‘Țara mea natală, Turcia, este o țară-fluviu, nici solidă, nici stabilă. Cât am scris acest roman, fluviul acela s-a schimbat de nenumărate ori, curgând cu o viteză amețitoare.

Țările natale sunt iubite, fără îndoială, însă uneori pot fi și exasperante și înnebunitoare. Totuși am ajuns să aflu că pentru prozatori și poeți, care pun sub semnul întrebării, iar și iar, granițele naționale și barierele culturale, există cu adevărat doar o țară natală perpetuă și portabilă. Țara Poveștilor.’ (pag. 415)

Cu acest text ne putem identifica mulți dintre noi, cei care trăim departe de țările în care ne-am născut. Distanța geografică și timpul scurs de la părăsirea tărâmului natal deformează, ca o oglindă ciudată și amăgitoare. Unele detalii se pierd în ceața uitării, altele se amplifică și capătă proporții uneori mitologice. Mulți dintre noi sunt deconectați aproape complet de un spațiu pe care încearcă să-l uite, alții rămân pe deplin legați și angajați. Din această ultimă categorie face parte scriitoarea Elif Shafak, care a devenit unul dintre autorii contemporani pe care îi apreciez cel mai mult, a cărei cărți sunt toate legate de istoria sau de prezentul Turciei, deși ea însăși trăiește de câteva decenii în Anglia și scrie în ultima vreme și în engleză și în turcă. ‘Cele trei fiice ale Evei’ este romanul ei cel mai recent, tradus și publicat prompt în 2017 de editura Polirom în colecția Biblioteca Polirom. Traducerea – căreia nu i-am găsit vreun cusur – ii aparține Adei Tănasă.

Calitatea esențială a cărții îmi pare că este demonstrată de multitudinea de subiecte abordate și întrețesute într-un mod subtil care nu dă în niciun moment impresia de prețiozitate sau didacticism: situația politică din Turcia de astăzi cu părăsirea treptată a principiilor stabilite cu un secol în urmă de părintele fondator al națiunii moderne Kemal Ataturk, și alunecarea spre fundamentalism și autocrație, rolul femeii în societatea orientală și occidentală, tensiunile dintre laicitate și religie în diversele planuri și contexte ale vieții personale și sociale, relațiile între Orient și Occident, și polarizarea anti-islamică la începutul celui de-al treilea mileniu. Fiecare dintre aceste subiecte este abordat cu precauție dar și în profunzime. Totul este construit prin acțiunile și relațiile dintre eroii cărții, eroi pe care îi cunoaștem și de care ne pasă de la lectura primelor pagini, eroi care trăiesc și iubesc, se întâlnesc și se despart, eroi și mai ales eroine care au fiecare povestea lor și cu toții o poveste comună. Este o carte care în același timp abordează o problematică gravă și este și plasată în Țară Poveștilor.

 

sursa https://www.libris.ro/cele-trei-fiice-ale-evei-elif-shafak-POL978-973-46-6691-1--p1250970.html

sursa https://www.libris.ro/cele-trei-fiice-ale-evei-elif-shafak-POL978-973-46-6691-1–p1250970.html

 

Acțiunea se petrece în două planuri temporale, care sunt descrise alternativ de eroina principală a cărții. O cheamă Peri și o cunoaștem în Istanbulul aproape contemporan (anul 2015) ca pe o femeie modernă din clasa socială de mijloc, relativ înstărită, măritată, având doi copii la vârsta adolescenței. Un incident violent dar nu și atipic în orașul de la Bosfor readuce la suprafață o fotografie veche de vreo 15 ani, din perioada studenției ei la Oxford, care declanșează un proces proustian de întoarcere în timp și autoanaliză. Noi, cititorii, descoperim treptat cine este femeia care stă în centrul povestirii, care ii este originea familială, care i-au fost visele și cum s-a confruntat cu crizele adolescenței și primei tinereți. În paralel suntem expuși problemelor Turciei moderne – islamizarea, alunecarea spre totalitarism, violența, terorismul. Spațiul public și cel privat, trecutul și prezentul sunt interconectate și ni se dezvăluie treptat, ca un sistem complex.

În ‘Cele trei fiice ale Evei’ familia reprezintă un microcosmos al societății turcești, în care conflictele și tensiunile sunt transferate în relațiile dintre cei doi părinți ai lui Peri: Mensur, tatăl secular, și Selma, mama religioasă:

‘Mensur, umilit de înfățișarea soției, își dorea să nu mai fie văzuți împreună. Se ducea singur la cumpărături – la fel și ea. Hainele ei intruchipau tot ce dispretuise, detestase și infruntase la Orientul Mijlociu. Ignoranța evlaviosilor. Convingerea că ei mergeau pe drumul cel mai bun – doar pentru că se născuseră în cultura asta și înghițeau fără să pună întrebări orice erau învățați. Cum puteau fi atât de siguri că adevărurile lor erau superioare când știau atât de puține, dacă știau ceva, despre alte culturi, alte filosofii, alte moduri de-a gândi?

