Archive for August, 2018

It’s 50 years almost day-to-day since the Red Army and the armies of several “fraternal” states invaded the Czechoslovak Socialist Republic and put an end to the experiment of socialism with a human face that had been tried by Alexander Dubcek and the Czechoslovak Communist leadership. I do not know whether it is a coincidence or not, but the timing was excellent for the screening and viewing of l’s 1969 film ‘Skrivánci na niti’ (‘Larks on a String‘) as part of the Czech film festival in Israel, a film that could not meet with its audience for 20 years, as it was banned by the communist censorship until the fall of the regime.

 

source https://www.imdb.com/title/tt0064994

source https://www.imdb.com/title/tt0064994

 

For the audience in my native Romania who lived during communism, Mendel’s film will not only show themes and situations similar to those they lived, but its fate will remind the one of the film ‘Reconstituirea’ (‘Reconstitution’) made in the same period in Romania by Lucian Pintilie: The same attitude of protest and resistance, the same subtle symbolism, the same sympathetic approach to the characters, and ultimately a similar fate – the film was banned by censorship and kept ‘on the shelves’ for twenty years. The action in ‘Skrivánci na niti’ is placed in time in the early 1950s when the Communist dictatorship began to consolidate and ‘class enemies’ were sent to forced labor or prison for the guilt of having belonged to the ‘bourgeois classes’ or for the crime of trying to escape from the ‘socialist paradise’. The setting is symbolic – a plant where industrial waste is brought to be transformed into useful objects, and the people who robot are the human waste that needs to be re-educated to become the ‘new type of human beings’. Those who turn out to be non-educated disappear, arrested by the political police and forced into the car that will lead them to more severe prison or labor camps, the next stage of repression.

 

(video source intermedio)

 

Unlike Lucian Pintilie’s Romanian film, which was an exception, Jiri Mendel’s creation was part of a more developed cinema school, with creators like Milos Forman, Věra Chytilová or Mendel, who managed to create several remarkable films demonstrating that – within the limits of the communist censorship tolerance – making quality films was possible even behind the Iron Curtain. The look that Mendel throws back in those years of relative hope for Eastern Europe toward the beginning of the communist era is not characterized by anger or hatred. The characters of the period are presented in their humanity, even the prison guardians or the bureaucrats of the regime are surprised in situations that make them ridiculous rather than abject. Criticism is especially directed against the system, with all its power to oppress and is absurdity worthy of Kafka’s country. Visual power and acting are remarkable. Jiri Mendel’s film made half-century ago, has successfully passed the exam of time.

The laws of commercial success or failure are complicated. ‘47 Ronin‘ is a film that failed completely at the box office and is considered one of the biggest losers of the Universal Studios in the current decade, despite of belonging to a popular genre (fantasy action movie) and despite having as lead actor. I actually liked the film, and some of the reasons may be the same that let to its commercial disaster.

 

source https://www.imdb.com/title/tt1335975/

source https://www.imdb.com/title/tt1335975/

 

47 Ronin‘ is based on an 18th century historical event which took place in a Japan led by the shoguns who decided to close its gates and shores to foreigners and all but cut the ties with the external world. It’s a bloody story of revenge and sacrifice that raises issues of honor, tradition, and respect for authority very close to the essence of the Japanese soul. The story was taken over by oral and written literature and later by cinema, with a romantic intrigue of impossible love being added among other. The approach in telling the story and the perspective taken by the writer or film director tells a lot about the way tradition and the whole era of the shogunate are being perceived. I can understand that Japanese viewers may dislike the Hollywoodization of the story. Script writer and film director have taken the Japanese story into the territory of fantasy action movies. Feudal Japan is in their vision a land populated by spirits of the forest, dragons and witches. It’s pure entertainment, and this is the main angle this film needs to be judged from.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

I found the result more than satisfying in the limits of its genre. The film is spoken in English, but I guess it would have had no chances otherwise in the American cinema theaters. The majority of the acting team is composed of Japanese actors, some of them well-known in Hollywood and they all do a fine job: is the noble commander of the samurais revenging their murdered and dishonored master, represents the dark side oponent, gathers beauty and delicacy for the lead feminine role, while is best in the feminine role of a witch with transcending powers. In order to match the Caucasian physiognomy of the authors of the script had to invent a biography of a mixed race cavalier who did not appear in the original story. The role will not be remembered as a peak of his acting career, but he did not do less or worse than many other lead stars in action movies. Cinematography is beautiful, costumes are colorful and expressive, and the action scenes are well choreographed.  ‘47 Ronin‘ is a well made action movie which succeeds to be true to the essence of the story despite the liberties taken by the Hollywood adaptation of the story. It may lack authenticity, but purist can always find on youTube the Japanese film with the same name made in 1941. It is all spoken in Japanese (with subtitles) and it lasts longer than 3 and half hours.

 

(video source menatil)

 

’2001, O odisee spațială’ a împlinit cu câteva luni în urmă 50 de ani. Filmul, a cărui premieră a avut loc la Washington, DC la 2 aprilie 1968, regizat de Stanley Kubrick și scris de acesta împreună cu Arthur C. Clarke, reprezintă o realizare excepțională din punct de vedere cinematografic și al anticipației științifice prin intermediul artei. Aniversarea semi-centenarului a fost o ocazie de relansare a unei versiuni digitalizate și recondiționate a filmului, o foarte bună ocazie de a-l revedea din perspectiva timpului care a trecut pentru cei care au trăit epoca lansării, și o oportunitate pentru generațiile mai tinere să cunoască această operă fundamentală a genului de science-fiction. Viziunea lui Kubrick este uluitoare prin puterea sa vizuală și sonoră, prin capacitatea de a descoperi și propulsa în atenția spectatorilor filoanele cele mai prețioase și mai consistente ale unor teme perene cum ar fi contactul cu alte civilizații, identitatea și unicitatea speciei umane, inteligența artificială și interacțiunea acesteia cu logica omenească. Probabil că ați ghicit – este unul dintre filmele mele preferate.

 

sursa imaginii: scrapsfromtheloft.com/2017/08/09/2001-a-space-odyssey-review-by-dilys-powell/

sursa imaginii: scrapsfromtheloft.com/2017/08/09/2001-a-space-odyssey-review-by-dilys-powell/

 

’2001, O odisee spațială’ a fost realizat într-o perioadă în care cercetarea cosmosului și eroii săi se aflau în atenția întregii omeniri, în contextul unei lumi împărțite în două blocuri dirijate de ideologii opuse și al războiului rece. El a precedat cu un an aselenizarea lui Neil Armstrong și victoria americană în cursa spre Lună. Au trecut de atunci 50 de ani. Omenirea își îndreaptă din nou atenția spre explorarea spațială. Ar fi greșit să spunem că, din momentul lansării primului satelit artificial al Pământului de către Uniunea Sovietică în 1957, cercetarea spațiului cosmic a încetat pentru vreun moment, dar nu se poate nega nici faptul că după entuziasmul și înflăcărarea cu care a fost urmărită cursa spațială între supraputeri în anii ’60 și ’70 și după perioada de stabilizare dar totuși marcată de investiții considerabile care a dus în anii ’80 la crearea navetelor spațiale și a stației internaționale permanente cu orbită circumterestră, ritmul investițiilor, numărul lansărilor, și mai ales interesul opiniei publice au scăzut toate considerabil în ultimul sfert de secol. Avem acum de-a face cu ceea ce am putea numi în termeni astronomici o relansare. Care sunt cauzele? Ce lecții a învățat omenirea în primele decenii de ieșire din atmosferă, și cum le aplică în planificarea fazelor următoare ale aventurii cosmice a speciei umane?

