Archive for April, 2018

Legătură mea personală cu povestea familiei Camondo începe acum câțiva ani. Discutam cu prietena noastră Isabel Berger despre orașul pe care îl consider cel mai frumos din lume – Parisul – și despre o vizită pe care o planificam în lunile următoare. ‘Trebuie să vizitezi neapărat muzeul “Nissim de Camondo” de lângă Parc Monceau’ mi-a spus ea. M-am bucurat să descopăr un nou obiectiv pentru călătoriile mele pariziene și să-l adaug listei de repere culturale din Orașul Luminilor. În vizita următoare am ajuns acolo și șocul emoțional a depășit cu mult bucuria cunoașterii unui nou jalon artistic. Am făcut cunoștință cu o poveste tragică unică, povestea unei familii evreiești care și-a lăsat amprenta în istoria Turciei, Franței și altor țări, și a scris pagini inedite în această epopee care pare fără sfârșit a istoriei evreilor. Tot Isabel mi-a recomandat și cartea despre care scriu acum, o carte care își aproprie cititorii de această poveste fascinantă în așteptarea momentului în care vor ajunge și ei în palatul de la periferia parcului parizian. ‘Le Dernier des Camondos’ este scrisă de scriitorul evreu sefard Pierre Assouline, născut în Maroc în 1953, scriitor specializat în biografiile unor personalități de marcă în istoria artei și culturii franceze sau legate de Franța. Am mai scris și aici despre biografia pe care i-a dedicat-o colectionarului de artă D.-H. Kahnweiler, alte cărți ale sale se ocupă de Georges Simenon, Henri Cartier-Bresson, Gaston Gallimard. Scrie și istorie și ficțiune, și o face cu talent și în mod documentat și inteligent. Ediția pe care am citit-o a apărut în 2015 în colecția ‘folio’ a Editurii Gallimard. Prima ediție a cărții datează din 1997. După câte știu cartea nu a fost încă tradusă în limba română.

Istoria cunoscută a familiei Camondo începe odată cu exilul evreilor din peninsula iberică în urma decretului de expulzare dat la Alhambra în 1492 de regii catolici ai Spaniei odată cu desăvârșirea Reconquistei (eliberarea peninsulei iberice de sub stăpânirea musulmană). Evreii, care trăiau în Spania încă înainte de perioada creștină, erau obligați să se convertească (și să nu practice in secret sau să revină la religia lor sub amenințarea pedepsei cu moartea) ori să ia calea exilului luând cu ei cât puteau căra în spate, dar nu valori, aur sau pietre prețioase. Aproximativ o sută de mii de evrei (cam o treime din numărul total al evreilor din peninsulă) au ales calea exilului stabilindu-se în marea lor majoritate în sudul Europei, nordul Africii și în Imperiul Otoman, care în acea vreme practica o nuanță a Islamului tolerantă față de evrei. Descendenții lor constituie astăzi comunitatea evreilor sefarzi.

 

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

 

Între aceștia se afla și familia Camondo, a căror descendenti, comercianți și bancheri evrei italieni, se stabiliseră în secolul al 19-lea în Imperiul Otoman. Abraham Salomon Camondo devenise la mijlocul secolului 19 ministru de finanțe și consilier economic al sultanilor care încercau să reformeze din interior sistemul și să facă să supraviețuiască Imperiul Otoman. La moartea sa i s-au acordat funerarii naționale rezervate marilor demnitari, fiind singurul evreu din istoria Imperiului Otoman care s-a bucurat de asemenea onoruri:

‘On peut dire que Constantinople revetit ce jour-la un manteau de deuil. Les cloches de toutes les eglises de la capitale sonnaient le glas funebre. La Bourse, tous les etablissements financiers, tous les magasins de Galata, de Stanboul et des faubourgs de la Corne d’Or, tout ete ferme. Decrire la foule qui suivit le corbillard serait chose impossible. Deux bataillons, un de fantassins, un autre des soldats de la marine, des musiques imperiales, le corp diplomatique et consulaire de Constantinople, tout le personel des etablisements financiers, les deputations de tout le clerge chretien, orthodoxe et catholique, les choeurs des eglises, les eleves des ecoles, la plupart des ministres ottomans, les fonctionaires musulmans de toutes les administrations du gouvernement, toutes les Israelites de la capitale, toute la ville enfin assista a ces funerailles. Depuis l’arrivee des Juifs en Turquie, jamais durant ces six siecles de sejour sur la terre ottomane, jamais pareils honneurs ne furent rendu a un Israelite.’  (pag. 130-131)

La vremea morții sale, însă, Abraham Salomon Camondo nu își mai avea domiciliul principal în Turcia. Cu aproximativ două decenii înainte părăsise împreună cu fiul și nepoții săi imperiul, după ce încercările sale de a reforma evreimea sefardă locală se izbiseră de refuzul rabinilor și al autorităților locale. Putem specula ce s-ar fi întâplat în cadrul iudaismului sefard dacă familia Camondo ar fi reușit să impună viziunea lor a unui iudaism liberal, mai deschis dialogului cu culturile lumii, cam în momentul când același lucru se întâmpla cu mai mult succes în cadrul iudaismului ashkenaz. Nu a fost să fie și familia Camondo a ales Franța lui Napoleon al III-lea ca nouă patrie.

