1968 a fost un an de răscruce, unul dintre acei ani fractali în care istoria pare să se accelereze și lumea este alta la sfârșitul anului decât cea de la început, cu schimbări de direcțîi și de sisteme ce păreau eterne, cu crize și revolte, cu prăbușiri de edificii și ziduri reale sau virtuale și cu noi începuturi spre necunoscut, unele spre bine, altele spre rău. Am trăit în afară de 1968 încă doi asemenea ani în viața mea: 1989 și 2001. În 1968 aveam 15 ani. Unul dintre evenimentele rămase în memoria mea, dar pe care poate și le reamintește mai puțină lume a fost Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 22-25 aprilie 1968. Plenara a discutat și a aprobat rezultatele unei comisii de partid care investigase evenimente petrecute în ultimul sfert de secol din istoria PCR, reabilitand un număr militanți și lideri ai partidului. Îmi amintesc că ascultam la radio împreună cu familia ceea ce putea fi unul dintre interminabilele discursuri ale lui Ceaușescu, dar de data aceasta conținutul era în parte diferit. Auzeam poate pentru prima dată unele nume, și totul era foarte nou pentru adolescentul care eram atunci, dar și pentru mulți dintre cetățenii maturi ai României. Retrospectiv știm că această plenară, inclusiv recomandările comisiei, a fost în mare măsură un eveniment regizat, una dintre etapele prin care Nicolae Ceaușescu se răfuia cu precedesorul sau Gheorghe Gheorghiu-Dej și ii înlătura din conducerea partidului și a țării pe rivalii săi cei mai periculoși în frunte cu Alexandru Drăghici. Lista cu numele celor ‘reabilitați’ a fost citită atunci la radio cu explicații detaliate. Se aflau între ei Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Un nume lipsea de pe lista reabilitaților – Ana Pauker. Ceaușescu nu a mers până la capăt și – din motivele sale personale și politice – nu a reabilitat-o atunci pe cea care fusese rivala lui Gheorgiu-Dej la conducerea partidului. Este posibil că în terminologia comunistă Ana Pauker nici să nu fi meritat o reabilitare. Oricum ar fi, această omisiune a lăsat istoriei sarcina de a reconsidera viață și activitatea celei care a fost ‘Împărăteasa Roșie’ sau dacă vreți ‘Doamna de Fier’ a României în anii preluării puterii de către comuniști.

Reabilitarea trebuie începută prin cunoașterea faptelor și a biografiei reale a eroinei noastre. Ana Pauker a fost din totdeauna parcă un personaj controversat, despre care s-a scris și s-a vorbit mult, dar este foarte greu de separat propaganda de calomnie, biografia reală de invenții și legende. În epocă a fost suficient de cunoscută pentru ca revista TIME să-i dedice în anul 1948 un reportaj special și o copertă. Paradoxal poate pentru o ideologie care promova egalitatea femeilor, ea a fost (și este până azi) în panteonul mondial al conducătorilor comuniști singura femeie care a ajuns în posturi reale de conducere prin propriile merite fără a fi propulsată de soți (cum a fost cazul soției lui Mao, Jian Qing, sau a Elenei Ceaușescu). A fost ministru de externe înaintea Goldei Meir, prima femeie care a ajuns la acest rang în lumea modernă. Pe cât de adulată a fost pentru o scurtă perioada de mulțimile susținătoare ale comunismului, pe atât de demonizată a fost și a rămas în anii și deceniile care au urmat căderii sale politice, devenind un fel de simbol al stalinismului și al influenței sovietice în România comunistă, precum și tința campaniilor antisemite pe față sau insinuate, care încearcă să facă din evrei țapii ispășitori (și) ai preluării și exercitării puterii de către comuniști în România.

