Archive for September, 2018

Nu a fost ușoară vara care a trecut peste Facebook. Nu că există motive speciale de a le plânge de milă, mai ales din punct de vedere comercial, dar parcă s-a clătinat soclul și au apărut fisuri în invincibilul monument pe care l-a creat Mark Zuckerberg, un imperiu de afaceri și una dintre cele mai semnificative companii globale ale momentului, pornind de la o aplicație care avea ca scop inițial să mute pe ecranele calculatoarelor personale sistemul de relații personale și anunțurile private sau de interes comun ale colegilor de facultate (facultate pe care, de altfel, Zuckerberg nu a sfârșit-o vreodată). Cifrele de afaceri ale mijlocului de an ilustrează o parte din poveste: dacă numărul de utilizatori activi ai lui Facebook a continuat să crească, ajungând la sfârșitul celui de-al doilea trimestru calendaristic al anului 2018 la 2,23 de miliarde lunar (o creștere de 11% față de același moment în 2017) și 1,73 de miliarde de utilizatori activi în medie pe zi, nivelul de utilizare al rețelei sociale a scăzut pentru prima dată în istoria companiei în piața cea mai semnificativă, cea americană, de la 67% la 62% pentru categoria americanilor în vârstă de peste 12 ani. Pentru o companie care își oferă serviciile ‘gratis’ utilizatorilor, aceștia devin obiectivul principal, unii zic chiar ‘marfa’, deci numărul lor este un indicator cheie. Cel puțin la fel de îngrijorătoare este scăderea valorii acțiunilor companiei. După anunțarea cifrelor de afaceri care au ratat cu puțin estimările analiștilor, prețul acțiunilor lui Facebook a scăzut într-o singură zi la sfârșitul lunii iulie cu 11%. Bursa uneori intuiește chiar mai bine decât experții tendințele, și scăderea valorii pe piață financiară nu numai că expune probleme, dar le și poate crea sau amplifica.

 

sursa imaginii: toonpool.com/cartoons/Homo%20facebookensis_86457

sursa imaginii: toonpool.com/cartoons/Homo%20facebookensis_86457

 

Cauzele problemelor actuale ale companiei se află în aceleași zone unde pot fi identificate și cauzele reușitelor. Succesul aplicației create de Mark, colegii și salariații săi se bazează pe detectarea și utilizarea unor nevoi fundamentale ale unei părți însemnate a membrilor speciei umane – comunicarea, împărtășirea cunoștințelor și experiențelor, crearea de relații sociale noi și regăsirea celor uitate. Câți dintre noi au trăit din propria lor experiență și/sau au auzit de la prieteni despre regăsirea unor persoane (colegi de școală și facultate, vecini sau prieteni din copilărie) de mult pierdute sau uitate? Sistemul de relații pe care îl dezvoltă și îl exploatează Facebook se bazează însă pe renunțarea voluntară la o parte din informația personală. Aplicația are și îmbunătățește permanent sistemele de protecție ale spațiului personal, dar acestea sunt prea puțin înțelese și folosite de majoritatea utilizatorilor. Dilema pe care aceștia o înfruntă este între a expune mai mult din profilul personal (familie, preferințe, pasiuni, activități) pentru a comunica mai intens sau de a păstra mai totul în spațiul privat dar atunci intensitatea și cantitatea de informație primită sunt și ele mai reduse. Există desigur și conturile fantomă, personalitățile Facebook inventate sau protejate de pseudonime. Acestea au fost folosite de persoane sau organizații cu scopuri și interese diferite, inclusiv cele de a influența desfășurarea alegerilor din Statele Unite și din alte țări democratice. Tribuna care a permis comunicațiile protestatarilor și organizațiilor care protestau în mod democratic la începutul deceniului s-a dovedit a fi un instrument la fel de eficace și în propagarea de mesaje antidemocratice. Împreună cu expunerea datelor personale ale utilizatorilor din afacerea Cambridge Analytics, această vulnerabilitate este considerată ‘călcâiul lui Achile’ al lui Facebook. Chiar în timp ce scriu acest articol Directorul General al Operațiilor (COO – Chief Operating Officer) de la Facebook, Sheryl Sandberg, împreună cu Directorul General Executiv (CEO – Chief Executive Officer) de la Twitter, Jack Dorsey, răspund în cadrul unei ședințe publice întrebărilor membrilor Comitetului pentru Informații al Senatului american (Senate Intelligence Committee), legate de activitatea companiilor lor în perioada alegerilor prezidențiale americane din 2016 și după aceea.

 

sursa imaginii: pinterest.ca/pin/272256739948367518/

sursa imaginii: pinterest.ca/pin/272256739948367518/

 

Dar poate însă că o parte din necazurile lui Facebook sunt datorate și unor alte caracteristici ale interacțiilor pe rețele sociale, nu neapărat legate de evenimentele care se află în atenția presei și a mediilor de informații. Un prieten care este și el utilizator activ al lui Facebook refuză să folosească butonul ‘Like’ în absența unui buton similar ‘Dis-Like’. Motivele și semnificația practică și filosofică ale absenței din concepție a ‘butonului negativ’ au fost mult discutate de utilizatori și justificate detaliat de creatorii ‘jucăriei lui Zuckerberg’, cum o numește același amic. Unul dintre motivele principale este simplitatea, dar exact această simplitate și ușurință de a trimite mesaje – de către oricine, de oriunde, oricând – este și motivul pentru care pot deveni ‘virale’ și mesajele negative în aceeași măsură ca și cele pozitive sau neutre, și uneori acestea sunt foarte bine deghizate. Un alt motiv este dorința de a crea grupuri de persoane cu pasiuni comune, amintiri împărtășite, opinii necontradictorii. Această tendință conceptuală (‘by design’) are însă că efect crearea în jurul fiecăruia dintre noi a unor ‘baloane virtuale’ în care suntem înconjurați de ‘prieteni’ cu opinii similare. În absența unui control al nivelului și stilului dezbaterilor în contradictoriu suntem expuși ca utilizatori pericolului monoculturii ideilor.