‘C’etait a Paris qu’il fallait etre et nulle part ailleurs. Peut-etre pas tout a fait le centre du monde, mais certainement le centre de leurs monde. Paris etait la nouvelle Jerusalem a l’heure ou le sionisme politique, encore dans les limbes, n’etait meme pas une vue de l’esprit.’ (pag. 114)

 

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

 

Familia Camondo a repetat în proporții mărite în Franța succesele financiare precedente. Au investit în finanțe și în industria franceză în expansiune, au folosit relațiile lor internaționale și și-au creat relații locale la cele mai înalte nivele ale Imperiului Francez al lui Napoleon al III-lea și apoi ale Republicii, au acumulat o avere colosală și și-au întărit statutul social vânând titluri nobiliare și achizitionând proprietăți în cele mai ‘chic’ cartiere ale Parisului. Între acestea s-a aflat și terenul cu adresa pe strada Monceau. Vecinii lor erau oameni de finanțe, cultură și nobilimea din cele mai elevate eșantioane ale societății franceze, evrei și ne-evrei. Între ei se aflau membrii ramurii franceze a familiei Rothschild, rivalii familiei Camondo în rândurile evreimii de elită, dar și Marcel Proust și chiar și Theodor Herzl, părintele sionismului care a locuit cu chirie pe această stradă în perioada afacerii Dreyfuss.

La sfârșitul secolului 19 familia Camondo părea solid integrată în societatea franceză. Pentru a cimenta această integrare, Moise de Camondo construiește palatul care a devenit în timp muzeul pe care l-am vizitat și eu. În acest palat el adună o colecție unică de artă și mobilier din secolul 18. De ce secolul 18? Pierre Assouline dezbate în detaliu motivațiile acestei preferințe și conclude că aspirația spre nobilime îi duce pe cei din clanul Camondo să revendice legături și un mod de viață ‘autentic francez’ care precede chiar și revoluția și schimbările aduse de aceasta după 1789. Moise de Camondo își concepe palatul ca pe un loc în care secolul 18 este nu numai păstrat și venerat ci și trăit, în care el și famila sa vor trăi între obiectele epocilor trecute, imersați în artă pre-revoluționară. Cu câteva decenii mai târziu clădirea și conținutul ei vor fi donate statului francez pentru a deveni muzeul pe care îl cunoaștem azi, cu condiția ca nicio schimbare esențială să nu fie făcută în conținutul și amplasamentul colecției.

 

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

 

‘Fin pret, l’hotel Camondo reflete la solitude de son proprietaire. A croire qu’il s’y est refugie. Ni Volpone, ni Shylock, il porte en lui une plaie secrete de toute une autre nature. Ce nostalgique a peur de la marche inexorable de l’Histoire. A sa maniere il refuse le temps. Le monde des Lumieres dans lequel il s’exile est un age d’or mythique. C’est peu a dire qu’il l’idealise. … Depositaire d’un nom, d’une tradition et de quelques valeurs, M. le compte ne sera bientot plus qu’une memoire. Tout va basculer irremediablement.’ 

Istoria într-adevăr a fost necruțătoare cu Moise Camondo și cu descendenții săi. Întâi a intervenit afacerea Dreyfuss, răzbucnire a antisemitismului, urii și invidiei acumulate vreme de decenii după ce evreii căpătaseră drepturi egale și unii dintre ei reușiseră prea bine în Franța republicană. Primul război mondial revendică din partea familiei jertfa supremă – ofițerul francez de aviație Nissim de Camondo cade pe frontul franco-german. Practic niciun bărbat nu mai continuă numele familiei, vărul lui Moise murind fără a lasă urmași. Celălalt copil al sau, fiica Beatrice, măritată Reinach, este interesată mai mult de cursele de cai. Filmul documentar pe care l-am văzut la muzeu descrie dispariția în 1935 a celui care a fost ‘ultimul Camondo’ și apoi particparea fetei cu soțul și cei doi copii ai săi la activitățile ecvestre ale înaltei societăți franceze. Imagini filmate și fotografii din 1936, 1937, 1938, 1939. Chiar și din 1940 și 1941, ani în care în Franța ocupată, familia lui Beatrice Reinach născută Camondo continuă cu același stil de viață, aparent protejați de avere și de amintirea unui frate căzut în apărarea Franței în primul război mondial. Și apoi 1942. Nici film și nici fotografii. Doar un text. Câteva cuvinte care explică faptul că membrii familiei au fost arestați în 1942, internați în lagărul de tranzit de la Drancy și de acolo deportați la Auschwitz. Nici unul dintre ei nu a supraviețuit. Dinastia Camondo fusese nimicită.

