Sabinei Fati – ‘Ocolul Mării Negre în 90 de zile’) noțiuni de baza despre țările și popoarele uneia dintre zonele care uneori este menționată în știri dar despre care majoritatea europenilor știm foarte puțin.  Geopoliticului i se adaugă două aspecte cu care împreună constituie vârfurile unui triunghi în spațiul căruia are loc acțiunea cărții lui Dan Alexe: violența și erotismul. Toate împinse spre extrem.

‘Acolo se tupilau familiile vizate de o răzbunare, șeptel uman încuiat cu multe lacăte și pitit după bolovani, spionându-se de la un turn la altul, trăgând câte o săgeata spre cei care ieșeau din turnul din față, iar mai târziu împușcând cu flinta artizanală, cea cu o țeavă care îi putea plesni în față de la focurile repetate. Cultură a brigandajului, a tâlhăriei, în care adolescentul devine bărbat abia atunci când se întoarce cu o turmă prăduită în satul vecin sau dacă vine în sat cu un tabun de cai și o căpățână de dușman. Dușman îți poate însă fi oricine, dar la fel de bine îți poate fi oaspete oricine îți bate la ușa. Dușman îți este în realitate Caucazul, muntele opresant care nu înseamnă câtuși de puțin libertate, în ciuda legendelor.’  (pag. 196)

 

sursa imaginii https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Dan_Alexe.jpg

sursa imaginii https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Dan_Alexe.jpg

 

Structura cărții este cea a unui roman picaresc, cu capitole titrate în stilul romanelor clasice europene. Textul este bogat în pasaje care nu cruță cititorul nici în descrierile violente și nici în erotismul dus spre limita pornografiei. Totul însă pare surprinzător de firesc, căci aceasta este lumea în care trăiesc eroii cărții – o lume violentă și pasională, în care prieteniile se înfiripă în circumstanțe extreme dar poate tocmai din acest motiv sunt destinate să dureze cât trăiesc personajele, o lume în care poveștile de dragoste încep prin dialoguri și schimburi de clip-uri erotice pe Internet și se sfârșesc atunci când urmele conversațiilor virtuale fierbinți sunt șterse din memoria calculatorului. Dan Alexe schițează câteva portrete care rămân în memorie, cum sunt cele ale lui Salman și Ali, prietenii, complicii și protectorii eroului, sau al Evei, ‘mama târfelor, curva cea mare, iubita mea cea pură, prostituata Apocalipsei …‘. Înfiriparea relației dintre povestitor și Eva este descrisă prin intermediul transcrierii chat-urilor internetice ale eroilor. Relația începe virtual, continuă în planul fantasmelor orientaliste (‘Eva, Eva, după Kalmîkia o să călătorim pe râpa Terekului, fluviul acela care traversează Cecenia și Daghestanul, iar pe malurile Marii Caspice ai să striveșți cochilii ante-deluviene cu călcâiele tale roze, lăsându-ți urmele tălpilor în praf de vise‘), și se spulberă în violența sordidă a realității.

S-au schimbat Rusia și ținuturile de la marginea imperiului în cei 160 de ani care au trecut de când Alexandre Dumas le-a cutreierat și a scris despre ele? Filmul documentar care să descrie moravurile și situațiile contemporane folosind ca fundal textul cărților de călătorie ale scriitorului francez nu va fi probabil realizat niciodată. Rareori viața se desfășoară comform planurilor, mai ales când acestea se bazează în mare măsură pe fantasme. Călătoria eroului ‘Panterelor parfumate’ se sfârșește într-un eșec profesional și sentimental, cu o fugă de salvare a propriei pieli asemănătoare celor ale unui alt erou literar care a vagabondat în spațiul imperiului, cel creat de Ilf și Petrov. Eroul lui Dan Alexe pleacă în călătorie din România cea banală și dezamăgitoare, pentru ca ultima pagină a cărții să-l găsească în vaporul care se depărtează de țărmurile magice ale Caucazului și îl readuce – în viață totuși – spre aceeași Românie unde pentru mulți încep și se sfârșesc călătoriile. Ca și în cazul maeștrilor sovietici, și la Dan Alexe eșecul eroului înseamnă succesul literar al scriitorilor și în urmă rămâne o carte memorabilă. Dacă va exista cândva o ecranizare a cărții, cei doi candidați potriviți pentru a regiza filmul mi se par a fi Dan Alexe însuși și Quentin Tarantino.

 

 

 

 

1968 a fost un an de răscruce, unul dintre acei ani fractali în care istoria pare să se accelereze și lumea este alta la sfârșitul anului decât cea de la început, cu schimbări de direcțîi și de sisteme ce păreau eterne, cu crize și revolte, cu prăbușiri de edificii și ziduri reale sau virtuale și cu noi începuturi spre necunoscut, unele spre bine, altele spre rău. Am trăit în afară de 1968 încă doi asemenea ani în viața mea: 1989 și 2001. În 1968 aveam 15 ani. Unul dintre evenimentele rămase în memoria mea, dar pe care poate și le reamintește mai puțină lume a fost Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 22-25 aprilie 1968. Plenara a discutat și a aprobat rezultatele unei comisii de partid care investigase evenimente petrecute în ultimul sfert de secol din istoria PCR, reabilitand un număr militanți și lideri ai partidului. Îmi amintesc că ascultam la radio împreună cu familia ceea ce putea fi unul dintre interminabilele discursuri ale lui Ceaușescu, dar de data aceasta conținutul era în parte diferit. Auzeam poate pentru prima dată unele nume, și totul era foarte nou pentru adolescentul care eram atunci, dar și pentru mulți dintre cetățenii maturi ai României. Retrospectiv știm că această plenară, inclusiv recomandările comisiei, a fost în mare măsură un eveniment regizat, una dintre etapele prin care Nicolae Ceaușescu se răfuia cu precedesorul sau Gheorghe Gheorghiu-Dej și ii înlătura din conducerea partidului și a țării pe rivalii săi cei mai periculoși în frunte cu Alexandru Drăghici. Lista cu numele celor ‘reabilitați’ a fost citită atunci la radio cu explicații detaliate. Se aflau între ei Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Un nume lipsea de pe lista reabilitaților – Ana Pauker. Ceaușescu nu a mers până la capăt și – din motivele sale personale și politice – nu a reabilitat-o atunci pe cea care fusese rivala lui Gheorgiu-Dej la conducerea partidului. Este posibil că în terminologia comunistă Ana Pauker nici să nu fi meritat o reabilitare. Oricum ar fi, această omisiune a lăsat istoriei sarcina de a reconsidera viață și activitatea celei care a fost ‘Împărăteasa Roșie’ sau dacă vreți ‘Doamna de Fier’ a României în anii preluării puterii de către comuniști.

Reabilitarea trebuie începută prin cunoașterea faptelor și a biografiei reale a eroinei noastre. Ana Pauker a fost din totdeauna parcă un personaj controversat, despre care s-a scris și s-a vorbit mult, dar este foarte greu de separat propaganda de calomnie, biografia reală de invenții și legende. În epocă a fost suficient de cunoscută pentru ca revista TIME să-i dedice în anul 1948 un reportaj special și o copertă. Paradoxal poate pentru o ideologie care promova egalitatea femeilor, ea a fost (și este până azi) în panteonul mondial al conducătorilor comuniști singura femeie care a ajuns în posturi reale de conducere prin propriile merite fără a fi propulsată de soți (cum a fost cazul soției lui Mao, Jian Qing, sau a Elenei Ceaușescu). A fost ministru de externe înaintea Goldei Meir, prima femeie care a ajuns la acest rang în lumea modernă. Pe cât de adulată a fost pentru o scurtă perioada de mulțimile susținătoare ale comunismului, pe atât de demonizată a fost și a rămas în anii și deceniile care au urmat căderii sale politice, devenind un fel de simbol al stalinismului și al influenței sovietice în România comunistă, precum și tința campaniilor antisemite pe față sau insinuate, care încearcă să facă din evrei țapii ispășitori (și) ai preluării și exercitării puterii de către comuniști în România.

 

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

 

Cartea lui Robert Levy ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este probabil cea mai solidă lucrare dedicată Anei Pauker apărută până acum. Prima ediție a apărut în 2001, acum doi ani, in 2016,  a fost re-editată și publicată în seria ‘Historia’ a editurii Polirom, în traducerea Cristinei Pupeza și Ioanei Gagea. Traducerea este în general cursivă, dar am totuși câteva observații începând cu traducerea titlului. Nu îmi este clar ce a determinat schimbarea titlului original care este ‘Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist’. Pe lângă faptul că ‘Rise and Fall’ este o construcție care are tradiție în titlurile cărților de istorie (vezi cărțile lui Edward Gibbon sau William L. Shirer) traducerea ar fi ‘Ascensiunea și căderea’ și nu ‘Gloria și decăderea’. Stridente mi s-au părut și folosirea unor importuri de cuvinte care au echivalente cu circulație în limba română cum ar fi ‘pattern’ în loc de ‘tipar’ și ‘aparatchik’ în loc de ‘activist’. Chiar dacă sunt vorbitor de ebraică, mi se pare artificială și folosirea intensivă a cuvântului ‘alia’ într-un text istoric românesc pentru a desemna emigrarea evreiască, cred că explicarea echivalenței ar fi fost mai curată. Încă o notă despre ediția 2016: lipsesc cu desăvârșire orice date biografice sau bibliografice despre autor. Nici pe Internet nu am găsit prea mult, numele autorului fiind prea comun, așa încât nu aș putea spune care este locul acestei cărți în ansamblul activității lui Robert Levy, ce altceva a mai studiat și studiază, ce a mai scris din 2001 încoace.

Autorul a beneficiat de deschiderea arhivelor istorice ale Partidului Comunist Român și altor instituții ale perioadei comuniste, de interviurile și memoriile publicate în presă de conducătorii și personalitățile importante care au supraviețuit epocii și au putut și au dorit să vorbească după 1989, ca și de interviuri personale cu unii dintre aceștia, precum și cu membri familiei și colaboratorii Anei Pauker. Este cred important de menționat că metodologia sa (detaliată în ‘Introducere’) corelează informația provenită din surse diferite și aplică coeficienții necesari de scepticism în ceea ce privește anumite surse, cum ar fi declarațiile făcute sub constrângeri fizice sau psihologice de mulții arestați ai acelor ani. Rezultatul este o scriere pasionantă, cu o multitudine de informații și detalii între care destule au fost inedite pentru mine. Pe de altă parte, cartea fiind scrisă în 2001, lipsesc surse importante publicate în acest interval, și nu este clar în ce măsură ediția 2016 este actualizată prin adăugarea sau luarea în considerație a acestora. Un exemplu este lipsa din text și bibliografia capitolului dedicat emigrării evreiești a excelentei cărți a lui Radu Ioanid, ‘Ransom of the Jews’, publicată și în românește sub titlul ‘Răscumpărarea evreilor’. Oricum ar fi, trebuie menționat remarcabilul aparat critic care însoțește cele ceva mai mult de 200 de pagini de text ale cărții, și care include note biografice și bibliografice detaliate, bibliografie și index.