 

sursa imaginii: researchgate.net/figure/A-synchronous-meeting-in-an-I-Room-a-virtual-collaborative-space_fig1_266496340

sursa imaginii: researchgate.net/figure/A-synchronous-meeting-in-an-I-Room-a-virtual-collaborative-space_fig1_266496340

 

Mai există încă un pericol cu atât mai evident cu cât ne referim la grupurile de vârste și preocupări cele mai vulnerabile, în special cele ale adolescenților. Copiii și nepoții noștri deschid ochii într-o lume în care ecranele calculatoarelor personale și ale telefoanelor inteligente sunt la fel de firești și de comune cum era deschiderea ferestrei spre casa vecină în generațiile părinților sau bunicilor, sau aparatele telefonice din vremea copilăriei și adolescenței noastre. Relațiile create pe rețele sociale devin pentru tinerii născuți în acest mileniu normă, în timp ce relațiile de prietenie ‘tradiționale’ bazate pe joacă, sport, excursii în natură etc. sunt împinse spre statutul de excepție. Bine? Rău? Viitorul va spune, dar realitatea nu poate fi negată. Ecuația nu este însă dihotomică, deoarece intervine un element tehnologic despre care am mai discutat în rubrica CHANGE.WORLD. Tehnicile de teleprezență și colaborare virtuală, practicate deja de mai bine un deceniu în mediile de afaceri sau guvernamentale pentru a genera ședințe virtuale în care participanți aflați la sute sau mii de kilometri distanță, se întâlnesc într-o camera virtuală de ședințe, iar tehnicile hologramelor sau ale realității virtuale reconstituie experiența contactului ‘face-to-face’, încep să pătrundă în domeniul comercial inclusiv în cel al rețelelor sociale. Facebook a făcut de altfel achiziții tehnologice și investește intens în cercetare și proiectare în acest domeniu, așa încât introducerea sub o formă sau alta a mesageriei, convorbirilor și conferințelor cu prezență virtuală colaborativă este așteptată în viitoarele 12 până la 24 de luni. Este una dintre căile principale pe care experții le apreciază ca fiind luate în considerație de Facebook pentru a depăși greutățile momentului.

 

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

 

Am văzut recent un film de anticipație care proiectează o direcție posibilă de evoluție a acestor tendințe. Filmul se numește ‘Surrogates’ (‘Surogate’) și a fost realizat în 2009 de regizorul american Jonathan Mostow. Este un film de acțiune sci-fi, avându-l pe Bruce Willis în rolul principal. În lumea anului 2017, așa cum este imaginată de scenariști și de autorii benzilor desenate care au inspirat filmul, au fost eliminate complet conflictele sociale și criminalitatea a scăzut spre zero. Secretul constă în faptul că majoritatea oamenilor trăiesc închiși în casele lor legați la echipament de realitate virtuală, iar viața socială și relațiile inter-umane au loc prin intermediul surogatului virtual – o combinație de robot android și personalitate Facebook bine filtrată, reprezentând o versiune idealizată și veșnic tânără a fiecăruia dintre noi. Nu există boli, nu există durere, iar dacă se poate întâmpla ceva rău, afectate sunt surogatele, și nu oamenii care le manevrează. Doar o minoritate din omenire a refuzat ‘surogatizarea’ și trăiește într-un fel de ghetto-uri care reprezintă o variantă exacerbată a periferiilor violente și rău famate ale marilor orașe de astăzi. Eroul filmului, întruchipat de Willis, este un polițist (și surogatul său) chemat să rezolve misterul unei crime, prima după o perioadă îndelungată de pace socială, în care un surogat a ucis alte surogate și a creat haos într-un oraș populat de aceste entități virtuale.

 

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

 

Nu voi dezvălui, desigur, mai mult din intrigă, protejându-i pe acei cititori care vor găsi povestea destul de interesantă pentru a căuta și viziona filmul. Le voi spune doar că, fără a fi o capodoperă, este un film care poate satisface și pe amatorii de filme de acțiune (cum altfel, când îl avem pe Bruce Willis pe generic?) și pe cei de filme sci-fi inteligente. Lumea creată în film pare o generalizare și o perfecționare tehnologică a modelului personalităților virtuale pe care fiecare dintre noi le creăm pe rețelele sociale. În ce măsură ne reprezintă acestea? Pot ele prelua într-adevăr toate suferințele fizice și trăirile negative, transformând spre bine lumea din jurul nostru? Care este frontiera dintre lumea virtuală (artificială) și viață reală? Mai există această frontieră, sau suntem pe cale de a o șterge definitiv, cu consecințe încă greu de prevăzut? Sunt câteva dintre întrebările pe care le generează vizionarea acestui film. Nu toate își găsesc răspunsul în el, dar discuția și căutarea răspunsurilor pot începe de aici.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

I had all the good reasons to have great expectations from ‘Isle of Dogs‘. First, it’s a movie about dogs. Second, it’s animation and the trailer looked great (including the dogs). Third, it’s set in Japan, a country I love for its culture, including the passion for film, animation and manga. Fourth it’s a movie by Wes Anderson and I liked his previous work. And yet, I was quite disappointed.  ’Isle of Dogs‘ was much less than what I had expected.

 

source https://www.imdb.com/title/tt5104604/

source https://www.imdb.com/title/tt5104604/

 

It’s a film by Wes Anderson and it comprises many of the qualities that you can expect from the stylish director. It is amazing in it’s visual part which combines a dystopic image of the close visuals of Japan with animation descending from the Japanese manga style and from the Disney dog lovers division. It gathers in the distribution a unique collection of stars which borrow their voices to the animated characters. It lacks however one important component – a compelling and original story. All the talent invested in the movie seems wasted in an exuberant aesthetic show supporting a rather childish and expected story about a teens and children helping good dogs in their fight against bad men. Too simple, too linear.

 

(video source Zero Media)

 

Dogs seldom fail us in real life. This is one exception. Luckily, it happens on screen.

An untimely death cut short in 1982, at the age of 37, the life and cinematographic career of Rainer Werner Fassbinder. We can only wonder at how much he succeeded to achieve in such a short time and we can only speculate on how his cinema work and the thematic of his films could have looked like in the years of and after the fall of the Berlin wall and the reunification of Germany. The films that he left are still amazing cinematographic achievements and some of the sharpest and critical visions of the recent past of Germany. He bluntly explored fascism and corrupt politics, family relations, sex and sexual orientation, race and morality. ‘Lola‘ which was made the year before his death is a cynical and sarcastic look at what he perceived as the corrupt foundations of the Federal Republic of Germany.

 

source https://www.imdb.com/title/tt0082671

source https://www.imdb.com/title/tt0082671

 

In this film Fassbinder frontally attacks the sacred cow myth of the German post-war renewal. The story is set in a small German town about one decade after the end of WWII. The war seems to be a memory that most people try to bury, the city rides on a development wave, ruins disappear and make place for modern buildings, life improves. Building contractors and the ‘new politicians’ who support them are the persons of the day. And yet, many things did not change that much.  ’Lola‘ has two sources of inspiration, the 1930s masterpiece  The Blue Angel directed by Josef von Sternberg with Marlene Dietrich in the lead role, and Gogol’s ‘The Government Inspector’ (or ‘Der Revisor’ as it is known in German). The first connects the story in the film with the past of the pre-war Germany, its moral and political corruption that nurtured the conditions of the rise of Nazism. The second broadens the vision to the more universal theme of the powerful stranger coming to a closed community, questioning its foundations, shaking its twisted rules and trying to change the unfair ways of doing things.

