Archive for February, 2018

Dacă este adevărat că ‘toamna se numără bobocii’, atunci la fel de adevărat este că statuetele se numără pe la sfârșitul iernii. Este vorba desigur despre statuetele care sunt înmânate câștigătorilor premiilor Academiei Artelor și Științelor Imaginilor Mișcătoare. Ei, da, ați ghicit deja că este vorba despre ceea ce în limbaj popular numim Premiile Oscar, cele mai râvnite și probabil și uneori cele mai controversate distincții din lumea cinematografiei. Originea numelui atribuit statuetelor aurite (confecționate din bronz) nu este clară. Se pare că la câțiva ani după prima ceremonie care avusese loc în 1929 și care durase … 15 minute, arhivara (și mai târziu directoarea) Academiei, o doamna pe nume Margaret Herrick remarca faptul că statueta seamănă foarte bine cu unchiul ei pe care îl chema … Oscar. Restul este istorie. Sau legendă. Cert este că festivitatea de decernare a premiilor pe care le numim Oscar a ajuns la ediția 90, și că va avea loc în acest an în seara zilei de 4 martie, la Teatrul Dolby din Hollywood, California.

Cam în fiecare an în cursa pentru premiile mult râvnite se află și cel puțin un film din genul științifico-fantastic (sau science-fiction, dacă preferați versiunea engleză). În acest an sunt chiar două filme de gen cu un număr consistent de nominalizări. Despre ele și despre șansele lor voi scrie în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD și în următorul, care va apare chiar în ajunul festivității de la Hollywood.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm1895520768

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm1895520768

 

Dacă nu ați văzut încă ‘Blade Runner 2019′, dar aveți în plan să-l vedeți în curând, am un sfat prietenesc. Filmul este o continuare (un ‘sequel’ pentru a continua cu parantezele în limba engleză) a lui ‘Blade Runner’ realizat in1982, și dacă firul acțiunii nu este neapărat o prelungire a filmului original, tema și filosofia filmelor sunt legate, și multe dintre motivațiile personajelor, ca și ambianța socială a viitorului imaginat în film pot fi mai ușor înțelese  dacă veți vedea sau revedea întâi primul film, sau măcar veți citi sau reciti rezumatul acestuia. Lumea distopica imaginată de romancierul Philip K. Dick și de regizorul Ridley Scott în filmul original, ca și tema roboților cu caracteristici umane (numiți ‘replicanti’ în roman și filme) care se află la granița între unelte dotate cu ceea ce azi numim inteligență artificială și ființe egale oamenilor, capabile de sentimente și dotate cu ceea ce unii numesc ‘suflet’ au devenit în deceniile care s-au scurs o prezență familiară în cinematografia științifico-fantastică, iar filmul lui Ridley Scott este considerat un film ‘de cult’.  Peisajul viitorului în stil ‘retro’ a devenit o referință vizuală pentru multe filme distopice și/sau apocaliptice care au urmat, iar muzica lui Vangelis adaugă la senzația de ‘film noir’ a cărui acțiune se petrece în viitor.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0083658/mediaviewer/rm626734848

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0083658/mediaviewer/rm626734848

 

‘Blade Runner 2049′ începe cu un ecran de text (procedeu de care personal nu sunt preat entuziasmat în filme) care descrie evenimentele petrecute între 2019 (anul când se petrece acțiunea primului film) și contemporaneitatea lui 2049. Lumea a trecut între timp printr-un fenomen de ‘black-out’ datorat unui eveniment neprecizat (catastrofă ecologică? explozie atomică?) care a produs un puls electromagnetic de mare intensitate (‘EMP’) distrugând toate dispozitivele și memoriile electronice ale omenirii. Doar ceea ce era înregistrat pe hârtie – cărți, presă, arhive – a supraviețuit. Posibilitatea unui asemenea eveniment este de altfel cât se poate de reală, el poate fi cauzat și de erupții solare de mare intensitate, și diferite scenarii de urgență îl iau în considerate. Concernul industrial care producea replicantii fusese ruinat doar pentru a fi înlocuit de un altul, mai mare, mai puternic, mai malefic, un monopol al producerii de roboți sclavi. Diferența principală față de lumea din 2019 constă în faptul că în 2049 replicantii nu mai trudesc pe planete îndepărtate, ci sunt în mare parte integrați în societatea umană, îndeplinind cam toate rolurile și practicând cam toate meseriile. Eroul principal al filmului, ‘K’ (ei da – ‘K’ precum la Kafka) este un astfel de replicant, polițist la celebra poliție din Los Angeles, care tot LAPD se numește. Replicantii sunt aparent complet integrați, vorbesc de la egal la egal cu oamenii și de fapt sunt greu de deosebit, dar nu sunt egali în drepturi, ei fiind sunt doar executanți subordonați și în general disciplinați ai ordinelor oamenilor. Fizic ei par a fi ajuns la paritate cu oamenii – mănâncă și beau, obosesc și dorm, fac sex, îmbătrânesc și sângele le curge când sunt răniți. Chiar și mor, doar că nu nasc și nu se nasc. Doar capacitatea de a naște și de a se naște, de a crea viață asemenea oamenilor, pare a le lipsi.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm679884032

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm679884032

 