 

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

 

Cartea lui Robert Levy ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este probabil cea mai solidă lucrare dedicată Anei Pauker apărută până acum. Prima ediție a apărut în 2001, acum doi ani, in 2016,  a fost re-editată și publicată în seria ‘Historia’ a editurii Polirom, în traducerea Cristinei Pupeza și Ioanei Gagea. Traducerea este în general cursivă, dar am totuși câteva observații începând cu traducerea titlului. Nu îmi este clar ce a determinat schimbarea titlului original care este ‘Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist’. Pe lângă faptul că ‘Rise and Fall’ este o construcție care are tradiție în titlurile cărților de istorie (vezi cărțile lui Edward Gibbon sau William L. Shirer) traducerea ar fi ‘Ascensiunea și căderea’ și nu ‘Gloria și decăderea’. Stridente mi s-au părut și folosirea unor importuri de cuvinte care au echivalente cu circulație în limba română cum ar fi ‘pattern’ în loc de ‘tipar’ și ‘aparatchik’ în loc de ‘activist’. Chiar dacă sunt vorbitor de ebraică, mi se pare artificială și folosirea intensivă a cuvântului ‘alia’ într-un text istoric românesc pentru a desemna emigrarea evreiască, cred că explicarea echivalenței ar fi fost mai curată. Încă o notă despre ediția 2016: lipsesc cu desăvârșire orice date biografice sau bibliografice despre autor. Nici pe Internet nu am găsit prea mult, numele autorului fiind prea comun, așa încât nu aș putea spune care este locul acestei cărți în ansamblul activității lui Robert Levy, ce altceva a mai studiat și studiază, ce a mai scris din 2001 încoace.

Autorul a beneficiat de deschiderea arhivelor istorice ale Partidului Comunist Român și altor instituții ale perioadei comuniste, de interviurile și memoriile publicate în presă de conducătorii și personalitățile importante care au supraviețuit epocii și au putut și au dorit să vorbească după 1989, ca și de interviuri personale cu unii dintre aceștia, precum și cu membri familiei și colaboratorii Anei Pauker. Este cred important de menționat că metodologia sa (detaliată în ‘Introducere’) corelează informația provenită din surse diferite și aplică coeficienții necesari de scepticism în ceea ce privește anumite surse, cum ar fi declarațiile făcute sub constrângeri fizice sau psihologice de mulții arestați ai acelor ani. Rezultatul este o scriere pasionantă, cu o multitudine de informații și detalii între care destule au fost inedite pentru mine. Pe de altă parte, cartea fiind scrisă în 2001, lipsesc surse importante publicate în acest interval, și nu este clar în ce măsură ediția 2016 este actualizată prin adăugarea sau luarea în considerație a acestora. Un exemplu este lipsa din text și bibliografia capitolului dedicat emigrării evreiești a excelentei cărți a lui Radu Ioanid, ‘Ransom of the Jews’, publicată și în românește sub titlul ‘Răscumpărarea evreilor’. Oricum ar fi, trebuie menționat remarcabilul aparat critic care însoțește cele ceva mai mult de 200 de pagini de text ale cărții, și care include note biografice și bibliografice detaliate, bibliografie și index.

 

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

 

