Archive for July, 2018

Moartea este poate singura certitudine a existenței umane. Indiferent de traiectoria, durata și calitatea vieții pe care o duce, există pentru orice om care s-a născut și un sfârșit de care nu a scăpat în mod dovedit încă nicio ființă umană. Și totuși, paradoxal, mulți dintre noi de-a lungul intregilor noastre vieți încercăm să negăm ideea sfârșitului și căutăm diferite forme de imortalitate. Această căutare este reflectată în credințele religioase, în cercetările științifice (și mai puțin științifice) și in … poveștile cu fantome.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex


Majoritatea religiilor teiste (cele care au în centru o divinitate sau un grup de divinități) includ în sistemul lor filosofic o formă sau alta de ‘viață de apoi’. Religiile cu originea în subcontinentul indian cum sunt buddhismul, hinduismul, jainismul, sau sikhismul au conceptul de ‘reîncarnare’ conform căruia orice ființă vie reîncepe după moarte un nou ciclu de viață fizică, posibil sub o altă formă. Grecii antici aveau deja un concept asemănător – metamorfoza – și unele religii sau curente religioase diferite cum ar fii religia druzilor sau cabalismul iudaic acceptă forme de reîncarnare. Spre deosebire de acestea, religiile abrahamice – iudaismul, creștinismul și islamul – includ în sistemul lor un plan de existență după moarte mai degrabă spiritual, și un destin guvernat de judecată divină (‘Judecata de Apoi’) care este determinat de faptele bune și rele comise de fiecare om în timpul existenței sale fizice. Imaginea vieții de după moarte (a ‘sufletului’) este în principal spirituală, dar există destule variante și reprezentări fizice, mai ales în planul imaginației artistice.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

 

Existența vieții de după moarte și comunicarea cu cei care se află ‘dincolo’ au fost și sunt subiecte de cercetare dar și un domeniu în care s-a infiltrat multă șarlatanie. Este considerată ca fiind o ramură a ‘parapshihologiei’ definită de mulți experți ca o pseudo-știință. Serialul ‘X-Files’ îl cunoașteți probabil mulți dintre voi (sunt un mare pasionat!). În Anglia activeza din 1882 ‘The Society for Psychical Research’ care are drept scop investigarea fenomenelor de spiritualism și a vieții de apoi (‘afterlife’). De-a lungul existenței sale Societatea a investigat numeroase apariții ale fantomelor, mediumuri care pretindeau că sunt în comunicare cu morții, instrumente de transcomunicare, voci și imagini ale celor plecați care au fost raportate ca revenind în realitate. Un experiment celebru făcut în anul 1901 a măsurat greutatea corpurilor muribunzilor înainte și după moarte și a ajuns la concluzia că ‘greutatea sufletului’ ar fi de 21 de grame . Această ‘descoperire’ a inspirat și filmul ’21 Grams’ realizat în 2003 în regia mexicanului Alejandro González Iñárritu, avându-i în distribuție pe Sean Penn, Naomi Watts, Charlotte Gainsbourg și Benicio Del Toro. Niciunul dintre studiile, experimentele și cercetările Societății nu a reușit să aducă o proba care să dovedească în mod științific nici viața de apoi, nici comunicarea cu cei morți, nici posibilitatea ‘trecerii pragului’ și a revenirii. Până acum.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

 

Știința nu trebuie desigur să ne împiedice să visăm, inclusiv să avem coșmaruri, și să ne bucurăm de legendele, literatura și filmele care au ca subiect fantomele, spiritele, învierea morților. Ele există de când există literatura sub forma sa folclorică, noțiunea de spirite fiind prezentă începând cu credințele animiste, sau cu religiile Egiptului antic. Mai recent fantomele par să prefere climatul rece al insulelor britanice și al coastei de est a Americii de Nord. Și totuși, cel mai recent serial care mi-a lăsat o puternică impresie și care are în centru această tematică este ‘Les Revenants’ creat de Fabrice Gobert și produs de postul de televiziune francez Canal+ în 2012 (primul sezon) și 2015 (al doilea sezon). Filmul a primit în 2013 un premiu Emmy pentru cea mai bună producție străină. Acțiunea se petrece într-un pitoresc sat de munte în Alpi, situat în apropierea unui baraj, unde încep să reapară cei care în ultimii 35 de ani muriseră de moarte violentă sau accidentală. Sunt destul de mulți la număr, unii adolescenți pieriți într-un accident de autobuz al unei excursii școlare, alții și altele victime ale unor acte violente ale unui ucigaș și violator serial, sau un sinucigaș din motive sentimentale. Arată și sunt îmbrăcăți exact la fel cum erau în ziua morții și nu își amintesc nimic de împrejurările sau chiar de faptul că au murit. Revenirea lor este însoțită de fenomene fără explicație, poate supranaturale, cum ar fi pene de electricitate, chiar și stabilitatea barajului care se mai prăbușise odată în istoria recentă este pusă sub semnul întrebării, ca și stabilitatea vieților oamenilor din comunitatea în care deodată viii sunt puși in situația de a conviețui cu cei întorși.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

 