‘Dans la chapelle couronnant le caveau de famille, une plaque fut gravee en memoire des quatres deportes. “Morts pour la France en 1943 et 1944.” Comme Nissim, le grand frere en 1917. Au moins lui le savait-il. Mais avait-on vraiment conscience de mourir pour la France quad on franchissait le seuil d’une chambre a gaz, dans un camp en Pologne, pour avoir commis le seul crime d’etre ne juif?’

Cartea lui Pierre Assouline este splendid scrisă. Am citit-o cu pasiunea și fervoarea cu care am citit cele mai captivante romane de aventuri. Personajele sunt excelent caracterizate, descrierile locurilor precise și plastice, atmosfera epocii în care au trăit ultimii Camondo este redată în detalii, cu farmec și eleganță. Sper că această carte va fi curând tradusă și își va găși locul și în rafturile pasionaților de artă si literatură din România.

Biografia dinastiei Camondo este o formidabilă poveste evreiască, italiană, otomană, franceză. Sfârșitul tragic al familiei este o tragedie franceză.

 

 

 

S-au împlinit în aceste zile, după calendarul ebraic, 70 de ani de la proclamarea independenței Statului Israel. Este cred o ocazie potrivită să împărtășesc cititorilor rubricii CHANGE.WORLD câteva informații și detalii despre această țară, în care trăiesc de peste 33 de ani, o țară care este mai tot timpul în centrul atenției, în știri și analize din diferite domenii, o țară despre care se vorbește și se scrie, se informează și se dezinformeaza enorm și care este foarte puțin cunoscută cu adevărat de cei care nu trăiesc aici.  Nu sunt adeptul ‘patriotismelor de mucava’ cum scria cineva, nu împărtășesc ‘mândrii’ colective și sunt ‘mândru’ doar de puține lucruri și acelea realizate de mine sau de copiii mei, deci voi evita festivismul și voi încerca să fac cunoscute câteva detalii care cred că vor interesa pe cititorii rubricii CHANGE.WORLD.

 

sursa imaginii http://blog.eretzyisrael.org/post/110580176719/israel-at-night-a-satellite-imagery

sursa imaginii http://blog.eretzyisrael.org/post/110580176719/israel-at-night-a-satellite-imagery

 

La fel ca pentru mulți alți emigranți, viața mea se împarte în două: ‘înainte’ (adică perioada din viață petrecută în România) și ‘după’ (viața în nouă lume în care am ales să trăiesc). Jalonul acesta este pentru mine data de 12 octombrie 1984. Traiesem primii 31 de ani de viață în România și nu îmi fusese foarte rău. M-am născut și am crescut în centrul Bucureștilor, am absolvit liceul Sfântul Sava (numit pe atunci Nicolae Bălcescu), am făcut o facultate bună la Politehnica bucureșteană, și apucasem să lucrez vreme de șapte ani în industria socialistă a României. Apucasem și să întemeiez o familie, și mi se născuse primul băiat, care avea exact 2 ani și 3 luni la emigrare. Cu el, cu soția mea Liliana, și cu 3 valize am plecat în aventura emigrării. Ceva mai mult de două ore de zbor m-au dus într-o altă lume. Era octombrie dar vremea era ca în august. După cenușiul și întunericul ultimilor ani petrecuți în ‘Epoca de Aur’ găseam aici o lume colorată, zgomotoasă, cu reguli de comportament diferite, cu o economie efervescentă și cu magazinele pline de tot ce visam și ce nu știusem să visez, dar la prețuri inaccesibile nouă ca noi imigranți. Lumea se plângea de criză, de inflație, dar până când nu am văzut cu ochii noștri prețurile alimentelor săltând cu zeci de procente peste noapte nu am înțeles exact despre ce este vorba, pentru noi ‘criza’ o lăsasem în urmă, în România cu zahărul și uleiul pe cartele, cu magazinele alimentare cu rafturi goale, cu cozi interminabile la orice produs de consum. Am găsit relativ repede calea realizării profesionale, dar au trecut mulți ani până când am ajuns oarecum la paritate cu cei din generația mea născuți aici.
 

sursa imaginii http://nocamels.com/2015/06/investing-israel-startups-vcs-angels-funds/

sursa imaginii http://nocamels.com/2015/06/investing-israel-startups-vcs-angels-funds/

 

Anii ’80 erau pentru Israel anii unor zbuciumări convulsive care schimbau fața țării. De fapt probabil cam așa au fost fiecare dintre cei 70 de ani ai istoriei Israelului. Țara fusese întemeiată și construită în mare parte de imigranții supraviețuitori ai Holocaustului din Europa și de cei care fugeau de persecuțiile la care erau supuși evreii în multe țări ale lumii, dar în special în țările arabe și musulmane ostile întemeierii unui stat ne-musulman în Orientul Mijlociu. Pionierii ajunși aici în jumătatea de secol care a precedat independența fuseseră în majoritate socialiști și economia și o parte din structurile sociale și economice create de ei au reflectat această ideologie. În Israel probabil au fost create și au funcționat cu succes singurele comunități care au aplicat cu adevărat principiile comunitare – kibbutzurile. Succesul lor a durat cam până în perioada anilor 70, când puterea politică a trecut pentru prima dată în mâinile unui guvern de centru-dreapta condus de Menahem Begin. Rămasă în istorie pentru încheierea primului tratat de pace cu o țară arabă, Acordul de la Camp David cu Egiptul din 1978, guvernarea de dreapta a adus și o concepție economică nouă care includea o liberalizare rapidă a economiei și finanțelor țării. Rezultatul a fost o sincronizare cu economia mondială capitalistă în anii Reagan și Thatcher dar și o criză economică a cărei caracteristici au fost inflația și prăbușirea unor programe și structuri economice care nu se puteau adapta economiei de piață. Acesta era Israelul în care aterizasem împreună cu familia mea.