Pentru Selma, felul de-a fi al lui Mensur întruchipa tot ce o scotea din sărite: privirea condescendentă, tonul categoric, înclinarea plină de îndreptățire a bărbiei. Aroganță moderniștilor laici. Ușurința încrezută și afectată cu care se situau în afara și deasupra societății, disprețuind tradiții de secole. Cum se puteau socoti luminați când știau atât de puține, dacă știau ceva, despre propria cultură, despre propria credință?’ (pag. 83-84)

Când ajunge la Oxford, la studii, urmare a eforturilor de convingere ale tatălui și sacrificiilor ambilor părinți, Peri va regăsi conflictul cultural între religie și secularism într-un context diferit. Pentru ea schimbarea radicală de atmosfera și stil de viață este și o ocazie de căutare interioară, de încercare de a-și clarifica tendințele mistice și relațiile cu Divinitatea, de a se elibera nu numai de constrângerile mediului social și familial ci și de traume ascunse intenționat sau nu în biografia copilăriei. Prieteniile pe care le înfiripă în orașul universitar englez aflat la cumpăna de milenii, în anul premargator evenimentelor din 11 septembrie o alătură altor două fete musulmane: iraniana exilată Shirin, spirit rebel și militantă laică, și egipteana Mona, tradiționalistă care alege în mod conștient să urmeze perceptele tradiției musulmane, inclusiv voalul care pentru Shirin și chiar pentru Peri este un simbol al constangerii religioase și poziției inferioare a femeilor în lumea islamică. La fel ca în propria familie, Peri se află în triunghiul de prietene undeva la mijloc, căutând calea și rolul divinității în lume. Cele trei alcătuiesc un triunghi simbolic: Păcătoasa – Shirin, Credincioasa – Mona, și Nehotărâta – Peri.

Tinerele femei se află sub influența carismaticului profesor Azur, cel care conduce un seminar despre căile căutării și cunoașterii lui Dumnezeu. Studenții sunt aleși din cele mai diferite categorii sociale, naționalități, religii sau ne-religii. Puțini sunt cei aleși și primiți, și doar o parte dintre ei fac față intensității studiului și a dezbaterilor. Discursul profesorului sună cam așa:

‘Împletiți diverse discipline, sintetizati, nu va concentrați doar asupra “religiei”. De fapt, țineți-va departe de religie, nu face decât să dezbine și să încurce. Orientați-va spre matematică, fizică, muzică, pictură, poezie, artă, arhitectură … Abordați-l pe Dumnezeu pe căile cele mai improbabile.’ (pag. 278-279)

‘Să aducem poezia către filosofie și filosofia în viața noastră de zi cu zi. Problema e că azi lumea prețuiește mai mult răspunsurile decât întrebările. Deși întrebările ar trebui să conteze mult mai mult! Probabil că vreau să-l integrez pe Diavol în Dumnezeu și pe Dumnezeu în Diavol.’ (pag. 305)

Pentru Peri, contactul cu Azur reprezintă o deschidere intelectuală, dar și una emoțională. O poveste de dragoste oarecum așteptată în logica prozei capătă dimensiuni diferite deoarece relația dintre profesor și studentă nu poate niciodată fi simetrică. Nu este deloc vorba despre încă o poveste gen #metoo ci despre ridicarea suiectului dragostei la nivelul divinității. Toți cei implicați în această relație sunt victime nu atât ale situației, cât ale intensității sentimentelor și arderii intelectuale.

‘Azur deschisese în conștiința ei o dimensiune care, fără să-și dea seama, fusese până atunci inertă. Aștepta, nu, cerea ca studenții lui să-și conștientizeze prejudecățile culturale și personale, și, în cele din urmă, să se elibereze de ele. Era un profesor extraordinar, un savant integru. Reușise s-o zguduie, s-o motiveze, s-o provoace.’ (pag. 388)

 

sursa https://www.wsj.com/articles/a-week-in-the-life-of-elif-shafak-1431099090

sursa https://www.wsj.com/articles/a-week-in-the-life-of-elif-shafak-1431099090

 