 

sursa imaginii: reviewjournal.com/news/science-and-technology/emergency-space-walk-planned-on-international-space-station/

sursa imaginii: reviewjournal.com/news/science-and-technology/emergency-space-walk-planned-on-international-space-station/

 

Primul dintre motivele relansării îl constituie avertismentele unora dintre oamenii de știință și antreprenorii cu nume și cu viziune, care susțin că explorarea spațiului cosmic este o necesitate critică pentru supraviețuirea în timp a omenirii. Regretatul Stephen Hawking a pus elocvent în cuvinte argumentele sale într-unul dintre ultimele texte pe care le-a scris înainte de plecarea sa spre eternitate: viața pe planeta noastră este supusă unui risc existențial și nu va mai putea continua mai mult de câteva secole, poate doar decenii. Resursele limitate, schimbările climatice, poluarea, conflagrațiile pun toate sub semnul întrebării continuitatea vieții pe Terra. Omenirea are nevoie de un Plan B care să poată fi activat în orice moment. Explorarea și colonizarea spațiului nu este un lux, ci o necesitate vitală.

Al doilea argument este geopolitic. Cu jumătate de secol în urmă, doar cele două supra-puteri aveau capacitatea și resursele de a explora spațiul cosmic. Astăzi Uniunea Sovietică nu mai există, dar urmașa sa, Rusia, și încă câteva țări cum ar fi China, India, Japonia, Israelul și Iranul s-au alăturat cursei pentru a-și asigura o prezență în spațiu. Uniunea Europeană își asumă și ea ambiții similare. La fel ca în perioada războiului rece, scopurile multora dintre aceste puteri cosmice, actuale sau potențiale, nu sunt doar științifice. Statele Unite au încă un avantaj tehnologic, dar acesta nu mai este nici abisal și nici exclusiv. Conflictele geopolitice au fost un catalizator pentru cercetarea spațială acum 50-60 de ani, și ele revin să exercite acest rol și în lumea de astăzi.

În fine, este vorba despre argumentul economic. Tehnologia a avansat și costurile lansării obiectelor în spațiu, ca și ale menținerii activității astronauților, sunt în continuă scădere. Asta înseamnă că explorarea spațială devine atractivă pentru un număr crescând de factori economici, și sectorul privat începe să se intereseze și să investească în acest domeniu. Modelele economice trec și ele printr-o revoluție semnificativă.

 

sursa imaginii: upi.com/Trump-orders-NASA-to-send-US-astronauts-back-to-moon/8551513018655/

sursa imaginii: upi.com/Trump-orders-NASA-to-send-US-astronauts-back-to-moon/8551513018655/

 

Schimbarea cea mai spectaculoasă în domeniul politicii spațiale este cea care se petrece în Statele Unite în ultimele 18 luni, de la inaugurarea administrației Trump. Este cunoscut faptul că Donald Trump nu este adeptul unor modele economice care să se bazeze pe o intervenție și investiții masive în programe guvernamentale. Nu ne putem deci aștepta la o creștere spectaculoasă a investițiilor în explorarea spațială, în orice caz nu la nivelul de 4% din bugetul național, cât se investea în anii programelor Gemini și Apollo. Dar nici nu este nevoie de o asemenea investiție, căci viziunea susținută de Directivele de Politică Spațială ale administrației (primul a fost semnat de președintele Trump în decembrie 2017) trasează obiective clare și definește și modul în care acestea sunt preconizate să fie atinse. Mijloacele economice reprezintă o combinație a investițiilor de la buget cu cele particulare, la care se adaugă  colaborarea internațională. Scopurile pe termen scurt includ colaborarea între NASA și companii particulare cum sunt SpaceX sau Boeing pentru a realiza zboruri comerciale și științifice, începând nu mai târziu de 2019. În termen mediu vor fi perfecționate sistemele de propulsie și va fi proiectată și trimisă în spațiu până spre mijlocul deceniului viitor o nouă generație de stații spațiale, cu ajutorul cărora va fi explorată în mod mai intens Luna, atât de pe orbită, cât și prin aselenizări și explorări pe suprafața satelitului natural al Pământului. În fine, pe termen lung, Marte rămâne ținta pe care astronauții americani speră să o atingă în jurul anului 2030.

 

sursa imaginii: space.com/39985-nasa-lunar-orbital-platform-gateway-science-plan.html

sursa imaginii: space.com/39985-nasa-lunar-orbital-platform-gateway-science-plan.html

 

‘De ce Luna?’ este o întrebare care era valabilă și în 1969, și astăzi. Din anumite puncte de vedere răspunsul era mai simplu în 1969. Luna era astrul cel mai apropiat de Terra, și singurul care putea fi atins de om cu tehnologia existentă atunci. Astăzi argumentul tehnologic nu mai este valabil, și există și precedentul abandonării plimbărilor lunare la mijlocul anilor 70, când costul acestora nu justifica beneficiile care păreau că pot fi aduse de deșertul arid și înghețat care este suprafața lunii. Și totuși, planurile recente ale agenției NASA includ Luna ca primă stație în drumul spre Marte. Unul dintre motive este legat mai mult de Pământ și, deși nu este totdeauna declarat în mod explicit, este foarte probabil să fie primordial în mintea planificatorilor și a factorilor de decizie. Dacă americanii nu își stabilesc o prezența vizibilă și continuă pe Lună, riscă să lase terenul liber concurenților, iar aceștia sunt astăzi Rusia, China, și poate India. Al doilea motiv este economic. Explorarea care va avea loc în deceniul al treilea al secolului nu se va limita la suprafața vizibilă a lunii și la zona ecuatorială, ci va include regiunile polare ale Lunii, acolo unde au fost descoperite rezerve de apă cristalizată în minereurile de rogolit. Apa este un element necesar și primordial pentru continuarea explorării spațiale, și sursă pentru hidrogenul și oxigenul necesare combustibilului de propulsie. Luna va deveni deci stația de aprovizionare cu apă și combustibil în drumul spre Marte, și alte ținte spațiale mai târziu.

 

sursa imaginii: moon.nasa.gov/news/46/nasas-exploration-campaign-back-to-the-moon-and-on-to-mars/

sursa imaginii: moon.nasa.gov/news/46/nasas-exploration-campaign-back-to-the-moon-and-on-to-mars/

 

Noul program schițat de NASA, și aflat în dezbatere și negocieri între savanți, administratori și politicieni se numește deocamdată ‘The Gateway’ (‘poarta spre drum’) și include câteva elemente tehnologice inedite, unele în faza de construcție, altele doar în concepție. Sistemul de propulsie este cel numit Space Launch System (SLS) pe care l-am mai discutat în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD și care dezvoltă generația de rachete Saturn V cu elemente reutilizabile (cum ar fi propulsoarele) pentru scăderea costurilor fiecărei lansări. Transportoarele cu care se vor deplasa astronauții fac parte din familia Orion, și îi vor duce la început spre actuala stație internațională, și apoi spre o nouă generație de stații spațiale pentru șederi de lungă durată, stații mai mici ca dimensiuni, și adaptate unor misiuni specifice. Orbitele stațiilor spațiale nu vor mai fi geocentrice, ci eliptice, folosind în mod optim forțele gravitaționale ale Pământului și ale Lunii. Aceste forme de orbite (Near Rectilinear Halo Orbit – NRHO) permit ajustări orbitale cu consum minim de combustibil și lansări spre Pământ, Lună sau de părăsire a câmpurilor gravitaționale ale acestora cu o fracțiune din cantitatea de combustibil cerută de lansările terestre, sau de pe orbite de alte forme. Coloniile permanente pe Lună vor apărea în a doua jumătate a anilor 2020, și ele vor pregăti combustibilul, apa și alte resurse necesare călătoriei de câteva luni ale astronauților spre Marte, în anii 2030.

