The Catcher in the Sand

Nascut in 1916, Neagu Djuvara este una ditre personalitatile cele mai interesante ale istoriografiei romanesti a ultimelor decenii. L-am vazut acum aproximativ un an intr-un interviu televizat si nu am putut sa nu fiu cucerit de acuitatea discursului, claritatea si logica ideilor si farmecul de causeur. Un interviu si mai recent in Romania Literara http://www.romlit.ro/neagu_djuvara_-_cred_intr-o_forta_care_ordoneaza_care_ma_vede_si_la_care_ma_rog confirma aceasta impresie, si ofera in plus amanunte relevante despre crezul si inamplarile vietii acestei personalitati incitante. Inceputul formatiei sale intelectuale se situeaza in perioada interbelica, cand foarte tanarul Djuvara cade si el ca si multi alti intelectuali romani sub mirajul ideilor de extrema dreapta. Izbucnirea razboiului ii prilejuieste experienta militara pe frontul de Rasarit, iar apoi, dupa ce este ranit inceputul unei cariere la Ministerul de Externe, unde sansa intalnirii unei personalitati care avea sa-i influenteze cursul vietii ii schimba ideile in directia unei aderente nedezmintite de atunci la principiile democratiei si pluralismului. Dupa 1944 alege sa ramana in Occident si devine una dintre personalitatile de seama ale exilului politic si intelectual romanesc. Anii 70 si 80 si-i petrece in Africa in calitate de consilier al ministerului de externe al Nigerului. Se intoarce in Romania dupa 1989, reintrand in mod firesc in centrul disputelor istorice si intelectuale ale tarii.

Civilizatii si tipare istorice este o reeditare a tezei de doctorat pe care Neagu Djuvara a scris-o la inceputul anilor 70 sub indrumarea lui Raymond Aron. Este probabil cartea cea mai importanta a istoricului, cea care defineste filozofia sa istorica si ideile dominante ale altor lucrari ale sale, inclusiv Războiul de șaptezeci și șapte de ani si premizele hegemoniei americane aparuta anul trecut, o analiza a situatiei politice contemporane in lumina istoriei secolului 20, carte care isi asteapta in biblioteca mea personala randul de a fi citita.

Civilizatii si tipare istorice este o carte de istorie comparata a civilizatiilor, care incearca sa identifice si sa descrie tipare repetitive in nasterea, evolutia si sfarsitul acestora, si de aici concluzii in legatura cu prezentul si viitorul civilizatiei noastre occidentale. In mare masura textul scris in anii 70 este pastrat ca atare, cu exceptia unor rare note si insertii de text – deci nu este vorba despre o versiune actualizata, ci mai degraba un instantaneu al gandirii istoricului la data scrierii tezei sale de doctorat. In mod firesc, Djuvara porneste de la definirea termenului de civilizatie, ca unitate fundamentala a dezvoltarii istorice, cu caracteristici majore care sunt aria geografica intinsa, unitatea in mod de viata si tehnologie, si dezvoltarea in faze nerepetitive, caracteristici care pot fi identificate in masura mai mult sau mai putin clara la toate civilizatile enumerate de autor si analizate in carte. Fazele de dezvoltare mentionate ar fi in ordine: faza larvara (sau pre-istoria fiecareia dintre civilizatii), faza de formare, faza de inflorire, faza luptei pentru hegemonie (sau a regatelor combatante), si faza imperiala in care apare scleroza si destramarea civilizatiei.

Neagu Djuvara - sursa badpolitics.ro

Se poate spune ca cartea are o structura matriciala, dupa introducerea definitiilor de baza urmand o trecere in revista a principalelor civilizatii din evolutia istorica a omenirii, delimitarea lor fiind facuta conform conceptelor definite in introducere. Sunt trecute in revista civilizatiile egipteana, babiloneana, cretana, elenica sau greco-romana, bizantina, occidentala, araba sau islamica, indiana, chineza sau extrem-orientala, si precolumbiana. Gradul de analiza in aceasta prima sectiune numita Civilizatiile care ocupa cam jumatate din cele peste 550 de pagini ale cartii este diferit – este vadit faptul ca din motive obiective (existenta informatiei istorice) sau subiective sunt cercetate in profunzime mai ales civilizatiile majore ale zonei europeene si asiatice. Autorul face in permanenta efortul de a-si valida clasificarile in raport cu fiecare civilizatie in parte, si pregateste terenul pentru partea a doua a cartii in care va extrage elementele comune si va directiona rationamentul spre concluziile pe care doreste sa le insufle cititorului. Nu peste tot categorizarea functioneza perfect, definirea civilizatiei cretane alaturi de cea egipteana si babiloneana pe mine nu m-a convins, la fel mi se pare o lacuna limitarea civilizatiei islamice la rasarit la subcontinentul indian, ignorand penetrarea acesteia in restul Asiei si in parte din Africa. Intreg continentul african de altfel cu exceptia vaii Nilului ai a Magrebului pare a fi ignorat din aceasta revista a civilizatiilor, straniu pentru un autor care a petrecut multi ani din viata in Africa.  Oricum, lectura acestei sectiuni a cartii are multe pasaje fascinante pentru amatorul de istorie si in special cel cu rezonanta si interes la aspectele culturale ale istoriei. Ca exemple din multele astfel de pasaje as mentiona descrierea rolului unificator al limbilor de circulatie internationala in diferitele culturi, analiza iconografiei ruse si influenta meditaraneana in arta ruso-ortodoxa, sau descrierea influentei sclerotice a colonizarii spaniole asupra metropolei in pofida bogatiilor materiale acumulate de imperiu. Abordarea lui Djuvara refuza tiparele acceptate ale impartirii istorice in epoci, nu a existat o singura Renastere, ci una sau in unele cazuri doua renasteri in cadrul fiecareia dintre culturi, clasele sociale nu au in precum epocile istorice un caracter global ci ele se dezvolta in mod asincron in cadrul fiecareia dintre civilizatii. Alta caracteristica diferita a abordarii lui Djuvara este refuzul de a pune religia in centrul evolutiei istorice a civilizatiilor si asta desi factorul spiritual pare avea in conceptia sa prioritate in raport cu cel economic. Observand faptul incontestabil ca religiile ‘revolutionare’ apar in momente de criza ale civilizatiei, Djuvara considera aceasta a fi mai degraba efect si simptom decat cauza a rasturnarilor sociale din care face parte evolutia elementului religios. Foarte discutabila mi se pare caracterizarea aparent negativa a evolutiei culturii occidentale la inceputul secolului 20, Djuvara parand sa considere efervescenta artistica si stiintifica a primelor decenii ale veacului trecut ca un semn de criza si nu ca o posibila noua renastere, motor al progresului tehnic si spiritual in a doua parte a secolului.