La fel ca în alte cărți ale sale, Elif Shafak crează în personajul său principal o eroină complexă care o reprezintă și pe autoare, și femeile generației actuale ale unei țări plasate dintotdeauna la o răscruce geografică, religioasă și culturală, și în plus aflată astăzi la o răspântie a istoriei sale. Este cea mai bună carte de ficțiune pe care am citit-o în care sunt descrise dilemele și presiunile la care sunt supuse femeile în lumea musulmană, chiar și într-o țară relativ modernă ca Turcia. Peri nu este însă doar un personaj simbol, ci și o femeie complexă, în permanentă căutare, care se confruntă cu traumele copilăriei și viziunile aparent mistice ale ‘copilului cețurilor’, care ține un jurnal secret în care dialoghează cu Dumnezeu, îi pune întrebări și îi face reproșuri, un jurnal ale cărui pagini sunt permanent scrise, șterse, și rescrise.  Greșeala sa cea mai mare este ezitarea, greutatea de a alege între căile divergente și tensiunile caracteristice familiei și societăților în care trăiește. Inacțiunea o duce aproape de distrugere și auto-distrugere, spre o relativă ratare, la eșec prin stabilizare. În lumea ei, pentru a găsi adevărul, este necesară puterea de a sparge convențiile. În felul lor, fiecare dintre prietenele ei, Shirin cea extremist laică și Mona cea extremist religioasă au această putere. Nu și Peri.

Cititorul român și cel israelian – și eu aparțin ambelor categorii – va găsi descrise în capitolele care se petrec aproape de zilele noastre o Turcie cu multe probleme și fenomene asemănătoare celor care se petrec pe malul de nord al Dunării sau în estul Mediteranei. Tensiunile etnice și religioase, fragmentarea socială, lupta între tradiție și modernitate, relațiile între cei exilați și cei rămăși în urmă, pericolul alunecării democrațiilor tinere spre autocrație, o clasă mijlocie cu preocupări materialiste și superficiale, care este ocupată mai ales de ea însăși într-un escapism care îi va pune în pericol mai devreme sau mai târziu existența – toate acestea sună teribil de asemănător la Istanbul, București sau Tel Aviv.

‘… lucrurile se schimbaseră drastic în ultimii ani. Nu mai existau alte culori în afară de alb și negru. Erau tot mai puține căsnicii în care – ca în cea a mamei și tatălui ei – unul dintre soți era evlavios și celălalt nu. Acum societatea era împărțită în ghettouri nevăzute. Istanbulul aducea mai puțin cu o metropolă și mai mult cu o amestecătură de comunități separate. Oamenii erau fie “categoric religioși”,  fie “categoric laici”; iar cei care stăteau cu câte un picior în fiecare tabără, negociind cu Dumnezeu și cu timpurile cu aceeași ardoare, dispăruseră sau deveniseră straniu de tăcuți.’ (pag. 110)

‘De ce rădăcinile erau atât de prețuite în comparație cu ramurile sau frunzele, Peri nu înțelesese niciodată. Copacii aveau o grămadă de lăstari și filamente care se întindeau zilnic în toate direcțiile, dedesuptul și deasupra vechilor straturi de pământ. Dacă nici rădăcinile nu voiau să stea într-un loc, de ce să aștepți imposibilul de la oameni?’ (pag. 131)

‘… nici în ruptul capului nu înțelegea atitudinea aceea reacționară față de citit. În multe părți ale lumii, erai ce spuneai și făceai și, de asemenea, ce citeai; în Turcia, ca în toate țările chinuite de probleme de identitate, erai în primul rând ce respingeai. Părea că, cu cât oamenii vorbeau mai mult despre un scriitor, cu atât era mai puțin probabil să-i fi citit cărțile.’ (pag. 132)

Nu ezit să îmi declar entuziasmul pentru stilul și conținutul scrierii lui Elif Shafak. ‘Zgomotul absenței lui Dumnezeu’ este cel mai frumos titlu de capitol pe care l-am citit de multă vreme încoace. Cărțile sale sunt despre Turcia, și când le citesc învăț enorm și încep să iubesc această țară, cu istoria, oamenii și contradicțiile sale, dar în același timp personajele și problematica sunt profund universale, și nu îmi este deloc greu să mă identific cu eroii. Nu am mai avut această senzație de la citirea celor mai bune cărți despre America ale lui Philip Roth.

Închei cu un citat, oarecum anecdotic, care se referă tangențial la România și filosofii săi. Profesorul Azur avusese un câine pe care îl chema Spinoza. Trec mulți ani:

‘După moartea lui Spinoza, nu voise să-și mai ia alt câine. Dar hotărârea nu îl ținuse mult. Un pui de ciobănesc românesc ce nu avea mai mult de două luni fusese lăsat la ușa lui, cu o fundă aurie prinsă de zgarda … Blană deasă și pufoasă, albă cu pete de un cenușiu-deschis peste tot. Liniștit și inteligent, un animal făcut pentru munți. I s-a părut cel mai potrivit să-i dea numele unui filosof român faimos pentru vizunea lui saturniană asupra lui Dumnezeu și a tuturor celorlalte. În plus, se potrivea cu dispoziția lui Azur. Așa că, de atunci, Cioran în însoțea în plimbările lui.’ (pag. 402)