Asupra acestui program planează încă multe semne de întrebare. NASA nu are o istorie prea bună cu respectarea termenelor. Unele semne de întrebare sunt legate de componente ale programului, ce parteneri vor fi aleși dintre companiile private și în ce domenii Statele Unite vor colabora cu alte țări ale lumii. Modelul de finanțare este dependent în mare parte de inițiativele particulare, și acestea trebuie să demonstreze o șansă suficientă de rentabilitate pentru a fi puse în mișcare. Componentele guvernamentale ale programului sunt supuse presiunilor politice și interferența cu turbulenta politică americană adaugă încă un nivel de incertitudine. Ceea ce este însă cert este faptul că asistăm la o renaștere a interesului față de investiția și explorarea spațiului, și că mașinăria tehnologică și cea economico-politică pare să se fi pus în mișcare. Vom urmări și vom discuta.

 

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Pe Bogdan Suceavă îl cunosc de pe Internet, ca partener de discuții pe Facebook și contributor la blogurile și portalurile culturale și literare. Știu că este matematician, profesor la o universitate californiană, și autor prolific în domeniul său științific, dar și în cel al ficțiunii literare în limba română, cu peste zece volume publicate din 1990 încoace, multe dintre ele răsplătite de premii literare. Este unul dintre acei intelectuali români enciclopediști și multilaterali, ai căror prezența în cultura română este o dovadă în plus a imposibilității separării diasporei de România geografică atunci când este vorba despre literatură și cultură în era Internetului. Cea mai recentă carte a sa, ‘Istoria lacunelor – Despre manuscrise pierdute’, apărută în 2017 la editura POLIROM reprezintă un eseu documentat și incitant, scris cu vervă și pasiune, o lectură pasionantă și o sursă de dezbateri interesante.

Cartea aceasta are un punct de plecare din biografia autorului identificat cu precizie în timp și în spațiu. Este vorba despre noaptea dintre 21 și 22 decembrie 1989, noaptea dintre lumi pentru istoria României, ultima noapte de dictatură, prima noapte de incertă libertate, noaptea demonstrațiilor și împușcăturilor pe străzile din centrul Bucureștilor. Atunci, în împrejurări niciodată complet elucidate, a ars Biblioteca Centrală Universitară, clădirea care pentru mulți bucureșteni permanenți sau vremelnici (și pentru mine) reprezenta un reper cultural și istoric, un depozit și o sursă aparent infinită și perenă de informație și înțelepciune, dar care în acea noapte s-a dovedit a fi atât de fragilă.

‘Așa ard bibliotecile. Ard sub ochii noștri, ard imparabil, ard într-un fel care nu poate fi oprit, și pălălaia asta poate lua cu ea unicate, manuscrise care nu au copie, arhive personale cu scrisori, fonduri documentare donate de autori sau de familiile lor. Un deznodământ ireparabil.’ (pag. 22)

‘Imaginea era apocaliptică: se ridicau noaptea spre cerul de decembrie limbi lungi de flăcări hrănite de o clădire adăpostind o uriașă bibliotecă. Privind o asemenea panoramă, ți se pare că tot ce e mai prețios se poate irosi repede, că tot ce ar putea fi mai nobil în moștenirea noastră e diminuat odată cu fiecare tragedie care poate aneantiză momentele de înălțare și de luciditate, chiar dacă le credem adăpostite între coperțile unei cărți.’ (pag. 69)

Autorul stabilit de mulți ani departe de țară revine la acest moment pentru a reflecta și a aduce în discuție aspectele diferite și consecințele pierderii cărților, a absențelor, a lacunelor pe care le crează distrugerea.

‘… dacă ne-am propune să producem lista cărților importante rătăcite de-a lungul istoriei, oamenii ne-ar apărea în adevărata lor lumina: drept niște primate care pierd obiecte, atunci când nu le ard sau nu le distrug în mod deliberat.’ (pag. 10-11)

‘De ce pierdem atât de multe cărți importante? Noi, oamenii, suntem o specie dotată cu un instinct morbid al pierzaniei.’ (pag. 49)

 

sursa imaginii https://moly.hu/konyvek/bogdan-suceava-istoria-lacunelor

sursa imaginii https://moly.hu/konyvek/bogdan-suceava-istoria-lacunelor

 

Istoria, inclusiv componenta sa culturală, este în concepția lui Bogdan Suceavă un imens puzzle, cu multe piese lipsă. Omenirea a pierdut și în unele cazuri a distrus voit unele dintre aceste piese de puzzle. Acestea sunt ‘lacunele’ din titlu, și subiectul eseului de 175 de pagini oferit spre lectură și dezbatere cititorilor. Originea lacunelor este foarte diversă: unele cărți au pierit în incendii sau alte forme de violență caracteristice conflictelor între oameni, altele au fost victimele  cenzurilor politice, religioase sau de moravuri, multe voci au fost înăbușite datorită condiției sociale sau apartenenței la minorități discriminate a scriitorilor, în alte cazuri autorii înșiși le-au distrus cu mâna lor sau au lăsat distrugerea să fie parte din execuția lor testamentară. În multe cazuri negura vremurilor a aruncat în uitare însăși cauza uitării, și ceea ce a supraviețuit sunt fragmente, citate, titluri dintr-un index al bibliotecilor pierdute.

Scriitorul are o formație științifică, și multe dintre exemplele și cazurile de studiu prezentate în carte aparțin domeniului său profesional. Aici se află poate și una dintre puținele observații critice pe care le-aș avea despre carte. Centrul de greutate este deplasat, firesc, spre lumea matematicii, dar unele dintre exemplele din acest domeniu sună ermetic pentru necunoscători, și câteva fraze care să explice ce înseamnă termeni cun sunt ‘Complex Projective Varieties’ sau ‘geometrie afină’ ar fi fost utile. Ariditatea acestor pasaje este compensată însă din plin de exemplele din domeniul istoriei sau al literaturii. Fantazăm, de exemplu, împreună cu autorul în legătură cu ceea ce ar fi putut reprezenta opera lui Judith Shakespeare, sora prezumptiva a Bardului.

Lacunele se pot naște și din pierderea momentului istoric în care o carte sau un alt obiect de cultură își are impactul optim. Situația este diferită când este vorba despre o teoremă matematică sau o descoperire care aparține științelor exacte, în raport cu un poem sau un complex de idei filosofice. Chiar dacă Einstein nu și-ar fi publicat articolul în care descrie teoria relativității în 1905, el sau altcineva ar fi făcut-o probabil cu câțiva ani mai târziu. Istoria științei ar fi continuar pe același făgaș. Dacă însă cei patru Beatles nu s-ar fi întâlnit și nu ar fi format grupul lor în 1962, istoria rock-ului, a muzicii, a culturii europeene ar fi luat-o pe o altă traiectorie.