Fascinant și neliniștitor, serialul are impact deoarece acționează o pârghie sentimentală și declanșează gânduri și simțiri pe care le-au trăit mulți dintre noi. Am dori oare ca cei dragi dispăruți să revină? Cum am reacționa dacă am fi puși în situația unei a doua șanse, cea de a repara greșelile trecutului față de cei pe care i-am iubit, de a-i întreba întrebările pe care nu le-am pus? Contribuie la succesul realizării artistice excelentul joc actoricesc, cu multe figuri tinere, și imaginea care alternează imaginile ‘gotice’ de ceață și umbre cu claritatea înghețată a zilelor cu soare din Alpi. Dacă primul sezon crează premizele și definește câteva grupuri de personaje de care devenim încetul cu încetul legați, și a căror destine în prezent și în trecut ne sunt revelate treptat, al doilea sezon (a cărui acțiune se petrece în timp la șase luni după catastrofa naturală cauzată de prăbușirea barajului) dezvoltă relațiile și le rezolvă treptat, în prezent și cu incursiuni în trecut. Ultimele episoade încearcă și reușesc să dea o soluție enigmei cauzei revenirii morților, și să răspundă întrebării filosofice a posibilității coexistenței dintre cele două lumi – a viilor și a morților. Soluția enigmei aparține mai mult ficțiunii, și nu voi dezvălui mai mult lăsând celor care au șansa să vadă serialul plăcerea urmăririi.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt2521668/mediaindex

 

Povestea nu se sfârșește aici și continuarea s-ar putea să aibă loc în domeniul tehnologiilor viitorului. Dacă viața de după moartea fizică nu este posibilă în natură, poate că ea așteaptă să fie inventată? Ceea ce suntem este o combinație între suportul fizic și fenomenele cerebrale. Suportul fizic este în mare măsură determinat de bagajul genetic codificat în lanțul ADN-ul fiecăruia dintre noi. Biotehnologia permite deja sinteza țesuturilor vii. Fenomenele cerebrale sunt reprezentate prin conexiuni și semnale între nodurile unei rețele complexe de mari dimensiuni. Mai sunt multe aspecte de elucidat, și sistemele de calcul, înmagazinare, simulare și reproducere a informației sunt încă departe de a putea reconstitui codul genetic și activitatea cerebrală a ființelor umane, dar mecanismele sunt în majoritate cunoscute și diferențele par a aparține mai mult domeniilor tehnologiei. Celălalt serial care mă pasionează în acest an, producția HBO americană ‘Westworld’ a ajuns să includă în nucleul acțiunii sale tocmai ideea reproducerii vieții umane după moarte. Personajele principale pot trece după moartea lor fizică printr-un număr de reîncarnări generate prin folosirea biotehnologiei și a inteligenței artificiale. Cifra de 12 reîncarnări posibile nu este întâmplătoare, ea este similară cu reîncarnările buddhiste în drum spre Nirvana. Ne aflăm în domeniul ficțiunii, dar cercetătorii studiază conceptul de ‘nemurire digitală’ în care elementele personalității umane pot fi păstrate virtual în avatari, până când va fi posibil de creat un suport fizic. Transhumaniștii (care cred că personalitatea umană poate fi extinsă intelectual și fiziologic prin tehnologie) și singularitaniștii (care consideră că o singularitate tehnologică, adică un salt intelectual semnificativ este iminent și el poate duce la crearea unei super-inteligențe) cred că aceste procese de transferare a personalității umane în virtual vor fi posibile în jurul anului 2045. Precauția ne obligă să verificăm și în acest caz că nu lăsăm imaginația și modelele pe care le dorim să prevaleze asupra metodologiei științifice. Vom urmări și vom discuta.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

1968 a fost un an de răscruce, unul dintre acei ani fractali în care istoria pare să se accelereze și lumea este alta la sfârșitul anului decât cea de la început, cu schimbări de direcțîi și de sisteme ce păreau eterne, cu crize și revolte, cu prăbușiri de edificii și ziduri reale sau virtuale și cu noi începuturi spre necunoscut, unele spre bine, altele spre rău. Am trăit în afară de 1968 încă doi asemenea ani în viața mea: 1989 și 2001. În 1968 aveam 15 ani. Unul dintre evenimentele rămase în memoria mea, dar pe care poate și le reamintește mai puțină lume a fost Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 22-25 aprilie 1968. Plenara a discutat și a aprobat rezultatele unei comisii de partid care investigase evenimente petrecute în ultimul sfert de secol din istoria PCR, reabilitand un număr militanți și lideri ai partidului. Îmi amintesc că ascultam la radio împreună cu familia ceea ce putea fi unul dintre interminabilele discursuri ale lui Ceaușescu, dar de data aceasta conținutul era în parte diferit. Auzeam poate pentru prima dată unele nume, și totul era foarte nou pentru adolescentul care eram atunci, dar și pentru mulți dintre cetățenii maturi ai României. Retrospectiv știm că această plenară, inclusiv recomandările comisiei, a fost în mare măsură un eveniment regizat, una dintre etapele prin care Nicolae Ceaușescu se răfuia cu precedesorul sau Gheorghe Gheorghiu-Dej și ii înlătura din conducerea partidului și a țării pe rivalii săi cei mai periculoși în frunte cu Alexandru Drăghici. Lista cu numele celor ‘reabilitați’ a fost citită atunci la radio cu explicații detaliate. Se aflau între ei Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Un nume lipsea de pe lista reabilitaților – Ana Pauker. Ceaușescu nu a mers până la capăt și – din motivele sale personale și politice – nu a reabilitat-o atunci pe cea care fusese rivala lui Gheorgiu-Dej la conducerea partidului. Este posibil că în terminologia comunistă Ana Pauker nici să nu fi meritat o reabilitare. Oricum ar fi, această omisiune a lăsat istoriei sarcina de a reconsidera viață și activitatea celei care a fost ‘Împărăteasa Roșie’ sau dacă vreți ‘Doamna de Fier’ a României în anii preluării puterii de către comuniști.