 

sursa imaginii http://www.vered-biz.com/agricultural-tours-israel/

sursa imaginii http://www.vered-biz.com/agricultural-tours-israel/

 

Aveam să descopăr destul de repede una dintre caracteristicile care fac din Israel o minune și un exemplu al istoriei contemporane. Crizele și presiunea permanentă în care trăiesc locuitorii țării de pe malul răsăritean al Mediteranei sunt catalizatori pentru adunarea resurselor și concentrarea eforturilor în găsirea de soluții. Este o combinație unică între un spirit de comunitate clădit de-a lungul unei istorii de două mii de ani de exil și o inventivitate dobândită poate printr-o selecție naturală istorică determinată de necesitatea de a rezolva probleme aparent insolubile și a depăși situații aparent imposibile având că mijloace puțin altceva decât propriile minți și mâini. Într-o țară cu o climă dușmănoasă, despădurita de cuceritori cu multe secole în urmă, cu opt luni de secetă aproape totală dar și cu zone mlăștinoase infestate de insecte, pionierii evrei de la incepului secolului 20 și urmașii lor israelieni au găsit soluțiile de a face o agricultură intensivă în care fiecare pom sau răsad este irigat individual și programat exact cu cantitatea de apă necesară. Criza de apă a făcut din Israel un centru de cercetare și astăzi un lider mondial în desalinizare, de câțiva ani încoace țara ne mai fiind practic dependentă de criză climatică globală. Criza economică din anii 80 pe care o mentionam a fost rezolvată printr-un program economic de stabilizare și redresare care a inclus un pact între guvern, sectorul particular și forța de muncă reprezentată de sindicate. Stabilitatea financiară a permis intrarea Israelului in ultimul deceniu al secolului 20 cu o bază și intelectuală dar și economică care a transformat-o într-o supraputere a industriilor avansate.

 

sursa imaginii https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/12/05/why-is-trump-about-to-declare-jerusalem-the-capital-of-israel/

sursa imaginii https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/12/05/why-is-trump-about-to-declare-jerusalem-the-capital-of-israel/

 

Calitatea forței de muncă este însă elementul fundamental care face din Israel țara cu cea mai mare densitate de inovație tehnică din lume, și chiar și în cifre absolute o putere economică și tehnică de prim plan în domeniile electronicii, comunicațiilor, roboticii, aviaticii, securității cibernetice, biotehnologiei sau inteligenței artificiale. Două au fost și sunt sursele principale ale acestei calități. Prima este școala tehnică teoretică și practică israeliană, o îmbinare a câtorva universități tehnice de vârf și a unor programe care descoperă, pregătesc și folosesc în armata israeliană elementele cele mai talentate. Aproape toți tinerii evrei israelieni (băieți și fete) prestează serviciul militar obligatoriu, care înseamnă cel puțin câțiva dintre cei mai frumoși ani ai tinereții petrecuți în uniformă. Cei mai dotați în domenii de specialitate utile armatei între care cele tehnice pot să presteze acest serviciu național în unități tehnice, așa încât la vârsta când colegii lor din lume abia ies din universități și caută primele locuri de muncă, ei au deja în urmă și studii și ani de practică profesională aplicativă în domenii tehnice foarte relevante și pe piața civilă. A două sursă de talente este imigrația. La sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 au ajuns în Israel peste un milion de imigranți din țările fostei Uniuni Sovietice – specialiști cu pregătire dar și copii și tineri cu o capacitate intelectuală și o tradiție și disciplină moștenite în familiile lor care le-a permis multora să între în domeniile tehnice avansate. Chiar dacă imigrația continuă în acești ultimi ani în proporții mult mai mici ea este o sursă continuă de talente. Are loc și în Israel ca și în alte părți ale lumii și o migrație de talente în sens invers, spre ‘afară’, dar perspectiva societății față de acest fenomen s-a modificat mult în ultimii ani. Emigranții (cei care ‘pleacă’) nu mai sunt priviți ca niște paria sau ‘trădători’, din contra, sunt susținuți și legăturile cu țara sunt păstrate. O parte se întorc, o parte nu, asta face parte din comunicarea și relațiile profesionale și sociale ale lumii moderne deschise. ‘Națiunea start-up’ cum mai este numit Israelul este locul în care activează numeroase firme mixte în care israelienii din țară și din Diaspora colaborează cu parteneri externi din Statele Unite sau multe alte țări ale lumii. Israelul este cel mai activ partener extern in domenii tehnologice al Uniunii Europene.