Enumerarea împrejurărilor tragice care au generat piesele lipsă din puzzle-ul istoriei omenirii include războaie coloniale, persecuții religioase, represiuni politice, Holocaustul. Unul dintre exemplele istorice menționate de Bogdan Suceavă este cel al primului împărat al Chinei. La ascensiunea sa la tron, el a fost sfătuit nu numai să distrugă orice altă versiune a istoriei cu excepția celei oficiale (sfat care este urmat de atunci încoace de generații succesive de autocrati ajunși la putere) ci și să închidă cele o sută de școli de filosofie care inflorisera în perioada anterioară. Nimic nu este mai ostil dictatorilor sau monarhilor absolutisti decât diversitatea în gândire. La fel au procedat conquistadorii spanioli ordonând distrugerea a 27 de codice maya considerate lucrări ale diavolului creând astfel o parte din uriașa lacună a istoriei civilizațiilor pre-columbiene. La fel au procedat securiștii cubanezi confiscând manuscrise succesive ale operelor poetului Reinaldo Arenas, numai pentru ca acesta să le rescrie din nou și din nou cu o magnifică furie literară. Pe marele scriitor chinez Gao Xingjan zbirii ‘revoluției culturale’ l-au intimidat în așa măsură încât și-a ars un geamantan întreg de manuscrise. Opera pentru care cu decenii mai târziu a primit recunoașterea universală și Premiul Nobel pentru literatură reprezintă doar o recuperare parțială a imensei lacune a manuscriselor sale arse.

Una dintre ideile centrale ale eseului lui Bogdan Suceavă este că lacunele devin prin însăși natură lor o sursă de inspirație. Funcționează în cultură un fel de lege asemănătoare legii fizicii care enunță faptul că un spațiu legat de alte sisteme nu rămâne niciodată vid în natură, el se va umple cu gaz, cu lichid, cu praf stelar, cu ‘altceva’. O carte celebra ca ‘Numele trandafirului’ a lui Umberto Eco este construită pe lacună creată de pierderea în neantul istoriei a părții a doua a ‘Poeticii’ lui Aristotel. Absența unor documente istorice despre lumea secolului 4, secolul tranziției lumii occidentale de la zeitățile Greciei și ale Romei la creștinism este compensată de un ciclu de romane istorice îmbibate de intrigi romantice și de alcov. O speculație interesantă dar bine argumentată explică celebrul ciclu de romane ‘Stăpânul inelelor’ al lui J.R.R. Tolkien ca o replică în planul genului ‘fantasy’ a Kalevalei nordice în lumea anglo-saxonă. Paradigma funcționează și în domeniul științific. Unul dintre mentorii lui Bogdan Suceavă din perioada studiilor răspunde întrebărilor studentului care dorea să înțeleagă dacă geneza de noi teoreme în matematică mai este astăzi posibilă cu afirmația că înțelegerea cu adevărat a unei teorii pornește de la cunoașterea a ceea ce lipsește. Generalizând, lacunele atunci când sunt înțelese și asimilate sunt elemente de structură ale civilizației umane în aceeași măsură cu cărțile și artifactele culturale înseși. În domeniul literar, așa cum afirma Mario Vargas Llosa într-un interviu, nemulțumirea scriitorului când întâlnește o lacună poate fi o excelentă idee de roman. ‘Avem nevoie de literatură pentru a repara lumea rămasă neîntreagă.’ (pag. 138)

 

sursa https://filme-carti.ro/stiri/editorial/merita-bob-dylan-premiul-nobel-pentru-literatura-ancheta-literara-cu-19-scriitori-romani-59990/attachment/bogdan-suceava/

sursa https://filme-carti.ro/stiri/editorial/merita-bob-dylan-premiul-nobel-pentru-literatura-ancheta-literara-cu-19-scriitori-romani-59990/attachment/bogdan-suceava/

 

Sunt interesante și referirile la locul lacunelor în istoria culturii române. Nu lipsesc aspectele tragice. Ce lacune imense a fost create de moartea timpurie a lui Nicolae Labiș, de dispariția tragică în Holocaust a lui Benjamin Fundoianu, de accidentul care a curmat viața lui Mihail Sebastian la scurt timp după ce supraviețuise lacunelor create de interdicțiile impuse de legile rasiale în perioada războiului. Ce contribuție ar fi putut aduce Paul Celan dacă tot Holocaustul nu i-ar fi deturnat carieră inițială care își găsea expresia și în limba română?  Perpsectiva istorică însă include pentru cultura română în opinia lui Bogdan Suceavă și lacune asumate și cultivate. În loc să promovăm continuitatea cultivăm lacunele, stopăm demersurile și lăsăm construcțiile în stadiu de fundație, să fie de multe ori completate de alții. Exemplele furnizate sunt cele ale ilustrilor matematicieni Gheorghe Țițeica și Dan Barbilian, cel din urmă creând sub semnătura Ion Barbu încă o lacună istorică, în poezia română, întrând în completă tăcere după publicarea în 1930 a volumului genial și unic ‘Joc secund’.

Cărțile dispărute, lacunele, ar putea umple o bibliotecă virtuală imaginară imensă. Ar fi această biblioteca mai bogată și mai valoroasă decât la fel de imaginara biblioteca a totalității cărților deja tipărite? Nimeni nu poate răspunde în mod decisiv la această întrebare. Ceea ce este sigur este faptul că ar fi mult mai diversă, și istoria culturală a omenirii ar arăta diferit dacă lacunele ar fi înlocuite cu cărțile care au pierit sau care n-au fost scrise. Mărturisesc că am așteptat cam de la începutul cărții referirea la Borges și biblioteca imaginară din povestirea sa celebră. Așteptarea nu mi-a fost în zadar, deși a trebuit să am răbdare până aproape de sfârșitul lecturii.

‘Oare numărul operelor care au ars în decursul istoriei e mai mare decât numărul lucrărilor geniale care au fost înțelese, asimilate, păstrate și transmise până la noi? Pe Jorge Luis Borges l-a interesat imaginea unei biblioteci ce ar fi inclus toate cărțile posibile care s-ar fi putut scrie vreodată. Pe noi ne atrage o imagine duală: umbra pierdută a bibliotecii care include toate cărțile ce au fost scrise vreodată, de la capodopere la registre contabile, pe baza cărora să putem reconstitui istoria.’ (pag. 168)

‘Istoria lacunelor’ poate fi citită și ca o carte de istorii alternative, gen care îl limba engleză a primit numele de ‘what-if’. Louis Geoffroy a inaugurat acest gen în prima jumătate a secolului 19, imaginându-și o lume în care Napoleon nu s-ar fi împotmolit în iarna rusească și ar fi câștigat războiul din 1812, invadând apoi și Anglia. I-au urmat istorici speculativi și autori de ficțiune ca Philip K. Dick, Philip Roth, Harry Turtledove, Michael Chabon. Este însă și o reflecție serioasă asupra a ceea ce cuvântul scris lasă în istorie, asupra rolului cărților care supraviețuiesc și al lacunelor create de lipsa cărților pierdute. Ce ne rezervă viitorul? Constituie tehnicile digitalizarii cărților o alternativă, care poate micșora numărul lacunelor în viitor? În teorie răspunsul este pozitiv, dar o analiză mai atentă dezvăluie că epoca Internetului aduce cu ea pericolul apariției unei noi categorii de lacune, cele produse de înăbușirea informației utile și a produselor de valoare în zgomotul produs de bombardamentul informațional:

‘… și aici sunt pericole și ele țin de natură cantității. Există și un alt fel de uitare, una la fel de criminală ca și ștergerea informației cu totul, și anume cea creată de bombardamentul cu informație utilă. Am zile când primesc șase sau șapte lucrări de matematică ce m-ar interesa, iar la capătul patului am un raft pe care am strâns șaizeci de cărți pe care le-aș citi imediat, toate clasificate în agenda mea personală drept lecturi de maximă urgență. Am aliniate în Kindle alte cărți, tot urgențe. E prea mult. Nu mai fac față. Balanța dintre uitare și bombardamentul cu informație a fost dată peste cap, iar cei din generația mea pot aprecia asta mai bine ca oricine. Noi am trăit penuria de informație, perspectiva uitării, orizontul aneantizarii livrești și am trecut într-o singură generație către cealaltă perspectivă, unde abia ne mai descurcăm sub presiunea fluviului de informație azvarlit spre noi de ambientul digital. Ceva s-a schimbat. Undeva, prin anii optzeci ai veacului trecut, pe când în Europa de Est circulau samizdate, se mai putea imagina apariția unei lacune de tip clasic, adică aneantizarea unei cărți, dacă autoritățile cereau asta. Acum însă lacunele ar putea fi altfel. E posibil ca un moment de clarviziune a unui autor să nu fie observat în oceanul de informație similară, nu toată de aceeași valoare, disponibilă. O lacună obținută prin ignorare.’ (pag. 88-89)

Istoria lacunelor continuă să fie scrisă.

 

 

 

 

What would you do or rather what would you not do to protect your kid if faced with the situation that she or he has done something very wrong? When do mistakes that everybody makes at the teen ages turn into something very different and very abhorrent? Is the line of demarcation between sanity and insanity, between being a normative person and a monster that clear? These are some of the questions one keeps asking while watching ‘We Monsters‘ (‘Wir Monsters’ in German) directed and co-written by . I knew nothing about this film maker, according to IMDB this is only his second full feature film, and it’s quite good.

 

source https://www.imdb.com/title/tt4074652/

source https://www.imdb.com/title/tt4074652/

 

It’s a thriller, and a good one, so I will avoid telling too much about the story. Two separated parents come together to help their daughter in a critical moment of her life. There are enough surprises and changes of perspective to keep the interest of viewers alert from start to end. There is also a quite serious collection of subterranean themes like responsibility, borders of parental love, teenage revolt and communication between generations. All these come together in a more than satisfactory manner.

 

(video source TIFF Trailers)

 

The film is supported by solid acting by the whole team of actors, but especially by in the role of the father and as the teenage daughter. A slightly higher dose of cinematographic effects would have turned this film into a horror movie, but film director  seems to have chosen to star within the limits of a realistic psychological thriller. I found it good as it is. The horror version can be left for the American remake.

 

 

Iată o știre relativ banală și aparent destinată unui număr restrâns de tehnologi și legislatori implicați în administrarea domeniilor frecvențelor radio în Statele Unite. Președintele Comisiei Federale pentru Comunicații (FCC), Ajit Pai, a anunțat într-o postare pe blogul Medium că organizația pe care o va conduce va aproba la 2 august licitații pentru două spectre de frecvență destinate implementării, experimentării și introducerii serviciilor comerciale de comunicații fără fir (wireless) din generația a 5-a (5G). Ce înseamnă aceasta pentru noi, că utilizatori ai telefoniei mobile și a telefoanelor ‘inteligente’?

 

sursa imaginii: nypost.com/2018/01/08/racist-goons-are-targeting-the-fcc-chief-and-his-family/

sursa imaginii: nypost.com/2018/01/08/racist-goons-are-targeting-the-fcc-chief-and-his-family/

 

FCC este definită că o agenție independentă a guvernului american (ceea ce pare a fi o contradicție în definiție) care are ca scop reglementarea la nivel național și mai ales între statele americane a procedurilor și metodelor de comunicații radio, cu fir, pe cablu, prin televiziune și prin sateliți. Domeniile de expertiză ale comisiei înființate prin legea ‘Communications Act’ din 1934 acoperă o gamă largă de probleme legate de comunicații, de la omogenizarea standardizării tehnice, administrarea resurselor (între care și spectrele de frecvențe despre care discutăm aici), încurajarea competiției, asigurarea siguranței personale a utilizatorilor de aparatură de comunicații și protejarea securității individuale și publice. Deși finanțată de guvern, și răspunzând în față puterilor executive (președintele) și legislative (Congresul), agenția are un grad semnificativ de independență, mai ales în domeniile care țin de competența profesională. Posturile de la vârful piramidei organizației au însă și o componentă politică, nominalizările fiind făcute de președinte și aprobate de Senat, în urma audierii candidaților, într-un proces tipic sistemului american, folosit și pentru alte funcții importante în administrație (miniștrii sau secretarii de departamente cum sunt numiți aceștia în Statele Unite) sau sistemul judiciar (judecătorii de la Curtea Supremă). Este interesant de observat faptul că actualul lider al FCC, Ajit Pai a fost numit de președintele Obama în 2012, poziția de președinte al FCC fiindu-i confirmată pentru încă cinci ani în 2017 de actualul președinte al SUA, Donald Trump. Pai este un adept al intervenției relativ reduse a guvernului în probleme, cum ar fi neutralitatea rețelei (în care actuala administrație a inversat politica precedentă a administrației Obama), dar un susținător al introducerii accelerate in Statele Unite a tehnologiilor noi. Păstrarea și întărirea rolului de lider tehnologic mondial al Statelor Unite este un scop împărtășit și susținut de Pai și de administrația Trump.

 

sursa imaginii: pubs.sciepub.com/ajeee/3/2/1/

sursa imaginii: pubs.sciepub.com/ajeee/3/2/1/

 

Cititorii fideli ai rubricii CHANGE.WORLD sunt poate deja familiari cu terminologia care descrie ‘generațiile’ succesive ale tehnologiilor de telefonie și comunicații mobile. Prima generație (1G) folosea semnale analogice, cea de-a doua (2G) semnale digitale. Ambele au fost introduse în anii ’80 ai secolului trecut, dar standardizarea a apărut abia în 1991, odată cu adaptarea (la început în Finlanda) a sistemului Global System for Mobile Communications (GSM). Generația a 3-a (3G) a pornit de la viteze de transmisie de 200 kbit/s pentru a depăși limita de 1Mbit/s cândva, în jurul pragului mileniului. Schimbările cele mai semnificative au fost însă introduse de generația a 4-a (4G) începând cu anul 2008. Pe lângă continua creștere a vitezei de transmisie, avem de-a face și cu o spectaculoasă extindere a repertoriului de aplicații prin accesul Internet pe bandă largă și lărgirea gamei de aparate care folosesc această tehnologie, incluzând laptopuri, tablete, și telefoane ‘inteligente’ (smartphones). Se poate spune că aparatele ‘smartphones’ au fost aplicația critică (‘killing application’), favorizând folosirea universală a tehnologiilor 4G, iar acestea au făcut posibilă ‘revoluția smartphones’ cu aspectele sale mai bune sau mai rele. Dar despre acestea vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi cam orice telefon mobil funcționează în moduri 3G și 4G, uneori cu compatibilitate în urmă 2G, și schimbarea de mod este automată și ‘transparentă’ pentru utilizatori.