A doua parte a cartii numite Fenomene recurente roteste matricea si abordeaza sintetic elementele comune ale civilizatiilor trecute in revista pana atunci. Sunt analizate dimensiunile spatiale si temporale ale civilizatiilor, contactele in timp (indirecte) si in spatiu (confruntari directe) dintre civilizatii, si etapele comune care caracterizeaza nasterea, cresterea, inflorirea si dezagregarea culturilor. De aici demonstratia se indreapta spre concluziile finale, si analiza lor in sine are un caracter istoric deosebit de interesant, tinand cont de faptul ca cartea este scrisa cu vreo 20 de ani inainte de cadera sistemului comunist. La nivelul anilor 70 el considera civilizatia occidentala ca dominanta, si aflata spre sfarsitul perioadei ‘regatelor combatante’, in care doar doua ‘regate’ – America si URSS ramasesera sa se confrunte. In comunism Djuvara vede o ideologie eretica a civilizatiei occidentale.Rusia de dupa secolul 18 si URSS sunt considerate ca facand parte din civilizatia occidentala, intr-un fenomen de aculturalizare care o face sa tranzitioneze dinspre Bizant spre vest. Daca pronosticul sau in legatura cu regatul castigator s-a dovedit a fi corect, nici scala temporala sugerata si nici caracterizarea perioadei urmatoare (cateva secole de Pax Americana) nu par sa se potriveasca. Greu era de pronosticat in anii 70 aparitia Internetului si revolutia pe care aceasta tehnologie de comunicare o va aduce in globalizarea si democratizarea informatiei si in relatiile inter-umane. Aici cred ca una dintre teoriile sale (tehnologia nu este suficienta, trebuie sa exista o motivatie si energie in cadrul civilizatiei pentru a o pune in valoare) este pusa la incercare. Daca renasterea Chinei este prevazuta in anii 70 ca o posibilitate, castigul spectaculos de influenta al Islamului nu este prevazut, si nici renasterea Indiei. In general, secolul 21 pare a se contura mai mult ca o sume multipolara, in care globalizarea si interactiunea economica nu mai fac posibila o dominatie imperiala monolitica precum cea descrisa in tiparele lui Djuvara. Aparuta intre analizele Hannei Arendt despre originile totalitarismului si teoria conflictului intre civilizatii expusa de Huntington la finele razboiului rece, teza lui Djuvara nu da importanta ideologiilor si ignora atitudinea fata de valorile democratice ca o componenta a evolutiei civilizatiilor. Cu toate ca incearca sa dea sens si structura evenimentelor contemporaneitatii abordarea autorului este cea a unui istoric si nu a unui politilog. Poate ca totusi este bine de examinat si cartea sa mai noua pentru a vedea in ce masura istoricul si-a revizuit teoriile in lumina experientei istorice traite in ultimele tei-patru decenii. Cel putin una dintre asertiunile sale preferate pare sa se fi transformat in realitate in timpul scurs de la aparitia cartii prin alegerea ‘perifericului’ Obama ca presedinte al ‘imperiului american’.

Inchei cu doua citate din ultimul capitol al cartii care mi se par concludente dupa aceasta lectura consistenta si interesanta. Respingand determinismul istoric si utopia progresului permanent Djuvara scrie:

La inceputul secolului al XX-lea, s-ar fi putut da drept sigur faptul ca lumea, in ansamblu, a atins un grad mai mare de “omenie”. Astazi ne putem indoi. … in virtutea carui criteriu superior putem afirma ca pentru om si soarta lui este mai important sa produca cativa barili de petrol in plus decat sa-si faca rugaciunea catre Allah de cinci ori pe zi si sa respecte postul Ramadanului?’ (pag. 448-449).

Iar in final, dupa ce proroceste ca daca tiparele istorice sunt corecte atunci civilizatia occidentala este atinsa de un grad de oboseala psihologica care semnaleaza inceputul destramarii sale, Neagu Djuvara conclude:

Celor pe care o astfel de perspectiva ii umple de groaza li se poate raspunde ca daca aproprierea unui nou crepuscul al zeilor este de temut, putem fi la fel de siguri ca zorile se vor ridica mai tarziu peste o noua civilizatie, mai nobila si mai luminoasa. Ar fi bine ca generatiile care se nasc sa se pregateasca pentru aceste epoci sumbre, mangaindu-se cu gandul ca ele comporta intotdeauna, in mijlocul sfasaierilor, al ruinelor si al deznadejdii, acele mari elanuri sufletesti vestitoare de vremuri noi. (pag. 469)

S-ar putea detecta o contradictie intre cele doua citate. Ultimul totusi permite o incheiere mai optimista a studiului, cel putin la scara istorica.

———

Un coleg de pe o lista internetica mi-a semnalat o conferinta a lui Djuvara din 2009 in care acesta isi explica teoria si incearca sa o aplice istoriei Romaniei si situatiei internationale actuale:

http://www.erudio.ro/ro/conferinte/neagu_djuvara_video.shtml

Aceste note de lectura au aparut pe Web-site-ul filme-carti.ro condus de prietenul meu Stefan Ene (Jovi) si sunt prima mea contributie la noua editie a acestui site, pe care il recomand tuturor iubitorilor de film si carte.

———————

Una dintre cronicile culegerii lui Alex Leo Serban ‘4 decenii, 3 ani si 2 luni cu filmul romanesc’ aparuta in colectia CINEMA a editurii Polirom ii este dedicata confratelui sau din generatia mai veche de critici de film romani, Tudor Caranfil. Este o ocazie pentru Serban sa prinda in condei caracteristicile unui bun critic de film: ‘Pentru a fi bun (foarte bun … exceptional) sunt necesare trei conditii: sa scrie bine, sa aiba gust, sa aiba cultura (macar de specialitate daca nu generala).’ (pag. 299). Dupa toate aceste criterii Alex Leo Serban este cel putin un critic de cinema foarte bun.

sursa: www.polirom.ro

Ca iubitor de film exilat, al carui contact cu cinematografia romaneasca a fost destul de ocazional si marcat de mari goluri si intarzieri vreme de peste doua decenii, nu cunosteam nici noile generatii de critici de fim romani. Numele lui Alex. Leo Serban il intalnisem doar ocazional in presa ‘rasfoita’ pe Internet, si apoi aveam sa-mi confirm comunitatea de gusturi ca si seriozitatea si profunzimea opiniilor cronicarului de film (in ciuda stilului, well, cinematografic) vazand o parte dintre filmele despre care scria Serban. Mai recent am descoperit ca criticul este un colaborator peranent la LiterNet – http://www.liternet.ro/autor/90/Alex-Leo-Serban.html. Este primul volum al sau pe care il citesc.