Cele unsprezece capitole ale cărții urmăresc etapele vieții și carierei Anei Pauker, cu trimiteri la contextul istoric în măsura în care acestea elucidează aspecte ale personalității și acțiunilor sale. În ‘Primii ani’ aflăm despre familia și educația primită de fata evreică născută la sfârșitul anului 1893 într-un sat din județul Vaslui în care o majoritate a populației era formată din evrei. Pentru cei care sunt familiari cu stereotipul activistei rigide va fi poate o surpriză faptul că Ana Pauker nu numai că provenea dintr-o familie care adera strict la tradiția evreiască ortodoxă, dar a și urmat școli evreiești în care a aprofundat iudaismul la un nivel care era specific în acea vreme doar băieților evrei studioși. Bunicul ei era rabin, și influența sa s-a făcut simțită în educația fetei atât pe plan spiritual cât și efectiv prin insistența cu care a susținut și reușit ca Ana să urmeze școli și cursuri rezervate în principiu doar băieților. Viitoarea activistă comunistă a și predat iudaismul pentru un an sau doi în școli, iar mai târziu, deși s-a declarat ateistă, a demonstrat în câteva ocazii că nu a uitat cele învățate (episodul înmormântării sorei sale la cimitirul evreiesc) și că a continuat să-i respecte pe învățații evrei, de exemplu pe celebrul rabin din Buhuși (episodul fructelor trimise de sărbătoarea Tu B’Shvat). Virajul spre socialism și apoi comunism este explicat de Levy prin condițiile sociale și (tangențial) prin influența bărbaților întâlniți de Ana Pauker în tinerețe. Capitolul descrie de altfel în câteva pagini bine articulate și documentate contextul istoric al antisemitismului românesc în perioada dintre Războiul de Independență și Primul Război Mondial, perioadă în care majoritatea evreilor erau lipsiți de drepturi cetățenești și economice, supuși discriminărilor, și investiți cu rolul de țapi ispășitori ai eșecurilor economice și inegalităților sociale ale unei țări la a cărei progres contribuiseră din plin. Cu toate că provenea dintr-o familie săracă, Ana Pauker a continuat cât a putut studiile, plecând chiar în Elveția pentru a-și continuă educația la nivel universitar. Dorea să devină medic, dar a fost în cele din urmă obligată să renunțe, în parte deoarece murise (prin sinucidere) unul dintre frații săi care o susținuse material, și deoarece se măritase și devenise alături de soțul ei, Marcel Pauker, revoluționară de profesie. Aderarea sa la mișcarea revoluționară nu a fost însă fără legătură cu originea evreiască, tinerii evrei revoltați de inegalitățile sociale și de persecuțiile rasiale și care erau molipsiți de morbul activismului având la dispoziție două alternative: aderarea la mișcarea socialistă care cădea în acei ani sub influența Moscovei și a Cominternului, sau sionismul. Ana Pauker a ales prima cale:

‘Totuși, ca majoritatea evreilor care au intrat în rândurile PCR între cele două războaie mondiale, Ana Pauker a devenit comunistă nu numai în calitate de membru al unei clase oprimate, dar și – de fapt, mai ales – în calitate de membru al unei minorități naționale persecutate.’ (pag. 206-207)

Pentru mine au fost inedite multe dintre amănuntele furnizate în carte despre înființarea și evoluția Partidului Comunist din România în perioada primelor două decenii de activitate. Levy explică în detalii și cu claritate felul în care partidul a acționat ca agentură a Uniunii Sovietice și a Cominternului, cât de redusă numeric și de eterogenă era componența să, și cum disensiunile permanente și luptele interne ca și schimbările de direcție ale manipulatorilor de la Moscova au influențat activitatea sa. Membru fondator al partidului, Ana Pauker împreună cu soțul ei Marcel Pauker au devenit agenți ai Cominternului, un fel de revoluționari internationaliști de profesie, activând o parte din timp în România, o parte din timp la Moscova, sau în alte țări europene. Marcel Pauker era o figură marcantă, adept al unei linii mai puțin rigide, dar și unul dintre acei comuniști care nu a reușit să conștientizeze până la capăt eșecul revoluției sub formă visată de idealiști, și care în final a căzut victima terorii staliniste, precum majoritatea vechii gărzi sovietice și o mare parte din conducerile partidelor comuniste europene. Ana Pauker s-a întors în Uniunea Sovietică pentru o vreme, apoi a fost trimisă în România unde la începutul anilor ’30, a fost arestată și implicată în celebrele procese ale comuniștilor de la Craiova. Ea a fost în acel proces figura marcantă în boxa acuzaților, ea, și nu Ceaușescu cum s-a pretins mai târziu). Ca urmare a procesului a fost condamnată și închisă, pentru a fi eliberată intr-un schimb de prizonieri (sau spioni) și a se întoarce în URSS în 1941 cu o lună înainte ca Hitler (aliat cu România condusă de Ion Antonescu) să atace Uniunea Sovietică.