Reabilitarea trebuie începută prin cunoașterea faptelor și a biografiei reale a eroinei noastre. Ana Pauker a fost din totdeauna parcă un personaj controversat, despre care s-a scris și s-a vorbit mult, dar este foarte greu de separat propaganda de calomnie, biografia reală de invenții și legende. În epocă a fost suficient de cunoscută pentru ca revista TIME să-i dedice în anul 1948 un reportaj special și o copertă. Paradoxal poate pentru o ideologie care promova egalitatea femeilor, ea a fost (și este până azi) în panteonul mondial al conducătorilor comuniști singura femeie care a ajuns în posturi reale de conducere prin propriile merite fără a fi propulsată de soți (cum a fost cazul soției lui Mao, Jian Qing, sau a Elenei Ceaușescu). A fost ministru de externe înaintea Goldei Meir, prima femeie care a ajuns la acest rang în lumea modernă. Pe cât de adulată a fost pentru o scurtă perioada de mulțimile susținătoare ale comunismului, pe atât de demonizată a fost și a rămas în anii și deceniile care au urmat căderii sale politice, devenind un fel de simbol al stalinismului și al influenței sovietice în România comunistă, precum și tința campaniilor antisemite pe față sau insinuate, care încearcă să facă din evrei țapii ispășitori (și) ai preluării și exercitării puterii de către comuniști în România.

 

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/gloria-si-decaderea-anei-pauker

 

Cartea lui Robert Levy ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este probabil cea mai solidă lucrare dedicată Anei Pauker apărută până acum. Prima ediție a apărut în 2001, acum doi ani, in 2016,  a fost re-editată și publicată în seria ‘Historia’ a editurii Polirom, în traducerea Cristinei Pupeza și Ioanei Gagea. Traducerea este în general cursivă, dar am totuși câteva observații începând cu traducerea titlului. Nu îmi este clar ce a determinat schimbarea titlului original care este ‘Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist’. Pe lângă faptul că ‘Rise and Fall’ este o construcție care are tradiție în titlurile cărților de istorie (vezi cărțile lui Edward Gibbon sau William L. Shirer) traducerea ar fi ‘Ascensiunea și căderea’ și nu ‘Gloria și decăderea’. Stridente mi s-au părut și folosirea unor importuri de cuvinte care au echivalente cu circulație în limba română cum ar fi ‘pattern’ în loc de ‘tipar’ și ‘aparatchik’ în loc de ‘activist’. Chiar dacă sunt vorbitor de ebraică, mi se pare artificială și folosirea intensivă a cuvântului ‘alia’ într-un text istoric românesc pentru a desemna emigrarea evreiască, cred că explicarea echivalenței ar fi fost mai curată. Încă o notă despre ediția 2016: lipsesc cu desăvârșire orice date biografice sau bibliografice despre autor. Nici pe Internet nu am găsit prea mult, numele autorului fiind prea comun, așa încât nu aș putea spune care este locul acestei cărți în ansamblul activității lui Robert Levy, ce altceva a mai studiat și studiază, ce a mai scris din 2001 încoace.

Autorul a beneficiat de deschiderea arhivelor istorice ale Partidului Comunist Român și altor instituții ale perioadei comuniste, de interviurile și memoriile publicate în presă de conducătorii și personalitățile importante care au supraviețuit epocii și au putut și au dorit să vorbească după 1989, ca și de interviuri personale cu unii dintre aceștia, precum și cu membri familiei și colaboratorii Anei Pauker. Este cred important de menționat că metodologia sa (detaliată în ‘Introducere’) corelează informația provenită din surse diferite și aplică coeficienții necesari de scepticism în ceea ce privește anumite surse, cum ar fi declarațiile făcute sub constrângeri fizice sau psihologice de mulții arestați ai acelor ani. Rezultatul este o scriere pasionantă, cu o multitudine de informații și detalii între care destule au fost inedite pentru mine. Pe de altă parte, cartea fiind scrisă în 2001, lipsesc surse importante publicate în acest interval, și nu este clar în ce măsură ediția 2016 este actualizată prin adăugarea sau luarea în considerație a acestora. Un exemplu este lipsa din text și bibliografia capitolului dedicat emigrării evreiești a excelentei cărți a lui Radu Ioanid, ‘Ransom of the Jews’, publicată și în românește sub titlul ‘Răscumpărarea evreilor’. Oricum ar fi, trebuie menționat remarcabilul aparat critic care însoțește cele ceva mai mult de 200 de pagini de text ale cărții, și care include note biografice și bibliografice detaliate, bibliografie și index.

 

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

sursa https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6244

 