Cartea cuprinde majoritatea textelor criticului despre cinematografia si filmul romanesc. Organizarea volumui este destul de eclectica. In prima sectiune ‘Atitudini si clasamente’ sunt adunate textele autorului care se refera mai mult la industria, presa si institutiile cinematografiei romanesti decat la filmele insesi. Pentru cititorul si iubitorul de film trait in ultimele decenii in afara hotarelor Romaniei valoarea unora dintre informatiile adunate aici este unica, o parte surprinzand, altele confirmand cele pe care le ghicisem din vizionarea unora dintre filmele epocii. Daca in primele texte viziunea este pesimista (un articol din 1993 este tritrat ‘Despre un Cinematograf care nu exista’) iar opinia despre institutiile care ar trebui sa sprijine cinematografia romaneasca este permenent critica, aparitia ‘noului val’ in primii ani ai noului mileniu este receptionata ca o surpriza (‘Adevarul este ca nu l-am vazut venind acest asa-zis “nou val” - pag. 55), o surpriza rapid recuperata si pe care criticul de valoare si sensibilitate se pune imediat sa o analizeze. El detecteaza imediat o ruptura intre generatiile regizorilor de ‘dinainte’ si de ‘dupa’ dar si filoane de continuitate tematica si de raportare la realitate. Noul Val este descris ca un rezultat nu numai al crezului artistic al regizorilor ci si ca o consecinta a conditiilor unei perioade de tranzitie economica, sociala si culturala pentru intreaga lume romaneasca: ‘jaloanele “minimalismului” cinematografic romanesc erau deja trasate: buget mic, filmari “din mana”, sunet in priza directa si o poveste simpla, puternica si adevarata, care face inutile artificiile cinemaului “traditional”‘. (pag 56-57).

A doua sectiune intitulata ‘Portrete, dialoguri si relatari’ cuprinde interviuri cu si luate de Serban, portrete ale unora dintre persoanele importante ale cinema-ului romanesc actual si relatari de la festivalurile de filme, inclusiv de la Cannes din anii in care filmul romanesc era oaspete regulat al galelor premiatilor. Vorbind despre succesul tinerilor cineasti romani in strainatate criticul mentioneaza jaloanele esentiale: ‘Cristi Puiu a pus samanta (cu Moartea Domnului Lazarescu), Corneliu Porumboiu a udat locul (cu A fost sau n-a fost) iar Cristian Mungiu a cules roadele (cu 4 luni, 3 saptamani si 2 zile)’ - pag. 102. Nu lipsesc nici de la Cannes intepaturile la adresa ‘organizatiilor’: ‘Este aberant ca CNC sau mai stiu eu ce “for” sa se laude cu niste filme … facute in regim de gherila’ – pag. 119. Premiile festivalurilor de la Cannes sunt apreciate favorabil relativ cu premiile Oscar – ‘cu cat voteaza mai multi – si mai marunti – cu-atat premiul e mai dubios’ - pag. 120.

Alex Leo Serban

Sectia a treia este dedicata cronicilor propriu-zise. Aici am putut sa compar impresiile mele cu cele ale lui Serban in ceea ce priveste filmele pe care si eu le-am vazut, si in mare parte gusturile coincid. In primul rand criticul nu este catusi de putin reverentios sau tolerant cu esecurile regizorilor din generatiile vechi. Aproape nimic din ceea ce au facut in ultimele decenii Sergiu Nicolaescu sau Malvina Ursianu nu ii place (dar in schimb apreciaza cartea regizoarei) iar filmele lui Pita si Daneliuc sunt receptate si ele mai mult sau mai putin critic, de la caz a caz. ‘Marfa si banii’ - filmul de debut al lui Cristi Puiu este sesizat ca un moment de cotitura si o brusca deschidere de fereastra spre aer proaspat in cinematograful romanesc. ‘Filantropica’ lui Caranfil este asociat unui curent diferit de minimalism cu care asocierea este doar tematica. Despre ‘Train de Vie’ al lui Mihaileanu criticul are rezerve similare cu ale mele. Analizele cele mai serioase sunt cele facute filmelor lui Porumboiu si Mungiu. Despre 4-3-2 in cronica intitulata ‘Acesta nu este un film despre avort’ Serban gaseste cuvintele care cuprind exact si filmul si epoca la care filmul se refera: ‘4,3,2 este ca un experiment cu oameni, numai ca “opera” nu este a lui Mungiu cu a lui Ceausescu; regizorul-scenarist nu a facut decat sa traga cortina peste cutiile transparente in care romanii avortau zilnic vietile lor’.

Ultima sectiune a cartii este intitulata ‘Addenda’ - titlu sub care s-ar aduna de obicei tot ceea ce nu a putut fi categorisit si plasat in logica restului cartii. Tocmai aici insa poate fi gasit cel mai important text al cartii dupa opinia mea. Este vorba despre eseul ‘Cele doua batai de pleoapa ale modernitatii’ care se ocupa de precursorii noii cinematografii romanesti de astazi. Dupa ce trece in revista debuturile cinematografiei romanesti in 1912 si momentul Iliu cu ‘La moara cu noroc’ (‘oricat de important a fost acest titlu pentru vremea respectiva, pare mai mult un film din anii ‘30 ajuns la destinatie cu intarziere’), criticul ajunge la anul cheie 1965. Titlul cartii este chiar inspirat din numele filmului lui Mungiu, iar daca numaram deceniile, anii si lunile de la scrierea cartii in urma dam de anul 1965, anul in care ‘Padurea spanzuratilor’ al lui Ciulei lua premiul la Cannes si in care iesea pe ecrane filmul de debut al lui Pintilie ‘Duminica la ora 6′. Daca acesta din urma este mentinat doar ca o rebeliune a formei pe baza unui scenariu conformist, ‘Padurea spanzuratilor’ si ‘Reconstituirea’ lui Ciulei din 1969 sunt pentru Serban dipticul canonic pentru istoria filmului romanesc. Personalizarea viziunii regizorale si includerea elementelor de oglindire a artei cinematografice (de la filmul in film al lui Pintilie pana la studioul de televiziune provincial al lui Porumboiu) sunt semnele de reper sub care se desfasoara evolutia filmului romanesc. Acest eseu care incheie culegerea de texte diferite in origine, forma, si destinatie scrise de Alex Leo Serban intr-o perioada de approape doua decenii pune ordine si da sens multora dintre ideile disparate despre subiectul de pasiune comuna al criticului si cititorilor – cinematografia romaneasca contemporana.