‘Comintern-ul la care se întorsese Ana Pauker nu mai era decât o cochilie goală, acoperind o groapă comună. Nu a mai fost decât o chestiune de timp până când Stalin, care ucisese mai mulți comuniști decât toate forțele polițienești europene (inclusiv Gestapoul) a declarat oficial dizolvarea lui, la care Ana Pauker a fost parte semnatară în 1943.’ (pag. 57-58)

Istoricul nu se ocupă în detalii de viață personală a Anei Pauker. Nu îi place probabil să se aventureze pe teritorii în care documentele lipsesc și analiza istorică trebuie să lase locul speculațiilor sau presupunerilor fără o baza factuală clară. Și totuși spre finalul cărții ni se oferă o informație care poate explica multe:

‘ … oricât de surprinzător ar părea, Ana Pauker nu a știut niciodată cu certitudine ce s-a întâmplat cu Marcel și a continuat, împotriva oricărei rațiuni, să spere că el își va face într-o bună zi apariția.’  (pag. 198)

Mecanism de auto-amăgire și auto-apărare? Naivitate până în pânzele albe, deși era conștientă de soarta pe care o avuseseră mii de alți militanți comuniști aflați în situație similară celei a lui Marcel Pauker? Sau poate o măiestrită metodă de control folosită de manipulatorii săi din eșaloanele cele mai înalte ale conducerii sovietice și în special de Stalin? Oricare ar fi explicația, avem aici probabil de-a face cu unul dintre elementele care au determinat comportarea atât de departe de normele obișnuite a politicienei comuniste, și aderența sa continuă, până în ultimele clipe ale vieții, la linia ideologică a mișcării comuniste și a exponenților acesteia.

‘Așadar, imediat ce a avut puterea în mână, Ana Pauker a găsit rațiunile pentru a închide ochii în față oricărui lucru care să îi tulbure conștiința, și pentru a continua să se supună colectivului. De vreme ce visul unui comunism cu față umană se destramase, ea a decis să revină la ceea ce Koestler descria drept “filosofie individuală, esoterică … a fiecărui comunist educat … al cărui scop nu era acela de a interpreta faptele, ci de a le dimunua importanța.”‘ (pag. 202)

 

http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

sursa http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

 

Întoarcerea Anei Pauker în România a avut loc în 1944, odată cu înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc, întâi la Botoșani, apoi la București imediat după ‘întoarcerea armelor’ de la 23 august 1944. Conducătoarea comunistă devine unul dintre politicienii comuniști cei mai vizibili, cu funcții la cel mai înalt nivel și în partid și în guvernele de după 6 martie 1945. Niciodată însă nu va încerca să ajungă în vârful piramidei, conștientă fiind că statutul său de femeie și de evreică constituie un dublu handicap care în cele din urmă se poate întoarce împotriva partidului căruia ii era pe deplin devotată. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea sa în perioada de maximă putere (cea de ‘glorie’) descriu în detaliu luptele interne de la vârful conducerii partidului, și metodele de mafie politizată folosite de Gheorghiu-Dej pentru a-și elimina dușmanii politici și a cuceri puterea absolută în partid și în țară. Se poate spune că acest proces început în 1945-46 cu marginalizarea urmată de excluderea din partid, condamnatea și în final executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, se încheie în 1952-53 cu epurarea și excluderea din partid a Anei Pauker. Arestată pentru o scurtă perioada, Ana Pauker își datorează supraviețuirea doar morții lui Stalin în martie 1953.