Cele unsprezece capitole ale cărții urmăresc etapele vieții și carierei Anei Pauker, cu trimiteri la contextul istoric în măsura în care acestea elucidează aspecte ale personalității și acțiunilor sale. În ‘Primii ani’ aflăm despre familia și educația primită de fata evreică născută la sfârșitul anului 1893 într-un sat din județul Vaslui în care o majoritate a populației era formată din evrei. Pentru cei care sunt familiari cu stereotipul activistei rigide va fi poate o surpriză faptul că Ana Pauker nu numai că provenea dintr-o familie care adera strict la tradiția evreiască ortodoxă, dar a și urmat școli evreiești în care a aprofundat iudaismul la un nivel care era specific în acea vreme doar băieților evrei studioși. Bunicul ei era rabin, și influența sa s-a făcut simțită în educația fetei atât pe plan spiritual cât și efectiv prin insistența cu care a susținut și reușit ca Ana să urmeze școli și cursuri rezervate în principiu doar băieților. Viitoarea activistă comunistă a și predat iudaismul pentru un an sau doi în școli, iar mai târziu, deși s-a declarat ateistă, a demonstrat în câteva ocazii că nu a uitat cele învățate (episodul înmormântării sorei sale la cimitirul evreiesc) și că a continuat să-i respecte pe învățații evrei, de exemplu pe celebrul rabin din Buhuși (episodul fructelor trimise de sărbătoarea Tu B’Shvat). Virajul spre socialism și apoi comunism este explicat de Levy prin condițiile sociale și (tangențial) prin influența bărbaților întâlniți de Ana Pauker în tinerețe. Capitolul descrie de altfel în câteva pagini bine articulate și documentate contextul istoric al antisemitismului românesc în perioada dintre Războiul de Independență și Primul Război Mondial, perioadă în care majoritatea evreilor erau lipsiți de drepturi cetățenești și economice, supuși discriminărilor, și investiți cu rolul de țapi ispășitori ai eșecurilor economice și inegalităților sociale ale unei țări la a cărei progres contribuiseră din plin. Cu toate că provenea dintr-o familie săracă, Ana Pauker a continuat cât a putut studiile, plecând chiar în Elveția pentru a-și continuă educația la nivel universitar. Dorea să devină medic, dar a fost în cele din urmă obligată să renunțe, în parte deoarece murise (prin sinucidere) unul dintre frații săi care o susținuse material, și deoarece se măritase și devenise alături de soțul ei, Marcel Pauker, revoluționară de profesie. Aderarea sa la mișcarea revoluționară nu a fost însă fără legătură cu originea evreiască, tinerii evrei revoltați de inegalitățile sociale și de persecuțiile rasiale și care erau molipsiți de morbul activismului având la dispoziție două alternative: aderarea la mișcarea socialistă care cădea în acei ani sub influența Moscovei și a Cominternului, sau sionismul. Ana Pauker a ales prima cale:

‘Totuși, ca majoritatea evreilor care au intrat în rândurile PCR între cele două războaie mondiale, Ana Pauker a devenit comunistă nu numai în calitate de membru al unei clase oprimate, dar și – de fapt, mai ales – în calitate de membru al unei minorități naționale persecutate.’ (pag. 206-207)

Pentru mine au fost inedite multe dintre amănuntele furnizate în carte despre înființarea și evoluția Partidului Comunist din România în perioada primelor două decenii de activitate. Levy explică în detalii și cu claritate felul în care partidul a acționat ca agentură a Uniunii Sovietice și a Cominternului, cât de redusă numeric și de eterogenă era componența să, și cum disensiunile permanente și luptele interne ca și schimbările de direcție ale manipulatorilor de la Moscova au influențat activitatea sa. Membru fondator al partidului, Ana Pauker împreună cu soțul ei Marcel Pauker au devenit agenți ai Cominternului, un fel de revoluționari internationaliști de profesie, activând o parte din timp în România, o parte din timp la Moscova, sau în alte țări europene. Marcel Pauker era o figură marcantă, adept al unei linii mai puțin rigide, dar și unul dintre acei comuniști care nu a reușit să conștientizeze până la capăt eșecul revoluției sub formă visată de idealiști, și care în final a căzut victima terorii staliniste, precum majoritatea vechii gărzi sovietice și o mare parte din conducerile partidelor comuniste europene. Ana Pauker s-a întors în Uniunea Sovietică pentru o vreme, apoi a fost trimisă în România unde la începutul anilor ’30, a fost arestată și implicată în celebrele procese ale comuniștilor de la Craiova. Ea a fost în acel proces figura marcantă în boxa acuzaților, ea, și nu Ceaușescu cum s-a pretins mai târziu). Ca urmare a procesului a fost condamnată și închisă, pentru a fi eliberată intr-un schimb de prizonieri (sau spioni) și a se întoarce în URSS în 1941 cu o lună înainte ca Hitler (aliat cu România condusă de Ion Antonescu) să atace Uniunea Sovietică.

‘Comintern-ul la care se întorsese Ana Pauker nu mai era decât o cochilie goală, acoperind o groapă comună. Nu a mai fost decât o chestiune de timp până când Stalin, care ucisese mai mulți comuniști decât toate forțele polițienești europene (inclusiv Gestapoul) a declarat oficial dizolvarea lui, la care Ana Pauker a fost parte semnatară în 1943.’ (pag. 57-58)

Istoricul nu se ocupă în detalii de viață personală a Anei Pauker. Nu îi place probabil să se aventureze pe teritorii în care documentele lipsesc și analiza istorică trebuie să lase locul speculațiilor sau presupunerilor fără o baza factuală clară. Și totuși spre finalul cărții ni se oferă o informație care poate explica multe:

‘ … oricât de surprinzător ar părea, Ana Pauker nu a știut niciodată cu certitudine ce s-a întâmplat cu Marcel și a continuat, împotriva oricărei rațiuni, să spere că el își va face într-o bună zi apariția.’  (pag. 198)

Mecanism de auto-amăgire și auto-apărare? Naivitate până în pânzele albe, deși era conștientă de soarta pe care o avuseseră mii de alți militanți comuniști aflați în situație similară celei a lui Marcel Pauker? Sau poate o măiestrită metodă de control folosită de manipulatorii săi din eșaloanele cele mai înalte ale conducerii sovietice și în special de Stalin? Oricare ar fi explicația, avem aici probabil de-a face cu unul dintre elementele care au determinat comportarea atât de departe de normele obișnuite a politicienei comuniste, și aderența sa continuă, până în ultimele clipe ale vieții, la linia ideologică a mișcării comuniste și a exponenților acesteia.