A vizitat Israelul in aceasta saptamana Radu Ioanid – directorul arhivelor Muzeului Holocaustului din Washington, DC (titlul in engleza este Director International Archival Program Center for Advanced Holocaust Studies) si autorul cartii ‘Rascumpararea evreilor’ (The Ransom of the Jews). Din pacate intalnirea de la ICR – Tel Aviv a avut loc in timpul saptamanii mele de lucru si nu am putut ajuge la ea. Dat fiind ca vizita lui Ioanid este mentionata pe liste de discutii internetice, reiau aici notele mele de lectura dupa citirea cartii in 2006.

Multumiri Sabinei Felix, pentru recuperarea textului din arhivele Prieteniei.

source www.goddreads.com

Am vizitat Muzeul Holocaustului din Washington, DC acum exact un an,
in zilelel cand muzeul implinea zece ani de la deschidere. Vizitele in
aceste lacasuri ale memoriei teribilului sunt intotdeauna extrem de
greu de trait emotional pentru mine, ca si pentru multi dintre cei
care apartin primei generatii de supravietuitori ai Holocaustului.
Muzeul din Washington mi s-a parut a avea o detasare, poate datorita
distantei si un monumentalism, poate datorita locului (situat printre
Muzeele Smithsonian, si zona edificiilor strivitoare ale puterii
federale americane) care este strain altor locuri similare in Europa
si Israel. Si totusi poate tocmai detasarea si monumentalismul sunt un
ambalaj care da mai multa veridicitate si credibilitate istorica
ororilor care se pot povesti si documenta, dar nu se pot intelege.

Am mentionat acest fapt pentru ca Radu Ioanid, autorul cartii ‘The
Ransom of the Jews – The Story of the Extraordinary Secret Bargain
between Romania and Israel’ publicata in engleza de Ivan D. Ree este
directorul arhivelor acestui muzeu. Faptul este mentionat pe coperta,
si aceasta impreuna cu prefatarea si postfatarea cartii de catre Elie
Wiesel si Ion Pacepa, dau cartii o greutate dincolo de semnificatia
pur documentara.

‘The Ransom of the Jews’ se citeste extrem de usor, cred ca va fi greu
de lasat din mana chiar si de cei care nu sunt atat de apropriati de
evenimentele si perioada descrisa in carte. Subiectul principal -
acordurile incheiate inre Israel si Romania pentru a permite emigrarea
evreilor romani spre Israel – este incadrat si pus in perspectiva
istorica a politicii romanesti fata de evrei dinainte si din timpul
celui de-al doilea razboi mondial si aceste capitole pe cat de
succinte sunt bine scrise si par excelent documentate.

Documentar am aflat o seama de lucruri noi. De exemplu, ca acest gen
de acorduri era practicat de Romania comunista de inceputul anilor 50,
ca Ana Pauker a jucat un rol, si ca refacerea industriei petroliere
romanesti, jefuita de germani si de sovietici a fost legata de acest
gen de ‘comert’. Apoi, inceputul acordurilor de emigrare mai oficiale
a avut aprobare de la nivelul cel mai inalt, inclusiv Ben Gurion si
Hrusciov, care in 1958 inca controla partial politica Romaniei.

Radu Ioanid - sursa: www.old.cotidianul.ro

Mi s-a paruit reusita si analiza psihologica facuta unora din
personajele implicate in aceasta drama istorica. Reintalnirea Anei
Pauker – comunista inversunata din perioada stalinista a istoriei
romanesti cu fratelei ei, sionist convins venit sa o viziteze din
Israel este perceputa ca o intalnire intre doi frati despartiti de o
prapastie ideologica dar asemanatori prin credinta si devotamentul
fiecaruia dintre ei in propriul ideal.

Capitolele dedicate epocii lui Ceausescu sunt informative dar tocmai
ele nu aduc foarte multe date noi. Cred ca Pacepa a povestit deja
esentialul in ‘Orizonturi rosii’. Informatia este pusa in perspectiva
altor acorduri similare incheiate de Romania cu Germania de exemplu
pentru emigrarea cetatenilor de origine germana din Transilvania, dar
nici acestea nu sunt chiar noutati senzationale.

Sursele de informatie ale cartii sunt in principal studii istorice
publicate in special dupa 1990, si documente din arhivele romanesti si
ale organizatiilor evreiesti americane, autoritatile israeliene fiind
foarte discrete inca in legatura cu aceste aspecte istorice. Cred ca fac foarte bine de
altfel, caci daca Romania si-a deschis portile emigrarii libere dupa 1989,
mai sunt probabil inca tari unde libertatea evreilor si dreptul lor de
a ajunge in tara lor trebuie inca sa fie ‘cumparat’ prin diferite
mijloace. Din partea israeliana cel mai detaliat interviu se pare ca
l-a data Shlomo Leibovici Lais, mai sunt citate si interviuri cu
cativa dintre ambasadorii Israelului in Romania de-a lungul anilor.

Prefatata lui Elie Wiesel, si postfatata lui Pacepa, ca si moto-ul
cartii dramatizeaza istoria peste ceea ce indica faptele, dupa parerea
mea. In definitiv, Israelul a facut ceea ce trebuia sa faca – adica
orice – pentru a salva evreii din comunitatea romaneasca si a-i aduce
in Israel. Nu pot condamna total nici Romania, tara abandonata de
occident in sfera de influenta sovietica, avida dupa mijloacele
economice si parghiile politice necesare pentru a-si dobandi
independenta, cel putin in mod partial. Din carte reiese clar ca
acordul de ‘vanzare a evreilor’ nu a fost unic nici pentru Romania,
care a avut acorduri similare de rascumparare pe bani a propriilor
cetateni cu Germania, si nici pentru Israel, care a platit bani pentru
‘alya’ (emigrare spre Israel) altor tari est-europeene si Etiopiei.
Desigur, acest tip de ‘comert’ a fost posibil datorita incalcarii de
catre Romania comunista a dreptului fundamental de libera circulatie a
cetatenilor sai, dar aceasta este numai una dintre incalcarile
drepturilor omului care s-au petrecut in toate tarile comuniste, fara
legatura directa cu fenomenul emigratiei ‘platite’ spre Israel.

In cele din urma, ceea ce este important, cred eu, este ceea ce a scris si
Andrei Codrescu in recenzia sa. Israelul a platit pentru libertatea mea, a
lui, a multor sute de mii de evrei din Romania. Datorita cestor
acorduri majoritatea evreimii romanesti iesita din Holocaust a ajuns
in Israel si in alte tari ale lumii libere, mai devreme sau mai
tarziu. Povestea asta are multe aspecte, o parte din ele detaliate de
cartea lui Ioanid, dar acesta mi se pare aspectul esential.

