La prima sa apariție în 2004 romanul lui Nicolae Strâmbeanu, “Evanghelia după Araña” a surprins în așa măsură încât unii comentatori au bănuit că ar fi vorba despre o identitate fabricată, poate un autor cunoscut care își încearcă condeiul într-un gen diferit și oferă literaturii române un exercițiu de carnaval literar în stilul Romain Gary / Émile Ajar. Într-un peisaj literar care oscila puțin cam obsesiv între cinismul și sarcasmul tragic al descrierii perioadei de tranziție post-decembriste, escapismul în senzațional sau chiar în pornografie, și evocări ale istoriei românești mai mult sau mai puțin apropiate încă experimentând cu beția descoperirii recentelor adevăruri ascunse, scriitorul cu nume nou dar nu tocmai tânăr că vârstă se îndrepta spre o perioada situată în istorie la o jumătate de mileniu de contemporaneitate, cu o carte care are înconjurul globului pământesc ca una dintre temele sau sistemele de referință, fără a atinge sau măcar a face aluzie în vreun moment la plaiurile dacice. Cartea s-a bucurat de succes în rândul cititorilor, despre receptarea critică nu știu prea mult dar citesc că a primit cel puțin un premiu, și a lansat (încă) un scriitor venit în literatură din alte domenii ale vieții noastre intelectuale, care și-a adăugat în răstimpul trecut de la debut încă cinci volume publicate. Recent, în 2017, a apărut în colecția ‘fiction Ltd’ a editurii POLIROM ediția a doua a romanului său de debut marcată ca ‘ediție definitivă însoțită  de un mappamond și de notele autorului’.

‘Notele autorului’ reprezintă de fapt mult mai mult în arhitectura cărții decât niște simple note. Am citit ediția revizuită într-un mod cum nu am citit niciodată o altă carte. Am folosit două semne de carte, căci din cele 459 de pagini ale cărții, cam 320 sunt ocupate de romanul propriu zis, iar restul de notele autorului, de fapt un capitol separat mare cât o treime din carte intitulat ‘Oameni, fapte, vorbe, locuri, întâmplări adevărate’. Este un adevărat studiu istoric, geografic, etnografic, dicționar de personaje, cuvinte și întâmplări, care oferă o imagine pasionantă a lumii de la sfârșitul secolului al 15-lea și începutul secolului al 16-lea. Era o lume în revoluție, în care se extindeau orizonturile geografice, erau împinse frontierele cunoașterii, științele își schimbau față și noi științe erau inventate, creștinismul era contestat, zdruncinat și reformat, civilizația europeană se întâlnea cu civilizațiile de dincolo de oceane pe care avea în scurtă vreme să le schimbe complet, până aproape de anihilare. Spania și Portugalia în al căror univers geografic și politic are loc acțiunea cărții devin marile supra-puteri ale acelor vremuri datorită avansului tehnologic de importanță strategică al navigației cu corăbii cu pânze (caravele), echivalent la scara vremii cu posesiunea armelor atomice în zilele noastre. Se poate spune că “Evanghelia după Arăña” este scrisă la două voci – cea a eroului romanului și cea a scriitorului care își asumă explicit informația dar și luările de poziție din note. Acestea includ o bogăție de date enciclopedice și merită o lectură de sine stătătoare, dar nu lipsesc nici luările de poziție și re-evaluările. Sunt contestate de exemplu cu argumente istorice pozițiile dominante pe care le au în istoria învățată de noi în școli personalități creditate exclusiv sau exagerat cu marile descoperiri sau expedițiile cele mai spectaculoase cum ar fi Columb și Magellan. După citirea cărții și în special a Notelor rămânem cu o punere în perspectivă a acestora și facem cunoștiință cu multe alte personaje demne de aceeași sau mai de multă considerație.

 

sursa http://www.depozitdecarte.ro/evanghelia-dup-ara-a.html

sursa http://www.depozitdecarte.ro/evanghelia-dup-ara-a.html

 