‘Așadar, imediat ce a avut puterea în mână, Ana Pauker a găsit rațiunile pentru a închide ochii în față oricărui lucru care să îi tulbure conștiința, și pentru a continua să se supună colectivului. De vreme ce visul unui comunism cu față umană se destramase, ea a decis să revină la ceea ce Koestler descria drept “filosofie individuală, esoterică … a fiecărui comunist educat … al cărui scop nu era acela de a interpreta faptele, ci de a le dimunua importanța.”‘ (pag. 202)

 

http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

sursa http://content.time.com/time/covers/0,16641,19480920,00.html

 

Întoarcerea Anei Pauker în România a avut loc în 1944, odată cu înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc, întâi la Botoșani, apoi la București imediat după ‘întoarcerea armelor’ de la 23 august 1944. Conducătoarea comunistă devine unul dintre politicienii comuniști cei mai vizibili, cu funcții la cel mai înalt nivel și în partid și în guvernele de după 6 martie 1945. Niciodată însă nu va încerca să ajungă în vârful piramidei, conștientă fiind că statutul său de femeie și de evreică constituie un dublu handicap care în cele din urmă se poate întoarce împotriva partidului căruia ii era pe deplin devotată. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea sa în perioada de maximă putere (cea de ‘glorie’) descriu în detaliu luptele interne de la vârful conducerii partidului, și metodele de mafie politizată folosite de Gheorghiu-Dej pentru a-și elimina dușmanii politici și a cuceri puterea absolută în partid și în țară. Se poate spune că acest proces început în 1945-46 cu marginalizarea urmată de excluderea din partid, condamnatea și în final executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, se încheie în 1952-53 cu epurarea și excluderea din partid a Anei Pauker. Arestată pentru o scurtă perioada, Ana Pauker își datorează supraviețuirea doar morții lui Stalin în martie 1953.

‘Ana Pauker a scăpat ca prin urechile acului de soarta lui Slanski, așa cum și-a putut da singură seama, curând după ieșirea din închisoare. La o locuință de partid, situată la periferia Bucureștiului, unde a fost ținută în primele trei săptămâni ale lunii aprilie, Alexandru Moghioroș a informat-o despre moartea lui Stalin. Când ea a izbucnit în lacrimi, Moghioroș a replicat sarcastic: ‘ … Nu plânge. Dacă Stalin mai trăia, tu erai moartă’” [pag. 193]

Puține sunt personalitățile din istoria României care au avut parte de calomnii de intensitatea și virulența celor care au însoțit-o pe Ana Pauker în timpul vieții dar și în eternitate. Naționaliștii români au atacat-o ca evreică și au făcut din ea simbolul mantrei ‘evreii au adus comunismul în România’. Evreii s-au delimitat de ea și au expulzat-o la figurat și poate chiar și la propriu din rândurile comunității pentru ateismul său declarat, pentru daunele pe care le-a adus imaginii evreilor și pentru aderența fanatică la idealurile și activismul comunist. Când a fost epurată, demascată, arestată și anchetată a fost acuzată și de ‘deviationism de stânga’ ( în forțarea colectivizăriiși pentru presupuse excese staliniste) și ‘deviationism de dreapta’ (pentru favorizarea emigrărilor și refuzul de a participa la campania anti-sionistă, pentru îngăduință față de chiaburi, pentru susținerea fracțiunii Pătrășcanu în conflictul cu gruparea lui Gheorghiu-Dej). Concluzia lui Robert Levy este:

‘ … acuzația de “deviere de dreapta” adusă Anei Pauker și aliaților săi, deși o evidentă hiperbolă politică, era totuși adevărată și nicidecum o acuzație arbitrară, considerată de istorici vreme îndelungată ca mascând ceea ce de fapt era o simplă lupta pentru putere între Ana Pauker și Gheorghiu-Dej. În schimb acuzația paralelă de “deviere de stânga”, care a constituit cheia de boltă a considerațiilor despre Ana Pauker vreme de aproape patru decenii, era într-adevăr falsă.’ (pag. 205)

De ce este această punere istorică la punct extrem de importantă? Imediat după publicarea raportului secret al lui Hrușciov care a marcat începutul de-stalinizarii în URSS și apoi în toată lumea comunistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat că Partidul Muncitoresc Român (numele de atunci al PCR) deja executase acest proces prin eliminarea “deviantei de stânga” Ana Pauker și a grupului ei ‘fracționist’. Capitolele cărții care se ocupă de activitatea Anei Pauker în perioada în care s-a aflat în funcții de răspundere în partid și guvern demonstrează exact contrariul. Pozițiile Anei Pauker în problemele colectivizării, eliminării chiaburilor, emigrării și relațiilor cu mișcarea sionistă, și în conflictele interne din partid au fost în mod aproape continuu și consecvent ne-dogmatice, în timp ce linia fracțiunii Gheorghiu-Dej a fost cea care a impus metode staliniste. Departe de a fi fost o liberală sau umanistă, Ana Pauker a fost mai degrabă o comunistă convinsă care a crezut și acționat pentru preluarea și consolidarea puterii prin metode mai puțin violente și câștigarea treptată a încrederii maselor și a sprijinului popular pentru comunism.  Istoriografia oficială comunistă de după 1956 a preluat însă lozinca unei ‘Ana Pauker staliniste’ acuzând-o exact de excesele de care erau în mare parte vinovați inamicii ei politici din cadrul partidului. Această linie a fost continuată și de Nicolae Ceaușescu, și i-a permis și lui ca și lui Gheorghiu-Dej (pe care de altfel Ceaușescu îl susținuse în mod devotat) să adopte politici interne dintre cele mai rigide, susțînând în același timp că România și PCR au făcut de mult ‘de-stalinizare’.