 

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

 

Cele unsprezece capitole ale cărții urmăresc etapele vieții și carierei Anei Pauker, cu trimiteri la contextul istoric în măsura în care acestea elucidează aspecte ale personalității și acțiunilor sale. În ‘Primii ani’ aflăm despre familia și educația primită de fata evreică născută la sfârșitul anului 1893 într-un sat din județul Vaslui în care o majoritate a populației era formată din evrei. Pentru cei care sunt familiari cu stereotipul activistei rigide va fi poate o surpriză faptul că Ana Pauker nu numai că provenea dintr-o familie care adera strict la tradiția evreiască ortodoxă, dar a și urmat școli evreiești în care a aprofundat iudaismul la un nivel care era specific în acea vreme doar băieților evrei studioși. Bunicul ei era rabin, și influența sa s-a făcut simțită în educația fetei atât pe plan spiritual cât și efectiv prin insistența cu care a susținut și reușit ca Ana să urmeze școli și cursuri rezervate în principiu doar băieților. Viitoarea activistă comunistă a și predat iudaismul pentru un an sau doi în școli, iar mai târziu, deși s-a declarat ateistă, a demonstrat în câteva ocazii că nu a uitat cele învățate (episodul înmormântării sorei sale la cimitirul evreiesc) și că a continuat să-i respecte pe învățații evrei, de exemplu pe celebrul rabin din Buhuși (episodul fructelor trimise de sărbătoarea Tu B’Shvat). Virajul spre socialism și apoi comunism este explicat de Levy prin condițiile sociale și (tangențial) prin influența bărbaților întâlniți de Ana Pauker în tinerețe. Capitolul descrie de altfel în câteva pagini bine articulate și documentate contextul istoric al antisemitismului românesc în perioada dintre Războiul de Independență și Primul Război Mondial, perioadă în care majoritatea evreilor erau lipsiți de drepturi cetățenești și economice, supuși discriminărilor, și investiți cu rolul de țapi ispășitori ai eșecurilor economice și inegalităților sociale ale unei țări la a cărei progres contribuiseră din plin. Cu toate că provenea dintr-o familie săracă, Ana Pauker a continuat cât a putut studiile, plecând chiar în Elveția pentru a-și continuă educația la nivel universitar. Dorea să devină medic, dar a fost în cele din urmă obligată să renunțe, în parte deoarece murise (prin sinucidere) unul dintre frații săi care o susținuse material, și deoarece se măritase și devenise alături de soțul ei, Marcel Pauker, revoluționară de profesie. Aderarea sa la mișcarea revoluționară nu a fost însă fără legătură cu originea evreiască, tinerii evrei revoltați de inegalitățile sociale și de persecuțiile rasiale și care erau molipsiți de morbul activismului având la dispoziție două alternative: aderarea la mișcarea socialistă care cădea în acei ani sub influența Moscovei și a Cominternului, sau sionismul. Ana Pauker a ales prima cale:

‘Totuși, ca majoritatea evreilor care au intrat în rândurile PCR între cele două războaie mondiale, Ana Pauker a devenit comunistă nu numai în calitate de membru al unei clase oprimate, dar și – de fapt, mai ales – în calitate de membru al unei minorități naționale persecutate.’ (pag. 206-207)

Pentru mine au fost inedite multe dintre amănuntele furnizate în carte despre înființarea și evoluția Partidului Comunist din România în perioada primelor două decenii de activitate. Levy explică în detalii și cu claritate felul în care partidul a acționat ca agentură a Uniunii Sovietice și a Cominternului, cât de redusă numeric și de eterogenă era componența să, și cum disensiunile permanente și luptele interne ca și schimbările de direcție ale manipulatorilor de la Moscova au influențat activitatea sa. Membru fondator al partidului, Ana Pauker împreună cu soțul ei Marcel Pauker au devenit agenți ai Cominternului, un fel de revoluționari internationaliști de profesie, activând o parte din timp în România, o parte din timp la Moscova, sau în alte țări europene. Marcel Pauker era o figură marcantă, adept al unei linii mai puțin rigide, dar și unul dintre acei comuniști care nu a reușit să conștientizeze până la capăt eșecul revoluției sub formă visată de idealiști, și care în final a căzut victima terorii staliniste, precum majoritatea vechii gărzi sovietice și o mare parte din conducerile partidelor comuniste europene. Ana Pauker s-a întors în Uniunea Sovietică pentru o vreme, apoi a fost trimisă în România unde la începutul anilor ’30, a fost arestată și implicată în celebrele procese ale comuniștilor de la Craiova. Ea a fost în acel proces figura marcantă în boxa acuzaților, ea, și nu Ceaușescu cum s-a pretins mai târziu). Ca urmare a procesului a fost condamnată și închisă, pentru a fi eliberată intr-un schimb de prizonieri (sau spioni) și a se întoarce în URSS în 1941 cu o lună înainte ca Hitler (aliat cu România condusă de Ion Antonescu) să atace Uniunea Sovietică.

‘Comintern-ul la care se întorsese Ana Pauker nu mai era decât o cochilie goală, acoperind o groapă comună. Nu a mai fost decât o chestiune de timp până când Stalin, care ucisese mai mulți comuniști decât toate forțele polițienești europene (inclusiv Gestapoul) a declarat oficial dizolvarea lui, la care Ana Pauker a fost parte semnatară în 1943.’ (pag. 57-58)

Istoricul nu se ocupă în detalii de viață personală a Anei Pauker. Nu îi place probabil să se aventureze pe teritorii în care documentele lipsesc și analiza istorică trebuie să lase locul speculațiilor sau presupunerilor fără o baza factuală clară. Și totuși spre finalul cărții ni se oferă o informație care poate explica multe:

‘ … oricât de surprinzător ar părea, Ana Pauker nu a știut niciodată cu certitudine ce s-a întâmplat cu Marcel și a continuat, împotriva oricărei rațiuni, să spere că el își va face într-o bună zi apariția.’  (pag. 198)

Mecanism de auto-amăgire și auto-apărare? Naivitate până în pânzele albe, deși era conștientă de soarta pe care o avuseseră mii de alți militanți comuniști aflați în situație similară celei a lui Marcel Pauker? Sau poate o măiestrită metodă de control folosită de manipulatorii săi din eșaloanele cele mai înalte ale conducerii sovietice și în special de Stalin? Oricare ar fi explicația, avem aici probabil de-a face cu unul dintre elementele care au determinat comportarea atât de departe de normele obișnuite a politicienei comuniste, și aderența sa continuă, până în ultimele clipe ale vieții, la linia ideologică a mișcării comuniste și a exponenților acesteia.

‘Așadar, imediat ce a avut puterea în mână, Ana Pauker a găsit rațiunile pentru a închide ochii în față oricărui lucru care să îi tulbure conștiința, și pentru a continua să se supună colectivului. De vreme ce visul unui comunism cu față umană se destramase, ea a decis să revină la ceea ce Koestler descria drept “filosofie individuală, esoterică … a fiecărui comunist educat … al cărui scop nu era acela de a interpreta faptele, ci de a le dimunua importanța.”‘ (pag. 202)

 

http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

sursa http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

 

Întoarcerea Anei Pauker în România a avut loc în 1944, odată cu înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc, întâi la Botoșani, apoi la București imediat după ‘întoarcerea armelor’ de la 23 august 1944. Conducătoarea comunistă devine unul dintre politicienii comuniști cei mai vizibili, cu funcții la cel mai înalt nivel și în partid și în guvernele de după 6 martie 1945. Niciodată însă nu va încerca să ajungă în vârful piramidei, conștientă fiind că statutul său de femeie și de evreică constituie un dublu handicap care în cele din urmă se poate întoarce împotriva partidului căruia ii era pe deplin devotată. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea sa în perioada de maximă putere (cea de ‘glorie’) descriu în detaliu luptele interne de la vârful conducerii partidului, și metodele de mafie politizată folosite de Gheorghiu-Dej pentru a-și elimina dușmanii politici și a cuceri puterea absolută în partid și în țară. Se poate spune că acest proces început în 1945-46 cu marginalizarea urmată de excluderea din partid, condamnatea și în final executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, se încheie în 1952-53 cu epurarea și excluderea din partid a Anei Pauker. Arestată pentru o scurtă perioada, Ana Pauker își datorează supraviețuirea doar morții lui Stalin în martie 1953.

‘Ana Pauker a scăpat ca prin urechile acului de soarta lui Slanski, așa cum și-a putut da singură seama, curând după ieșirea din închisoare. La o locuință de partid, situată la periferia Bucureștiului, unde a fost ținută în primele trei săptămâni ale lunii aprilie, Alexandru Moghioroș a informat-o despre moartea lui Stalin. Când ea a izbucnit în lacrimi, Moghioroș a replicat sarcastic: ‘ … Nu plânge. Dacă Stalin mai trăia, tu erai moartă’” [pag. 193]

Puține sunt personalitățile din istoria României care au avut parte de calomnii de intensitatea și virulența celor care au însoțit-o pe Ana Pauker în timpul vieții dar și în eternitate. Naționaliștii români au atacat-o ca evreică și au făcut din ea simbolul mantrei ‘evreii au adus comunismul în România’. Evreii s-au delimitat de ea și au expulzat-o la figurat și poate chiar și la propriu din rândurile comunității pentru ateismul său declarat, pentru daunele pe care le-a adus imaginii evreilor și pentru aderența fanatică la idealurile și activismul comunist. Când a fost epurată, demascată, arestată și anchetată a fost acuzată și de ‘deviationism de stânga’ ( în forțarea colectivizăriiși pentru presupuse excese staliniste) și ‘deviationism de dreapta’ (pentru favorizarea emigrărilor și refuzul de a participa la campania anti-sionistă, pentru îngăduință față de chiaburi, pentru susținerea fracțiunii Pătrășcanu în conflictul cu gruparea lui Gheorghiu-Dej). Concluzia lui Robert Levy este:

‘ … acuzația de “deviere de dreapta” adusă Anei Pauker și aliaților săi, deși o evidentă hiperbolă politică, era totuși adevărată și nicidecum o acuzație arbitrară, considerată de istorici vreme îndelungată ca mascând ceea ce de fapt era o simplă lupta pentru putere între Ana Pauker și Gheorghiu-Dej. În schimb acuzația paralelă de “deviere de stânga”, care a constituit cheia de boltă a considerațiilor despre Ana Pauker vreme de aproape patru decenii, era într-adevăr falsă.’ (pag. 205)

De ce este această punere istorică la punct extrem de importantă? Imediat după publicarea raportului secret al lui Hrușciov care a marcat începutul de-stalinizarii în URSS și apoi în toată lumea comunistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat că Partidul Muncitoresc Român (numele de atunci al PCR) deja executase acest proces prin eliminarea “deviantei de stânga” Ana Pauker și a grupului ei ‘fracționist’. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea Anei Pauker în perioada în care s-a aflat în funcții de răspundere în partid și guvern demonstrează exact contrariul. Pozițiile Anei Pauker în problemele colectivizării, eliminării chiaburilor, emigrării și relațiilor cu mișcarea sionistă, și în conflictele interne din partid au fost în mod aproape continuu și consecvent ne-dogmatice, în timp ce linia fracțiunii Gheorghiu-Dej a fost cea care a impus metode staliniste. Departe de a fi fost o liberală sau umanistă, Ana Pauker a fost mai degrabă o comunistă convinsă care a crezut și acționat pentru preluarea și consolidarea puterii prin metode mai puțin violente și câștigarea treptată a încrederii maselor și a sprijinului popular pentru comunism.  Istoriografia oficială comunistă de după 1956 a preluat însă lozinca unei ‘Ana Pauker staliniste’ acuzând-o exact de excesele de care erau în mare parte vinovați inamicii ei politici din cadrul partidului. Această linie a fost continuată și de Nicolae Ceaușescu, și i-a permis și lui ca și lui Gheorghiu-Dej (pe care de altfel Ceaușescu îl susținuse în mod devotat) să adopte politici interne dintre cele mai rigide, susțînând în același timp că România și PCR au făcut de mult ‘de-stalinizare’.

 

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

 

Lipsesc din carte aproape cu desăvârșire informații despre activitatea Anei Pauker ca ministru de externe. Ciudat și păcat din punctul meu de vedere, căci este vorba despre perioada de reorientare a politicii externe a României în care Pauker a fost vocea și imaginea României spre exterior, dar și despre un ansamblu de decizii și acte în care sunt puse bazele unei politici externe cu elemente de independență față de Moscova, politică continuată de succesorii săi până la căderea comunismului, politică contrastantă cu stalinismul din interior care în cele mai multe perioade a fost dintre cele mai extreme din blocul comunist.