Prietenul meu Radu-Ilarion Munteanu cunoscut in lumea internetica si sub pseudonimul de rim a avut interesul de a raspunde notelor mele de lectura la ‘Adio, Europa!’ si bunavointa de a accepta ca raspunsul sau sa fie publicat pe blog. Raspunsul sau este mai mult decat un comentariu, este un adagio documentar care mi se pare cu atat mai valoros cu cat rim a fost editorul primei editii digitale a cartii la Editura LiterNet. Textul ii apartine si il preiau in intregime, cu mici corecturi editoriale din varianta internetica.

————–

Am citit notele de lectura ale danromascanului la cartea – piatra unghiulara, daca nu cheie de bolta a literaturiii celui care a fost ion d sirbu, fie odihnit. D vine de la Dezideriu, ceea ce nu poate fi de natura sa va mire. Nu comentez notele de lectura ale lui dan, un text de bun simt nu are nevoie de comentarii.

Ii multumesc insa pentru mentionarea aces(a/i)bilitatii online a textului cartii in biblioteca editurii liternet. Atat in plan obiectiv, cat si subiectiv. Pentru mine chiar conteaza ca o informative pe care am furnizat-o repetat e preluata obiectiv intr-un text coherent si in cea mai mare masura exact.

Ca unul pentru care reeditarea digitala a cartii a fost unul din proiectele vitale (nu glumesc) ale implicarii si integrarii in echipa LiterNet, daca nu cel mai important, datorez cateva informatii in completare, cu scopul de a pune notele de lectura ale lui dan intr-un context.

Pana acu’s 4 ani aparusera 4 editii, toate, inerent, postume. Prima, pe hartie de ambalaj, la “cartea romaneasca”, in 1992, ultima, la grupul editorial “corint” (unde era atunci director criticul si conferentiarul universitar Daniel Cristea-Enache, cel mai talentat dintre literati, (4 cunosc eu) care au produs teze de doctorat in I D Sirbu), in 2006. Am uitat care e a treia, insa tin minte ca am fost nevoit, la lansarea ultimei, sa-l corectez pe tanarul critic Paul Cernat, care omisese editia LiterNet la numaratoare.

Cartea a facut obiectul primei lansari publice, derulate chiar la Petrila, simultan cu data nasterii scriitorului, cu prilejul ultimei editii a festivalului “om rau”, organizat de artistul graphic Ion (Noni) barbu, in prezenta sotiei scriitorului si a Mihaelei Schiopu, autoarea celor diua coperti pe care Dan le-a inserat in articolul propriu. Trec acum peste problemele formale, pentru a pastra firul. In statistica descarcarilor, primul volum ocupa locul 3, cu aproape 20000 de descarcari, dupa scenariul lui Dan Mihu preluat abuziv de Cristian Mungiu pentru celebrl si premiatul sau film 4,3,2 (si care a facut un salt major de impact dupa protestul public al autorului real al scenariului, necitat pe genericul filmului si dupa o carte de critica a lui Daniel). Din peste 250 de carti publicate. Sigur, descarcarea nu dovedeste lectura, dupa cum nici cumpararea din librariei n-o dovedeste. Oricum, fara a putea evalua statistic acesti coeficienti de randament real, editia online s-a dovedit competitiva ca impact public fata de toate celallte 3 tiparite. Spe sa fie sesizat faptul essential ca datele de mai sus nu sunt motivate de lauda de sine, care m-ar descalifica. Implicarea mea in editarea cartii trebuie interpretata atat obiectiv, si opinia lui Dan sustine rostul implicarii, dar, de ce n-as recunoaste-o, in mai mare masura subiectiv. Ca o datorie de cosntiinta fata de spiritul tinutului meu natal. Care e tinutul natal al scriitorului.

Desi acesta a avut abilitatea de a nu oferi indicii de recunoastere, modelul ascuns al isarli^kulii e Craiova, unde scriitorul si-a petrecut ultimii ani ai vietii, ca secretar literar al teatrului national local. Si unde a scris si una din piese, “arca bunei sperante”, jucata in anii 70 la teatrul de comedie.

Sursa personajului Olimpia (jucata remarcabil de dana dogaru in serialul tv) e insasi Lizzy, sotia scriitrului. De fapt a doua. Prima divortase de el cand era in inchisoare, la fel cum se intampla lucrurile in romanul “cel mai iubit dintre pamanteni” al monserulu Preda. O femeie remarcabila. Daca structura umana a personajului literar e mai greu recognscibila pentru unul care n-a vazut-o decat odata, in 28 iunie 2004, cu prilejul lansarii, pe femeia batrana in care se simtea taria de odinioara, am cules destule marturii din cercul apropiatilor pentru a proba identitatea caracterologica a personajului cu sursa lui.

In 1982 Aparuse, in volumul de proza “soarecele b si alte povestiri”, o nuvela care s-a dovedit in timp a fi o ebosa, un embrion, o “statie pilot” a romanului, de fapt insusi romanul, in nuce.

Referirea lui dan la LiterNet ca sursa de lectura ma indrituieste sa repet invitatia de a citi in foileton prima parte, cea biografica, si de fapt cea mai reusita, a teei de doctorat al lui Daniel:

http://atelier.liternet.ro/arhivarubricii/54/De-la-Petrila-la-Petrini-Viata-lui-Ion-D-Sirbu.html

ordinea fragmentelor e de jos in sus. Sunt numerotate.

Textul integral ca unul din cele doua capitol mari ale tezei dezvoltate, apare in volumul “”un om din est”, de Daniel Cristea-Enache, ed Curtea Veche, 2005.

Un fragment din carte este de gasit la:

http://atelier.liternet.ro/articol/3742/Daniel-Cristea-Enache/Un-om-din-Est.html

in arhiva rubricii fragmentarium.

Sub fotografia, habar n-am din ce motive pierduta, probabil cu ocazia transferului pe noul server (nu e singura gaura de gen), cuvantul scris cu rosu “cronica” e hyperlink la cronica dubla a cartii: semnatari Dumitru Micu si Horia Garbea.

Raspunsul la intrebarea finala a lui Dan e incitant. Ca unul care a trait anii astia, ma simt obligat sa reflectez. Raspunsul cel mai probabil insa ar fi unul trist. Pastrand absolut toate proportiile, s-ar putea spune, deocamdata cu prudenta, pana ce voi incerca sa raspund intrebarii lui Dan, despre Gary Sirbu ce s-a spus in mediul familial despre bunicul meu patern, in urma cu 2 generatii: a fost asa de inteligent incat a murit la timp. Scutit sa moara de inima rea.