‘Ana Pauker a scăpat ca prin urechile acului de soarta lui Slanski, așa cum și-a putut da singură seama, curând după ieșirea din închisoare. La o locuință de partid, situată la periferia Bucureștiului, unde a fost ținută în primele trei săptămâni ale lunii aprilie, Alexandru Moghioroș a informat-o despre moartea lui Stalin. Când ea a izbucnit în lacrimi, Moghioroș a replicat sarcastic: ‘ … Nu plânge. Dacă Stalin mai trăia, tu erai moartă’” [pag. 193]

Puține sunt personalitățile din istoria României care au avut parte de calomnii de intensitatea și virulența celor care au însoțit-o pe Ana Pauker în timpul vieții dar și în eternitate. Naționaliștii români au atacat-o ca evreică și au făcut din ea simbolul mantrei ‘evreii au adus comunismul în România’. Evreii s-au delimitat de ea și au expulzat-o la figurat și poate chiar și la propriu din rândurile comunității pentru ateismul său declarat, pentru daunele pe care le-a adus imaginii evreilor și pentru aderența fanatică la idealurile și activismul comunist. Când a fost epurată, demascată, arestată și anchetată a fost acuzată și de ‘deviationism de stânga’ ( în forțarea colectivizăriiși pentru presupuse excese staliniste) și ‘deviationism de dreapta’ (pentru favorizarea emigrărilor și refuzul de a participa la campania anti-sionistă, pentru îngăduință față de chiaburi, pentru susținerea fracțiunii Pătrășcanu în conflictul cu gruparea lui Gheorghiu-Dej). Concluzia lui Robert Levy este:

‘ … acuzația de “deviere de dreapta” adusă Anei Pauker și aliaților săi, deși o evidentă hiperbolă politică, era totuși adevărată și nicidecum o acuzație arbitrară, considerată de istorici vreme îndelungată ca mascând ceea ce de fapt era o simplă lupta pentru putere între Ana Pauker și Gheorghiu-Dej. În schimb acuzația paralelă de “deviere de stânga”, care a constituit cheia de boltă a considerațiilor despre Ana Pauker vreme de aproape patru decenii, era într-adevăr falsă.’ (pag. 205)

De ce este această punere istorică la punct extrem de importantă? Imediat după publicarea raportului secret al lui Hrușciov care a marcat începutul de-stalinizarii în URSS și apoi în toată lumea comunistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat că Partidul Muncitoresc Român (numele de atunci al PCR) deja executase acest proces prin eliminarea “deviantei de stânga” Ana Pauker și a grupului ei ‘fracționist’. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea Anei Pauker în perioada în care s-a aflat în funcții de răspundere în partid și guvern demonstrează exact contrariul. Pozițiile Anei Pauker în problemele colectivizării, eliminării chiaburilor, emigrării și relațiilor cu mișcarea sionistă, și în conflictele interne din partid au fost în mod aproape continuu și consecvent ne-dogmatice, în timp ce linia fracțiunii Gheorghiu-Dej a fost cea care a impus metode staliniste. Departe de a fi fost o liberală sau umanistă, Ana Pauker a fost mai degrabă o comunistă convinsă care a crezut și acționat pentru preluarea și consolidarea puterii prin metode mai puțin violente și câștigarea treptată a încrederii maselor și a sprijinului popular pentru comunism.  Istoriografia oficială comunistă de după 1956 a preluat însă lozinca unei ‘Ana Pauker staliniste’ acuzând-o exact de excesele de care erau în mare parte vinovați inamicii ei politici din cadrul partidului. Această linie a fost continuată și de Nicolae Ceaușescu, și i-a permis și lui ca și lui Gheorghiu-Dej (pe care de altfel Ceaușescu îl susținuse în mod devotat) să adopte politici interne dintre cele mai rigide, susțînând în același timp că România și PCR au făcut de mult ‘de-stalinizare’.

 

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

 

Lipsesc din carte aproape cu desăvârșire informații despre activitatea Anei Pauker ca ministru de externe. Ciudat și păcat din punctul meu de vedere, căci este vorba despre perioada de reorientare a politicii externe a României în care Pauker a fost vocea și imaginea României spre exterior, dar și despre un ansamblu de decizii și acte în care sunt puse bazele unei politici externe cu elemente de independență față de Moscova, politică continuată de succesorii săi până la căderea comunismului, politică contrastantă cu stalinismul din interior care în cele mai multe perioade a fost dintre cele mai extreme din blocul comunist.