Extrem de interesante sunt capitolele cărții care sunt dedicate relațiilor Anei Pauker cu comunitatea evreiască, atitudinea sa față de Israel și față de emigrarea evreilor în primii ani de după înființarea statului. În mare parte această atitudine pornește de la originile familiale, de la studiile în iudaism, și de la faptul că o parte din membri familiei sale erau sioniști. Fratele ei Zalman (Solomon) Rabinsohn emigrase în Palestina în anii războiului, și tatăl lor a făcut același lucru în 1948, Ana Pauker înlesnindu-i plecarea în secret din România. În anii care au urmat i-a trimis tatălui sau aflat în Israel ajutoare bănești. Episodul reîntoarcerii fratelui în România și a ținerii acestuia ca ostatic vreme de mai mulți ani, deși era deja cetățean israelian, este pasionant, dar am impresia că nu se știe încă tot despre acest episod al emigrărilor spre Israel (‘alia’) a evreilor din România. Informațiile aduse de Robert Levy sunt însă impresionante. Aflăm astfel că în 1952, aproximativ 220 de mii de evrei depuseseră cereri de emigrare. Această cifră reprezenta aproape două treimi din populația evreiască de după război a României. Dacă în toate celelalte aspecte ale politicii sale Ana Pauker a acționat ca o comunistă și internaționalistă convinsă, în ceea ce privește ‘chestiunea evreiască’ atitudinea ei a fost diferită:

‘Șef-rabinul de mai târziu Moses Rosen a furnizat o … explicație posibilă pentru atitudinile Anei Pauker în privința emigrării evreiești. Ana Pauker, afirmă Moses Rosen, deși “sincer dedicată cauzei comuniste”, era de fapt “o marrana” [un "evreu ascuns", convertit la creștinism în Spania, dar continuând să practice pe ascuns iudaismul], care “după Auschwitz …, a adoptat o altă poziție” față de identitatea sa iudaică și față de chestiunea evreiască în ansamblu. Se pare că tatăl și fratele Anei Pauker împărtășeau această opinie, întrucât au mărturisit unui prieten că ea “în fundul sufletului a continuat să mențină legătura cu evreii și cu iudaismul”. [pag. 161]

Există însă cel puțin un aspect al activității sale care întră în contradicție cu aceste sentimente, și care nu își găsește o explicație verosimilă nici în cartea lui Robert Levy. Mă refer la toleranța manifestată în 1944-1945 față de activiștii legionari cărora li s-a permis intrarea în masă în partidul comunist. Este singura ‘deviere de dreapta’ care ridică serioase semne de întrebare. Autorul presupune că Ana Pauker dorea lărgirea rândurilor partidului într-un moment în care acesta avea mai puțîn de 1000 de membri și evitarea transformării legionarilor intr-o forță anticomunistă semnificativă, preferând să-i momească cu avantajele intrării în partid în paralel cu iertarea ‘greșelilor trecutului’. Aceste ‘greșeli’ însă includeau crime odioase, inclusiv asasinate politice și pogromuri anti-evreiești, despre care Ana Pauker nu se poate să nu fi știut. Se pare că în această privința conștiința ei comunistă a avut prioritate față de cea evreiască.

Figura Anei Pauker a fascinat și va continua să fascineze, a generat adulare și ură, laude și calomnii. Detractorii au avut vocile cele mai puternice și cele mai numeroase în ultima jumătate de secol, și la aceasta a contribuit în mare măsură manipularea politică și naționalistă. A venit vremea unei reconsiderări istorice, bazate pe fapte și pe analize atente și mai puțin încărcate de emoții de un fel sau altul, și a persoanei cu originea, faptele, idealurile și erorile sale, și a contextului complex în care a trăit. Nu cred că s-a cercetat tot și s-a scris tot despre Ana Pauker, dimpotrivă, procesul de reabilitare prin studiu istoric a personalității și persoanei va continua probabil. Cartea lui Robert Levy, ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este un bun punct de plecare în acest proces.

 

 

‘Țara mea natală, Turcia, este o țară-fluviu, nici solidă, nici stabilă. Cât am scris acest roman, fluviul acela s-a schimbat de nenumărate ori, curgând cu o viteză amețitoare.

Țările natale sunt iubite, fără îndoială, însă uneori pot fi și exasperante și înnebunitoare. Totuși am ajuns să aflu că pentru prozatori și poeți, care pun sub semnul întrebării, iar și iar, granițele naționale și barierele culturale, există cu adevărat doar o țară natală perpetuă și portabilă. Țara Poveștilor.’ (pag. 415)

Cu acest text ne putem identifica mulți dintre noi, cei care trăim departe de țările în care ne-am născut. Distanța geografică și timpul scurs de la părăsirea tărâmului natal deformează, ca o oglindă ciudată și amăgitoare. Unele detalii se pierd în ceața uitării, altele se amplifică și capătă proporții uneori mitologice. Mulți dintre noi sunt deconectați aproape complet de un spațiu pe care încearcă să-l uite, alții rămân pe deplin legați și angajați. Din această ultimă categorie face parte scriitoarea Elif Shafak, care a devenit unul dintre autorii contemporani pe care îi apreciez cel mai mult, a cărei cărți sunt toate legate de istoria sau de prezentul Turciei, deși ea însăși trăiește de câteva decenii în Anglia și scrie în ultima vreme și în engleză și în turcă. ‘Cele trei fiice ale Evei’ este romanul ei cel mai recent, tradus și publicat prompt în 2017 de editura Polirom în colecția Biblioteca Polirom. Traducerea – căreia nu i-am găsit vreun cusur – ii aparține Adei Tănasă.

Calitatea esențială a cărții îmi pare că este demonstrată de multitudinea de subiecte abordate și întrețesute într-un mod subtil care nu dă în niciun moment impresia de prețiozitate sau didacticism: situația politică din Turcia de astăzi cu părăsirea treptată a principiilor stabilite cu un secol în urmă de părintele fondator al națiunii moderne Kemal Ataturk, și alunecarea spre fundamentalism și autocrație, rolul femeii în societatea orientală și occidentală, tensiunile dintre laicitate și religie în diversele planuri și contexte ale vieții personale și sociale, relațiile între Orient și Occident, și polarizarea anti-islamică la începutul celui de-al treilea mileniu. Fiecare dintre aceste subiecte este abordat cu precauție dar și în profunzime. Totul este construit prin acțiunile și relațiile dintre eroii cărții, eroi pe care îi cunoaștem și de care ne pasă de la lectura primelor pagini, eroi care trăiesc și iubesc, se întâlnesc și se despart, eroi și mai ales eroine care au fiecare povestea lor și cu toții o poveste comună. Este o carte care în același timp abordează o problematică gravă și este și plasată în Țară Poveștilor.

 

sursa https://www.libris.ro/cele-trei-fiice-ale-evei-elif-shafak-POL978-973-46-6691-1--p1250970.html

sursa https://www.libris.ro/cele-trei-fiice-ale-evei-elif-shafak-POL978-973-46-6691-1–p1250970.html

 

Acțiunea se petrece în două planuri temporale, care sunt descrise alternativ de eroina principală a cărții. O cheamă Peri și o cunoaștem în Istanbulul aproape contemporan (anul 2015) ca pe o femeie modernă din clasa socială de mijloc, relativ înstărită, măritată, având doi copii la vârsta adolescenței. Un incident violent dar nu și atipic în orașul de la Bosfor readuce la suprafață o fotografie veche de vreo 15 ani, din perioada studenției ei la Oxford, care declanșează un proces proustian de întoarcere în timp și autoanaliză. Noi, cititorii, descoperim treptat cine este femeia care stă în centrul povestirii, care ii este originea familială, care i-au fost visele și cum s-a confruntat cu crizele adolescenței și primei tinereți. În paralel suntem expuși problemelor Turciei moderne – islamizarea, alunecarea spre totalitarism, violența, terorismul. Spațiul public și cel privat, trecutul și prezentul sunt interconectate și ni se dezvăluie treptat, ca un sistem complex.

În ‘Cele trei fiice ale Evei’ familia reprezintă un microcosmos al societății turcești, în care conflictele și tensiunile sunt transferate în relațiile dintre cei doi părinți ai lui Peri: Mensur, tatăl secular, și Selma, mama religioasă:

‘Mensur, umilit de înfățișarea soției, își dorea să nu mai fie văzuți împreună. Se ducea singur la cumpărături – la fel și ea. Hainele ei intruchipau tot ce dispretuise, detestase și infruntase la Orientul Mijlociu. Ignoranța evlaviosilor. Convingerea că ei mergeau pe drumul cel mai bun – doar pentru că se născuseră în cultura asta și înghițeau fără să pună întrebări orice erau învățați. Cum puteau fi atât de siguri că adevărurile lor erau superioare când știau atât de puține, dacă știau ceva, despre alte culturi, alte filosofii, alte moduri de-a gândi?

Pentru Selma, felul de-a fi al lui Mensur întruchipa tot ce o scotea din sărite: privirea condescendentă, tonul categoric, înclinarea plină de îndreptățire a bărbiei. Aroganță moderniștilor laici. Ușurința încrezută și afectată cu care se situau în afara și deasupra societății, disprețuind tradiții de secole. Cum se puteau socoti luminați când știau atât de puține, dacă știau ceva, despre propria cultură, despre propria credință?’ (pag. 83-84)

Când ajunge la Oxford, la studii, urmare a eforturilor de convingere ale tatălui și sacrificiilor ambilor părinți, Peri va regăsi conflictul cultural între religie și secularism într-un context diferit. Pentru ea schimbarea radicală de atmosfera și stil de viață este și o ocazie de căutare interioară, de încercare de a-și clarifica tendințele mistice și relațiile cu Divinitatea, de a se elibera nu numai de constrângerile mediului social și familial ci și de traume ascunse intenționat sau nu în biografia copilăriei. Prieteniile pe care le înfiripă în orașul universitar englez aflat la cumpăna de milenii, în anul premargator evenimentelor din 11 septembrie o alătură altor două fete musulmane: iraniana exilată Shirin, spirit rebel și militantă laică, și egipteana Mona, tradiționalistă care alege în mod conștient să urmeze perceptele tradiției musulmane, inclusiv voalul care pentru Shirin și chiar pentru Peri este un simbol al constangerii religioase și poziției inferioare a femeilor în lumea islamică. La fel ca în propria familie, Peri se află în triunghiul de prietene undeva la mijloc, căutând calea și rolul divinității în lume. Cele trei alcătuiesc un triunghi simbolic: Păcătoasa – Shirin, Credincioasa – Mona, și Nehotărâta – Peri.

Tinerele femei se află sub influența carismaticului profesor Azur, cel care conduce un seminar despre căile căutării și cunoașterii lui Dumnezeu. Studenții sunt aleși din cele mai diferite categorii sociale, naționalități, religii sau ne-religii. Puțini sunt cei aleși și primiți, și doar o parte dintre ei fac față intensității studiului și a dezbaterilor. Discursul profesorului sună cam așa:

‘Împletiți diverse discipline, sintetizati, nu va concentrați doar asupra “religiei”. De fapt, țineți-va departe de religie, nu face decât să dezbine și să încurce. Orientați-va spre matematică, fizică, muzică, pictură, poezie, artă, arhitectură … Abordați-l pe Dumnezeu pe căile cele mai improbabile.’ (pag. 278-279)

‘Să aducem poezia către filosofie și filosofia în viața noastră de zi cu zi. Problema e că azi lumea prețuiește mai mult răspunsurile decât întrebările. Deși întrebările ar trebui să conteze mult mai mult! Probabil că vreau să-l integrez pe Diavol în Dumnezeu și pe Dumnezeu în Diavol.’ (pag. 305)

Pentru Peri, contactul cu Azur reprezintă o deschidere intelectuală, dar și una emoțională. O poveste de dragoste oarecum așteptată în logica prozei capătă dimensiuni diferite deoarece relația dintre profesor și studentă nu poate niciodată fi simetrică. Nu este deloc vorba despre încă o poveste gen #metoo ci despre ridicarea suiectului dragostei la nivelul divinității. Toți cei implicați în această relație sunt victime nu atât ale situației, cât ale intensității sentimentelor și arderii intelectuale.

‘Azur deschisese în conștiința ei o dimensiune care, fără să-și dea seama, fusese până atunci inertă. Aștepta, nu, cerea ca studenții lui să-și conștientizeze prejudecățile culturale și personale, și, în cele din urmă, să se elibereze de ele. Era un profesor extraordinar, un savant integru. Reușise s-o zguduie, s-o motiveze, s-o provoace.’ (pag. 388)

 

sursa https://www.wsj.com/articles/a-week-in-the-life-of-elif-shafak-1431099090

sursa https://www.wsj.com/articles/a-week-in-the-life-of-elif-shafak-1431099090

 

La fel ca în alte cărți ale sale, Elif Shafak crează în personajul său principal o eroină complexă care o reprezintă și pe autoare, și femeile generației actuale ale unei țări plasate dintotdeauna la o răscruce geografică, religioasă și culturală, și în plus aflată astăzi la o răspântie a istoriei sale. Este cea mai bună carte de ficțiune pe care am citit-o în care sunt descrise dilemele și presiunile la care sunt supuse femeile în lumea musulmană, chiar și într-o țară relativ modernă ca Turcia. Peri nu este însă doar un personaj simbol, ci și o femeie complexă, în permanentă căutare, care se confruntă cu traumele copilăriei și viziunile aparent mistice ale ‘copilului cețurilor’, care ține un jurnal secret în care dialoghează cu Dumnezeu, îi pune întrebări și îi face reproșuri, un jurnal ale cărui pagini sunt permanent scrise, șterse, și rescrise.  Greșeala sa cea mai mare este ezitarea, greutatea de a alege între căile divergente și tensiunile caracteristice familiei și societăților în care trăiește. Inacțiunea o duce aproape de distrugere și auto-distrugere, spre o relativă ratare, la eșec prin stabilizare. În lumea ei, pentru a găsi adevărul, este necesară puterea de a sparge convențiile. În felul lor, fiecare dintre prietenele ei, Shirin cea extremist laică și Mona cea extremist religioasă au această putere. Nu și Peri.