Ion D. Sirbu stia ca ‘Adio, Europa!’ nu are sansa sa vada lumina tiparului in timpul vietii sale, cel putin atata vreme cat viata sa se trecea in timpul dictaturii comuniste. O culegere de fotografii si documente adnotate de scriitor pe care am gasit-o pe YouTube sun titlul ‘The Life and Times of Honorable Sirbu’ include o fotografie de la inceputul anilor 80 cu un comentariu ‘am devenit seriosi, ne scriem opera postuma‘. Este drept, nu mult a lipsit ca scriitorul Sirbu sa supravietuiasca dictatorului si dictaturii care i-au strivit viata, dar cancerul l-a luat dintre cei vii in septembrie 1989. A ramas dupa el insa – postuma cum o prevestise – poate cea mai buna carte despre anii dictaturii si despre regimul totalitar comunist din Romania. Cea mai buna pe care am citit-o eu pana acum, in orice caz.

(video sursa ocsiche)

‘Adio, Europa!’ se bazeaza pe o imensa parabola, imediat evidenta oricarui cititor care cunoaste istoria Romaniei. Numele tarii nu este mentionat niciodata explicit, iar dominatia comunista si ocupatia fizica si spirituala sovietica sunt inlocuite de o fanariotizare ideologica dusa la extrem, in care Inalta Poarta joaca rolul Kremlinului. Personajul principal – profesorul de filozofie Desideriu Candid corespunde biografic autorului, cu o cariera universitara inceputa in anii de dupa al doilea razboi mondial, curmata de excluderea din invatamant si apoi de contactul cu inchisorile ca urmare a refuzului de a se alatura noului regim si a-i deveni complice denuntandu-si mentorii. Ca si Ion D. Sirbu, Candid este o victima a istoriei, ajunsa la maximul posibil al schizofreniei. Eliberat din inchisoarea fizica, redus la rol de functionar neinsemnat intr-o lume in care norocul cel mai mare este cel de a trece neobservat, Candid si sotia sa Olimpia (Limpi) vor deveni victime ale unei tragedii suprarealiste, care ar fi comica daca nu ar fi scrisa in teama si sange, declansata de un ras necontrolat al eroului la vazul unui afis de propaganda in care numele lui Karl May este transcris gresit Karl Marx, si parintele marxismului (si el suspectat pentru originea sa nationala si sociala) categorisit ca autor stiintifico-fantastic. Cine a trait in lumea presei si cenzurii comuniste stie ca pacatul nu este departe de a fi capital in lumea care se revendica descendenta a ‘Capitalului’.

sursa - http://editura.liternet.ro/

Structura cartii este cea a unei serii de discursuri si dialoguri hiperbolice intre Candid si personaje care par sa aiba ca principal scop darea replicii personajului principal. Toate personajele fara exceptie, fara deosebire de origine si pozitie sociala par sa fie cunoscatoare ale adevaratei stari ale unei lumi create si mentinute prin frica si minciuna. Niciunul dintre personajele cartii, nici tortionarii sau functionarii cu pozitiile cele mai importante in pashala^c nu crede nicio o iota din propaganda regimului, toti sunt angrenati intr-o perpetua lupta pentru supravietuire in care ca intr-o groteasca piramida darwiniana pestele mare il poate oricand inghiti pe cel mai mic, care il poate musca la randul sau inapoi si impinge in afunduri cu un denunt otravit. ‘Nimeni nu e nevinovat: toti suntem martori si acuzati in acelasi timp‘ (p. 335, vol. II) zice unul dintre personajele cartii situat pe treptele inalte ale ierarhiei sultanatului. Scrierea este frumoasa si suculenta si primele capitole ale primului volum sunt o delectare la citire, cu trimiteri istorice, anarhisme si turcisme care descriu metaforic unde ajunsese Romania epocii de aur. Pe masura ce avansam in lectura satira levantina din primul volum face locul unei incercari de salvare a eroului si poate si a societatii care traieste in spatiul mitic al satului, incercare esuata, caci eroul reintors in orasul exilului va avansa gradat si inexorabil spre un destin tragic imposibil de evitat.

sursa http://editura.liternet.ro/

Viziunea istorica a lui Ion D. Sirbu este cea a unei Romanii abandonata si tradata de o Europa de care incearca sa se ancoreze in mod disperat si inutil. Unul dintre personajele pozitive ale cartii incearca sa duca trei fieruri de plug in marile capitale ale continentului de care este cea mai legata istoria romanilor – Viena, Paris si Roma, in incercarea de a evita deriva spre abis. ‘Peste o tara primitiva si subdezvoltata – dar curata, plina de frumusete si de spirit – s-a fost zidit un Babel-agroindustrial, un colos de fier si beton, peste care, cu o faraonica incapatanare utopica, s-au instalat minciuna, nepriceperea si hotia organizata. Debandada si harababura de stat. Deasupra acestei piramide reale, straluceste Portretul Lui … Pentru acestea – si multe altele – m-am gandit ca e bine sa ne ancoram de trupul Europei, din care si pentru care ne-am nascut ca popor si ca speranta …’ (pag. 241, vol II). Situatia in care se afla Romania in deceniul ultim al dictaturii este vazuta ca o consecinta a pacatului si tradarii originare petrecute la Yalta: ‘Totul a inceput cu Yalta, la Yalta – si Yalta trebuie sa ramana in memoria popoarelor ca cel mai cretin, iresponsabil, si criminal act din intreaga istorie …’ (pag. 190, vol. II). Istoria devine un balast, ‘Trecutul ne este dusman‘ (pag. 358, vol. II) si ocupantii se schimba unul cu celalalt, perpetua fiind doar adaptabilitatea ocupatilor ‘acum … ne rotim, lepadandu-ne de fesuri si apucand care cum putem, o caciula de samur peceneg‘ (pag. 332, vol. II).

sursa http://www.bookblog.ro

Exista speranta dincolo de aceasta viziune cinica si disperata a istoriei? Ii va fi iertat autorului la momentul in care scrie ‘Adio, Europa’ profundul pesimism. Si totusi, exista un fragment (pag. 205-206, vol. II) unde este trasat programul politic al unui posibil risorgismento:

‘ – Sa nu mai mintim.

- Sa nu ne mai laudam.

- Sa nu mai aplaudam (nici la teatru, nici la circ).

- Sa cerem iertare pamantului, cerului, vietatilor toate, pentru crima ce am facut-o impotriva firii si a Creatiunii.

- Sa ne iertam dusmanii.

- Sa ne fie mila de paznicii si turmatorii nostri.

- Sa declaram lauda injurie penala, iar lingusirea celor puternici ca un act de infamie si sacrilegiu: chiar si lauda bunului Dumnezeu trebuie suspendata pentru un secol.

…

- Sa ardem in piata portretele si dosarele toate.