 

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

sursa https://no.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

 

Lipsesc din carte aproape cu desăvârșire informații despre activitatea Anei Pauker ca ministru de externe. Ciudat și păcat din punctul meu de vedere, căci este vorba despre perioada de reorientare a politicii externe a României în care Pauker a fost vocea și imaginea României spre exterior, dar și despre un ansamblu de decizii și acte în care sunt puse bazele unei politici externe cu elemente de independență față de Moscova, politică continuată de succesorii săi până la căderea comunismului, politică contrastantă cu stalinismul din interior care în cele mai multe perioade a fost dintre cele mai extreme din blocul comunist.

Extrem de interesante sunt capitolele cărții care sunt dedicate relațiilor Anei Pauker cu comunitatea evreiască, atitudinea sa față de Israel și față de emigrarea evreilor în primii ani de după înființarea statului. În mare parte această atitudine pornește de la originile familiale, de la studiile în iudaism, și de la faptul că o parte din membri familiei sale erau sioniști. Fratele ei Zalman (Solomon) Rabinsohn emigrase în Palestina în anii războiului, și tatăl lor a făcut același lucru în 1948, Ana Pauker înlesnindu-i plecarea în secret din România. În anii care au urmat i-a trimis tatălui sau aflat în Israel ajutoare bănești. Episodul reîntoarcerii fratelui în România și a ținerii acestuia ca ostatic vreme de mai mulți ani, deși era deja cetățean israelian, este pasionant, dar am impresia că nu se știe încă tot despre acest episod al emigrărilor spre Israel (‘alia’) a evreilor din România. Informațiile aduse de Robert Levy sunt însă impresionante. Aflăm astfel că în 1952, aproximativ 220 de mii de evrei depuseseră cereri de emigrare. Această cifră reprezenta aproape două treimi din populația evreiască de după război a României. Dacă în toate celelalte aspecte ale politicii sale Ana Pauker a acționat ca o comunistă și internaționalistă convinsă, în ceea ce privește ‘chestiunea evreiască’ atitudinea ei a fost diferită:

‘Șef-rabinul de mai târziu Moses Rosen a furnizat o … explicație posibilă pentru atitudinile Anei Pauker în privința emigrării evreiești. Ana Pauker, afirmă Moses Rosen, deși “sincer dedicată cauzei comuniste”, era de fapt “o marrana” [un "evreu ascuns", convertit la creștinism în Spania, dar continuând să practice pe ascuns iudaismul], care “după Auschwitz …, a adoptat o altă poziție” față de identitatea sa iudaică și față de chestiunea evreiască în ansamblu. Se pare că tatăl și fratele Anei Pauker împărtășeau această opinie, întrucât au mărturisit unui prieten că ea “în fundul sufletului a continuat să mențină legătura cu evreii și cu iudaismul”. [pag. 161]

Există însă cel puțin un aspect al activității sale care întră în contradicție cu aceste sentimente, și care nu își găsește o explicație verosimilă nici în cartea lui Robert Levy. Mă refer la toleranța manifestată în 1944-1945 față de activiștii legionari cărora li s-a permis intrarea în masă în partidul comunist. Este singura ‘deviere de dreapta’ care ridică serioase semne de întrebare. Autorul presupune că Ana Pauker dorea lărgirea rândurilor partidului într-un moment în care acesta avea mai puțîn de 1000 de membri și evitarea transformării legionarilor intr-o forță anticomunistă semnificativă, preferând să-i momească cu avantajele intrării în partid în paralel cu iertarea ‘greșelilor trecutului’. Aceste ‘greșeli’ însă includeau crime odioase, inclusiv asasinate politice și pogromuri anti-evreiești, despre care Ana Pauker nu se poate să nu fi știut. Se pare că în această privința conștiința ei comunistă a avut prioritate față de cea evreiască.

Figura Anei Pauker a fascinat și va continua să fascineze, a generat adulare și ură, laude și calomnii. Detractorii au avut vocile cele mai puternice și cele mai numeroase în ultima jumătate de secol, și la aceasta a contribuit în mare măsură manipularea politică și naționalistă. A venit vremea unei reconsiderări istorice, bazate pe fapte și pe analize atente și mai puțin încărcate de emoții de un fel sau altul, și a persoanei cu originea, faptele, idealurile și erorile sale, și a contextului complex în care a trăit. Nu cred că s-a cercetat tot și s-a scris tot despre Ana Pauker, dimpotrivă, procesul de reabilitare prin studiu istoric a personalității și persoanei va continua probabil. Cartea lui Robert Levy, ‘Gloria şi decăderea Anei Pauker’ este un bun punct de plecare în acest proces.

 

 

Odată la patru ani, întreaga planetă sărbătorește luna fotbalului. Turneul Final al Campionatului Mondial este un eveniment la scală globală, competiția sportivă care atrage cel mai mare număr de spectatori din toată lumea, turneul cel mai vizionat prin intermediul televiziunii și cel mai urmărit pe Internet. Pasiunile și încurajările, aspectele sportive și cele din tribune și din afara stadioanelor, industria turistică, de publicitate, de suveniruri depășesc la fiecare ediție noi recorduri, și întrec orice altă competiție sau eveniment similar. Arenele întrecerilor spre care se îndreaptă atenția tuturor sunt stadioanele, și prilejul mi se pare potrivit pentru a trece în revista și a declanșa discuții despre istoria acestor construcții publice de mari dimensiuni, instituții sociale și arhitecturale, despre prezentul și viitorul lor, și despre evoluția în timp a tehnologiilor spectacolului sportiv.