Se poate vorbi despre patru planuri de lectură în această carte. Despre două dintre ele am spus deja câte ceva, este vorba despre planul narativ – povestirea însăși a unei bune părți a vieții eroului principal, navigatorul și aventurierul Joaquin Araña (“păianjen” în limba spaniolă) și a călătoriilor acestuia pe oceanele lumii, și despre planul informativ, adică notele paralele scrise de autor, trimiterile fiind făcute prin scrierea în italice a numelor, cuvintelor și expresiilor.  Peste acestea se adaugă un plan al delirului, căci într-o vreme în care pe de-o parte vinul era mai sigur de băut decât apa, și pe de altă parte bolile ii trimiteau de multe ori pe oameni în deliruri febrile, eroul cărții petrece o parte din timp în stări de semi- sau inconștiență, în care îl urmăresc amintirile și fantomele trecutului, iubite, ucigași și victime ale păcatelor sale. În fine avem și planul mistic, introdus încă de la început de personajul unui călugăr deloc virtuos purtând numele de Jesus spus și Fiul Omului, care devine în viața reală una dintre victimele de tinerețe ale lui Joaquin, pentru a-l urmări permanent de-a lungul cărții și vieții eroului, în rugăciuni și în coșmaruri. Este un reper moral strâmb într-o lume profund catolică în aparență și profund vicioasă în practică, în care nici virtutea și nici viața omenească nu au prea multă valoare. Nu am reușit să dezleg vreo învățătură morală, firul vieții eroului care cunoaște o lume în expansiune, se îmbogățește și sărăcește, ucide și este lăsat de ucis de câteva ori, nu caută niciun sens care să justifice vreo cauza mai înalta, cum poate că ar sugera titlul cărții, și nici nu avem de-a face cu o perspectivă sau o alegorie a celor descrise în Noul Testament.

Stilul povestirii este cel al unui roman picaresc, descriind o lume colorată populată de personaje reale și imaginare. La un moment dat, de exemplu, facem cunoștiință cu personajele istorice care stau la originea romanului ‘Don Quixote’. Deși permanent există o doză de umor și de detașare care ne face uneori să ne îndoim de realismul istoric al întâmplărilor, Nicolae Strambeanu face și un efort susținut de a crea autenticitate, expunandu-și aproape explicit tehnicile narative:

‘Cârcotașii ar putea spune că risipesc destul povestind întâmplări pe care nu le-am trăit. Nimic mai adevărat. Chiar dacă mulțimea de amănunte ce însoțesc drumul lui messer Girolamosi și al ciracilor lui poate arată cât de viu îmi este și acum. Îl rog deci să-și potolească nerăbdarea. Ciudățeniile și miracolele, lucrurile văzute sau gândite doar, oamenii, locurile și felurimea acelei părți a lumii puțin străbătute abia se vor ivi. Iar povestea messerului încropită aici pe scurt din zilele și nopțile cât mi-a fost povestită și raspovestita cu mii de ocolișuri și repetări va arată că fără de ea nu se poate …’ (pag. 43)

Îmbinarea între povestirea experiențelor personale, reale sau inventate, combinată cu povestirile celorlalte personaje, și ele reale sau inventate, este o tehnică bine asimilată din culegerile de povestiri medievale, de la Chaucer și Boccaccio până la ‘O mie și una de nopți’. Limbajul, amintindu-l pe Rabelais, caută să fie cât mai autentic, atât din punct de vedere al perioadei istorice, cât și în reflectarea psihologiei personajului, care este departe de a fi un pudic:

‘Al dracului să fiu dacă după ce nu-ți mai pasă de păduchi, de izmenele ce abia-ți acopereau curul și de ghiorăitul burții, nu era prilej de haz mai nimerit decât să-i priveșți pe guzganii abia picați în mijlocul unor pezevenchi că noi. Mai întâi, lepădați de caravele stăteau la un loc ca puii de cățea abia fătați. Adică n-aveau ochi să ne vadă. După zece zile, nu mai mult, căutătura li se muia și pișau obrajii ca fufele luate cu japca, deși scârbă de noi încă ii ținea la o parte. Abia când merindea le ajungea cât jegul de sub unghii pășeau temător către noi ca vitele în ograda casapului.’ (pag. 84)

Stilul este departe însă de a fi monoton, și el se adaptează la experiențele personale povestite de erou sau repovestite din cele auzite de la alții. Avem în această carte descrieri de aventuri picaresti, poveșți pasionale și crime cumplite, relatări politice presărate cu edicte ale vremii și atrocități din beciurile și camerele de tortură ale Inchiziției, povești marinărești și descrieri ale peisajelor ținuturilor proaspăt descoperite de navigatorii europeni. Iată de pildă două imagini ale orașului Malacca, locul unde are loc ascensiunea spectaculoasă și apoi căderea eroului, metropolă superbă și nod comercial al întregii Asii, unul dintre porturile cele mai bogate ale Indochinei de vest (situat în Malaezia de astăzi), descris înainte și după distrugerea sa de către coloniștii portughezi:

‘Malacca undui în privirile mele într-o bună dimineață desfășurată desasupra plajelor și mării, mai albă și mai impunătoare decât însăși Marea Flamura a Credinței. Mă jur pe Sfânta Cruce că nici unui ochi creștin nu-i fusese hărăzită o desfătare atât de ciudată, de vie și de covârșitoare. … Nu e farang oricât de dat dracului să nu fi intrat în ardori la vederea atâtor minunății adunate la un loc: cuișoare, al căror parfum dădea amețeli, și nucșoară și măciș și scorțișoară aduse cât ai clipi din Maluco, apoi rubine, topaze, smaralde și sefire din Seilam. Porțelanuri din Cătai care cântau la atingere precum limpezile glasuri de fecioare, și fildeș brut și cizelat din Samudrin sau dracul știe de unde. Și cașmiruri bengaleze, și mătăsuri în culorile viselor frumoase, gingașe ca sănii copilandrelor, și blănuri scumpe de la miazănoapte, și lemn de santal de prin Timor ori abanos, ori alte felurite esențe albe, verzi sau roșii în fața cărora te închini și-ți faci cruce , într-atât par de neadevărate. Și săbii fine tocmai de la Damasc, cu vinișoare de aur și filigrame în prăsele din sidef ori fildeș, în stare să taie firul de par căzut pe ele, și piperul din Malabres și Coromandrel, și sclavi din Burne, și femei ori fecioare de pretutindeni, dintre cele mai fragede și mai nurlii …’ (pag. 146-148)

‘Prăpăd să fi fost, ori ce? Orașul de Apă și Orașul de Pământ pierisera în Orașul de Foc și Cenușă. Ici-colo stăruiau urmele uriașului pârjol, ostenite în lupta cu verdele pădurii. Nimerind atunci izmene pe călător pentru prima dată acolo, aș fi jurat că târgul acela necăjit nu era decât o așezare de pescari leneși. Doar Templul Păcii Eterne rănea privirile că o corabie naufragiată pentru vecie. … Nu-mi venea să-mi cred ochilor. În locul sutelor de ulițe mișcătoare ale Orașului de Apă abia zăream câteva pontoane și barcase, și două-trei caravele. Temple, piețe, taverne, locuri de petrecere cu larma lor ce contenea cu greu la lăsarea întunericului, sute de mii la plecare, lipseau ca și cum mâna omului nu clădise nicicând în acele părți.’ (pag. 220)

 

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=115

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=115

 

Frumoasă este și descrierea întoarcerii. Lisabona lăsată la plecare este regăsită complet schimbată după două decenii de peregrinări pe mările și teritoriile abia descoperite de europeni ale lumii. Pentru aventurierul european trecut printr-o viață de măriri și căderi în care avusese prilejul să vadă peisaje, să cunoască oameni și obiceiuri atât de diferite de cultura în care se născuse, pare o revenire la vatră:

‘Am intrat deci în Lisboa pe furiș. Tot drumul gândurile îmi sfâșâiaseră sufletul, atât cât îmi rămăsese. Cu ce nădejdi luasem Marea Oceanică, și cum mă întorceam după o viață care, potopit de vipie și plin de colb pe calea fără de sfârșit, mi se părea asemeni cu aerul fierbinte ce juca în zare … Bolnav de amintiri, cu sufletul plin de oameni ce nu mai erau și parcă nici nu fuseseră, am ajuns ziua întoarcerii pe cheul Belem. Nazuisem atât acele clipe încât atunci și acolo n-aveam habar de ce mă zbatusem și la ce-mi servea acea întoarcere. Mi se vădeau mai aproape ca niciodată adevărurile citite cândva pe zidurile Păcii Eterne și așa a rămas pentru viață întreagă: “Totul este suferință …’  (pag. 264-265)

Închiderea cercului viețîi este însă aparentă. Scriitorul îi mai rezervă eroului său încă o plecare pe oceanele lumii, din nou pentru a-și scăpa pielea, din nou pentru a fugi de demonii și fantomele care ii bântuie coșmarurile. Acolo, undeva în larg, îl vor găsi moartea și întoarcerea în anonimatul istoriei din care fusese extras pentru câteva sute de pagini de povestitor.

“Evanghelia după Arăña” este o carte în multe privințe interesantă, dar nu și lejeră la lectură. Pasiunea pentru detaliu și viziunea istorică și geografică cuprinzătoare par a fi căpătat prioritate pentru scriitorul Nicolae Strâmbeanu față de crearea unei structuri narative și a unei intrigi care să susțină treaz permanent interesul cititorului de aventuri istorice. Chiar și pastisarea structurii narative picarești este până la urmă detrimentală, căci aventurile lui Joaquin Arăña nu au vreun sens moral sau istoric dincolo de relatarea biografiei unuia dintre miile de oameni ai unei epoci zbuciumate. După ce am închis ultima pagină a cărții am rămas cu senzația că am aflat multe amănunte istorice despre o epocă interesantă dar că nu am rezonat emoțional, plăcerea lecturii fiind mai mult documentară, că am privit o frescă istorică de epocă, cu multe detalii, unele realiste, altele fantastice, dar nu că aș fi citit un roman care să mă pasioneze.