- Sa interzicem pentru o suta de ani cuvintele “erou”, “revolutionar”, “fiu al poprului” etc.

…

- Sa invatam dascalii sa invete, sa reconstruim copilaria si tineretea, ca varste ale visului si gandului liber, dar temator de Dumnezeu si urmasi

- Sa refacem curatenia apelor, muntilor si vorbelor noastre

- Sa asteptam biserica lui Hristos; pana atunci, fiecare sa se roage singur Dumnezeului pe care l-a gasit si pe care il merita…’

Oare ce ar fi scris Ion D. Sirbu despre lumea si Romania de astazi? Ce metafora superba ar fi putut gasi pentru Romania la 20 de ani dupa caderea sultanatului?

———

Cartea este accesibila pentru descarcare si lectura la:

http://editura.liternet.ro/descarcare/90/pdf/Ion-D-Sirbu/Adio-Europa-vol-I.html

http://editura.liternet.ro/descarcare/91/pdf/Ion-D-Sirbu/Adio-Europa-vol-II.html

“Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem ci prin mortii pe care ii plangem” este motto-ul impresionantei carti a lui Varujan Vosganian, motto care pune de la inceput aceasta cronica a comunitatii armene din Romania sub semnul unei istorii traumatizante marcata de prezenta neintrerupta a mortii. Mai incolo in carte aflam despre ce fel de soapte este vorba: “In copilarie am trait intr-o lume a soaptelor. Ele se rosteau cu bagare de seama. Abia mai tarziu am aflat ca soapta are si alte intelesuri, cum ar fi tandretea sau rugaciunea.” Soaptele copilariei lui Vosganian sunt soaptele fricii de urechile vecinilor sau ale informatorilor, sunt soaptele care transmit o istorie prea cumplita pentru a fi povestita cu voce tare, sunt soaptele pe care mortii le trimit marturie de pe celelalte taramuri. Scriitorul care este la o generatie sau doua dupa majoritatea eroilor cartii aduna informatiile ca un cronicar predestinat (in capitolele finale aflam si care este simbolul acestei predestinari) se considera a fi un cronicar al unor timpuri si a unui popor care nu a avut o modalitate de expresie a suferintelor sale istorice.

Nu stiu nimic despre literatura armeana si despre reflectarea in ea a genocidului impotriva armenilor petrecut in timpul primului razboi mondial. Am convingerea ca romanul lui Vosganian desi scris in romaneste va deveni una dintre piesele de rezistenta, daca nu piesa de rezistenta a acestei literaturi. Cititorii familiari cu literaturile Holocaustului si a Gulagului vor regasi structuri narative familiare, evenimente mult prea cunoscute, vai, in istoria ororilor comise de oameni impotriva oamenilor, si elementele psihologice determinante comune ale victimelor – incredulitatea in fata rautatii umane si a destinului, disperare, revolta impotriva Dumnezeului absent, resemnare, dorinta oarba de supravietuire, razbunare. Capitolul opt al cartii este zguduitor in detalii si aduce nenumarate informatii care localizeaza exact cele sapte cercuri ale infernului pe care deportatii armeni le-au trecut in ceea ce pentru majoritatea a devenit drumul spre moarte.

“De la convoaiele duse in locuri izolate si usor de impresurat pentru a fi macelarite, si de la lagarele de concentrare pana la moartea prin impuscare, infometare, scufundare in apa inghetata, ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol si pana la Deir-ez-Zor si Mosul, au fost utilizate mai tarziu de nazisti impotriva evreilor. Atata doar ca in lagarele naziste detinutii purtau numere, iar aceasta numaratoare macabra a sporit grozavenia crimelor comise impotriva poporului evreu. Mortii ramasi in urma actiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai multi, daca intre crime de asemenea amploare se pot face comparatii de acest fel, dar sunt mai nenumarati. “

Structura cartii este fals memorialistica. Desi povestita la persoana intaia aflam prea putin si conteaza prea putin personalitatea autorului, care devine mai mult un medium prin care vorbesc personajele care au trait de-a lungul primelor doua treimi ale secolului. Mai degraba este vorba despre o colectie de povesti ale vietii acestor personaje, multe dintre ele fabuloase in dimensiuni, de la bunicul Garabet adunator si arhivar al memoriei comunitare, trecand pe la exaltati si victime, intreprinzatori, eroi si tradatori, cu totii purtand insa povara trecutului, a fugii si refugiului, a traiului ca apatrizi. Impreuna povestile lor compun istoria unei comunitati care isi poarta patria pierduta nu numai in memorie, dar si in harti pastrate ca un secret sacru, si in carti scrise cu semne ininteligibile pentru cei din jur, si in insemnele consulare ale unei tari care nu mai exista decat in sperante si vise.

Scriind cronica comunitatii armenesti din Romania, Varujan Vosganian creaza in ‘Cartea Soaptelor’ si o reflexie a societatii si istoriei romanesti din jur, care in perioda in care se petrec povestile eroilor sai trece prin prea scurta perioada de relativa democratie si prosperitate de dupa intregirea frontierelor, prin convulsiile extremismului nationalist, dictaturile succesive si razboiul, ocupatia si caderea sub controlul celei mai indelungate dictaturi din istoria Romaniei – cea comunista. Din nou au loc scene simbolice:

“In 1949, personajele nu sunt ale Cartii soaptelor, traiesc in afara ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut impotriva cartilor si indeamna multimile sa le arunce in foc. In Cartea soaptelor se povesteste despre ziua in care au ars cartile. Asa cum ziua taierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot asa ziua arderii cartilor nu a putut distruge toate cartile In razboiul dintre stapaniri si carti, desi numai cartile mor, stapanirile nu castiga niciodata. Pentru ca oamenii au scris mai mult decat au puterea sa uite.”

Pasajul este superb, si este intarit vizual de descrierea scenei in care cenusa cartilor arse ale comunitatii este dusa spre cimitir intr-o procesiune funebra pe strazile orasului, in sunetele muzicii catate de fanfara tiganilor.

La peste 500 de pagini Cartea soaptelor este neasteptat de usor de citit. Secretul consta in puterea de evocare a autorului, in minutiozitatea si veridicitatea descrierilor care readuc la viata Bucurestii sau Focsanii perioadei interbelice, sau personaje mai mari si mai adevarate decat viata, cum ar fi Hartin Fringhian, industriasul rege al zaharului, purtator al unei demnitati si credinte in valorile timpului sau care transcende si biruieste intr-un fel vicisitudinile istoriei. Egal lui in literatura romana a ultimelor decenii este poate doar Ozias din Caietele lui Ozias a lui Ion Vianu.  Contructia epica se bazeaza pe acumularea povestirilor si varietatea personajelor ca si introducerea si dezvaluirea gradata a elementelor istorice functioneaza bine, cu putine exceptii – capitolul penultim este una dintre ele, unde un alt episod memorabil al adunarii amintirilor materiale ale comunitaii intr-un chivot ce va fi ingropat spre inchiderea cel putin aparenta a unui ciclu este alipit unor episoade biografice intr-o alaturare in care imi pare a lipsi cursivitatea.