 

(video source TobisFilmclub)

 

The two principal heroes, the singer-prostitute Lola (Barbara Sukowa) and the building inspector Von Bohm (Armin Mueller-Stahl) seem also directly inspired by the lead characters in the two works, it is their bringing together and the un-probable relationship that develops between them that dominates in an original manner the script. Lola is forced as many other widows of the time (and heroines of the films of Fassbinder ) to descend into prostitution to sustain her family (daughter and mother), however she is not only a victim, but rather a complex and manipulative character who tries to use her beauty to achieve social recognition. Von Bohm becomes a character of equal weight in the film, his honesty and integrity being put at test by the social environment and his falling in love with the wrong woman. The acting of both Barbara Sukowa and Armin Mueller-Stahl is superb and remains the best part of this film. Also beautiful and expressive is the camera work, just watch the games of colors and the lightning of the characters. Some other parts of the film did not survive that well the 37 years since the film was made. Mario Adorf ‘s interpretation of the local tycoon seems to gross and grotesque for the tastes of today. The motivations of the characters and their changes in mood are not that clear. The important aspect however is that the rage of Fassbinder is here, as visible as ever, and the critical flame that he lit with his works, never avoiding or running away from a good controversy, are still a model for German cinema.

Refugees stories. Running away from persecution, hiding from the dangers of deportation, waiting for the visas that can save lives, boarding the ship that navigates to the promised shore of salvation – here are themes that resonate deeply for me, maybe also because of personal and family stories that took place no farther than one generation before us. Transit adapted by Christian Petzold from a novel by Anna Seghers set during the second world war and directed by him takes an original approach for this set of subjects. It’s not a flawless film, but it impressed me in a very special manner.

 

source https://www.avoir-alire.com/transit-la-critique-du-film

source https://www.avoir-alire.com/transit-la-critique-du-film

 

The approach taken by script writer and director Christian Petzold is very original. The characters and narrative parts are taken from a novel by German writer Anna Seghers, a combination of stories about Jewish and German refugees running the spreading German occupation during the second world war in which fear, love and mistaken identities combine in a quite smart and interesting mix. The setting is however today’s or maybe tomorrow’s Paris and Marseille, with police cars and vans with sirens permanently howling and black-suited and helmeted armed policemen chasing the ‘illegals’ in the streets. There are some exceptions for this environment, as at some moments we seem to be in an atemporal French bistro or see the landscape of the old port of Marseille before the contemporary touristic change of face. The language used by the heroes is also a  hybrid in which literary dialogs in German mix with references to the football clubs in the 21st century Champions League. The superposition is almost didactic, but it somehow works, as the story of the love triangle (or maybe a pyramid in this case) folds on the background of the lives of the universal refugees. Some speak German, some Arabic or African languages, all are running away from the eternal police of oppression.

 

(video source Piffl Medien)

 

As many love stories in time of war the intrigue here is built of intense feelings doubled by fear, shades, hidden identities. It develops slowly but the excellent acting of Franz Rogowski and Paula Beer bring on screen a whole world of passion and ambiguities, of despair and impossible dreams. The secondary thread that connects the fate of the German refugees with the one of the ‘local’ migrants is also described in a discrete manner, avoiding the traps of melodrama. The only major flaw is the use of off-screen voice, probably reading text from the original novel that inspired the film. It is probably intended to remind us the reference work and the period when its story takes place. I find that voice over seldom works well in movies and this is not the case here. Transit tells a very important story and its production incorporates good acting and many bright ideas. It would have been better if director Christian Petzold trusted more his viewers and made some of the details of execution more discrete and less explicit.

 

O recentă vacanță petrecută în Elveția a fost o bună ocazie de a scoate din rafturile bibliotecii personale și de a citi o cărțulie pe care o cumpărasem cu ocazia unei vizite precedente în țara cantoanelor. Intitulată destul de pretențios ‘Histoire de la Suisse’ (Istoria Elveției) și publicată în 2005 de editura Presses Universitaires de France, este mai degrabă un compendiu cu informațiile de baza, evenimentele, datele și personajele marcante ale istoriei acestei țări. Despre autor există foarte puțină informație pe Internet. Am aflat că este născut la Lausanne în 1934, a studiat literele la Fribourg în Elveția, și s-a specializat mai târziu în istorie obțînând doctorate la Universitățile din Paris și Napoli. A fost profesor de gimnaziu în orașul natal Lausanne și conferențiar și șef al catedrei de istorie a Elveției la Universitatea din Berna.

Care este secretul unicității istoriei elvețiene, al coerenței unei țări fără resurse naturale și ieșire la mările lumii, în care sunt vorbite patru limbi oficiale, care este formată din cantoane cu interese și priorități de multe ori diverse, lipsită de coerența unei religii comune, și cu un sistem administrativ și politic mai degrabă de-centralizat, care nu a permis în niciun moment al istoriei sale apariția unui conducător dominant, care să se afle la cârma politică a țării destul timp pentru a influența în mod determinant direcțiile evoluției țării? Cum a luat naștere și s-a dezvoltat acest stat cu o democrație cu adevărat originală, și cum a rezistat în centrul unui continent sfâșâiat de războaie, cu frontiere intacte și cu o neutralitate programatică păstrată cu încăpățânare și respectată în cele din urmă de toți puternicii săi vecini? Cum a luat naștere și s-a cizelat caracterul unei națiuni atât de diferite de altele, izolată și în același timp implicată în tot ceea ce se întâmplă în lumea din jur? ‘Histoire de la Suisse’ nu răspunde multora dintre aceste întrebări, este mai degrabă o carte informativă decât un eseu, dar furnizează multe dintre informațiile esențiale care permit cititorilor să aibă o baza de înțelegere și să studieze mai departe singuri prin lecturi sau vizite la fața locului.

 

sursa https://www.decitre.fr/livres/histoire-de-la-suisse-9782130562139.html

sursa https://www.decitre.fr/livres/histoire-de-la-suisse-9782130562139.html

 

Cele 124 de pagini ale carții sunt împărțite în 12 capitole care se ocupă de perioadele succesive ale istoriei elvețiene, de la ‘Elveția dinaintea Elveției’ (titlul primului capitol) la ‘Elveția de după 1945′ (titlul capitolului final). Prima mențiune a teritoriului țării care avea să devină Elveția și a triburilor numite ‘elvetice’ care o populau datează din anul 58 BC și îi aparține lui Iulius Caesar la începutul ‘Războiului Galilor’. Comandantul de oști roman observa caracterul de fortăreață naturală a zonei cuprinse între cursurile Rinului și Ronului, munții Jura și lacul Léman. Prezența și pacea romană au durat în Elveția cam aceeași perioadă de timp ca și prezența romană în Dacia, ultima revoltă împotriva romanilor având loc în 107, iar retragerea sub presiunea invaziilor germanice petrecându-se în 260. Apariția creștinismului are loc și aici în secolul al 4-lea, la scurt timp după ce devenise religie dominantă în Imperiul Roman. Evul Mediu va fi martor al dominației imperiului germanic al lui Carol cel Mare și apoi a dinastiei Habsburgilor aflate într-un conflict care a durat multe secole cu ducatul Burgundiei care controla tot cursul Ronului. În această perioadă sunt înființate, în unele cazuri pe ruinele unor așezări romane și multe dintre orașele principale ale Elveției pe care le cunoaștem astăzi – Zurich, Geneva, Basel, Lausanne, Saint-Galle, Fribourg.