Cititorul român și cel israelian – și eu aparțin ambelor categorii – va găsi descrise în capitolele care se petrec aproape de zilele noastre o Turcie cu multe probleme și fenomene asemănătoare celor care se petrec pe malul de nord al Dunării sau în estul Mediteranei. Tensiunile etnice și religioase, fragmentarea socială, lupta între tradiție și modernitate, relațiile între cei exilați și cei rămăși în urmă, pericolul alunecării democrațiilor tinere spre autocrație, o clasă mijlocie cu preocupări materialiste și superficiale, care este ocupată mai ales de ea însăși într-un escapism care îi va pune în pericol mai devreme sau mai târziu existența – toate acestea sună teribil de asemănător la Istanbul, București sau Tel Aviv.

‘… lucrurile se schimbaseră drastic în ultimii ani. Nu mai existau alte culori în afară de alb și negru. Erau tot mai puține căsnicii în care – ca în cea a mamei și tatălui ei – unul dintre soți era evlavios și celălalt nu. Acum societatea era împărțită în ghettouri nevăzute. Istanbulul aducea mai puțin cu o metropolă și mai mult cu o amestecătură de comunități separate. Oamenii erau fie “categoric religioși”,  fie “categoric laici”; iar cei care stăteau cu câte un picior în fiecare tabără, negociind cu Dumnezeu și cu timpurile cu aceeași ardoare, dispăruseră sau deveniseră straniu de tăcuți.’ (pag. 110)

‘De ce rădăcinile erau atât de prețuite în comparație cu ramurile sau frunzele, Peri nu înțelesese niciodată. Copacii aveau o grămadă de lăstari și filamente care se întindeau zilnic în toate direcțiile, dedesuptul și deasupra vechilor straturi de pământ. Dacă nici rădăcinile nu voiau să stea într-un loc, de ce să aștepți imposibilul de la oameni?’ (pag. 131)

‘… nici în ruptul capului nu înțelegea atitudinea aceea reacționară față de citit. În multe părți ale lumii, erai ce spuneai și făceai și, de asemenea, ce citeai; în Turcia, ca în toate țările chinuite de probleme de identitate, erai în primul rând ce respingeai. Părea că, cu cât oamenii vorbeau mai mult despre un scriitor, cu atât era mai puțin probabil să-i fi citit cărțile.’ (pag. 132)

Nu ezit să îmi declar entuziasmul pentru stilul și conținutul scrierii lui Elif Shafak. ‘Zgomotul absenței lui Dumnezeu’ este cel mai frumos titlu de capitol pe care l-am citit de multă vreme încoace. Cărțile sale sunt despre Turcia, și când le citesc învăț enorm și încep să iubesc această țară, cu istoria, oamenii și contradicțiile sale, dar în același timp personajele și problematica sunt profund universale, și nu îmi este deloc greu să mă identific cu eroii. Nu am mai avut această senzație de la citirea celor mai bune cărți despre America ale lui Philip Roth.

Închei cu un citat, oarecum anecdotic, care se referă tangențial la România și filosofii săi. Profesorul Azur avusese un câine pe care îl chema Spinoza. Trec mulți ani:

‘După moartea lui Spinoza, nu voise să-și mai ia alt câine. Dar hotărârea nu îl ținuse mult. Un pui de ciobănesc românesc ce nu avea mai mult de două luni fusese lăsat la ușa lui, cu o fundă aurie prinsă de zgarda … Blană deasă și pufoasă, albă cu pete de un cenușiu-deschis peste tot. Liniștit și inteligent, un animal făcut pentru munți. I s-a părut cel mai potrivit să-i dea numele unui filosof român faimos pentru vizunea lui saturniană asupra lui Dumnezeu și a tuturor celorlalte. În plus, se potrivea cu dispoziția lui Azur. Așa că, de atunci, Cioran în însoțea în plimbările lui.’ (pag. 402)

 

 

 

Urmăresc cu o intensă plăcere intelectuală scrierile lui Ion Vianu, și între ele eseistica sa. Culegerile sale de eseuri, despre o parte din care am scris și aici, reprezintă o secțiune importantă din opera sa. Ele îmbină întotdeauna erudiția minții sale enciclopedice, amintiri personale și poziționări în propria sa biografie, și puncte de vedere fascinante prilejuite de formația și expertiza sa de medic și de psihiatru. Apariția la începutul anului 2018 la editura Polirom, în colecția ‘eseuri & confesiuni’, a cărții ‘Elegie pentru Mihai’ este o contribuție remarcabilă la literatura și istoriografia regalista română din ce în ce mai consistentă și nu numai ca număr de apariții, îmbinată cu mărturii personale despre întâlnirile dintre autor și regele dispărut dintre noi fizic de foarte puțină vreme.

Deși cartea are mai puțin de o sută de pagini ne bucurăm ca cititori de o densitate remarcabilă de idei și de emoții împărtășite. Primele trei secțiuni ale cărții se referă la cele trei perioade principale ale vieții ultimului suveran al României: copilăria și perioada domniei sale împărțită în două de actul de la 23 august 1944, cea mai importantă acțiune a sa cu implicații profunde în istoria României; perioada exilului între abdicarea dictată de la 30 decembrie 1947 și până la evenimentele din decembrie 1989; epoca post-decembristă, cu întoarcerile ratate sau parțiale și redobândirea statutului de suveran, nu pe plan politic ci mai mult în sufletul majorității românilor. Cele câteva pagini ale ultimului capitol încearcă o concluzie și o punere în context istoric dar și psihologic – al psihologiei poporului român.

 

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1--p1255104.html

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1–p1255104.html

 

Ion Vianu îi poartă regelui Mihai un respect pe care îl pot înțelege complet doar cei născuți și trăiți în vremea în care România avea un Rege și acesta era conducător și simbol al unității și caracterului statului. De-a lungul cărții folosește majuscule de fiecare dată când se referă la persoana lui Mihai I, și ii și acordă titluri pe care notorietatea publică și aprecierile personale le-au folosit în a descrie etapele vieții, abordările și evoluția atitudinilor sale în viața publică. Mihai I a fost pe rând pentru Ion Vianu și pentru contemporanii săi Regele Copil, Regele Copiilor,  Regele Partidelor (mai ales în perioada exilului) și Regele Cetățean (spre sfârșitul exilului și în perioada intoarcerilor). Aprecierile și relația scriitorului cu suveranul și omul care a fost Mihai se dezvoltă și ele, de la sentimentele copilului care îl întrevede pe regele abia ieșit din adolescență pe străzile Sinaiei și îl include în lumea fanteziilor sale, la tânărul care absoarbe cu teamă împreună cu întreg anturajul său ‘burghez’ pierderea reperelor naționale și morale la abdicare, la dizidentul matur devenit și el exilat și împărtășind cu suveranul acțiuni și activități legate de soarta României, până la ultimele întâlniri și între-vederi din agitatele vremuri de după 1989. Relația este tot timpul asimetrică, dar asimetria nu este întotdeauna într-o singură direcție, căci sunt incluse și aprecieri de caracter, și analize psihologice. Poate că tocmai acest ultim aspect ar fi fost interesant de aprofundat, de exemplu în a analiza în ce măsură relația dintre Mihai și tatăl sau Carol al II-lea i-a influențat ultimului rege caracterul. Putem înțelege din cele scrise de autor care este judecata sa politică și istorică, dar din respect față de personalitate și pentru a păstra tonul și atmosfera cărții nu sunt aplicate și uneltele psihanalizei. Ce fascinant capitol ar fi fost!

Ion Vianu nu își asumă rolul de istoric obiectiv și relatează evenimentele prin prisma personală. Judecata despre perioada prea scurtă a domniei efective a regelui Mihai este departe de a fi idealizată. Descrierea sentimentelor trăite la 23 august 1944 este consistentă cu multe dintre relatările familiei și prietenilor mei care au trăit evenimentele:

‘Am simțit o bucurie pe care mi-este greu să o descriu. A fost modelul altor mari bucurii pe care le-am simțit în viață, mai târziu, în zilele când m-am însurat, când s-au născut copiii și nepoții noștri. O bucurie făcută dintr-un sentiment de triumf, amestecat cu certitudinea că se naște o lume. … Legătura am făcut-o imediat: lovitura fusese dată de Mihai, omul de la volanul acelui Lincoln, băiatul trist și frumos, regele, prizonierul Mareșalului.’ (pag. 19-20)

Deziluzia nu avea să întârzie. Momentul din 1944 a fost apogeul carierei politice a lui Mihai, și în anii care au urmat puterea și influența să politică reală au fost și mai diminuate, și mai disproporționate în raport cu imaginea și speranțele poporului. Exilul a reprezentat într-un fel și o salvare a onoarei instituției monarhice, deoarece ‘experimentarea unui regim monarhic-comunist’ cum o numește Vianu devenea de la un punct încolo o metodă de a justifica istoric noaptea dictatorială în care se adâncea România. Interesantă este și observația că pe lângă clasele care pierdeau puterea economică și politică sub comunism, cea mai afectată de plecarea regelui a fost țărănimea, pentru care instituția regală devenise o parte din tradiție și din așezarea firească a lumii.

De unde își adunase tânărul readus pe tron pentru mai puțin de un deceniu (dar ce deceniu!)al istoriei României cunoștiintele și fibra morală pentru a domni? Ion Vianu atribuie meritul principal al educației unui rege care în copilărie nu fusese educat să fie rege, reginei-mama Elena, întoarsă în 1940 din exilul în care o trimisese Carol al II-lea. Între alte componente ale caracterului regelui, Ion Vianu consideră ca esențială abordarea religioasă. În textele legale ale țării regii României domnesc ‘prin grația lui Dumnezeu și voința națională’. Pentru Mihai ‘”Voința națională” nu este a doua componentă a legitimității, ci chiar traducerea în termenii umani a celei dintâi.’ (pag. 31) … ‘religiosul pentru el făcea parte din exercițiul puterii’ (pag. 35) … ‘oricât de sceptic ar fi cel care vrea să-l înțeleagă pe Mihai, nu poate să omită această profundă relație cu divinul care l-a făcut, toată viața și prin toate umilirile grozave prin care a trecut, să se simtă Rege.’ (pag. 36). De aici derivă și automatisme de comportament care îl vor însoți permanent pe rege, inclusiv în perioada exilului când devenise din multe puncte de vedere un cetățean ca oricare altul, înfruntând greutățile vieții: ‘Mihai I purta o mască, dar în nici un caz din vanitate, ci din datorie: masca de fier a obligației de a suporta condiția ce-i fusese menită cu greutatea unor zale, condiția regală.’ (pag. 66)

Psihologic analiza este convingătoare. Când însă ea este generalizată pe planurile politic și istoric, apare unul dintre puținele puncte disonante pentru mine în acest text. ‘Fără o componentă mistică, regalitatea nu mai convinge. Monarhismul constituțional nu mai are sens fără “partea creștin㔑. (pag. 63). Chiar punând la o parte exemplele monarhiilor constituționale ne-creștine din Asia, este cred cel puțin la fel de valid argumentul după care continuitatea instituțională își poate extrage seva nu numai din credința religioasă ci și din aderența la principiile democrației și valorilor universal umane, a grijii și datoriei suveranilor față de toți supușii adunați sub simbolul coroanelor și sceptrelor regale.