 

sursa imaginii https://widescenes.photoshelter.com/image/I0000J7ciBmhTjZE

sursa imaginii https://widescenes.photoshelter.com/image/I0000J7ciBmhTjZE

 

Cuvântul ‘stadion’ provine din greaca veche, de unde a fost preluat în latină ca ‘stadium’. Pentru grecii vechi ‘stadion’ era o unitate de măsură a lungimii echivalentă cu 600 de ‘picioare’. Ne-au parvenit din antichitate bornele de piatră de pe stadionul unde aveau loc olimpiadele antichității, care marcau liniile de start și de finiș ale pistei de alergări. Ele sunt situate la o distanță de 192,27 de metri, adică exact 600 de ‘picioare’ (un ‘stadion’) de 32,04 centimetri fiecare. Sunt cunoscute trei faze în evoluția stadionului de la Olimpia în perioada în care au avut loc Jocurile Olimpice ale antichității. Începuturile sale datează din secolul 5 înaintea erei noastre, scopul fiind găzduirea Jocurilor Olimpice care conform tradiției aveau loc la interval de patru ani, începând din anul 776 înaintea erei noastre. Dacă la început stadionul nu avea tribune și spectatorii (al căror număr putea ajunge la 40 sau 50 de mii) urmăreau competițiile și ceremoniile religioase de pe pantele muntelui Cronios, fazele ulterioare ale construcției au inclus tribune cu o capacitate de 20 de mii de spectatori, și un tunel care lega spațiul de competiție cu templul lui Zeus. Aveau loc și competiții masculine (dedicate lui Zeus) și feminine (dedicate zeiței Hera). Îngropate în pământ vreme de aproape două milenii, ruinele stadionului și ale templelor au fost descoperite de arheologi germani, cercetate și recondiționate în a doua jumătate a secolului trecut. La Olimpiada din 2004 organizată de Grecia, aici au avut loc competițiile atletice de aruncare cu ciocanul.

 

sursa imaginii https://www.livitaly.com/tour/colosseum-underground-ancient-rome-tour/

sursa imaginii https://www.livitaly.com/tour/colosseum-underground-ancient-rome-tour/

 

Romanii au preluat tradiția grecească, și pe lângă continuarea Olimpiadelor, au extins întrecerile sportive de pe stadioane la divertismente populare, unele dintre ele foarte violente. Arhitecții Romei antice au perfecționat arta și tehnologia construirii stadioanelor și au lăsat moștenire edificii de acest fel în multe provincii ale imperiului. Modelul și cea mai remarcabilă clădire a genului care a supraviețuit în mare parte timpului este Colosseumul din Roma. Este construit din travertin și tuf vulcanic, cu decorație de cărămidă aparentă la exterior. Construcția a început în anul 72 în timpul domniei împăratului Vespasian, a fost terminată sub Titus în anul 80, dar extensii și modificări au continuat și în perioada domniei lui Domitian (81-96). Sursa de finanțare principală a fost constituită de prada adusă din Iudeea unde revolta care avusese loc între anii 66 și 70 tocmai fusese înăbușită, și în special de comorile jefuite din cel de-al doilea Templu din Ierusalim. Între inovațiile tehnice cele mai spectaculoase ale epocii aș menționa lifturi care ii coborau pe competitori sau gladiatori în arenă, și suprafața inundabilă care permitea transformarea terenului în bazin pentru lupte navale. Tribunele erau construite în așa fel încât să primească un număr maxim de spectatori (capacitatea Colosseumului roman fiind de circa 50 de mii de spectatori) și aveau spații diferite rezervate în mod strict diferitelor clase sociale. Alături de teatre, stadioanele antichității erau clădiri care simbolizau și găzduiau divertismentele de masă, considerate unul dintre instrumentele cele mai importante ale păstrării ordinii sociale tipice sclavagismului.

 

sursa imaginii https://footballtripper.com/original-wembley-stadium-1923-guide/

sursa imaginii https://footballtripper.com/original-wembley-stadium-1923-guide/

 

Odată cu ascensiunea creștinismului, stadioanele împreună cu întrecerile sportive și divertismentele diversioniste pe care le găzduiau au căzut în dizgrație și ruină, și timp de aproape un mileniu și jumătate nu au mai fost construite stadioane noi în Europa. Abia în a doua jumătate a secolului 19, odată cu progresele medicinii care au adus cultura fizică în repertoriul comportamentului profilactic, și cu reînvierea principiilor și a mișcării olimpice, stadioanele au revenit în centrul atenției ca edificii publice civice destinate găzduirii întrecerilor sportive și altor forme de divertisment. Lumea Nouă s-a adăugat și ea în cursă, cu sporturi importate din Vechiul Continent sau sporturi locale inventate acolo. Noile tehnologii și materiale de construcții, inclusiv folosirea metalelor și a oțelului, au permis extinderea numărului de spectatori și îmbunătățiri ale condițiilor și confortului spectatorilor. Una dintre cele mai faimoase construcții de acest fel ale secolului trecut a fost stadionul Wembley sub forma în care a fost construit în anul 1923, proiectul aparțînându-i lui Sir Robert McAlpine. Silueta celor două turnuri ale sale a fost emblematică pentru ceea ce era cunoscut vreme de generații ca Templul Fotbalului. Stadionul a găzduit zeci de finale ale competițiilor engleze de fotbal, FA Cup, League Cup   și Challenge Cup, finala Campionatului Mondial din 1966 și a Campionatului European din 1996, precum și cinci finale ale Ligii Campionilor. Și alte sporturi au fost găzduite de Wembley între care competiții de atletism și ceremoniile de deschidere și închidere ale Olimpiadei din 1948, și finalele Ligii Mondiale de Rugby din 1992 și 1995. Începând cu 1972 stadionul a găzduit și evenimente muzicale de marcă, în special concerte rock, cu grupuri și interpreți celebri între care Rolling Stones, The Who, Oasis, Elton John, Michael Jackson, Tina Turner, Madonna, Dire Straits, U2, Johnny Cash, Guns N’ Roses,  Queen, David Bowie. Capacitatea maximă inițială era de 127 de mii de spectatori, dar în timp ea a fost redusă la 82 de mii, din motive de confort și mai ales de siguranță a spectatorilor. Legenda spune că la jocul inaugural din 1923 au intrat în stadion cam 200 de mii de spectatori! Nouă arenă Wembley, construită in același loc între 2003 și 2007, in cadrul resistematizarii și modernizării zonei, este dotată cu mijloace de acces și transport adecvate, și cu un acoperiș retractabil, care ii protejează pe spectatori de intemperiile specifice Londrei. Capacitatea sa este de 90 de mii de locuri.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Luzhniki_Stadium