Originile confederației datează din secolul 13, când grupările de orașe și micile ducate locale caută protecție în condițiile conflictelor din ce în ce mai intense între Habsburgi, Burgundia și regatul Franței, a cărui prezența și influență se aflau în continuă creștere. Acum apare conceptul cantoanelor și sistemul alianțelor între ele, cu scop defensiv și fără a căuta de la început independența, ci mai degrabă protecția unor suverani vecini mai puternici dar și mai toleranți față de interesele locale. Este specifică Elveției dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor care a dus la crearea unei clase burgheze mai devreme decât în alte părți din Europa, în paralel cu dezvoltarea limitată a claselor feudale. De la trei cantoane asociate inițial, numărul acestora trece la 13 la începutul secolului 16, atunci când în condițiile intervenției franceze în Italia și cu acordul regelui Francois I, confederația își declară independența. Jean-Jacques Bosquet acordă un rol esențial în dobândirea și păstrarea neatârnării elvetice existenței clasei soldaților care erau formați în condițiile dure ale reliefului țării și exportați ca mercenari puterilor vecine, în special Franței, papalității și orașelor-state italiene. Autorul consideră existența acestei clase de mercenari ca fiind factorul esențial al supraviețurii Elveției, în condițiile în care alte state europene cum ar fi Polonia au dispărut pentru o vreme de pe harta continentului, fiind ocupate și împărțite între puterile vecine. Părerea mea este că ar trebui adăugate încă două motive – cel geografic, Elveția secolelor 16-18 care nu includea încă zonele de est și sud de astăzi fiind o fortăreață naturală greu de cucerit și ocupat, și cel economic, țara reușind în condiții destul de vitrege să-și asigure o independența economică relativă. Tocmai lipsa de materii prime și greutățile în transporturi au direcționat economia elvețiană spre ramuri specifice de expertiză cum era industria ceasurilor care folosea priceperea în prelucrarea metalelor a meșteșugarilor locali, și genera produse de volum relativ mic și valoare adăugată mare.

 

sursa http://ontheworldmap.com/switzerland/switzerland-political-map.html

sursa http://ontheworldmap.com/switzerland/switzerland-political-map.html

 

Apariția Reformei a avut o influență determinantă în istoria Elveției, țara devenind unul dintre centrele protestantismului și, trebuie spus, pepinieră și focar a formelor și curentelor sale mai extreme. Geneva unde erau concentrați calvinistii a fost martora condamnarilor și execuției pe rug a unor opozanți ai religiei dominante, într-o manieră similară cu execuțiile Inchiziției, fapte care nu a fost replicate în severitate și cruzime în alte țări ale spațiului protestant. Noțiunea de ‘vechi regim’ a existat și în istoria Elveției în secolele 17 și 18, și perioada sa de dominație a fost curmată de revoluția din Franța vecină și de cucerirea țării de către armata napoleoneană. Vechea Confederație s-a destrămat definitiv și a fost înlocuită de Republica Helvetică, definită și legiferată după modelul post-revoluționar francez. Bilanțul celor aproape două decenii de republică sub control francez (cu o Constituție inițial redactată la Paris) a fost amestecat. Pe de-o parte a fost o perioadă de instabilitate, cu cinci Constituții legiferate în cinci ani, în care a fost importată o teroare politică pe care elvețienii nu o cunoscuseră, și au fost încercate măsuri de centralizare a puterii aflate repede în conflict cu tradiționala independență a cantoanelor în ceea ce privește toate afacerile interne, cu excepția apărării și a politicii externe. Pe de altă parte au fost extinse frontierele Elveției la dimensiunile de astăzi ale țării și reorganizate cantoanele, și au intrat în mod ireversibil în structura politică a țării (ca în multe alte părți din Europa) principiile de bază ale democrației burgheze enunțate de Revoluția Franceză: separarea puterilor în stat, libertatea religioasă, drepturile individuale și interzicerea torturii, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Acordurile europene din perioada Restaurației au legiferat neutralitatea Elveției pe plan internațional, și de atunci, timp de două secole, neutralitatea și integritatea teritorială au fost respectate de toate puterile europene și internaționale. În deceniile care au urmat Restaurației, Elveția s-a bucurat de stabilitate și prosperitate și și-a consolidat regimul politic, și-a definitivat organizarea administrativă, a introdus sufragiul universal, și a creat și consolidat sistemul politic care funcționează până astăzi. Acesta urmează modelul american, cu un parlament bicameral format dintr-un Consiliu Național ales reprezentativ proporțional și un Consiliu de Stat în care sunt reprezentate cantoanele (doi membri) și semi-cantoanele (un reprezentant). Puterea executivă este deținută de un Consiliu Federal format din șapte magistrați aleși pentru trei ani, dintre care, prin rotație, sunt numiți pentru perioade de un an președinții, cu rol simbolic. Majoritatea elvețienilor nu știu și nu le pasă cine este actualul președinte al Confederației. Puterea centrală are atribuții limitate în ceea ce privește politica externă, apărarea, sistemele vamale și poștale și protejarea libertăților individuale ale cetățenilor în caz de conflicte cu autoritățile cantoanelor în care trăiesc. Începând cu a două jumătate a secolului al 19-lea a devenit din ce în ce mai folosită metodă democrației directe exercitate prin referendumuri legate de probleme la nivel cantonal și național și aceasta este folosită probabil mai extins decât în orice altă țară a lumii. Elveția este poate țara care ar merita cel mai mult titlul de ‘democrație populară’. În sistemul politic și juridic elvețian termenul de ‘suveran’ este sinonim cu cel de ‘popor’.