 

ion_vianu

 

Trăsătura de caracter care i se putea imputa cel mai mult suveranului în viziunea autorului era șovăiala. Deși nu era lipsit de curaj – nici fizic și mai ales nici moral – agoniza mult asupra deciziilor. În 1944 timpul a fost îngăduitor cu el și cu România, momentul ‘întoarcerii armelor’ din luna august fiind bine ales în dinamica desfășurării războiului, și contribuind în mod semnificativ la scurtarea acestuia, deși această contribuție a României a fost prea puțin apreciată de aliați în acel moment și în istorie. Imediat după 1989 însă, ezitările și lipsa unui plan strategic de acțiune în condițiile prăbușirii comunismului în Răsăritul Europei au însemnat, poate, pierderea unei ocazii istorice. Ion Vianu este și aici destul de îngăduitor în judecățile sale, descoperind chiar și un paralelism între elementele tragice ale destinului ultimului rege al românilor și ale celui al prințului danez Hamlet, și el pradă ezitărilor și șovăinței în asumarea destinului, și tot din responsabilitate și nu din lipsă de caracter.

La sfârșitul celui de-al treilea capitol Ion Vianu remarcă faptul că dacă roțile istoriei s-ar fi învârtit puțin altfel și dacă două lovituri de stat nu l-ar fi îndepărtat de la tronul României, Mihai I ‘ar fi domnit nouăzeci de ani, mai mult decât faraonul Ramses al II-lea și decât regina Victoria’ (pag. 89). Soarta sa a fost legată strâns de destinul României și al poporului român. ‘Mihai I nu a căzut în bătălie, nu a fost pus la caznă, dar a întrupat exemplar ceea ce în forme și împrejurări diverse s-a întâmplat națiunii: lipsirea de țară, exilul, oribilul exil, intern sau extern.’ (pag. 94-95). Această carte-eseu ar fi putut avea ca titlu alternativ ‘Elegie pentru România’. Pentru România așa cum ar fi putut fi dar nu a fost să fie.

 

 

Legătură mea personală cu povestea familiei Camondo începe acum câțiva ani. Discutam cu prietena noastră Isabel Berger despre orașul pe care îl consider cel mai frumos din lume – Parisul – și despre o vizită pe care o planificam în lunile următoare. ‘Trebuie să vizitezi neapărat muzeul “Nissim de Camondo” de lângă Parc Monceau’ mi-a spus ea. M-am bucurat să descopăr un nou obiectiv pentru călătoriile mele pariziene și să-l adaug listei de repere culturale din Orașul Luminilor. În vizita următoare am ajuns acolo și șocul emoțional a depășit cu mult bucuria cunoașterii unui nou jalon artistic. Am făcut cunoștință cu o poveste tragică unică, povestea unei familii evreiești care și-a lăsat amprenta în istoria Turciei, Franței și altor țări, și a scris pagini inedite în această epopee care pare fără sfârșit a istoriei evreilor. Tot Isabel mi-a recomandat și cartea despre care scriu acum, o carte care își aproprie cititorii de această poveste fascinantă în așteptarea momentului în care vor ajunge și ei în palatul de la periferia parcului parizian. ‘Le Dernier des Camondos’ este scrisă de scriitorul evreu sefard Pierre Assouline, născut în Maroc în 1953, scriitor specializat în biografiile unor personalități de marcă în istoria artei și culturii franceze sau legate de Franța. Am mai scris și aici despre biografia pe care i-a dedicat-o colectionarului de artă D.-H. Kahnweiler, alte cărți ale sale se ocupă de Georges Simenon, Henri Cartier-Bresson, Gaston Gallimard. Scrie și istorie și ficțiune, și o face cu talent și în mod documentat și inteligent. Ediția pe care am citit-o a apărut în 2015 în colecția ‘folio’ a Editurii Gallimard. Prima ediție a cărții datează din 1997. După câte știu cartea nu a fost încă tradusă în limba română.

Istoria cunoscută a familiei Camondo începe odată cu exilul evreilor din peninsula iberică în urma decretului de expulzare dat la Alhambra în 1492 de regii catolici ai Spaniei odată cu desăvârșirea Reconquistei (eliberarea peninsulei iberice de sub stăpânirea musulmană). Evreii, care trăiau în Spania încă înainte de perioada creștină, erau obligați să se convertească (și să nu practice in secret sau să revină la religia lor sub amenințarea pedepsei cu moartea) ori să ia calea exilului luând cu ei cât puteau căra în spate, dar nu valori, aur sau pietre prețioase. Aproximativ o sută de mii de evrei (cam o treime din numărul total al evreilor din peninsulă) au ales calea exilului stabilindu-se în marea lor majoritate în sudul Europei, nordul Africii și în Imperiul Otoman, care în acea vreme practica o nuanță a Islamului tolerantă față de evrei. Descendenții lor constituie astăzi comunitatea evreilor sefarzi.

 

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

 

Între aceștia se afla și familia Camondo, a căror descendenti, comercianți și bancheri evrei italieni, se stabiliseră în secolul al 19-lea în Imperiul Otoman. Abraham Salomon Camondo devenise la mijlocul secolului 19 ministru de finanțe și consilier economic al sultanilor care încercau să reformeze din interior sistemul și să facă să supraviețuiască Imperiul Otoman. La moartea sa i s-au acordat funerarii naționale rezervate marilor demnitari, fiind singurul evreu din istoria Imperiului Otoman care s-a bucurat de asemenea onoruri:

‘On peut dire que Constantinople revetit ce jour-la un manteau de deuil. Les cloches de toutes les eglises de la capitale sonnaient le glas funebre. La Bourse, tous les etablissements financiers, tous les magasins de Galata, de Stanboul et des faubourgs de la Corne d’Or, tout ete ferme. Decrire la foule qui suivit le corbillard serait chose impossible. Deux bataillons, un de fantassins, un autre des soldats de la marine, des musiques imperiales, le corp diplomatique et consulaire de Constantinople, tout le personel des etablisements financiers, les deputations de tout le clerge chretien, orthodoxe et catholique, les choeurs des eglises, les eleves des ecoles, la plupart des ministres ottomans, les fonctionaires musulmans de toutes les administrations du gouvernement, toutes les Israelites de la capitale, toute la ville enfin assista a ces funerailles. Depuis l’arrivee des Juifs en Turquie, jamais durant ces six siecles de sejour sur la terre ottomane, jamais pareils honneurs ne furent rendu a un Israelite.’  (pag. 130-131)

La vremea morții sale, însă, Abraham Salomon Camondo nu își mai avea domiciliul principal în Turcia. Cu aproximativ două decenii înainte părăsise împreună cu fiul și nepoții săi imperiul, după ce încercările sale de a reforma evreimea sefardă locală se izbiseră de refuzul rabinilor și al autorităților locale. Putem specula ce s-ar fi întâplat în cadrul iudaismului sefard dacă familia Camondo ar fi reușit să impună viziunea lor a unui iudaism liberal, mai deschis dialogului cu culturile lumii, cam în momentul când același lucru se întâmpla cu mai mult succes în cadrul iudaismului ashkenaz. Nu a fost să fie și familia Camondo a ales Franța lui Napoleon al III-lea ca nouă patrie.

‘C’etait a Paris qu’il fallait etre et nulle part ailleurs. Peut-etre pas tout a fait le centre du monde, mais certainement le centre de leurs monde. Paris etait la nouvelle Jerusalem a l’heure ou le sionisme politique, encore dans les limbes, n’etait meme pas une vue de l’esprit.’ (pag. 114)

 

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

 

Familia Camondo a repetat în proporții mărite în Franța succesele financiare precedente. Au investit în finanțe și în industria franceză în expansiune, au folosit relațiile lor internaționale și și-au creat relații locale la cele mai înalte nivele ale Imperiului Francez al lui Napoleon al III-lea și apoi ale Republicii, au acumulat o avere colosală și și-au întărit statutul social vânând titluri nobiliare și achizitionând proprietăți în cele mai ‘chic’ cartiere ale Parisului. Între acestea s-a aflat și terenul cu adresa pe strada Monceau. Vecinii lor erau oameni de finanțe, cultură și nobilimea din cele mai elevate eșantioane ale societății franceze, evrei și ne-evrei. Între ei se aflau membrii ramurii franceze a familiei Rothschild, rivalii familiei Camondo în rândurile evreimii de elită, dar și Marcel Proust și chiar și Theodor Herzl, părintele sionismului care a locuit cu chirie pe această stradă în perioada afacerii Dreyfuss.

La sfârșitul secolului 19 familia Camondo părea solid integrată în societatea franceză. Pentru a cimenta această integrare, Moise de Camondo construiește palatul care a devenit în timp muzeul pe care l-am vizitat și eu. În acest palat el adună o colecție unică de artă și mobilier din secolul 18. De ce secolul 18? Pierre Assouline dezbate în detaliu motivațiile acestei preferințe și conclude că aspirația spre nobilime îi duce pe cei din clanul Camondo să revendice legături și un mod de viață ‘autentic francez’ care precede chiar și revoluția și schimbările aduse de aceasta după 1789. Moise de Camondo își concepe palatul ca pe un loc în care secolul 18 este nu numai păstrat și venerat ci și trăit, în care el și famila sa vor trăi între obiectele epocilor trecute, imersați în artă pre-revoluționară. Cu câteva decenii mai târziu clădirea și conținutul ei vor fi donate statului francez pentru a deveni muzeul pe care îl cunoaștem azi, cu condiția ca nicio schimbare esențială să nu fie făcută în conținutul și amplasamentul colecției.

 

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

 

‘Fin pret, l’hotel Camondo reflete la solitude de son proprietaire. A croire qu’il s’y est refugie. Ni Volpone, ni Shylock, il porte en lui une plaie secrete de toute une autre nature. Ce nostalgique a peur de la marche inexorable de l’Histoire. A sa maniere il refuse le temps. Le monde des Lumieres dans lequel il s’exile est un age d’or mythique. C’est peu a dire qu’il l’idealise. … Depositaire d’un nom, d’une tradition et de quelques valeurs, M. le compte ne sera bientot plus qu’une memoire. Tout va basculer irremediablement.’ 

Istoria într-adevăr a fost necruțătoare cu Moise Camondo și cu descendenții săi. Întâi a intervenit afacerea Dreyfuss, răzbucnire a antisemitismului, urii și invidiei acumulate vreme de decenii după ce evreii căpătaseră drepturi egale și unii dintre ei reușiseră prea bine în Franța republicană. Primul război mondial revendică din partea familiei jertfa supremă – ofițerul francez de aviație Nissim de Camondo cade pe frontul franco-german. Practic niciun bărbat nu mai continuă numele familiei, vărul lui Moise murind fără a lasă urmași. Celălalt copil al sau, fiica Beatrice, măritată Reinach, este interesată mai mult de cursele de cai. Filmul documentar pe care l-am văzut la muzeu descrie dispariția în 1935 a celui care a fost ‘ultimul Camondo’ și apoi particparea fetei cu soțul și cei doi copii ai săi la activitățile ecvestre ale înaltei societăți franceze. Imagini filmate și fotografii din 1936, 1937, 1938, 1939. Chiar și din 1940 și 1941, ani în care în Franța ocupată, familia lui Beatrice Reinach născută Camondo continuă cu același stil de viață, aparent protejați de avere și de amintirea unui frate căzut în apărarea Franței în primul război mondial. Și apoi 1942. Nici film și nici fotografii. Doar un text. Câteva cuvinte care explică faptul că membrii familiei au fost arestați în 1942, internați în lagărul de tranzit de la Drancy și de acolo deportați la Auschwitz. Nici unul dintre ei nu a supraviețuit. Dinastia Camondo fusese nimicită.

‘Dans la chapelle couronnant le caveau de famille, une plaque fut gravee en memoire des quatres deportes. “Morts pour la France en 1943 et 1944.” Comme Nissim, le grand frere en 1917. Au moins lui le savait-il. Mais avait-on vraiment conscience de mourir pour la France quad on franchissait le seuil d’une chambre a gaz, dans un camp en Pologne, pour avoir commis le seul crime d’etre ne juif?’

Cartea lui Pierre Assouline este splendid scrisă. Am citit-o cu pasiunea și fervoarea cu care am citit cele mai captivante romane de aventuri. Personajele sunt excelent caracterizate, descrierile locurilor precise și plastice, atmosfera epocii în care au trăit ultimii Camondo este redată în detalii, cu farmec și eleganță. Sper că această carte va fi curând tradusă și își va găși locul și în rafturile pasionaților de artă si literatură din România.

Biografia dinastiei Camondo este o formidabilă poveste evreiască, italiană, otomană, franceză. Sfârșitul tragic al familiei este o tragedie franceză.