Extrem de interesante sunt capitolele cărții care sunt dedicate relațiilor Anei Pauker cu comunitatea evreiască, atitudinea sa față de Israel și față de emigrarea evreilor în primii ani de după înființarea statului. În mare parte această atitudine pornește de la originile familiale, de la studiile în iudaism, și de la faptul că o parte din membri familiei sale erau sioniști. Fratele ei Zalman (Solomon) Rabinsohn emigrase în Palestina în anii războiului, și tatăl lor a făcut același lucru în 1948, Ana Pauker înlesnindu-i plecarea în secret din România. În anii care au urmat i-a trimis tatălui sau aflat în Israel ajutoare bănești. Episodul reîntoarcerii fratelui în România și a ținerii acestuia ca ostatic vreme de mai mulți ani, deși era deja cetățean israelian, este pasionant, dar am impresia că nu se știe încă tot despre acest episod al emigrărilor spre Israel (‘alia’) a evreilor din România. Informațiile aduse de Robert Levy sunt însă impresionante. Aflăm astfel că în 1952, aproximativ 220 de mii de evrei depuseseră cereri de emigrare. Această cifră reprezenta aproape două treimi din populația evreiască de după război a României. Dacă în toate celelalte aspecte ale politicii sale Ana Pauker a acționat ca o comunistă și internaționalistă convinsă, în ceea ce privește ‘chestiunea evreiască’ atitudinea ei a fost diferită:

‘Șef-rabinul de mai târziu Moses Rosen a furnizat o … explicație posibilă pentru atitudinile Anei Pauker în privința emigrării evreiești. Ana Pauker, afirmă Moses Rosen, deși “sincer dedicată cauzei comuniste”, era de fapt “o marrana” [un "evreu ascuns", convertit la creștinism în Spania, dar continuând să practice pe ascuns iudaismul], care “după Auschwitz …, a adoptat o altă poziție” față de identitatea sa iudaică și față de chestiunea evreiască în ansamblu. Se pare că tatăl și fratele Anei Pauker împărtășeau această opinie, întrucât au mărturisit unui prieten că ea “în fundul sufletului a continuat să mențină legătura cu evreii și cu iudaismul”. [pag. 161]

Există însă cel puțin un aspect al activității sale care întră în contradicție cu aceste sentimente, și care nu își găsește o explicație verosimilă nici în cartea lui Robert Levy. Mă refer la toleranța manifestată în 1944-1945 față de activiștii legionari cărora li s-a permis intrarea în masă în partidul comunist. Este singura ‘deviere de dreapta’ care ridică serioase semne de întrebare. Autorul presupune că Ana Pauker dorea lărgirea rândurilor partidului într-un moment în care acesta avea mai puțîn de 1000 de membri și evitarea transformării legionarilor intr-o forță anticomunistă semnificativă, preferând să-i momească cu avantajele intrării în partid în paralel cu iertarea ‘greșelilor trecutului’. Aceste ‘greșeli’ însă includeau crime odioase, inclusiv asasinate politice și pogromuri anti-evreiești, despre care Ana Pauker nu se poate să nu fi știut. Se pare că în această privința conștiința ei comunistă a avut prioritate față de cea evreiască.

Figura Anei Pauker a fascinat și va continua să fascineze, a generat adulare și ură, laude și calomnii. Detractorii au avut vocile cele mai puternice și cele mai numeroase în ultima jumătate de secol, și la aceasta a contribuit în mare măsură manipularea politică și naționalistă. A venit vremea unei reconsiderări istorice, bazate pe fapte și pe analize atente și mai puțin încărcate de emoții de un fel sau altul, și a persoanei cu originea, faptele, idealurile și erorile sale, și a contextului complex în care a trăit. Nu cred că s-a cercetat tot și s-a scris tot despre Ana Pauker, dimpotrivă, procesul de reabilitare prin studiu istoric a personalității și persoanei va continua probabil. Cartea lui Robert Levy, ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este un bun punct de plecare în acest proces.