Cartea se ocupă în detaliu de dezvoltarea economică a Elveției în special în domeniile industriei și transporturilor. Combinația între pacea și stabilitatea care au dat încredere investitorilor străini, tradiția istorică burgheză care era deja veche de secole în perioada revoluției industriale din secolul 19, și etica de muncă protestantă au favorizat apariția și dezvoltarea metalurgiei și a mecanicii de precizie, și a unor ramuri economice care dezvoltă agricultura tradițională și creșterea animalelor din zonele alpine (ciocolată, brânzeturi). Aș fi fost interesat să aflu mai multe amănunte despre dezvoltarea industriei turistice, și mai ales despre modul în care Elveția a devenit un centru financiar și bancar mondial, dar aceste aspecte ale economiei sunt tratate în mod foarte succint în cartea lui Bouquet. În schimb sunt descrise pe larg evenimentele legate de cele două războaie mondiale și modul în care țara s-a confruntat cu situația din Europa acelor ani zbuciumați. Neutralitatea declarată a fost menținută și respectată de beligeranți, și reafirmată la tratatele de la Versailles. Pe termen lung Elveția a beneficiat de neimplicare și mai ales de faptul că a fost cruțată de pierderile omenești și de devastarile războaielor, însă pe termen scurt a trebuit să se confrunte cu crize economice determinate de tăierea surselor de aprovizionare ale industriilor, de reducerea piețelor de desfacere și de încetarea aproape completă a turismului internațional. Ziua armistițiului care a pus capăt primului război mondial a coincis cu una dintre cele mai mari greve generale din istoria țării, urmare a unor conflicte de muncă și sociale acumulate în anii războiului. Rolul jucat de Elveția în cel de-al doilea război mondial prin relațiile sale ambigue față de Germania nazistă și în special refuzul de a accepta intrarea unei părți din evreimea germană care încerca să se salveze de prigoană nazistă au pus sub semnul întrebării moralitatea politicii de neutralitate și a felului în care a fost aceasta interpretată în perioada Holocaustului . Într-unul dintre puținele pasaje stridente ale cărții Bousquet califică drept ‘de o rară violență’ ‘atacurile’ provenind din Statele Unite și mai ales din partea Congresului Mondial Evreiesc care cereau în anul 1995 analizarea rolului guvernului și a băncilor elvețiene în adăpostirea unor bunuri confiscate de către naziști evreilor deposedați de drepturi din Germania lui Hitler și țările ocupate de aceasta.  Comisia internațională care a fost înființată că rezultat al acestor presiuni (condusă de un elvețian) a elucidat în raportul publicat în 2002 o parte dintre aspectele istorice și a recomandat un sistem de despăgubiri a victimelor Holocaustului și urmașilor acestora, dar a și lăsat neclarificate alte aspecte și a adus în atenție alte probleme, printre care eșecul Crucii Roșii Internaționale (instituție fondată și cu centrul la Geneva) în salvarea evreilor Europei deportați în lagărele de concentrare și exterminare.

 

IMG_3958

 

Ultimul capitol al cărții se ocupă de Elveția după 1945, destul de suscint și actualizat doar până la momentul publicării ediției revizuite în primii ani ai mileniului pe care am citit-o. Tendința clară a creșterii implicării țării în relațiile internaționale s-a materializat cel mai concret prin cererea de aderare la Organizația Națiunilor Unite, Elveția devenind în 2002 al 190-lea membru al organizației internaționale create imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ale cărei insituții le găzduiește în parte de la înființare. Asociată la zona Shengen, țara cantoanelor nu s-a asociat însă Uniunii Europeene și este îndoielnic că o va face vreodată țînând cont de faptul că tradiția sa de completă independență este contrară tendințelor integraționiste ale Uniunii. O parte din problemele Europei nu se opresc însă la frontiere, și țara nu este nicidecum izolată de problemele sau de avansurile lumii din jur, așa cum nu a fost complet izolată nici în trecut. Încă de la începutul secolului 20, și mai ales în perioada interbelică Elveția a devenit un centru intelectual, cultural și științific european, loc de adăpost și gazdă (poate nu extrem de entuziastă  dar protectoare) a unora dintre oamenii de spirit veniți din țările vecine. Efervescența creatoare a permis dezvoltarea unor curente artistice cum a fost mișcarea Dada sau continuarea în exil a activității grupului Bauhaus. Univeristățile tehnice elvețiene sunt centre de excelență academică și se află în vârful cercetării tehnologice în domenii diverse de la cercetarea nucleară până la informatică (conceptul de Web a fost creat aici, de exemplu). Tocmai în contextul deschiderii dialogului intelectual și a prezenței unor savanți și oameni de cultură imigranți au apărut și contribuții și personalități locale remarcabile devenite celebre și pe plan internațional ca Felix Vallotton, Max Frisch, Friedrich Durrenmatt, Arthur Honegger, Le Corbusier, Giacometti (tatăl și fiul).

Lectura cărții a constituit pentru mine o bună pregătire în călătoria pe care am făcut-o, care s-a concentrat în zona vorbitoare de italiană, cantonul Ticino din sudul țării. Această zona geografică a devenit parte din Elveția imediat după 1800, consfiintind o asociere de câteva secole cu confederația cantoanelor, căreia i-a servit ca zona tampon și de apărare. Pentru vizitatori este evidentă diversificarea populației și ștergerea în mare măsură a separării evidente între catolicism și reformă. La data publicării cărții populația catolică depășise pentru prima dată numeric pe cea protestantă, dar niciuna dintre ele nu reprezenta o majoritate absolută a populației. Peste 19% din cetățenii Elveției erau imigranți, și este de presupus că acest procent este astăzi și mai ridicat. Istoria continuă, dar parametrii de bază, sistemul politic și trăsăturile de caracter care definesc identitatea unică a Elveției sunt încă dominante. Pentru a înțelege prezentul și a evalua viitorul este necesar să-i cunoaștem trecutul. Această carte este un bun punct de plecare.

 

 

Where does director  Derek Cianfrance hide? It may be my fault for not remembering having seen any his movies before or even knowing his name. It is certainly the fault of the distributors of ‘The Place Beyond the Pines‘ which was made in 2013 for not making out of this film a blockbuster or at least a festivals circuit success. Produced in 2012 it has Ryan Gosling, Bradley Cooper, and Eva Mendes in the cast, all of them acting superbly, it’s a beautifully written story about crime and corruption, guilt and fatherhood,  which is at the same time human and universal as well as rooted to the detail in the realities of a small town in the state of New York where much of the filming was done on location. So did this film only enjoy a limited launching, and why did he make only a small profit over the rather modest sum of money it cost? These questions may be asked in an investigation of the mysteries of the American movies distribution system.

 

source https://www.imdb.com/title/tt1817273/

source https://www.imdb.com/title/tt1817273/

 

It is not easy to tell what this film is about without committing the ‘spoiler sin’, but I will try to avoid the trap. It starts as the story of a life and of a love lost in mistakes, with little chances to end well. It continues as the story of a cop trying to do the right things and fighting the corrupt system he works in. It ends as a story of paternal responsibility and how the next generation is due to follow the steps of fathers and whether breaking the circle of fate and social conditioning is possible. So there are three stories here, three stories with different focus and pace, partly sharing the same characters and with a continuity determined by the leading ideas. As I try to tell all these, I realize how many important details remain out, how well they are interleaved and what value they add, how well the whole narrative structure stands. It’s a strong and moving story (or better said collection of stories) told in an original manner.