 

sursa imaginii http://mapio.net/o/1600931/

sursa imaginii http://mapio.net/o/1600931/

 

Contribuția evreilor originari din România și a urmașilor lor la dezvoltarea economică, științifică, culturală a Israelului a fost și este deosebit de semnificativă, cu mult peste ponderea lor proporțională care nu a depășit niciodată 10% din populație și astăzi este doar de câteva procente. Două dintre primele așezări agricole din Eretz Israel – Zichron Yaacov și Rosh Pina – au fost înființate în 1882 de evrei originari din România, mulți dintre ei veniți din Moinești, unde se organizaseră și se pregătiseră pentru viața de pionierat sub indumarea liderului sionist Moses Gaster.  Câțiva dintre pictorii cei mai reprezentativi ai Israelului au s-au născut, și unii au studiat și și-au început drumul artistic în România, printre ei aflându-se Marcel Iancu, Avigdor Arikha și Reuven Rubin. Scriitori cum a fost regretatul Aharon Applefeld, supraviețuitor al Holocaustului care ne-a părăsit acum câteva săptămâni, au scris pagini importante în istoria literaturii de limba ebraică. Contribuția evreilor din România la dezvoltarea industriei israeliene a fost și ea extrem de semnificativă, încă din anii 50 și până în perioada Internetului. Am avut onoarea să lucrez sub îndrumarea lui Michael Rothenberg, cunoscut în Israel și în lume ca inventator și antreprenor cu realizări semnificative în domeniul rețelelor de comunicație locale Ethernet și wireless, care în România este cunoscut mai ales ca expert în domeniul viticol, proprietarul cramelor Rotenberg.

La festivitatea cu ocazia Zilei Independenței există obiceiul să fie aprinse 12 torțe în numele diferitelor comunități și grupuri sociale cu contribuții remarcabile. În acest an al celei de-a 70-a aniversări doi ‘români’ fac parte din acest select grup: cântărețul Shlomo Artzi, un fel de bard național sau dacă vreți un Leonard Cohen al Israelului și actrița Lea Koenig, ‘prima doamnă’ a teatrului național israelian HaBima, născută în Polonia și care și-a petrecut anii războiului și ai primei tinereți în România, studiind la IATC și debutând la Teatrul Evreiesc din București.

Nu este ușoară întotdeauna viață în Israel. Principala problemă este desigur lipsa păcii, permanenta tensiune a vieții într-o țară a cărei existență a fost contestată și amenințată din prima clipă după înființare și continuă să fie contestată și amenințată până astăzi. Răspunsul israelian (‘răspunsul sionist’ cum se spune pe aici) a fost crearea unei țări puternice, cu o armată care să facă față tuturor amenințărilor, dar aceasta vine impreună cu un preț uriaș plătit de fiecare dintre locuitorii țării, de la ani din tinerețe petrecuți ‘sub arme’ și până la o viață sub permanentă tensiune. Visul multora dintre israelieni este să ajungă să trăiască o zi în care această țară nu se află pe prima pagină a știrilor lumii, o viață normală, cu vecini care să ne fi recunoscut dreptul de a exista, cu frontiere deschise, cu probleme ceva mai banale. Realizarea acestui vis este probabil încă departe. După victoria din Războiul de Șase Zile din 1967 a început controlul israelian al teritoriilor arabe ocupate (sau eliberate) care a devenit încă un factor agravant al unei situații politice și istorice deja complexe. Nici problemele sociale nu lipsesc, și nici cele legate de relațiile între religia instituționalizată, stat și cetățeni. Israelul se confruntă și cu probleme de corupție, din acest punct de vedere semănând cu România și cu alte țări, inclusiv cu foști miniștri și un fost prim-ministru condamnați pentru fraude economice, alții prezenți aflați sub anchetă. La fel că și România, țara este mult mai bună decât politicienii săi.
Pentru majoritatea israelienilor și pentru prietenii lor de departe este un moment de bilanț, un moment festiv, urmat imediat de a doua zi, cu problemele ei, care cer găsirea de soluții creative imediate. Istoria continuă.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

The usual introduction and disclaimer applies. When I chose to go to a comics-inspired movie I expect a different type of experience than the one that I expect when I go do a Shakespeare-inspired film or an European art production. Yet, there are good films and bad films and I have seen all of them in all genres. Within the limits of its genre I did not find ‘Black Panther‘ directed by to be a very good film and it’s difficult to me to understand the enthusiastic reception given to it by some of the film critics that I otherwise agree with most of the time. It’s not a bad film either. It’s just average.