 

sursa imaginii: blogs.opera.com/news/2015/02/5g-samsung-gear-2-technology-mobile-world-congress/

sursa imaginii: blogs.opera.com/news/2015/02/5g-samsung-gear-2-technology-mobile-world-congress/

 

Despre generația a 5-a (5G) a început să se vorbească în public în jurul anului 2015, dar ca întotdeauna în asemenea cazuri inginerii și cercetătorii din diferite ramuri ale telecomunicațiilor lucrau deja de câțiva ani în acest domeniu. Spre deosebire de generațiile precedente, în care realizările comerciale au avut prioritate și standardizarea a produs alinierea care face posibilă interoperabilitatea mai târziu, în cazul 5G organizația International Telecommunications Union (ITU) și-a asumat din start responsabilitatea de a fi ‘umbrelă’ și coordonator pentru standardizarea tehnică în cadrul proiectului cunoscut sub numele International Mobile Telecommunications (IMT) 2020.  Activitățile tehnologice se desfășoară în plină viteză și cu investiții uriașe atât din partea companiilor private, cât și a organizațiilor de standardizare cum ar fi 3rd Generation Partnership Project (3GPP).

Ce va însemna 5G din punctul de vedere al utilizatorilor? În primul rând viteze de transmisie a informației care vor atinge 20 Gbit/s pe magistrale și 1 Gbit/s pentru utilizatori. Unul dintre efectele principale ale acestor viteze cu două ordine de mărime mai mari decât cele ale generației 4G va fi și timpul de propagare a semnalelor între două puncte diferite pe suprafața planetei și viteza de răspuns care va scădea la o milisecundă. Acești parametri vor face posibile aplicații cum este ‘internetul tactil’ (comenzi și răspuns în timp real oriunde s-ar afla utilizatorii și obiectele manipulate), automatizări și robotică distribuite. O altă caracteristică importantă este viteza de deplasare a utilizatorilor care poate atinge 500 km/h. Împreună cu timpii de răspuns și propagare, acest parametru face din comunicația mobilă 5G standardul ideal pentru schimbul de date între vehicule în mișcare, esențial pentru sistemele de transport automatizate (trenuri de mare viteză) și cu pilotare automată. Arhitectura distribuită, cu noduri care însumează comunicațiile de viteze medii și transportă informația în ‘buchete’ între două puncte de agregare, permite utilizarea tehnologiei 5G în comunicații specifice Internetului Obiectelor (Internet of Things), sisteme caracterizate printr-un număr foarte mare de obiecte.

 

sursa imaginii: blogs.opera.com/news/2015/02/5g-samsung-gear-2-technology-mobile-world-congress/

sursa imaginii: blogs.opera.com/news/2015/02/5g-samsung-gear-2-technology-mobile-world-congress/

 

Accelerarea introducerii frecvențelor de exploatare comercială pentru a 5-a generație nu trebuie să mire. Este clar că progresele tehnice au fost în ultimii ani chiar mai rapide decât se estima, și introducerea comercială a serviciilor se apropie, poate chiar mai devreme decât anul 2020, care doar acum câțiva ani părea o țintă ‘agresivă’. Concurența este acerbă, americanii au un avans tehnologic în generația a 4-a, dar tocmai acest fapt i-a determinat pe competitori să investească în viitor. Pentru ca standardele tehnice și produsele companiilor americane să aibă șansa să domine și a 5-a generație, ele trebuie implementate și verificate cât mai repede în condiții de exploatare comercială. Și pentru asta este nevoie de spectre de frecvențe alocate și ale căror administrare să fie conformă cu regulile FCC. Competitorii principali sunt companiile din China, Coreea de Sud și Japonia. Hong Kong va fi unul dintre primele orașe din lume care va implementa la scară comercială servicii 5G, și asta s-ar putea întâmplă chiar înainte de sfârșitul anului 2019.

 

(sursa imaginii: wccftech.com/qualcomm-wants-5g-smartphones-in-h2-2019/)

sursa imaginii: wccftech.com/qualcomm-wants-5g-smartphones-in-h2-2019/

 

O altă consecință a introducerii telefoanelor din generația a 5-a va fi schimbarea aparatelor. Aud deja protestele multora: Din nou? și cred că ele sunt în parte justificate. Mulți consumatori abia au investit (ieri sau acum un an) o sumă nu tocmai mică în telefoane mobile ‘inteligente’ capabile să lucreze în standardele 4G. Va trebui o justificare bună – funcțională, aplicativă și de performanțe – pentru ca noua generație să aibă succes comercial în viitorii 2-3 ani, mai ales că prețurile (despre care nu știm încă nimic) nu cred că vor fi mici. Este încă un argument pentru introducerea cât mai rapidă a exploatării comerciale, deoarece orice generație are nevoie de un timp de verificări, detectare a problemelor legate de o lansare majoră, depanarea și repararea acestora. Firma Qualcomm speră să fie una dintre primele producătoare de ‘chip’-uri care să constituie porțile de comunicare ale telefoanelor cu capacitate 5G. Planurile sale agresive prevăd lansarea pe piață a unor astfel de aparate încă de la jumătatea anului 2019, astfel încât în momentul introducerii serviciilor comerciale de către furnizori să existe deja o cantitate de telefoane capabile să le acceseze.

Este vorba despre un program ambițios și riscant economic, dar și cu șanse de a înregistra profituri semnificative și a crea un lider de piață în condițiile în care programul reușește. Vom urmări și vom relata. Va fi interesant.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

The artistic path of the Japanese master  spreads over 35 years, from the latest period of silent cinema until 1962.  It’s the first time that I see ‘Flavor of Green Tea Over Rice‘ which belongs to the immediate post-war period in his career. Between 1947 and 1957 Ozu, back from the war and the army where he had spent seven years, made one film each year. A couple of them are considered among his masterpieces and among the best films ever made. It is not exactly the case with ’Flavor of Green Tea Over Rice‘ which has its flaws and shows signs of aging, but it’s still a remarkable movie from many points of view.

 

source https://www.imdb.com/title/tt0044982

source https://www.imdb.com/title/tt0044982

 

Ozu wrote the first script of the film in 1939 and tried to push it through the Japanese Army cinema unit he was working with, but could not adapt it to the requests of censorship in times of war. Released 13 years later it belongs to the series of movies in which the director catches the process of transition that the Japanese society, its people and its institutions went through during the years after the defeat of Japan and during the American occupation. The external landscape is much changed, normality of peaceful, even comfortable life seem to be back, we see no visible signs of the destruction brought by war, and there is only one scene in which the main hero meets with a former army comrade which does not look too traumatic, neither too different from similar scenes that would have been done in other countries after WWII. The changes are at the level of the basic components of the society. While at the work place the working methods and technology have embraced some Western characteristics, the hierarchy and the paternalistic approach continue to dominate the work relations. The family keeps the male-dominated structure, but under the surface there is a revolution under way in what concerns the role of women. Two generations are being presented in the story on screen. The elder one still tries to keep the appearances and cheats the old way. The younger one would not accept the old ways and traditions including the arrangements of marriages. The crisis of the family in the two generations under the pressure of changes around is the main topic of the film.