 

(video source StudiocanalUK)

 

I need to add a few special mentions about acting. For Ryan Gosling this may be the first big ‘bad guy’ role of his career but he cannot really be a ‘bad guy’ to the end, as he adds complexity and deepness to his character. Same can be said about the character  played by Bradley Cooper but working on the opposite direction, as we see the hero cop never at peace with the decisions he needs to take even when it seems to be ‘the right thing’ (fighting crime and police corruption). Eva Mendes and Ray Liotta provide more substance to their supporting roles which could have easily fallen in standard melodrama. We come to know the place where the action happens and the way it changes in time, and in part of the secret ’The Place Beyond the Pines‘ looks to good and authentic is the careful description and familiarity of the authors for the details.

How can this wonderful film be taken out of the shade of forget it undeservedly lies? The best would be if the very talented film director who is Derek Cianfrance will make some more successful movies. I hope that this will happen, and then ‘The Place Beyond the Pines‘ will have its second chance.

 

 

 

Nu știu dacă a întocmit cineva vreun clasament al celor mai controversate, mai disputate, mai calomniate cărți tipărite în istorie. Sigur însă că, dacă acest clasament există sau va fi conceput vreodată, pe unul dintre primele locuri dacă nu chiar pe primul loc va figura cartea apărută la 24 noiembrie 1859 și semnată de Charles Darwin cu titlul ‘Despre originea speciilor’. Această lucrare introduce teoria științifică bazată pe decenii de cercetare și explorări, conform cărora organismele vii evoluează în cursul generațiilor printr-un proces de selecție naturală. Teoria lui Darwin nu numai că răsturna concepțiile existente în comunitatea științifică la jumătatea secolului 19, dar se contrazicea frontal cu teoriile creaționiste și cu dogmele tuturor religiilor. Rezistența a fost imediată, dar prestigiul lui Darwin ca om de știință, ca și conținutul clar și demonstrabil al cărții sale i-au creat o popularitate și o acceptare aproape universală, chiar dacă cu controverse, în numai câțiva ani. Interesante sunt și generalizările teoriei darwiniste din biologie în domeniile științelor sociale, antropologiei, și cel politic, care nu au întârziat să apară. Trebuie menționat că, în măsura în care a apucat să le cunoască în decursul vieții sale, Darwin s-a împotrivit acestor concepții și generalizări, mai ales în domeniul relațiilor interumane.

 

sursa sursa imaginii http://sqapo.com/darwin.htm

sursa sursa imaginii http://sqapo.com/darwin.htm

 

Disputele în jurul teoriei evoluției speciilor continuă până astăzi. Se poate chiar spune că ele s-au accentuat în ultimele decenii. După ce la mijlocul secolului 20 evoluționismul părea să fie acceptat și predat în școli aproape în toată lumea, influența crescândă a religiei din ultimele decenii ca și apariția teoriei ‘adevărurilor alternative’ inclusiv în domeniul științific au făcut ca în din ce în ce mai multe țări să se practice predarea paralelă a evoluționismului și a creaționismului, nu ca viziuni complementare (una științifică, cealaltă religios spirituală) a istoriei speciei umane, ci ca adevăruri științifice alternative într-o dispută care nu ar fi fost tranșată. Procentajele din populație, chiar și în țările dezvoltate, care confundă cele două abordări sunt îngrijorătoare, ca și cele, în creștere, ale adepților creaționismului și ale celor care neagă complet evoluția speciilor.

Evoluționismul așa cum fusese descris de Darwin se află însă sub atac, un alt fel de atac însă, și din altă parte. Avansurile științifice în domeniile ingineriei genetice și transplanturilor de organe artificiale au ca efect modificarea ireversibilă a mecanismelor evoluției speciei umane. Cu alte cuvinte, modul în care va evolua de aici încolo omenirea nu se va mai baza pe selecție naturală. Nici măcar nu este clar dacă cei care ne vor succede pe Terra și în spațiul cosmic pe care începem să-l explorăm vor fi oameni. Bun venit teoriilor transhumanismului!

 

sursa sursa imaginii https://medium.com/@brandeddavid/adaptability-the-andela-story-961b2b33cc2f

sursa sursa imaginii https://medium.com/@brandeddavid/adaptability-the-andela-story-961b2b33cc2f

 

Unul dintre conceptele de bază ale teoriei darwiniste, care a rămas valabil și are o influență considerabilă asupra dezbaterilor științifice contemporane, este cel al adaptabilității. Citatul meu preferat din Darwin spune (aproximativ): ‘Supraviețuiesc cel mai bine nu speciile cele mai puternice, ci cele care se adaptează cu ușurință schimbărilor de mediu.’ Adaptabilitatea ne-a format ca specie în ceea ce suntem astăzi, și unele dintre schimbări au avut loc foarte recent în istorie. Câteva exemple: Adaptarea organismului la traiul la altitudini de peste două mii de metri și mai mult s-a petrecut doar cu vreo 12500 de ani în urmă, la populațiile din munții Etiopiei, Tibet și Anzi. Ultimii au dezvoltat o trăsătură transmisibilă genetic care permite hemoglobinei să sintetizeze mai mult oxigen. Adaptarea la condițiile de deșert (cantități mici de apă, diferențe mari de temperaturi între zi și noapte) a avut loc doar cu 8000 de ani în urmă. O mutație genetică în hormonii care controlează metabolismul furnizează populațiilor aborigene din Australia o adaptabilitate crescută. Chiar și culoarea pielii, diferită astăzi în diversele grupuri umane, după paralela unde s-au născut ei și strămoșii lor, este o adaptare caracteristică recentă. Acum vreo 10000 de ani încă, pieile strămoșilor europenilor și africanilor arătau similar. Ceea ce se întâmplă astăzi pune însă la mare încercare mecanismele noastre de adaptare, căci schimbările de mediu sunt din ce în ce mai accelerate, iar sistemele sociale și tehnologice nu mai permit selecției naturale să lucreze nestânjenit. Evoluția noastră ia un alt curs.

 

sursa imaginii http://www.ibmr-india.com/genetic-lab.html

sursa imaginii http://www.ibmr-india.com/genetic-lab.html

 

Cheia schimbărilor în evoluția umană se află desigur în ingineria genetică. Selecția continuă să aibă un rol, dar nu mai este vorba (doar) despre selecție naturală, ci mai degrabă despre o adaptabilitate accelerată prin metodele tehnologiei moderne. William Gibson, scriitor american-canadian de ficțiune speculativă, părintele genului căruia lui îi place să-l numească ‘cyberpunk’ scria, referindu-se la aceste aspecte: ‘Viitorul este deja aici. Singura problema este că el nu este încă echitabil distribuit.’ Dar mai are selecția, chiar bazată pe adaptabilitate accelerată, timp să acționeze? La Universitatea Oxford funcționează un Institut pentru Viitorul Omenirii. Unul dintre studiile acestuia, publicat în 2013, arată că prin selecție controlată, ar putea fi astăzi selectate din zece embrioane cel cu potențial de coeficient de inteligență (IQ) superior în medie cu 11,5%. Presupunând că ar fi ales doar embrionul ‘cel mai inteligent’ din zece, în zece generații în care s-ar aplica această tehnologie ar putea fi creată o populație cu o medie IQ cu 115 puncte mai mare decât media actuală, practic o populație de genii. Problema este însă că în ritmul reproductiv al speciei umane, 10 generații înseamnă cam două secole. Până atunci, inteligența mașinilor o va depăși de mult pe cea a speciei umane (asta se va întâmplă prin 2045, dacă este să-l credem pe Ray Kurzweil). Selecția, chiar accelerată, nu lucrează suficient de repede.