 

source https://www.newstatesman.com/culture/film/2018/02/afrofuturist-superhero-movie-black-panther-breaks-new-ground-more-ways-one

source https://www.newstatesman.com/culture/film/2018/02/afrofuturist-superhero-movie-black-panther-breaks-new-ground-more-ways-one

 

The idea could actually work as most of the ideas of comics-based characters. A meteorite hit Earth million of years ago bringing with it a precious metal, vibranium, stronger than anything we know plus some curative properties. Vibranium is something like the reverse of kryptonite which was annihilating the powers of Superman, with the difference that while the Black Panther superhero can use it and become superhero by drinking it in liquor form, his whole nation of Wakanda can enjoy its power and build an advanced underground civilization in a secluded area of Africa, with one of the poorest countries on Earth as a cover above the ground. If you did not hear about Wakanda you should not worry, you probably did not hear about many of the – say – 20 poorest nations on Earth members of the UN. The adventures of young king T’Challa who ascended to the throne and is confronted with many internal and external threats and enemies as well as with the dilemma whether to continue the isolationist policies of his father and ancestors (‘Wakanda first’ :-) ) or open and share his technology with the rest of the planet and especially with the oppressed categories on it are the essence of the story. The rest is CGI and 3D effects.

 

(video source Marvel Entertainment)

 

It is visible that film director made a serious effort to add a layer of serious items to the basic comics story. Allusions to current events in the US and rest of the world like racial inequities, war as a mean of settling conflicts and isolationism are more than transparent. The treatment they get in the film is pretty conventional and there are no surprises or dilemmas, there are more questions than answers. Characters are quite well differentiated but their depth does not exceed the two dimensions of the comics heroes – we pretty much know from start what they will be doing and how they will react to various challenges. Good acting by a few well known and other lesser known actors could not add too much, not even the fantastic or . Computer graphics are spectacular but they lack innovation, I found them to be at the middle of the road between ‘Star Wars’ and ‘The Jungle Book’ (the animated version). One atop the other, it’s reasonable entertainment for kids of all ages (and I include myself in this category) but it’s not up to the buzz.

My wife and myself love art and museums. We travel to visit them all over the world, but close to our heart are also the museums in Israel, the country where we live. The Israel Museum in Jerusalem is one of the two most important museums in Israel and the one that comes close to the great museums of the world combining art, archeology, history, ethnology together with educational programs as well as spaces for complementary artistic activities. The documentary titled simply ‘The Museum‘ speaks a lot to us focusing on an institution that we know and appreciate.

 

source https://www.imdb.com/title/tt7717146/

source https://www.imdb.com/title/tt7717146/

 

Film director tried hard and succeeded to a large extent to make a film that does not fit in the category of dry and didactic art documentaries. The history of the museum is reminded only indirectly by some of the comments and the stories told on screen. There is no visual or textual review, or any debate about the precious art or the historical artifacts that the museum hosts within its walls. Spectators who never visited the museum or maybe visited it but know nothing about its history will still need to use a book or other references if they are interested to fill the gaps. chose to focus on two other elements – the people who work in the museum and the interaction between visitors and art. For the people, he let them tell their stories and the names of the the three sections of the film are related to story telling (although I confess not really catching the meaning of each name or the difference between the parts). For the art interaction he decided to film events within the museum’s day-to-day life: visits of sight-impaired persons and the way they relate to arts that are mostly visual; visits of soldiers in uniform and what art and the museum means to them; activities for groups of children with mixed backgrounds – Jewish and Palestinians.

 

(video source Giora Bejach)

 

As in many other cases, images work better than words on screen. It’s not because some, probably most of the life stories told by people interviewed in ‘The Museum’ are not interesting – they actually are, a few are even exceptional. I liked most the stories of the less famous people who are working in the museum – rooms supervisors, maintenance people, restorers. I liked less the stories of the most famous people like the rich and authoritative museum director or the government meeting rhetorically set in the museum. Best were in my opinion the scenes that caught the day to day life of this great institution – the repartitions of the room supervisors at the beginning of their watch, the ‘combing’ of the nude statues, the discovery of the shapes of a Giacometti statue by the blind visitors. The issues of the place of the museum in the complex and delicate context of the Israeli – Palestinian conflict and the disputes and controversies related to the status of Jerusalem are not absent in the film, but they were treated with a cautious approach and from a clear pro-Israeli point of view. There is poetry in this film, and viewers who know the place will get a lot of satisfaction from seeing it. It may also work well in circuits asking for support and donations. It may work less for people who do not know much about the museum. These will need to use other sources to get educated about the treasures inside and the value of this place which is one of the finest museums in the world.