Capitolul final sugereaza insa ca inchiderea cercului a fost doar aparenta – aluzie la un conflict neincheiat, la o rana istorica inca nevindecata. Daca drama va avea insa si alte acte ele se vor desfasura in alta parte, si limba in care vor fi scrise cronicile va fi alta decat limba romana. Cartea soaptelor ramane insa o emotionanta cronica de referinta scrisa intr-o frumoasa limba romaneasca si apartinand de aceea si acestui spatiu cultural comun.

Despre carte, istorie, memorie – http://carteasoaptelor.ro/

A apărut volumul intitulat La anul, la Ierusalim, o carte, - Maree şi memorii culturale – Vol. I, de Angela FURTUNĂ, editat de Biblioteca Bucovinei “I.G.Sbiera”, 2009, cu o copertă de Devis GREBU, 350 p.

Cartea conţine capitole de dialoguri şi eseuri, note de lectură, analize şi meditaţii vizând paradigmele culturale şi politice europene, relaţiile de comunicare dintre românism, europenism şi iudaism, teme inedite din istoria mentalităţilor culturale. O secţiune aparte a volumului aduce un omagiu limbii ebraice, simbolismului şi expresivităţii sale lirice, pe linia articulării dintre noetică şi noematică.

Informaţia vastă, abordarea cărturărească şi analiza aplicată oferă, în acest prim volum, răspunsuri la întrebarea: de ce una din cele mai mari pierderi înregistrate de România şi Europa ultimului secol a fost tezaurul culturii iudaice.
Volumul este aşezat sub auspiciile reflecţiei lucide a mai multor gânditori, întemeindu-se pe raţiune, înţelepciune, moderaţie şi originalitate în interpretarea istoriei culturii şi civilizaţiei de joncţiune dintre iudaism şi europenism, respectiv românism:

Te duci şi citeşti ce-au scris şi alţii, în alte culturi, fără presiunea utilităţii imediate, dar mereu atent. Trebuie să aştepţi activ ideile noi, căutând peste tot…(Moshe Idel).

Popoarele între dânsele nu sunt decât ramurile unuia şi aceluiaşi copac şi, astfel, mi-a fost dat să-mi găsesc patria în trecutul neamului meu şi, totdeodată, în mijlocul poporului în care m-am născut…(Moses Gaster).

Realitatea continuă să fie ocultată şi ignorată…

(Vladimir Tismăneanu).

…Şi să mă culegi din nou din risipirea în care m-am risipit în mii de bucăţele, când, îndepărtându-mă de Tine Unul, am dispărut fărâmiţat în multe…(Sfântul Augustin).

„Nu călătoresc fără de cărţi nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, [...] Ele sunt cea mai bună muniţie pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească” (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2).

„Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane” (Hannah Arendt).

Incepusem lectura cartii de note de calatorie a lui rim pe cand ma aflam in Japonia si scrisesem atunci de impresiile mele paralele la capitoul sau japonez – http://filme-carti.ro/carti/calatorul-de-serviciu-2459 . Sfarsitul de saptamana, an si deceniu mi-a dat ragazul sa completez lectura cu cele cateva capitole restante, dupa cele parcurse in tipul calatoriei mele din noiembrie.

Nu cred ca rim a intentionat sa scrie o carte clasica de impresii de calatorie. Notele sale au o tenta personala si refuza pretentia de obiectivitate si de documentare exhaustiva, desi nu lipsesc – ba din contra – sclipirile de asociatii culturale si istorice. Ele au insa in general o tenta personala accentuata, din carte aflam mai mult ce a simit si gandit rim despre experienta vizitarii locurilor decat despre locurile insasi. Probabil ca cea mai inalta concetratie de informatie si tenta obiectivista o putem gasi exact in capitolul despre Japonia, dar poate ca si aici este vorba despre o reflectare a experientei diferite in contact cu indepartatul Orient.

Cititorii lui rim de pe listele internetice cred ca il vor regasi mai degraba in acest volum decat cititorii prozelor sale. Multe dintre referirile la personajele de pe Internet sunt directe, si rim parca pare constient de faptul ca notele sale de calatorie vor cadea mai devreme sau mai tarziu in mainile colegilor de liste si va deveni subiect de discutie (iata, il ajut si eu in asta!).

Punctul de vedere al calatorului rim este pur personal, la fel si ritmul si stilul. O si spune explicit la un moment dat in dialog cu unul dintre personajele sale (alter-ego?) imaginare cu care se afla in permanenta conversatie: ‘… daca ceva are sens nu-i decat Grecia mea subiectiva …’ – aici este vorba despre Grecia, dar inlocuiti-o cu oricare dintre tarile vizitate de autor. In alta parte o fraza cheie dezvaluie ca ‘n-am de ce face deosebire intre compania mea concreta de drum si cele imaginare, ambele sunt la fel de reale in acel plan.’

Am gasit insa o valoare documentara a notelor de calatorie ale lui rim, dar intr-un loc neasteptat si anume in cel al experientei turistului roman al perioadei post-decembriste, eliberat de catusele vizelor, dar limitat in resurse materiale si obligat sa practice de cele mai multe ori exercitiul calatoriei in grup. Aici umorul si observatia psihologica ale lui rim se dezlantuie liber, si notiunea de ‘calator de serviciu’ capata vreo doua nuante noi daca nu mai multe. Ghizii si partenerii de calatorie devin personaje la fel de importante ca oamenii si locurile intalnite in calatorii.

Nu lipsesc nici momentele de inflacarare si rezonanta cu locurile. Experienta spaniola in special pare a fi cea in care rim pare a nu reusi sau nu incearca prea tare sa se detaseze, dandu-me parca un indiciu de cum va arata o carte serioasa de note de calatorie atunci cand se va hotari sa o scrie.

Nu pot incheia aceste scurte si prietenesti note de lectura fara o observatie critica asupra editorului acestei carti. Lipseste evident capul limpede si numarul de cuvinte stalcite pare a indica ca nu a fost facuta nici macar o corectura de baza a textului editiei (editura SemnE sau Muzeul Literaturii Romane – coperta exterioara si pagina 4 spun lucruri diferite, anul este 2007). Editorul atent si profesionist care este rim merita un editor mai de calitate pentru aceasta carte a sa.