 

sursa imaginii https://www.appliedstemcell.com/services/crispr-cas9-genome-editing/animal-models/knock-in-mouse-crispr

sursa imaginii https://www.appliedstemcell.com/services/crispr-cas9-genome-editing/animal-models/knock-in-mouse-crispr

 

Ingineria genetică permite un salt tehnologic într-o perioadă în care doar limitările morale sau legale pot opri progresele spre o evoluție de cu totul altă natură. Cred că am mai menționat în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD inițialele CRISPR, dar pentru cei care le-au uitat, este prescurtarea de la ‘ Clustered Regularly Interspaced Short Palindromic Repeats’. Mai pe înțelesul nostru, este vorba despre o familie de secvențe ADN identificate în bacterii și microbi mono-celulari, care au capacitatea de a detecta și distruge alte secvențe ADN, oricât de complexe. Descoperită destul de întâmplător cu vreo trei decenii în urmă, CRISPR stă la baza unei tehnologii numite CRISPR/Cas9 care permite editarea secvențelor ADN ale genomilor. Porțiunea la care dorim să operăm este identificată, separată, modificată și reintrodusă în lanțul genetic. Rămâne doar să știm ce secvențe din acest lanț sunt răspunzătoare pentru crearea anumitor trăsături fizice sau de caracter, pentru predilecția sau imunitatea la anumite boli. Harta genetică umană este complet construită (încă din 2006), și interpretarea ei este un proces continuu de colaborare internațională, care combină multe dintre mințile umane cele mai strălucite și puterea de calcul distribuită, în continuă creștere existentă astăzi pe planetă.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2017/oct/29/transhuman-bodyhacking-transspecies-cyborg

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2017/oct/29/transhuman-bodyhacking-transspecies-cyborg

 

Cealaltă categorie de tehnici este legată de întărirea capacităților fizice prin transplanturi de organe artificiale. Unele dintre ele sunt deja practicate pe scară largă de zeci de ani, de la transplanturi dentare la valve sau artere artificiale. Altele sunt încă în faza de cercetare, proiectare și experimente, de la organe artificiale, și elemente senzoriale, până la biofizica neurologică. Se aproprie momentul în care ‘minuni’, cum ar fi recuperarea capacităților motorii pentru paraplegici, redarea vederii orbilor sau a auzului surzilor, vor fi perfect posibile și vor deveni rutină. Asta va însemna însă că acceptăm, ca specie, ca unele componente critice din organismele noastre să devină artificiale. Dar puterea de gândire? Când va fi atins pragul dincolo de care specia noastră nu mai este ‘pur’ umană, ci rezultat al combinației dintre natură și tehnologie, dintre evoluție și creație? Da, creație, însă nu divină, ci tot umană.

Potențialul este imens. Extrem de complexe sunt și implicațiile etice, legale și sociale. Vom urmări, vom relata, vom discuta.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Ca întotdeauna când sunt obligat să folosesc un cuvânt importat căruia nu îi
cunosc echivalentul în limba română învățată de mine în școală, m-am dus la
dicționar pentru a verifica existența termenului în româna contemporană. Am
găsit deci ‘outsider’; în dexonline, și mi s-a confirmat că una dintre definițiile
larg acceptate ale cuvântului este cea pe care o căutam: o echipă care
participă într-o competiție sportivă cu șanse reduse de a o câștiga. Pot deci,
liniștit, să folosesc termenul pentru subiectul pe care l-am ales astăzi pentru
rubrica CHANGE.WORLD – programele de explorare spațială ale țărilor care
au ajuns să participe cu o întârziere de câteva decenii în cursa pentru
explorarea spațiului cosmic. Dacă în prima ligă, cea a liderilor, includem
Statele Unite și Rusia (ca urmașă a Uniunii Sovietice), dacă includem în liga
imediat următoare China și consorțiul țărilor Comunității Europene, ale căror
programe spațiale au început cu vreo două decenii mai târziu decât cele ale
liderilor, dar care au realizat progrese substanțiale, inclusiv lansarea de
astronauți și planuri ambițioase de lansare a unor stații spațiale, în categoria
outsiderilor trebuie să se afle astăzi un număr de țări care au deja sau sunt
foarte aproape de capacitatea tehnică de a lansa obiecte în spațiu, și planifică
sau sunt angrenate în programe de explorare spațială în diferite faze de
execuție. Fac parte din această categorie India, Japonia, Israelul, Iranul,
Brazilia și Coreea de Nord.

 

 sursa imaginii: cnet.com/news/glxp-milestone-prizes-awarded/


sursa imaginii: cnet.com/news/glxp-milestone-prizes-awarded/

 

Firesc, există deosebiri între aceste țări în ceea ce privește gama de soluții și
tehnologii folosite, și mai ales scopurile urmărite. Dacă punem la o parte
Iranul și Coreea de Nord, ale căror programe aparțin unor agenții
guvernamentale, sunt ținute destul de în secret și se bănuiește că sunt
dominate de scopuri militare, în toate celelalte țări de’outsideri’; se poate
observa contribuția însemnată a sectoarelor neguvernamentale – cel
comercial și cel universitar-academic. Asta nu înseamnă că statul și agențiile
guvernamentale echivalente local cu NASA nu își au rolul și contribuțiile lor,
dar inițiativa și concepția programelor aparțin în multe cazuri comunităților
științifice și de afaceri. O parte dintre aceste programe au participat la
competiția XPRIZE inițiată de firma Google, despre care am scris în rubrica
CHANGE.WORLD cu aproape un an în urmă. Atunci rămăseseră în cursa
cinci finaliste din cele peste 23 de proiecte care fuseseră acceptate inițial. Din
păcate, nici unul dintre aceste proiecte nu a reușit să se încadreze în
termenul stabilit de organizatorii competiției, care avea ca țintă aselenizarea
unor stații automate pe suprafața Lunii înainte de 31 martie 2018. În
consecință, în luna ianuarie a acestui an, Peter Diamandis și Marcus
Shingles, conducătorii competiției au anunțat că premiul de 30 de milioane de
dolari nu va fi decernat. În anunțul oficial (care poate fi citit la
https://lunar.xprize.org/news/blog/important-update-google-lunar-xprize), ei
concluzionează optimist, arătând câteva dintre avansurile aduse de
competiție: demonstrarea faptului că explorarea Lunii și a spațiului in general
nu mai este prerogativa exclusivă a organizațiilor guvernamentale, strângerea
de capital de peste 300 de milioane de dolari pentru programele spațiale,
progresele tehnologice înregistrate și aprobările primite pentru executarea și
lansarea proiectelor.