Am folosit, așa cum fac mai întotdeauna, recenta (și prea scurta) mea vizită în București pentru a viziona câteva spectacole de teatru. Mulțumirile mele adresate prietenilor care mi-au recomandat spectacolele și s-au ocupat și de procurarea biletelor le includ încă din acest prim paragraf. Dacă de alte dăți am combinat spectacole la teatre consacrate cu cele la teatrele experimentale mai mici (totdeauna interesante), de data aceasta selecția lor s-a concentrat pe trei teatre cu tradiție, teatre pe care le cunosc de peste 50 de ani – Teatrul Bulandra, Teatrul Național și Teatrul Mic. Alegerea lor s-a dovedit a fi excelentă, toate cele patru spectacole pe care le-am văzut în patru seri succesive au fost bune sau foarte bune – splendid jucate, puse în scenă în mod profesionist, invitând la gândire și la destindere inteligentă. Se practică încă în București punerile în scenă care respectă structura textelor originale, fără schimbări și mai ales scurtari excesive cm se ‘poartă’ in alte părți. Toate spectacolele au durat peste două ore și jumătate (inclusiv pauzele) și la toate nu am simțit cum trece timpul și m-am bucurat de fiecare minut. Interesant este și faptul că două dintre spectacole (cele de la Bulandra) erau reluări ale unor spectacole ale Teatrului Mic puse în scenă cu 40 sau 50 de ani în urmă, spectacole de referință, cu amintirea cărora mi-am putut compara experiențele teatrale de acum.

 

rata

 

Primul spectacol a fost cel cu ‘Rața sălbatică’ a lui Ibsen la Sala Izvor (Liviu Ciulei) a Teatrului Bulandra, spectacol care are în istoria teatrului românesc o referință de legendă în spectacolul de acum peste patru decenii de la Teatrul Mic cu Valeria Seciu în rolul lui Hedvig. Montarea actuală regizată de Peter Kerek îi dă replica în mod mai mult decât onorabil, prin jocul unor actori din trei generații (de la Rebengiuc, trecând pe la Șerban Pavlu și Adrian Titieni până la tânăra Ioana Anastasia Anton), o scenografie ingenioasă și o viziune regizorală cu referiri la problematici actuale (relația adevăr – convenție, manipularea psihologică). Spectacolul a fost puțin cam static pentru gustul meu, dar a inclus suficiente momente de emoție teatrală autentică.

 

cursa

 

Mi-a plăcut montarea ‘Cursei de șoareci’ a Agathei Christie la Naționalul bucureștean în regia lui Erwin Simsensohn. Fără pretenții și fără invenții, respectând stilul și spiritul scriitoarei, un thriller relaxant, cu ritm și umor, care destinde și nu plictisește. Divertisment inteligent de calitate.

 

tango

 

‘Tango’ a lui Slawomir Mrozek este încă un remake al unui spectacol din epoca cu adevărat de aur a teatrului românesc. Mărturisesc că nu îmi amintesc nimic din spectacolul din perioada Radu Penciulescu de la Teatrul Mic a cărui premieră a avut loc în 1967, dar sunt sigur că arăta cu totul altfel decât versiunea existențial-absurdă cu nuanțe apocaliptice a regizoarei Laura Vlad la Sala Studio de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Prima parte m-a cam descumpănit și mi-a luat aproape un act pentru a mă sincroniza cu concepția regizorală și cu mesajul politic contemporan al montării. Partea a doua a fost excepțională și cele câteva momente stridente nu au putut eclipsa satisfacția vizionării unui spectacol cu substanță servit de un joc actoricesc fierbinte.

 

osage

 

‘Ținutul din miezul verii’ de Tracy Letts aduce pe scena Teatrului Mic piesa de teatru care a inspirat excelentul film ‘August: Osage County’. Montarea lui Vlad Massaci se confruntă cu succes în cea mai mare parte a timpului cu problemele micii săli anexă în care este acum constrâns să joace Teatrul Mic, și aduce pe scenă drama destrămării familiei ‘model / Midwest’ americane. Jocul actoricesc a fost excelent, deși nu pot spune că Rodica Negrea m-a făcut să o uit pe Meryl Streep.

 

tel_aviv

 

A couple of months ago I attended in the day care center where my mother-in-law spends her mornings at the party given for her birthday together with the celebrations for other colleagues of her born in February. All of them were aged between 80 and 90 years. The animator of the celebration said some festive words dedicated to the anniversary year of the country, welcoming the generations of celebrated, people who participated (those who were in this country) in the founding of the state and its building during the pioneering years. He asked ‘would those in the generation of the founders 70 years ago believe that our country will get where it arrived?’ and of course he was thinking of the positive aspects. And he was right. Who would have imagined 70 years ago that the scattered and persecuted nation of which one third were murdered in the Holocaust would gather their strength to found again a country in the place from where our ancestors had gone into exile 2,000 years ago? That this country will resist and defeat its enemies in seven successive wars? That it will become a technological and scientific power, a center of culture and education, a place where a large number of citizens feel good enough to position it in statistics as the happiest country in the world?

 

jerusalem

 

He was right, but he had said only half of the truth. I do not blame him, it was a festive moment. But the coin has two faces, and other questions can also be asked. Would the founders of the State of Israel imagine that, after 70 years of existence, we have not yet been able to turn the cease-fires into peace and that we can not even promise to their children or grandchildren that they will no longer have to serve in the military? That a president of the State of Israel will be sent to prison for rape, and a prime minister for embezzlement, that much of a generation of politicians are investigated under suspicions of bribery and corruption? That the democratic values ​​of the state are under attack by the very people who were sworn to serve in order to promote and defend them? That one part of the population will try to impose upon the others their vision on a way of life that the previous generations kept firmly, but also with compassion and tolerance? That the descendants of the nation who has been persecuted, exiled and marginalized in 2000 years of history will close their eyes and borders to the sufferings of others, and condemn them to exile instead of sheltering them?