 

(video source SocraticTruths)

 

The style of Ozu’s story telling and film making is present and easily identifiable. Camera barely moves if at all, and each scene is a composition with the characters moving in elaborate sets which are a pleasure to enjoy visually. Much of the action takes place in the home of the mid-upper class heroes couple, and Ozu has no equal in filming inside the house with camera placed lower than most other directors locate it, in order to create the feeling of intimacy and the perspective of the inhabitants of the Japanese houses. His selection of actors includes in the role of the apparently dull hard-working husband whose hidden secrets and deep humanity is gradually revealed and  as the wife (I liked less her interpretation). The ending is a combination of a great idea with the main reason why this film partly fails. On one side the idea of the family reconciliation through traditional food (rice) and tea is bright, and Ozu opens here a path in the Japanese and Far East cinema that will be followed and will reach exceptional achievements in the works of other film makers many years and even decades later. Unfortunately, this beautiful and sensible scene is followed by a badly scripted dialog in which the wife explains to her friends the reasons of the reconciliation. The conclusion seems both very conventional and unjustifiable submissive from the feminine perspective, and the way it is being told is also surprisingly bad cinema for a film by Ozu. Luckily there is one more final scene, showing the younger couple, which opens the gate for the future and the feeling that transformation is on its way and is nothing but unstoppable. Even the fix camera perspective is abandoned in this final sequence. The continuation however, belongs to another movie.

Sometimes, in the middle of the desert, one encounters a green, luxurious, exuberant oasis, full of life and beauty. This is exactly my feeling after having viewed ‘Victoria‘ in this summer cinematographic season which seems drier and duller and dummer than any other that I remember. After so many brainless action movies, and huge stars playing flat roles in boring comedies, here comes a film which is a wonderful combination of action and human feelings, of wonderful acting and cinematographic excellencies. Some of the reviews that I have read use the word ‘masterpiece’. This is far from being an exaggeration.

 

source https://www.imdb.com/title/tt4226388

source https://www.imdb.com/title/tt4226388

 

Victoria‘, co-written and director by who is better known as an actor, takes places in real-time, late at night and early in the morning, in Berlin, the German capital, in 2015. The feeling of reality is brightly transmitted to viewers by making the film with one shot, more than two hours of cinema filmed with hand-held camera, all the time close to the heroes of the film. Their lives change forever during these 140 minutes. It visibly took a huge effort to prepare the whole filming which takes us in different places, streets, shops, night clubs, building and roofs in Berlin. The result is spectacular.

 

 (video source Madman Films)

 

The heroes are a young Spanish girl, ex-musician, living in the cosmopolitan capital of Germany without speaking German who meets a group of fringe youth from East Berlin. As the action develops the characters will know each other, will fall in love, will get into trouble, and their destinies will change. Acting is also superb, with the Spanish actress in the lead role, and the German actors and Far from being just a gimmick, the technical achievement of this film is fully justified and fits well the story and the action. Berlin at the hours of deep night and uncertain dawn looks more interesting than I have ever seen it since ‘Der Himmel über Berlin‘. This is German cinema at its best.

I believe that I’m done with the summer movies for 2018. What a dry season! After having barely survived the 2h30min of the most recent ‘M:I6‘ I was hoping to spend a more pleasant time watching the constellation of talented actresses which show up in the cast of Ocean’s Eight. Each of , , , or on the poster would be a good reason for me to buy my cinema ticket and popcorn and watch any movie they star in. How does it happen that the gathering of them all in ‘‘ resulted in a rather mediocre production, which barely extracts a smile and does not thrill (action-wise) at any point in time?

 

source https://www.imdb.com/title/tt5164214/

source https://www.imdb.com/title/tt5164214/

 

I am afraid that I need to blame director and script co-author for this failure. Ross succeeded quite well when he wrote and directed films that were at the fringe of mainstream, and I include here The Hunger Games. With Ocean’s Eight he is riding the waves of mainstream Hollywood blockbusters, not only continuing a series with a well established formula but also a tradition of big studios hits based on the combination of very popular actors bringing to screen stories of elaborated burglaries in famous museums or postcard touristic destinations. The problem is that this version of the old story no passion, no thrill, no original ideas. Yes, the burglars team is all-women but this direction was not enough put in works either, and the result is much lesser than the amount of talent that is invested and the potential promised by the cast.

 

(video source Warner Bros. Pictures)

 

The girls try to do their best. leads the team and devices a plan that is unfortunately never clear or too interesting to viewers,    brings to screen her usual ‘I am much more than I look about’ feeling but we never get what this ‘much more’ is about,  is perfect in her beautiful-but-not-too-smart role,  and has the chance of the only role with more comic potential and a better background story. The action trails, we have seen the laser beams dances too many times to enjoy it, The Metropolitan Museum is under-used as a location, and while shorter by almost one hour Ocean’s Eight eventually seems to last as long as ‘M:I6.  The bad news are that this film may be the best entertainment that we get this this summer.

Mă număr printre fanii neconditionati ai lui John le Carré. Fiecare roman al scriitorului al cărui nume real este David Cornwell este pentru mine o sursă de delectare, îmbinând acțiunea migulos construită și de obicei desfășurată pe eșichierul geo-politic al lumii cu umorul tipic englezesc. Personaje sale sunt complexe și credibile, departe de stereotipul super-spionilor, oameni cu îndoieli, slăbiciuni și greșeli, purtători de mesajele politice și morale care solicită respectul chiar dacă nu ești ca cititor întotdeauna de acord cu ele. Le Carré face parte dintr-o tradiție literară în care nu există genuri minore, iar dacă ele totuși ar exista, literatura romanelor detective sau de spionaj sigur nu s-ar încadra între ele. Din generația care l-a precedat făcea parte de exemplu Graham Greene, un alt scriitor dintre cei mai importanți ai literaturii engleze a secolului 20, ai cărui eroi erau mulți dintre ei spioni sau diplomați, dintre aceia a căror acțiuni, chiar dacă desfășurate de multe ori ‘în umbră’ influențează în mare măsură viețile tuturor.

Cea mai recentă carte a lui John le Carré se numește ‘A Legacy of Spies’ și ediția pe care am citit-o este cea publicată de Penguin Books și datată 2017. Nu știu să fi fost tradusă în românește,  și când va fi sunt curios ce titlu va alege traducătoarea sau traducătorul. Cuvântul ‘Legacy’ înseamnă moștenire, însă într-o conotație ceva mai largă și mai puțin materialistă decât în limba română, el însemnând ceea ce un om lasă în urmă să, dar nu numai din punct de vedere material ci și moral, ca tradiție, ca amintire, ca loc în istorie. Se vorbește de exemplu despre ‘the legacy of president John Kennedy’ și înțelesul nu este moștenirea imediată și materială pe care președintele asasinat la Dallas la 22 noiembrie 1963 va fi lăsat-o în urmă sa prin testament, ci la moștenirea sa politică, la locul și influența să în istorie.