 

sursa imaginii: static.timesofisrael.com/www/uploads/2015/10/spaceil- lander.jpg

sursa imaginii: static.timesofisrael.com/www/uploads/2015/10/spaceil-
lander.jpg

 

Aspectul cel mai interesant este însă faptul că punctul final nu a fost pus. În
pofida dezamăgirii firești, datorate faptului că nu au reușit să se încadreze în
termenele stabilite de Google, proiectele finaliste (și nu numai ele) au decis
să-și continue activitățile, să caute sponsorizări alternative și să-și modifice
termenii de execuție ținând cont de date concrete și de realitățile tehnologice
și financiare care le fac posibilă concretizarea. Chiar dacă nu au atins Luna în
2018, vom vedea probabil cel puțin o parte dintre ele ajungând să plaseze
stațiile automate pe suprafața satelitului artificial al Pământului în 2019, 2020,
sau în anii următori. Outsiderii se aproprie de linia de sosire.

 

sursa imaginii: www.timesofisrael.com/in-first-israeli-spacecraft-set-for-trip-to- the-moon/

sursa imaginii: www.timesofisrael.com/in-first-israeli-spacecraft-set-for-trip-to-
the-moon/

 

Dintre cele cinci proiecte finaliste anunțate anul trecut, cel care pare în acest
moment a fi cel mai avansat, cu șanse concrete și cu planuri exacte făcute
publice de a ajunge pe Lună, este proiectul israelian SpaceIL. Echipa
israeliană a anunțat într-o conferință de presă, acum câteva săptămâni, că
lansarea modulului lunar va avea loc în decembrie 2018, iar aselenizarea este
prevăzută pentru 13 februarie 2019. Lansarea va avea loc de la Cape
Canaveral în Florida folosind o rachetă SpaceX Falcon 9. Ambițiile științifice
ale programului sunt destul de limitate: fotografierea și filmarea zonei
aselenizării și un experiment conceput la Institutul Weizman pentru
măsurarea câmpului magnetic al Lunii. Misiunea va dura două zile. Modulul
prezentat ziariștilor în cadrul conferinței de presă măsoară un metru și
jumătate înălțime și cântărește 600 de kilograme. Finanțarea este în mare
parte privată, conducătorul proiectului, miliardarul Morris Kahn, fiind și unul
dintre principalii contributori, el donând o sumă de 27 de milioane de dolari
programului care reprezintă o colaborare între echipa SpaceIL și Industria
Aeronautică Israeliană. Se așteaptă și o contribuție din partea guvernului
israelian, care va folosi proiectul ca obiect de studiu în școlile israeliene, cu
intenția de a trezi interesul și a lărgi cunoștințele elevilor israelieni de diferite
vârste și nivele, pentru explorarea spațială.

 

sursa imaginii: www.outlookindia.com/website/story/big-setback-for-india-as- teamindus-calls-off-countrys-first-commercial-mission-t/306671

sursa imaginii: www.outlookindia.com/website/story/big-setback-for-india-as-
teamindus-calls-off-countrys-first-commercial-mission-t/306671

 

Un alt program, asupra căruia planează mai multe semne de întrebare, este
programul indian TeamIndus. Compania cu același nume a fost înființată la
Bangalore în 2010 cu scopul declarat de a participa la competiția XPRIZE, și
a reușit să intre între cei cinci finaliști cu o propunere elegantă și ambițioasă,
care include o călătorie de zece zile spre Lună, activitate pe orbita lunară de
încă zece zile, aselenizare, urmată de alte zece zile de activitate științifică.
Pentru a-și mări atractivitatea comercială (este vorba despre o antrepriză
complet privată) și a interesa colaboratori diverși, TeamIndus a încheiat
contracte de colaborare cu organizații științifice diferite, ale căror proiecte
urmează să fie transportate de misiune. Între acestea, putem menționa studii
de biologie spațială și de astrofizică create de cercetători francezi, italieni și
indieni. TeamIndus a suferit însă la începutul lui 2018 o lovitură financiară
semnificativă, prin anularea unor contracte cu agenția guvernamentală
indiană care urma să finanțeze o parte din proiect și să preia unele dintre
rezultatele sale. Încercarea de a obține fonduri alternative din surse private
este încă în curs, în martie 2018 fuseseră găsiți 23 de milioane de dolari, dar
lipseau încă 35 de milioane. Deocamdată, ceea ce se știe este că doar că vor
continua construcția modulului lunar și planificarea experimentelor, dar lipsa
de fonduri nu a permis până în acest moment contractarea lansării. În
consecință, termenul anunțat, care prevedea aselenizarea cândva în 2019, se
află sub semnul întrebării.

 

sursa imaginii: mainichi.jp/english/articles/20160611/p2a/00m/0na/010000c

sursa imaginii: mainichi.jp/english/articles/20160611/p2a/00m/0na/010000c

 

În final, iată câteva știri actualizate despre programul japonez Hakuto început
în 2008. Numele este cel al unui iepure alb din mitologia japoneză. Pentru o
vreme, proiectul a fost o colaborare între experții olandezi și cei japonezi, dar
din 2012 operațiunile din Olanda au fost mutate în Japonia, și conducerea
proiectului a fost preluată de Takeshi Hamada, răspunderea tehnică
aparținându-i profesorului Kazuya Yoshida de la Universitatea Tohoku. Este o
colaborare dintre compania ispace, Inc. și laboratorul de robotică spațială al
Universității. Pentru lansare, proiectul japonez va folosi și el tehnologie
americană, însă privată, și anume rachete Atlas V și modulul transportor
Peregrine proiectat de firma Astrobotic Technology. Lansarea este prevăzută
pentru anul 2020.

Apariția outsiderilor va influența peisajul cosmic care va exista peste un
deceniu. Spațiul interplanetar și suprafața astrelor care vor fi treptat atinse și
explorate de omenire nu vor mai fi domeniul exclusiv al supra-puterilor. Liderii
sunt conștienți de aceste evoluții și se pregătesc în consecință. Capacitatea
de explorare spațială, lansarea de sateliți de comunicație și observare a ceea
ce se petrece pe Terra, explorarea resurselor planetelor și crearea în viitor de
habitate care să permită colonizarea umană devin din ce în ce mai mult
aspecte strategice. Unul dintre evenimentele interesante ale ultimelor
săptămâni este anunțul american al creării unei Forțe Spațiale (US Space
Force) similară lui US Air Force. Cursa se încinge, și prezența outsiderilor nu
poate fi ignorată.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)