 

haifa

 

70th anniversary is a festive moment. But the celebrations must last only a day or two, and they can not be limited to songs, dances and parades. Zionism is a way of life, it means tradition and values ​​to be lived. The reality – and perhaps this would also amaze the founders – is that although the country of the Jews is 70 years old and although the gates are now open to most of them, more than half of the world’s Jews chose not to live here, and even some of its inhabitants, even some born here decided to go to other places. Maybe it’s normal, maybe it’s a good sign. Perhaps we are condemned to eternal Zionism, and perhaps this is not such a bad thing in the open and dangerous world we live in. Anyway, I think those who live here have to resist the nationalist and messianic instincts, the myths of superiority, the tendency to dictate to neighbors how to live their lives. A tolerant and democratic Israel, where different people can feel at home, where all Jews can live their own Jewish way, where all citizens can be what they are and first of all equally likely to be happy – this is the model that the generation of founders had in mind.

 

nord

 

tel_aviv

 

Cu două luni în urmă am participat la căminul de zi unde își petrece soacra mea diminețile la sărbătorirea zilei ei de naștere, împreună cu alți colegi născuți în luna februarie. Toți sunt ca vârstă între 80 și 90 de ani. Animatorul serbării a ținut să spună câteva cuvinte festive dedicate anului aniversar al țării, salutând generațiile sărbătoriților, oameni care au participat (cei care se aflau în țară) la întemeierea statului și construcția sa în anii de pionierat. Spunea animatorul ‘ar fi crezut cei din generația de acum 70 de ani că țara noastră va ajunge unde a ajuns?’ și se gândea desigur la aspectele pozitive. Și avea dreptate. Cine și-ar fi imaginat acum 70 de ani, că poporul risipit și prigonit din care o treime pierise în cenușa Holocaustului își va aduna forțele pentru a dobândi o țară în locul de unde plecaseră în exil strămoșii noștri acum 2000 de ani? Că această țară va rezista și va învinge în șapte războaie succesive? Că va deveni o putere tehnologică și științifică, un centru de cultură și educație, un loc în care o mare parte din cetățeni se simt destul de bine pentru a-l poziționa în statistici ca fiind cel mai fericit din lume?

 

jerusalem

 

Avea dreptate, dar nu spusese decât jumătate din adevăr. Nu îl acuz, era un moment festiv. Dar moneda are două fețe, și pot fi puse și altfel de întrebări. Și-ar fi închipuit întemeietorii statului Israel, că după 70 de ani de existența, încă nu am reușit să transformăm armistițiile în pace și că nu le mai putem promite nici copiilor și nici nepoților că nu vor mai trebui să presteze serviciu militar? Că un președinte al satului va sta la închisoare pentru viol, și un prim ministru pentru delapidare, că o mare parte dintr-o generație întreagă de politicieni se află în anchete pentru corupție? Că valorile democratice ale statului se află sub atac și în eroziune tocmai din cauza celor care ar trebui să le promoveze și să le apere? Că o parte a populației va încerca să impună celorlalți modul lor de viață pe care generațiile precedente l-a păstrat cu fermitate, dar și cu compasiune și toleranță? Că poporul care a fost prigonit, exilat și marginalizat în 2000 de ani de istorie va închide ochii și granițele la suferințele altora și îi va condamna la exil în loc să le ofere adăpost?

 

haifa

 

A 70-a aniversare este un moment festiv. Dar festivitățile trebuie să dureze doar o zi sau două, și ele nu se pot limita doar la cântece, dansuri și parade. Sionismul este un mod de viață, înseamnă tradiție și valori care trebuie trăite. Realitatea – și poate nici asta nu ar crede întemeietorii – este că deși țara evreilor există de 70 de ani și deși porțile sunt astăzi deschise pentru majoritatea dintre ei, mai mult de jumătate din evreii lumii au ales să nu trăiască aici, și chiar și o parte dintre cei ajunși sau chiar născuți aici decid să plece în alte locuri. Poate că este firesc, poate că este un semn bun. Poate că suntem condamnați la un sionism etern, și poate că acesta nu este un lucru așa de rău în lumea deschisă și periculoasă în care trăim. Oricum, cred că cei care trăim aici trebuie să rezistăm instinctelor nationaliste și mesianice, miturilor de superioritate, tendinței de a dicta vecinilor cum să-și trăiască viața. Un Israel tolerant și democratic, în care cei diferiți se pot simți acasă, în care toți evreii își pot trăi evreitatea cum doresc, în care toți cetățenii pot fi ceea ce sunt cu șanse egale de a fi fericiți – acesta cred că este modelul pe care l-au avut în minte cei din generația intemeietorilor.

 

nord