 

sursa imaginii https://www.penguinrandomhouse.com/books/558020/a-legacy-of-spies-by-john-le-carre/9780735225138/

sursa imaginii https://www.penguinrandomhouse.com/books/558020/a-legacy-of-spies-by-john-le-carre/9780735225138/

 

Cele 24 de cărți publicate până acum de le Carré sunt împărțite între cele care se petrec înainte de 1989, în perioada războiului rece, o perioada ceva mai ușoară, paradoxal poate, din punctul de vedere al clarității morale, și cele din perioada de după 1990 și până în zilele noastre, perioada mult mai agitată, mai complexă și mai confuză din anumite puncte de vedere, în care despărțirea binelui de rău, și diferențierea oamenilor atașați de aceste concepte este mult mai dificilă. Într-un fel ‘A Legacy of Spies’ aparține ambelor. Acțiunea principală se petrece în prezent, eroul principal fiind Peter Guillam, adjunctul legendarului George Smiley, șeful secției operative a spionajului britanic în perioada războiului rece. Eroii lui le Carré îmbătrânesc împreună cu scriitorul (și cu o parte din cititorii săi, aș adăuga). Ei aparțin aceleiași generații care a trăit cel de-al doilea război mondial în copilărie, care s-a angrenat în lupta secretă din motive în mare măsură idealiste în perioada războiului rece pentru a combate celălalt mare totalitarism al secolului 20, și care ar trebui acum, în al nouălea deceniu de viață să se bucure de anii pensiei, de recunoștiința națiunii, sau măcar de o anonimitate liniștită. Desigur, lucrurile sunt departe de a se petrece așa. Guillam este convocat la Londra din locul îndepărtat al retragerii sale din lume în Normandia, pentru a răspunde unor întrebări și a deveni repede principalul suspect într-o anchetă declanșată de urmașii a doi spioni (și foști prieteni) căzuți în perioada războiului rece care caută să afle adevărul și să pedepsească vinovații care i-au trimis la moarte pe părinții lor. Acțiunea oscilează între prezentul anchetei și amintirile dezvăluite treptat ale celor petrecute cu mai bine de jumătate de secol în urmă în Anglia și Europa scindată de Cortina de Fier.

Cei care cunosc anchetele din romanele lui le Carré și altele similare știu bine că eroii nu se grăbesc să dezvăluie adevărul – nici cel factual, și cu atât mai puțin cel legat de motivațiile acțiunilor întreprinse. Mai niciodată nu aflăm adevărul și tot adevărul, unul dintre motive fiind că acesta nu este cunoscut întotdeauna nici măcar eroilor. Presat la un anumit moment să dezvăluie relațiile intime (petrecute cu zeci de ani în urmă!) cu una dintre colegele de meserie, eroul cugetă:

‘And I was supposed to tell them this? … I, who was taught from the craddle to deny, deny, and deny again – taught by the very service that is seeking to drag a confession out of me?’ (pag. 161)

Cititorul află în cele din urmă mai multe decât anchetatorii lui Paul Guillam din carte, el este confesorul aproape absolut, scriu aproape, căci personajele lui le Carré trăiesc în penumbră, și toate detaliile nu le sunt dezvăluite nici măcar lor însele. Iată ce știm despre scurta dar intensa poveste de dragoste pe care o trăiesc eroii cărții în vremuri de război rece:

‘She had empowered me. She had made me the man I had never been till now. More than one woman over the years had told me – kindly, bluntly, and in outright disenchantment – that I had no aptitude for sex; that I could neither take, nor give with abandon; was inept, restrained; that I lacked true instinctual fire. 

But Doris knew all that, before we ever embraced. She had known it as we brush-passed, and she knew as she took me naked into her arms, welcomed me, absolved me, showed me; then formed herself around me until we were all friends, than careful lovers, and finally triumphant rebels, broken free of everything that presumed to control our two lives.’ (pag. 166)

Le Carré este un maestru al reconstituirii treptate a poveștii din frânturi de informație și amintiri ale eroului principal, combinate cu documente (rapoarte, înregistrări secrete, circulare oficiale) care oferă perspectivele alternative ale faptelor petrecute cu multe decenii în urmă. Există în carte o schismă în timp care este simultan și o prăpastie ideologică și una psihologică. Eroul principal este rechemat de organizația căreia îi va aparține până la moarte și a cărei disciplină a semnat să o respecte pentru a da socoteală pentru fapte care s-au întâmplat cu jumătate de secol în urmă, într-o lume cu alte entități în conflict, cu alte legi ale onoarei și trădării, cu alte repere morale. Pot fi judecate faptele petrecute atunci după principiile morale de astăzi? Soldații din umbră ai trecutului luptei împotriva tiraniei aveau claritatea țintei în față, dar justifică asta mijloacele și victimele colaterale? La recrutare lor li se spunea ceva de genul:

‘We don’t pay a lot, and careers tend to be interrupted. But we do feel it’s an important job, as long as one cares about the end, and not too much about the means.’ (pag. 8)

 

sursa imaginii https://www.myhorridparent.com/add-celebrity-stories/2017/8/1/john-le-carr

sursa imaginii https://www.myhorridparent.com/add-celebrity-stories/2017/8/1/john-le-carr

 

La ora bilanțului sau aproape de ea se pune întrebarea dacă și-au trăit eroii viața pe măsură reperelor morale ale tinereții. Sunt ei eroi din umbră, sau mai degrabă agenți ai răului, pe care lumea violentă de umbre și trădări în care și-au desfășurat activitatea i-a corupt moral, așa cum îl acuză pe erou unul dintre urmașii celor care nu au supraviețuit?

‘You’re all sick. All you spies. You’re not the cure, you’re the fucking disease. Jerk-off artists, playing jerk-off games, thinking you’re the biggest fucking wise guys in the universe. You’re nothings, hear me? You live in the fucking dark because you can’t handle the fucking daylight.’ (pag. 247)

Veți găși răspunsurile în carte, dar ele nu sunt răspunsuri definitive.  Lumea spionilor din cărțile lui le Carré este o lume de oglinzi care mai degrabă ascund și derutează decât reflectă realitatea. Personajele sunt discrete și ambigue, inclusiv George Smiley, șeful lui Paul Guillam, cel care ar trebui să dețină cheile tuturor enigmelor, care apare doar spre sfârșitul cărții, dar a cărui prezență sau absență este simțită în fiecare pagină a cărții.

Scrierea lui John le Carré este atentă la detaliu și extrem de plastică în ceea ce privește redarea atmosferei. Chiar și cititorii tineri, care nu au trăit comunismul, care nu au călcat niciodată pe pământul Berlinului, vor fi copleșiți și impresionați de atmosfera fostei și viitoarei capitale germane, ocupată și împărțită, de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Câteva detalii par a fi greșite, poate scăpări (nu cred că Armata Roșie a avut vreodată preoți atașați unităților militare, nu cred nici că șapca cu stea roșie să fi fost purtată de civili în Polonia) dar ele nu pot diminua prea mult impresia de autenticitate. Fanii scriitorului englez vor regăsi în această carte personajele preferate și vor savura dialogurile și dezvăluirea treptată a intrigii de spionaj și a poveștii de dragoste. Cititorii mai tineri sau mai recenți vor găsi poate o poartă de intrare în lumea lui Smiley și a oamenilor săi tocmai în această carte finală sau aproape finală. Cel mai promițător este însă faptul că precum eroii săi, John le Carré evită judecățile definitive, și orice final de carte al său include promisiunea unei continuări. Le urez longevitate și lui și personajelor sale.