 

 

 

La prima sa apariție în 2004 romanul lui Nicolae Strâmbeanu, “Evanghelia după Araña” a surprins în așa măsură încât unii comentatori au bănuit că ar fi vorba despre o identitate fabricată, poate un autor cunoscut care își încearcă condeiul într-un gen diferit și oferă literaturii române un exercițiu de carnaval literar în stilul Romain Gary / Émile Ajar. Într-un peisaj literar care oscila puțin cam obsesiv între cinismul și sarcasmul tragic al descrierii perioadei de tranziție post-decembriste, escapismul în senzațional sau chiar în pornografie, și evocări ale istoriei românești mai mult sau mai puțin apropiate încă experimentând cu beția descoperirii recentelor adevăruri ascunse, scriitorul cu nume nou dar nu tocmai tânăr că vârstă se îndrepta spre o perioada situată în istorie la o jumătate de mileniu de contemporaneitate, cu o carte care are înconjurul globului pământesc ca una dintre temele sau sistemele de referință, fără a atinge sau măcar a face aluzie în vreun moment la plaiurile dacice. Cartea s-a bucurat de succes în rândul cititorilor, despre receptarea critică nu știu prea mult dar citesc că a primit cel puțin un premiu, și a lansat (încă) un scriitor venit în literatură din alte domenii ale vieții noastre intelectuale, care și-a adăugat în răstimpul trecut de la debut încă cinci volume publicate. Recent, în 2017, a apărut în colecția ‘fiction Ltd’ a editurii POLIROM ediția a doua a romanului său de debut marcată ca ‘ediție definitivă însoțită  de un mappamond și de notele autorului’.

‘Notele autorului’ reprezintă de fapt mult mai mult în arhitectura cărții decât niște simple note. Am citit ediția revizuită într-un mod cum nu am citit niciodată o altă carte. Am folosit două semne de carte, căci din cele 459 de pagini ale cărții, cam 320 sunt ocupate de romanul propriu zis, iar restul de notele autorului, de fapt un capitol separat mare cât o treime din carte intitulat ‘Oameni, fapte, vorbe, locuri, întâmplări adevărate’. Este un adevărat studiu istoric, geografic, etnografic, dicționar de personaje, cuvinte și întâmplări, care oferă o imagine pasionantă a lumii de la sfârșitul secolului al 15-lea și începutul secolului al 16-lea. Era o lume în revoluție, în care se extindeau orizonturile geografice, erau împinse frontierele cunoașterii, științele își schimbau față și noi științe erau inventate, creștinismul era contestat, zdruncinat și reformat, civilizația europeană se întâlnea cu civilizațiile de dincolo de oceane pe care avea în scurtă vreme să le schimbe complet, până aproape de anihilare. Spania și Portugalia în al căror univers geografic și politic are loc acțiunea cărții devin marile supra-puteri ale acelor vremuri datorită avansului tehnologic de importanță strategică al navigației cu corăbii cu pânze (caravele), echivalent la scara vremii cu posesiunea armelor atomice în zilele noastre. Se poate spune că “Evanghelia după Arăña” este scrisă la două voci – cea a eroului romanului și cea a scriitorului care își asumă explicit informația dar și luările de poziție din note. Acestea includ o bogăție de date enciclopedice și merită o lectură de sine stătătoare, dar nu lipsesc nici luările de poziție și re-evaluările. Sunt contestate de exemplu cu argumente istorice pozițiile dominante pe care le au în istoria învățată de noi în școli personalități creditate exclusiv sau exagerat cu marile descoperiri sau expedițiile cele mai spectaculoase cum ar fi Columb și Magellan. După citirea cărții și în special a Notelor rămânem cu o punere în perspectivă a acestora și facem cunoștiință cu multe alte personaje demne de aceeași sau mai de multă considerație.

 

sursa http://www.depozitdecarte.ro/evanghelia-dup-ara-a.html

sursa http://www.depozitdecarte.ro/evanghelia-dup-ara-a.html

 

Se poate vorbi despre patru planuri de lectură în această carte. Despre două dintre ele am spus deja câte ceva, este vorba despre planul narativ – povestirea însăși a unei bune părți a vieții eroului principal, navigatorul și aventurierul Joaquin Araña (“păianjen” în limba spaniolă) și a călătoriilor acestuia pe oceanele lumii, și despre planul informativ, adică notele paralele scrise de autor, trimiterile fiind făcute prin scrierea în italice a numelor, cuvintelor și expresiilor.  Peste acestea se adaugă un plan al delirului, căci într-o vreme în care pe de-o parte vinul era mai sigur de băut decât apa, și pe de altă parte bolile ii trimiteau de multe ori pe oameni în deliruri febrile, eroul cărții petrece o parte din timp în stări de semi- sau inconștiență, în care îl urmăresc amintirile și fantomele trecutului, iubite, ucigași și victime ale păcatelor sale. În fine avem și planul mistic, introdus încă de la început de personajul unui călugăr deloc virtuos purtând numele de Jesus spus și Fiul Omului, care devine în viața reală una dintre victimele de tinerețe ale lui Joaquin, pentru a-l urmări permanent de-a lungul cărții și vieții eroului, în rugăciuni și în coșmaruri. Este un reper moral strâmb într-o lume profund catolică în aparență și profund vicioasă în practică, în care nici virtutea și nici viața omenească nu au prea multă valoare. Nu am reușit să dezleg vreo învățătură morală, firul vieții eroului care cunoaște o lume în expansiune, se îmbogățește și sărăcește, ucide și este lăsat de ucis de câteva ori, nu caută niciun sens care să justifice vreo cauza mai înalta, cum poate că ar sugera titlul cărții, și nici nu avem de-a face cu o perspectivă sau o alegorie a celor descrise în Noul Testament.

Stilul povestirii este cel al unui roman picaresc, descriind o lume colorată populată de personaje reale și imaginare. La un moment dat, de exemplu, facem cunoștiință cu personajele istorice care stau la originea romanului ‘Don Quixote’. Deși permanent există o doză de umor și de detașare care ne face uneori să ne îndoim de realismul istoric al întâmplărilor, Nicolae Strambeanu face și un efort susținut de a crea autenticitate, expunandu-și aproape explicit tehnicile narative:

‘Cârcotașii ar putea spune că risipesc destul povestind întâmplări pe care nu le-am trăit. Nimic mai adevărat. Chiar dacă mulțimea de amănunte ce însoțesc drumul lui messer Girolamosi și al ciracilor lui poate arată cât de viu îmi este și acum. Îl rog deci să-și potolească nerăbdarea. Ciudățeniile și miracolele, lucrurile văzute sau gândite doar, oamenii, locurile și felurimea acelei părți a lumii puțin străbătute abia se vor ivi. Iar povestea messerului încropită aici pe scurt din zilele și nopțile cât mi-a fost povestită și raspovestita cu mii de ocolișuri și repetări va arată că fără de ea nu se poate …’ (pag. 43)

Îmbinarea între povestirea experiențelor personale, reale sau inventate, combinată cu povestirile celorlalte personaje, și ele reale sau inventate, este o tehnică bine asimilată din culegerile de povestiri medievale, de la Chaucer și Boccaccio până la ‘O mie și una de nopți’. Limbajul, amintindu-l pe Rabelais, caută să fie cât mai autentic, atât din punct de vedere al perioadei istorice, cât și în reflectarea psihologiei personajului, care este departe de a fi un pudic:

‘Al dracului să fiu dacă după ce nu-ți mai pasă de păduchi, de izmenele ce abia-ți acopereau curul și de ghiorăitul burții, nu era prilej de haz mai nimerit decât să-i priveșți pe guzganii abia picați în mijlocul unor pezevenchi că noi. Mai întâi, lepădați de caravele stăteau la un loc ca puii de cățea abia fătați. Adică n-aveau ochi să ne vadă. După zece zile, nu mai mult, căutătura li se muia și pișau obrajii ca fufele luate cu japca, deși scârbă de noi încă ii ținea la o parte. Abia când merindea le ajungea cât jegul de sub unghii pășeau temător către noi ca vitele în ograda casapului.’ (pag. 84)

Stilul este departe însă de a fi monoton, și el se adaptează la experiențele personale povestite de erou sau repovestite din cele auzite de la alții. Avem în această carte descrieri de aventuri picaresti, poveșți pasionale și crime cumplite, relatări politice presărate cu edicte ale vremii și atrocități din beciurile și camerele de tortură ale Inchiziției, povești marinărești și descrieri ale peisajelor ținuturilor proaspăt descoperite de navigatorii europeni. Iată de pildă două imagini ale orașului Malacca, locul unde are loc ascensiunea spectaculoasă și apoi căderea eroului, metropolă superbă și nod comercial al întregii Asii, unul dintre porturile cele mai bogate ale Indochinei de vest (situat în Malaezia de astăzi), descris înainte și după distrugerea sa de către coloniștii portughezi:

‘Malacca undui în privirile mele într-o bună dimineață desfășurată desasupra plajelor și mării, mai albă și mai impunătoare decât însăși Marea Flamura a Credinței. Mă jur pe Sfânta Cruce că nici unui ochi creștin nu-i fusese hărăzită o desfătare atât de ciudată, de vie și de covârșitoare. … Nu e farang oricât de dat dracului să nu fi intrat în ardori la vederea atâtor minunății adunate la un loc: cuișoare, al căror parfum dădea amețeli, și nucșoară și măciș și scorțișoară aduse cât ai clipi din Maluco, apoi rubine, topaze, smaralde și sefire din Seilam. Porțelanuri din Cătai care cântau la atingere precum limpezile glasuri de fecioare, și fildeș brut și cizelat din Samudrin sau dracul știe de unde. Și cașmiruri bengaleze, și mătăsuri în culorile viselor frumoase, gingașe ca sănii copilandrelor, și blănuri scumpe de la miazănoapte, și lemn de santal de prin Timor ori abanos, ori alte felurite esențe albe, verzi sau roșii în fața cărora te închini și-ți faci cruce , într-atât par de neadevărate. Și săbii fine tocmai de la Damasc, cu vinișoare de aur și filigrame în prăsele din sidef ori fildeș, în stare să taie firul de par căzut pe ele, și piperul din Malabres și Coromandrel, și sclavi din Burne, și femei ori fecioare de pretutindeni, dintre cele mai fragede și mai nurlii …’ (pag. 146-148)

‘Prăpăd să fi fost, ori ce? Orașul de Apă și Orașul de Pământ pierisera în Orașul de Foc și Cenușă. Ici-colo stăruiau urmele uriașului pârjol, ostenite în lupta cu verdele pădurii. Nimerind atunci izmene pe călător pentru prima dată acolo, aș fi jurat că târgul acela necăjit nu era decât o așezare de pescari leneși. Doar Templul Păcii Eterne rănea privirile că o corabie naufragiată pentru vecie. … Nu-mi venea să-mi cred ochilor. În locul sutelor de ulițe mișcătoare ale Orașului de Apă abia zăream câteva pontoane și barcase, și două-trei caravele. Temple, piețe, taverne, locuri de petrecere cu larma lor ce contenea cu greu la lăsarea întunericului, sute de mii la plecare, lipseau ca și cum mâna omului nu clădise nicicând în acele părți.’ (pag. 220)

 

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=115

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=115

 

Frumoasă este și descrierea întoarcerii. Lisabona lăsată la plecare este regăsită complet schimbată după două decenii de peregrinări pe mările și teritoriile abia descoperite de europeni ale lumii. Pentru aventurierul european trecut printr-o viață de măriri și căderi în care avusese prilejul să vadă peisaje, să cunoască oameni și obiceiuri atât de diferite de cultura în care se născuse, pare o revenire la vatră:

‘Am intrat deci în Lisboa pe furiș. Tot drumul gândurile îmi sfâșâiaseră sufletul, atât cât îmi rămăsese. Cu ce nădejdi luasem Marea Oceanică, și cum mă întorceam după o viață care, potopit de vipie și plin de colb pe calea fără de sfârșit, mi se părea asemeni cu aerul fierbinte ce juca în zare … Bolnav de amintiri, cu sufletul plin de oameni ce nu mai erau și parcă nici nu fuseseră, am ajuns ziua întoarcerii pe cheul Belem. Nazuisem atât acele clipe încât atunci și acolo n-aveam habar de ce mă zbatusem și la ce-mi servea acea întoarcere. Mi se vădeau mai aproape ca niciodată adevărurile citite cândva pe zidurile Păcii Eterne și așa a rămas pentru viață întreagă: “Totul este suferință …’  (pag. 264-265)

Închiderea cercului viețîi este însă aparentă. Scriitorul îi mai rezervă eroului său încă o plecare pe oceanele lumii, din nou pentru a-și scăpa pielea, din nou pentru a fugi de demonii și fantomele care ii bântuie coșmarurile. Acolo, undeva în larg, îl vor găsi moartea și întoarcerea în anonimatul istoriei din care fusese extras pentru câteva sute de pagini de povestitor.

