tel_aviv

 

Cu două luni în urmă am participat la căminul de zi unde își petrece soacra mea diminețile la sărbătorirea zilei ei de naștere, împreună cu alți colegi născuți în luna februarie. Toți sunt ca vârstă între 80 și 90 de ani. Animatorul serbării a ținut să spună câteva cuvinte festive dedicate anului aniversar al țării, salutând generațiile sărbătoriților, oameni care au participat (cei care se aflau în țară) la întemeierea statului și construcția sa în anii de pionierat. Spunea animatorul ‘ar fi crezut cei din generația de acum 70 de ani că țara noastră va ajunge unde a ajuns?’ și se gândea desigur la aspectele pozitive. Și avea dreptate. Cine și-ar fi imaginat acum 70 de ani, că poporul risipit și prigonit din care o treime pierise în cenușa Holocaustului își va aduna forțele pentru a dobândi o țară în locul de unde plecaseră în exil strămoșii noștri acum 2000 de ani? Că această țară va rezista și va învinge în șapte războaie succesive? Că va deveni o putere tehnologică și științifică, un centru de cultură și educație, un loc în care o mare parte din cetățeni se simt destul de bine pentru a-l poziționa în statistici ca fiind cel mai fericit din lume?

 

jerusalem

 

Avea dreptate, dar nu spusese decât jumătate din adevăr. Nu îl acuz, era un moment festiv. Dar moneda are două fețe, și pot fi puse și altfel de întrebări. Și-ar fi închipuit întemeietorii statului Israel, că după 70 de ani de existența, încă nu am reușit să transformăm armistițiile în pace și că nu le mai putem promite nici copiilor și nici nepoților că nu vor mai trebui să presteze serviciu militar? Că un președinte al satului va sta la închisoare pentru viol, și un prim ministru pentru delapidare, că o mare parte dintr-o generație întreagă de politicieni se află în anchete pentru corupție? Că valorile democratice ale statului se află sub atac și în eroziune tocmai din cauza celor care ar trebui să le promoveze și să le apere? Că o parte a populației va încerca să impună celorlalți modul lor de viață pe care generațiile precedente l-a păstrat cu fermitate, dar și cu compasiune și toleranță? Că poporul care a fost prigonit, exilat și marginalizat în 2000 de ani de istorie va închide ochii și granițele la suferințele altora și îi va condamna la exil în loc să le ofere adăpost?

 

haifa

 

A 70-a aniversare este un moment festiv. Dar festivitățile trebuie să dureze doar o zi sau două, și ele nu se pot limita doar la cântece, dansuri și parade. Sionismul este un mod de viață, înseamnă tradiție și valori care trebuie trăite. Realitatea – și poate nici asta nu ar crede întemeietorii – este că deși țara evreilor există de 70 de ani și deși porțile sunt astăzi deschise pentru majoritatea dintre ei, mai mult de jumătate din evreii lumii au ales să nu trăiască aici, și chiar și o parte dintre cei ajunși sau chiar născuți aici decid să plece în alte locuri. Poate că este firesc, poate că este un semn bun. Poate că suntem condamnați la un sionism etern, și poate că acesta nu este un lucru așa de rău în lumea deschisă și periculoasă în care trăim. Oricum, cred că cei care trăim aici trebuie să rezistăm instinctelor nationaliste și mesianice, miturilor de superioritate, tendinței de a dicta vecinilor cum să-și trăiască viața. Un Israel tolerant și democratic, în care cei diferiți se pot simți acasă, în care toți evreii își pot trăi evreitatea cum doresc, în care toți cetățenii pot fi ceea ce sunt cu șanse egale de a fi fericiți – acesta cred că este modelul pe care l-au avut în minte cei din generația intemeietorilor.

 

nord