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Luzhniki_Stadium

 

Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal, ediția 2018, permite o trecere în revistă a realizărilor de vârf în construcția stadioanelor de astăzi. Se evaluează că Rusia a investit în jur de 10 miliarde de dolari în contrucția și modernizarea celor 12 stadioane din 11 orașe în care au loc competițiile turneului. Ele sunt echipate cu facilități dintre cele mai moderne legate de condițiile de vizionare pentru spectatori, cele de pregătire și recuperare pentru jucători, sisteme informatice și video care permit spectatorilor și ziariștilor accesul instanteneu la informații. În plus, în sincronizare cu vremurile în care trăim, există o supraveghere și control atent al celor care intră pe stadioane ca spectatori. Încercând să prevină actele teroriste și prezența huliganilor, au fost introduse la acest turneu final legitimații de spectatori, fără de care accesul pe stadioane nu este posibil. Este o măsură căreia nu ii lipsesc oponenții, dar dacă turneul final se va desfășura fără incidente majore (scriu aceste rânduri pe 20 iunie) nu este exclus să o vedem extinsă și generalizată în viitor.  Dintre cele 12 stadioane cel mai cunoscut este probabil stadionul Luzhniki din Moscova, care a găzduit jocul de deschidere și pe al cărui gazon au mai avut sau vor mai avea loc încă șase partide, între care finala din 15 iulie. Este vorba despre evoluția clădirii stadionului care cândva se numea Stadionul Lenin, construit inițial în 1956, și reconstruit, extins și modernizat recent la un cost de 420 de milioane de dolari. Între altele au fost eliminate – cel puțin deocamdată – pistele și spațiile pentru atletism, folosite și în timpul Olimpiadei de la Moscova din anul 1980 și a Campionatelor Mondiale de Atletism din 2013. Luzhniki însă a avut parte în istoria sa și de una dintre catastrofele care se produc uneori pe stadioane din cauza deficiențelor de construcție sau a planificării defectuoase a evenimentului, când în 1982, 66 de spectatori au murit striviți în înghesuială. Construcțiile și modernizările de astăzi, precum și noile metode de organizare a evenimentelor sportive încearcă să prevină asemenea incidente. Turneul Final din 2022 va fi găzduit de Qatar, și protejarea spectatorilor și a sportivilor de excesele climatice ale zonei introduc un element nou. Construcția însăși a stadioanelor cere însă muncă fizică în condiții extreme, și organizatorii au fost criticați pentru nerespectarea condițiilor de muncă și protecție a lucrătorilor, care au cauzat deja un număr de victime in rândurile acestora. Trebuie menționat că nici Rusia nu a fost scutită de critici similare înaintea evenimentului sportiv actual.

 

sursa imaginii https://populous.com/news/2017/06/22/populous-national-geographic-collaborate-stadium-tomorrow/

sursa imaginii https://populous.com/news/2017/06/22/populous-national-geographic-collaborate-stadium-tomorrow/

 

Cum vor arăta stadioanele viitorului? Unele elemente le putem vedea și experimenta deja astăzi. Tabelele de scor cu displayuri video sau  aplicațiile pentru tablete și telefoane mobile care permit urmărirea în timp real a evenimentului sportiv din toate unghiurile și cu extindere de informație sunt deja prezente în stadioanele cele mai moderne. Folosirea tehnicilor de holograme și realitate extinsă (augmentată) vor proiecta aceste informații în spațiul deschis al stadioanelor înlocuind suporturile fizice ale tabelelor. Acoperișurile retractabile vor face stadioanele mult mai puțin sensibile la evenimentele climatice din jur. Terenul de joc va putea fi schimbat funcție de eveniment sau de disciplina sportivă a zilei. Folosirea energiei solare și a vântului, reciclarea apei și a deșeurilor vor face din stadioane locuri publice mult mai ecologice decât cele de astăzi.  Evoluția cea mai spectaculoasă este posibil să aibă loc însă domeniul spectatorilor. Într-unul dintre articolele trecute ale rubricii CHANGE. WORLD relatam despre experimentele participării virtuale la evenimente culturale sau sportive. Tribunele reale vor fi deci extinse cu tribune virtuale, și nu este vorba despre vreo poveste de science-fiction ci despre tehnologii existente, in faze de prototipuri și testare. Vor înlocui cândva complet tribunele virtuale pe cele reale? Personal, mă îndoiesc că se va întâmpla. Cel puțin o parte din spectatori nu vor renunta la experiența vizionării directe, pe stadioane, a competițiilor sportive, la  încurajarea echipei preferate, la cutia de popcorn și paharul de cola, chiar dacă acestea le sunt servite de o dronă care răspunde unei comenzi digitale. Stadioanele vor continua să ne însoțească și să ne găzduiască și sub forma lor reală încă multă vreme.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)