“Evanghelia după Arăña” este o carte în multe privințe interesantă, dar nu și lejeră la lectură. Pasiunea pentru detaliu și viziunea istorică și geografică cuprinzătoare par a fi căpătat prioritate pentru scriitorul Nicolae Strâmbeanu față de crearea unei structuri narative și a unei intrigi care să susțină treaz permanent interesul cititorului de aventuri istorice. Chiar și pastisarea structurii narative picarești este până la urmă detrimentală, căci aventurile lui Joaquin Arăña nu au vreun sens moral sau istoric dincolo de relatarea biografiei unuia dintre miile de oameni ai unei epoci zbuciumate. După ce am închis ultima pagină a cărții am rămas cu senzația că am aflat multe amănunte istorice despre o epocă interesantă dar că nu am rezonat emoțional, plăcerea lecturii fiind mai mult documentară, că am privit o frescă istorică de epocă, cu multe detalii, unele realiste, altele fantastice, dar nu că aș fi citit un roman care să mă pasioneze.

 

 

Coperta ediției de la editura Humanitas din 2017 a romanului “Anii frigului” al lui Dan Stanca preia unul dintre autoportretele pictate de Egon Schiele în 1914, anul izbucnirii primului război mondial, doi ani după traumatica experiență a procesului și scurtei sale întemnițări în orășelul Neulengbach. Trupul este contorsionat, mâinile disproporționat uriașe față de restul corpului, fața intoasa spre el însuși, spre coșmarurile sale interioare. Portretul ar putea reprezenta și pe unul dintre personajele cheie ale cărții, sculptorul Domide Golgot, artist neadaptat unor vremuri și unei lumi care alunecă în coșmar. Împreună cu prietenul său publicistul Sandu Tudor, ei reprezintă două forme de rezistență față de vârtejul vremurilor care au cuprins România în a doua jumătate a secolului 20. Anii frigului.

Este al 24-lea roman semnat de acest autor solid și prolific, și al treilea pe care am avut ocazia să-l citesc. Caracteristicile scrisului său sunt foarte bine puse în evidență de această carte, poate și datorită fapului că este vorba despre un roman mai scurt, o carte mai concisă (cam 170 de pagini): o viziune pesimistă asupra lumii amestecând istoria cu fantasticul și morbidul, personaje înfrânte de soartă și vremuri, care își trăiesc disperarea prin artă sau prin sex fără a găsi vreo ușurare și cu atât mai puțîn mântuire în ele. Meșteșugul scriitorului este pus în evidență de forma mai condensată, el având talentul de a trasa portretul personajelor sale în câteva fraze. Iată-l de pildă descriind un personaj secundar, unul dintre tortionarii ‘mărunți’, unealtă a regimului comunist:

‘Trifon Apostoloiu a lucrat mulți ani în regimul penitenciar. A fost mutat de la un loc la altul, așa că fără voia lui s-a plimbat prin toată țară. A cunoscut celul[ar]e strâmte, întunecoase, sinistre. Bătea cu ochii închiși, fiindcă nu suporta să-l vadă pe cel în care dădea. Stropii de sânge îi pătau hainele, dar nu mai aveau semnificația celor dintâi. Îl consola gândul că și asta este o meserie ca oricare alta. Dacă unul e profesor și altul agricultor, el era bătăuș, plătit pentru munca sa de Republica Populară.’ (pag. 19)

Personajul principal al cărțîi este un fost ziarist, ratat profesional și eșuat într-o căsătorie de coșmar, cu un nume predestinat sarcasmului – Hector Noroaie. Soția sa, fiica paznicului torționar descris în paragraful de mai sus, pare a fi o continuatoare în contemporaneitate a sadismului tatălui, doar că spațiul experiențelor sale nu este închisoarea ci celula familială. În toată cartea de altfel am avut senzația că personajele nu numai că ispășesc păcatele părinților, dar le și continuă coșmarurile și le prelungesc traumele într-un prezent la fel de sordid și de sumbru, dar în alt fel, decât istoria care l-a precedat. Un personaj care joacă rolul unui combinator al intrigii, un fost colonel pe nume Platon Veleanu, îi face cunoștiință lui Noroaie cu un fel de partener feminin în eșec și disperare, fosta cântăreața și vedetă Daria Dima (Miss DD) a cărei carieră fusese brusc zdrobită de gafa interpretării în public a unei versiuni pornografice al unui șlagăr. Daria îl va lega pe eroul cărții cu cele două personaje istorice, publicistul și sculptorul,  vremelnicul soț și fratele bunicii ei, amândoi pieriți în închisoarea Aiudului din Gulagul românesc.

 

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

 

Pentru Hector Noroaie acești doi bărbați reprezintă repere ale trecutului, modele ale unor vremuri în care exista încă morală și verticalitate. Curiozitatea sa este poate jurnalistică, și poate și pornită din dorința de a înțelege un mod de a trăi care este antiteza propriei sale vieți:

‘… în sufletul lui, a cărui carne era încă tăiată de cicatrici, din fericire uscate, înflorea grădina a ceea ce aflase că a fost Rugul aprins. Și mai ales începuse să se gândească la marele animator al mișcării, un bărbat pe vremea aceea încă tânăr, pe numele adevărat Alexandru Teodorescu, dar care, aprig, acerb polemist și neînduplecat adversar al oricărei ambianțe molatece, își prescurtase numele și-l alesese pe acela de Sandu Tudor, pătrunzând astfel în lumea literelor cu un pas apăsat, care a atras de la început atenția.’ (pag. 59)

Dan Stanca – aici și în alte romane ale sale – stăpânește perfect tehnică alternanței istorice a planurilor epice. Personajele descoperă trecutul, în unele cazuri propriul trecut, și prin aceste întoarceri în timp se descoperă pe ele însele. În legătură cu personajul lui Sandu Tudor se impune o notă istorică. Dan Stanca evită capcana atribuirii exclusive a verticalității istorice mișcării extremiste legionare. O face fără a menționa greșelile istorice din care au rezultat crimele acesteia, atribuindu-i personajului său un pluralism ideologic care nu era caracteristic perioadei interbelice, și în special celei imediat premergătoare celui de-al doilea război mondial. Procedeul este discutabil, dar este totuși doar un detaliu disonant în arhitectura cărții.

Într-unul dintre momentele cheie ale întoarcerii în trecut, cele două personaje simbol, scriitorul și artistul, se întâlnesc și se confruntă, pe planurile ideologic-artistic, și pe cel personal. Iată cum îi apare ziaristului arta sculptorului, un avangardist diferit de toți ceilalți pe care îi cunoscuse:

‘Sandu Tudor a privit cu luare-aminte exponatele și a înțeles că nu are de-a face cu o artă obișnuită. Nu a spus nimic, fiorul de gheață care-l străbătea din creștet până în tălpi era însă dovada că descoperise ceva ce nu era în ordine. Ce face omul asta aici? s-a întrebat în sinea să. Vedea niște păsări ciudate, care probabil încercaseră să zboare, dar, intenția fiindu-le curmată, își vârâseră capul în stern într-un gest de auto-tortură, și așa cum arătau, incovoiate, exprimau o suferință fără seamăn, care nu avea nici o legătură cu regnul inaripatelor, ci era pur omenească. Ce fel de om poate să sufere într-un asemenea hal? a continuat el să se întrebe.’ (pag. 73-74)

Viziunile amestecând oniricul cu misticul domină lumea personajelor cărții. Acestora li se adaugă experiențele erotice, dar și acestea par în lumea lui Dan Stanca episoade de coșmar mai degrabă decât de fericire. Scena consumării căsătoriei dintre Sandu Tudor și Carolina, bunica Dariei este un exemplu, o întâmplare care se va regăsi oglindită peste două generații în relația dintre Hector și Daria. Apogeul sexual al relațiilor dintre personajele cărții reprezintă și momentul când începe ruptura ireversibilă, și pentru unele dintre personaje (cele masculine) drumul spre moarte.

Iată cum descrie artistul perioada războiului, acea prăpastie nu numai dintre două perioade istorice din istoria țării dar și dintre două lumi:

‘ Oamenii nu mai aveau timp de ei înșiși, ci se lăsau angajați într-un torent din care nu credeau că vor mai ieși vii. A plecat pe front cu gradul de sublocotenent, iar acolo nu a văzut decât un amestec de apă și foc, mocirlă și flăcări, carne și metal. Identitatea anterioară nu mai avea nici un sens. Nu mai știa cum îl cheamă, nici nu conta, era un atom spulberat, organele uriașului care se numea Țară erau sfartecate și apoi reintremate.’ (pag. 85) 

Mie aceste pasaje mi-au amintit picturile și gravurile anti-războinice ale lui Otto Dix.

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

 

Mi s-a părut excepțională descrierea scurtei perioade dintre sfârșitul războiului și preluarea completă a puterii de către comuniști. Cei doi bărbați încearcă să răspundă fiecare schimbărilor cursului istoriei prin gesturi și atitudini excepționale, care îi vor pune însă în conflict cu mersul vremurilor. Sandu Tudor începe să se intereseze de alchimie, înainte de a se înrola în ‘oastea Domnului’. Dacă de alchimiști nimeni nu are nevoie în comunism, apoi de preoți care să supraviețuiască sau să reziste prin credință, cu atât mai puțin. Domide Golgot va deschide încă o expoziție, ultima, care va fi mutată de noile autorități de la Ateneu la Morgă, și care se va auto-distruge într-un eveniment fantastic, ale căror explicații le-ar putea găsi cineva doar pe câmpurile de bătălie ale conflagratiei abia sfârșite, pustiite și populate de mașini de război distruse amestecate cu cadavre. De aici drumul spre închisorile comuniste este deschis și de fapt singurul posibil pentru cei doi, căci cam așa arătau vremurile:

‘În 1948 dubele gemeau deja de arestați și cine se ducea să se culce nu mai era sigur că soarele răsărind a două zi îl va găsi tot în pat. Arestările, ca de obicei, se făceau noaptea. Pe străzile înguste ale Bucureștiului era o forfotă ucigătoare. După ora 22, începeau să circule mașini negre având adrese precise. Se duceau direct la destinație și de acolo îl umflau pe cel vizat. Tentaculele partidului cu care cerșetorii se lăudau că le va da de pomană ceea ce boierii refuză se rășchirau în toate cartierele și scormoneau vilisoare nevinovate. În centrul orașului trona marea tarantulă care nu se mai sătura și voia să înfulece și ultima musculiță.’ (pag. 122-123)

Publicistul ajuns călugăr și artistul a cărui artă riscă să strice echilibrul lumii simpliste a conformistilor care se supusesera noii ordini își vor încrucișa destinele pentru ultima dată în închisoarea de la Aiud, ultima stație pentru amândoi. Destinele lor în eternitate vor fi însă diferite. Sandu Tudor va fi redescoperit și luat drept model de noile generații din perioada post-comunistă. Numele lui Domide Golgot însă va fi complet uitat și șters chiar și din istoriile artei:

‘Suprarealiștii, avangardiștii, chiar și cei cu patalama la mână de la stăpânire, au avut intervalul lor de libertate, dar tot li s-a pus botniță. Noroaie avea obiceiul să spună, când era cherchelit bine, că avangardiștii, în pofida zgomotului produs, au ajuns de fapt crema de ghete a dictatorilor. Revota lor a fost foc de paie și până la urmă au venit în genunchi la stăpân pentru un blid de mâncare. Acesta, ursuz, dar vigilent, abia îi aștepta. Cam asta a fost soarta unor teribiliști înfometați de senzații noi, dar care au sfârșit că niște conformiști sadea. Domide Golgot a dispărut tocmai fiindcă bănuia ce urmează. În pușcărie, și-a folosit propriul corp pentru a-și desăvârși opera.’ (pag. 128-129)

Și sfârșitul eroului din contemporaneitate al cărții aparține aceluiași domeniu al fantasticului. Dan Stanca reușește să combine în romanul sau sarcasmul macabru cu erotica (sau anti-erotica), reprezentând istoria ca un continuu oscilând între coșmar și metafore. Finalul cărții ne trimite spre viitor, și ultima frază (‘Era tot frig …’) ne dă a înțelege că suntem încă în ‘Anii frigului’.

 

 

 

 

Ilustrația de pe coperta cărții ‘Zeppelin’ semnată de Adrian G. Romila (apărută în 2017 în colecția ‘EGO proză’ a Editurii Polirom) mi s-a părut familiară din momentul în care am luat cartea în mâna pentru prima oară. Curios fiind, am căutat proveniența ilustrației. Da! Casele acestea poate că nu le-am văzut de fapt niciodată, dar am cunoscut strada, îmi amintesc curbura ei și știu exact locul unde a fost făcută fotografia. Era strada Petru Rareș din Piatra Neamț, orașul vacanțelor de vara ale copilăriei, strada unde se află și se mai află și acum, casă construită în anul 1920 de bunicii mei, singura rămasă în picioare după aproape un secol de existență, înconjurată azi de clădiri construite toate în ultimii 20 de ani. Strada fusese botezată vremelnic (o vremelnicie care a durat vreo 40 de ani) strada Lenin, și pe la începutul anilor ’60 această parte a străzii care se vede în fotografie a căzut victimă buldozerelor care au făcut loc centrului nou al orașului, dar aceste case și această parte a străzii am parcurs-o copil fiind de sute de ori, de mână cu bunicii mei, și undeva, după cotitură spre stânga, pe drumul spre bariera Dărmănestilor, se află casa lor.

Desigur, în amintirea mea, niciun balon uriaș, Zeppelin, nu domină peisajul. Asta nu înseamnă că el nu ar fi fost posibil. Ca și multe alte detalii, amintirea mea despre locul din fotografia veche, luată din arhiva personală a autorului, este consistentă cu îmbinarea de istorie și imaginar, de realitate și legendă, care constituie materialul acestei cărți.

 

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

 

Cartea începe cu un prolog care este o introducere a locului dar și o definire a atmosferei care domină întreaga scriere. Se pleacă de la o reformulare a Genezei biblice și se ajunge la menționarea explicită a numelui lui Victor Brauner, artistul suprarealist, dintre cei mai iluștri oameni născuți în aceste locuri, plecat în lume cu peisajul copilăriei ambalat în amintiri și visuri, pentru a-l recompune cu sculele artistului modern:

‘Lumea cea nouă era o splendoare, sub emisfera de cristal pe care se vedeau soarele ziua, luna și stelele noaptea. Privind-o, Dumnezeu a ales, din toate, trei culmi împădurite, nu prea înalte. Apoi a scăpat cu unghia Lui mare, ca un plug încovoiat, albia unui râu grăbit și rece, căruia i-a dat drumul să curgă la vale. Mai departe a băgat tacticos mâna în lada cu scule și a scos un pumn de căsuțe ca niște zaruri, cu acoperișuri și hogeacuri minuscule. Le-a risipit ici-colo la poalele celor trei culmi, de-o parte și de alta a râului, precum pietricelele multicolore într-o găleată. A pus în căsuțe, cu propria-i mână, oameni, unul câte unul, astfel încât ulițele, curțile, grădinile, prăvăliile cu vitrine și firme pictate s-au umplut imediat de mișcare și de glasuri. Așa s-a născut Orașul, mai întâi ca o dioramă minusculă, că o hartă în relief, scoasă, parcă, din vitrina unui muzeu cu machete. Numai Dumnezeu putea face asemenea scamatorii, iar lumea era plină de ele.

Apoi, privind Orașul când abia intrase într-un nou veac al luminii, Dumnezeu a ales pe unul dintre oamenii pe care îi pusese acolo. Era unul din neamul Său, de unde s-a născut și profetul David, cântărețul de psalmi, și Iisus Hristos, crucificatul, care-a-nviat din mormânt. L-a numit Victor, de la victorie pe alesul Său, era al treilea copil din cei șase ai neamului Braunerilor, hărăzit cu darul negustoriei de lemne. Căci lemne se găseau din belșug în Orașul înconjurat de culmi împădurite. Dar pentru Victor Dumnezeu avea alte planuri. Pe el l-a făcut pictor …’ (pag. 8-9)

Anii în care are loc acțiunea cărții sunt anii 1910 – 1912. În ultima vreme au apărut multe cărți istorice despre această perioada de sfârșit de pace și de aparentă inocență care a precedat izbucnirea primului război mondial, declanșarea conflagrațiilor ucigătoare și instaurarea dictaturilor totalitare ale secoului 20. O perioadă de pace și progres relativ, care crease multe speranțe și iluzii, dar în care erau ignorate sau îngropate multe contradicții care se acumulau în subterane. Atmosfera cuprinsese și liniștitul oraș de pe malul Bistriței:

‘ Tihna patriarhală a Orașului era renumită în toată țară, la fel și abundența meseriilor evreiești. De pe la Războiul de Independență din 1877, când locuitorii își dăduseră obolul prin soldații recrutați de aici și împușcați de fesurile turcești hăt departe, la Grivița, Plevna, Smârdan sau Vidin, nicio primejdie nu le mai tulburase traiul. Aici, în căușul dintre cele trei culmi împădurite, cu Bistrița cea imprevizibilă dintre ele, viața mergea neștirbită înainte. Deși încă-i treceau duium de plute pe apă și acoperișurile-i erau pitite, smerit, la poalele culmilor, Orașul intrase încrezător în secolul cel nou, mult mai grăbit și mai promițător ca veacul din urmă. Era epoca electricității, a mașinilor, a cablurilor, a micșorării distanțelor pe pământ, pe apă și-n aer, era timpul marilor speranțe, pe care omenirea le arvunise deja pentru o mie de ani. În toată lumea, pacea și statornicia stăpâneau viețile cele mai mărunte, iar mințile creșteau luminate de tot felul de descoperiri, invenții și idei. În răgazul favorizat de toate acestea, nu erau puțini cei care veneau în Oraș să petreacă verile, în vacanțe, prin poienile deschise în păduri sau la puzderia de mănăstiri din vecinătate.’  (pag. 45-46)

 

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

 

Firul principal al acțiunii cărții evoluează într-o atmosferă compusă din perechi de contraste: tradiție și modernitate, istorie și legende, realități și vise. Eroul cărții se numește Andrei Toma, este un tânăr ziarist la o gazetă locală cu nume progresist ‘Reformatorul’ dar în fapt asociată și tributară demnitarilor orașului. În România că în România, fantasticul și ridicolul nu sunt niciodată prea departe unul de celălalt și lumea lui Eliade se întâlnește cu cea a lui Caragiale. Când eroul nostru descoperă la o partidă de pescuit pe malul Bistriței puțin asezonată cu alcool ceea ce par a fi osemintele unui uriaș, și când aceste oseminte dispar până în momentul când sosesc autoritățile, sunt puse în mișcare o serie de evenimente care plasează cartea în zona misterelor istorice cu tentă fantastică. Povestea împărtășită de erou și ancheta personală pe care o deschide pentru a explica ceea ce a văzut, dar și pentru a apăra credibilitatea propriilor sale declarații, îl vor purta spre trecut în timpurile în care istoria este greu de despărțit de legende, dar îl vor și pune în conflict cu oficialitățile și cu opinia publică prea puțin interesată de evenimente care să ii tulbure tihna sau să răscolească pagini din vremuri vechi care mai bine sunt lăsate în uitare. Apariția în oraș a misteriosului antrepenor brașovean Aron Mureșanu, întors în Europa după câteva decenii trăite în America, va exacerba conflictul dintre modernitate și inerție. Concepția sa și abordarea științifică și materialistă a vieții nu se prea potrivesc cu o lume învăluită în aburii misticismului:

‘Aș fi putut să nu-mi murdăresc ochii și mâinile cu cu priveliștile și cu faptele străinătății. Dar n-aș fi văzut cum e istoria, cu adevărat, cum e lumea. Ha, ha, ha! Istoria, așa crudă și nemiloasă, e cu ce se întâmplă și cu ce vezi, în prezent și nu cu ce dă peste ține și te doboară! Dacă nu te doboară, măcar îți rămâne-n minte. Restul e articol de ziar,  filozofie cu linie din asta curbă, cum îi zici tu, sau religie pentru proști. Eu nu scriu, nici nu fac filozofie, nici nu cred în vreun Dumnezeu. Vreai numai să fac binele, să-ncerc depărtările, să fiu în pas cu timpul meu, să construiesc ceva care să rămână!’ (pag. 112)

Cine sunt uriașii care vor fi trăit cândva în aceste locuri sau în împrejurimi? Au existat ei cu adevărat? Ancheta lui Andrei Toma îi va ocaziona dialoguri cu bătrânii satelor de munte, cu Moș Gheorghe cel aciuiat în turnul de lângă biserica din centrul Orașului, cu Moise Rothman, înțeleptul (țadik-ul) comunității evreiești din Oraș. Remarcabil faptul că Adrian G. Romila dă ponderea cuvenită în porțiunile istorice ale romanului său prezenței în aceste locuri a evreilor care în prima jumătate a secolului 20 alcătuiau cam o treime din populația orașului Piatra Neamț. Nu lipsesc nici prejudecățile, și când liniștea Orașului este tulburată de apariția străinului, cu proiectele sale, cu instrumentele sale (magice? diabolicesti?), cu Zeppelin-ul său, imediat sunt asociați în gândirea unora și evreii:

‘Nici faptul că o parte din banii pentru noile proiecte veneau din partea comunității evreiești nu le-a căzut bine. De ce se tot bagă ovreii ăștia, ce interese au, nu cumva s-au ridicat cam mult peste noi, cei care stăm aici de la începuturi, sub umbra crucii? Și chiar așa! Nu-s prea multe prăvălii de-ale lor în Oraș? Nu-s prea mulți doctori, avocați, cârciumari și spițeri israeliți? Nu-s prea multe sinagogi pe-aici?’ (pag. 106)

 

sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

Victor Brauner – Ultratablou biosensibil, sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

 

Se combină în cartea lui Adrian G. Romila două concepții despre istorie, două abordări posibile diferite care pot explica evenimente aparent extraordinare. Prima este legată de ceea ce aș numi neliniaritatea istoriei:

‘Istoria există ca o bară îndoită la capete, așa își imagina, adesea, și atunci ce e la un capăt vede ce e la celălalt. Oamenii, faptele și cărțile se văd reciproc, în ciuda miilor de ani dintre capete, se văd, se ating, se întretaie. De aceea nu înțelegem multe lucruri care ni se întmplă și ni se par stranii, le vom înțelege mai târziu, pe măsură ce alunecăm inexorabil spre capătul opus.’ (pag. 211)

Cealaltă, nu neapărat în contradicție, combină legendele, imaginația și visele în cea mai bună tradiție a realismului magic:

‘Legendele se alcătuiau prin aceste adaosuri ale celor care le spuneau generațiilor următoare și așa ele creșteau, din timp în timp, din gură în gură, încet, lungindu-se precum corpurile uriașilor despre care povesteau. Bătrâna nu le spusese niciun an, niciun nume, nicio dată exactă, doar evenimente grozave, greu de crezut, numai bune de alcătuit povești.’ (pag. 158-159)

Prevalează, cred eu, elementul fantastic, oniric. Prologul și epilogul pun cartea sub semnul lui Victor Brauner, și menționează pictura sa ‘Ultratablou biosensibil’ din 1948, o reconstruire complexă a lumii din care provenea artistul cu uneltele suprarealismului.

‘Zeppelin’ este însă înainte de orice o carte scrisă bine de un scriitor care se vede că stăpânește nu numai meșteșugul contructiei narative, dar știe să și dozeze componentele de mister și acțiune care interesează cititorul contemporan și să-și structureze textul în capitole rotund alcătuite din care multe pot fi citite și ca povestiri independente, și la dimensiunile accesibile cititorului ocupat al zilelor noastre (cartea are vreo 215 pagini). Pietrenii de astăzi și de ieri se pot identifica în această carte nu numai cu nume și locuri familiare, ci și cu atmosfera de legendă, cu bruma și cețurile care împresoară orașul la ceasuri de seară sau în vremuri de cumpănă. O carte pasionantă și frumoasă.

 

 

Next Page »