Intriga filmului se declanșează atunci când ‘K’ (interpretat de excelentul Ryan Gosling, unul dintre cei mai talentați actori ai generației mai tinere de la Hollywood) dând peste un caz care implică o peturbație în ordinea lucrurilor, începe să pună mai multe întrebări decât norma, începe să se îndoiască. Întrebările sale ar deranja ierarhia socială care face din replicanti simpli executanți ai ordinelor oamenilor, și varianta oficială a istoriei pe care se bazează această ierarhie. Ordinul de a părăsi anchetă și de a uita anomaliile – care, desigur, va fi ignorat – trimite o aluzie directă la regimurile totalitare, și nu numai la ele, în care o singură versiune a ‘adevărului’ este acceptată, și în care însăși cercetarea alternativelor devine un delict. În cursul anchetei sale ‘K’ va avea de înfruntat nu numai forțele atotputernicei corporații care domină economia și ordinea publică a planetei, ci și secrete legate de originea si trecutul său, descoperind semne de întrebare în legătură cu propria sa identitate.
 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm679884032

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm679884032

 

Tulburătoarele întrebări despre esența naturii umane și granițele dintre omenire așa cum o cunoaștem și o înțelegem astăzi și ceea ce poate (unii ar zice riscă) să devină ea peste nu multă vreme sunt o temă recurentă a literaturii de anticipație de la primele povestiri cu roboți ale lui Capek sau Asimov până la filme sau producții de televiziune cum ar fi excelentul serial suedez ‘Oameni adevărați’ (‘Äkta människor’). Avansurile spectaculoase ale chimiei sintetice, biotehnologiei, și inteligenței artificiale fac ca aceste întrebări să fie nu numai subiecte de viitor, ci și probleme de actualitate, legate de prezent sau de viitorul apropiat. Capacitatea de auto-învățare combinată cu sinteza și emularea sentimentelor, implementate pe platforme cu viteze și puteri de calcul și cu fiabilitate mult superioare minții și organismelor umane fac din roboți o specie nouă care începe să concureze cu oamenii în ceea ce privește controlul resurselor planetei. ‘Blade Runner 2049′ descrie o lume posibilă în care roboții autonomi fac parte din ierarhia socială, și au dobândit și o mare parte din caracteristicile care compun personalitatea umană și diferențele specifice dintre diverșii indivizi care aparțin speciei. Ce a mai rămas ca barieră care desparte omenirea de lumea roboților? Dilemele? ‘Nu-i mare scofală, nu ne invidia pentru asta’ spune în film un personaj uman altuia aparțînând lumii roboților. Capacitatea de a iubi? Nici măcar aceasta nu este sigură în lumea creată în ‘Blade Runner 2049′ unde oameni și roboți par să împărtășească ‘resursele’ care permit gratificarea sexuală, și in care nu este clară sau importantă diferența între oameni și roboții identici in formă și structura, sau între toți aceștia și întruchipările virtuale de genul hologramelor. Capacitatea de a naște, de a crea viață din propriul trup? Această ultima barieră poate că este cea reală, dar va trebui să vedeți filmul pentru a vedea cum este abordată problema, orice aș spune mai mult aici ar fi un ‘spoiler’.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm3734056704

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1856101/mediaviewer/rm3734056704

 

Proiectul a fost conceput și pregătit de Ridley Scott vreme de mulți ani, și regizorul a intenționat o vreme să și regizeze continuarea. Până la urmă s-a mulțumit cu rolul de producător și a încredințat regia regizorului canadian francez Denis Villeneuve, autor al câtorva filme de acțiune de calitate și de succes cum au fost ‘Sicario’ și ‘Arrival’. Despre acesta din urmă, aparțînând tot genului anticipației, am scris și în rubrica CHANGE.WORLD cu câtva timp în urmă. Combinația între filmul de acțiune și intriga științifico-fantastică inteligentă, care ridică probleme legate nu numai despre evoluția omenirii, dar și despre prezentul în care sunt trasate direcțiile spre viitor lucrează în ‘Blade Runner 2019′ aproape la fel de bine ca și în filmul original. Ryan Gosling realizează o formidabilă creație actoricească în rolul principal. Apare în a doua parte a filmului și Harrison Ford, actorul și personajul său care este originalul ‘Blade Runner’ (polițist și vânător de replicanti), cel care avusese motive bune să dispară din lumea viitorului între anii 2019 și 2049. Lumea vizuală continuă și extinde ceea ce văzusem acum 36 de ani, cu capacități de creație și execuție amplificate de grafica digitală. Filmul este candidat la cinci categorii în cursa pentru premiile Oscar, categorii care aparțin mai mult domeniilor tehnicii cinematorgrafice (producție, imagine, efecte vizuale). Pronosticul meu este că va câștiga una sau două statuete. Chiar dacă elementul de surpriză este diminuat, și dacă lumea viitorului creată in film este o continuare și amplificare a stilului și atmosferei din filmul original, ‘Blade Runner 2049′ oferă destul de multe motive de satisfacție amatorilor de film, și nu numai fan-ilor genului științifico-fantastic, pune întrebări și ridică probleme actuale care merită discuții aprofundate și interesante. Dacă nu l-ați văzut deja, vi-l recomand.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Art defies logic. Market forces defy logic. The combination of art and market which is the market of art cannot but defy logic. This may be one of the reasons controversial works of art like the ones created by contemporary artists like Damian Hirst, Jeff Koons or Maurizio Cattelan reach prices that could cover the cultural budget of half of the countries in the United Nations, while their quality or good taste is very much open for discussion for many other artists and experts, and refuse to resonate with scores of amateurs of art, more or less connoisseurs. This film is about Maurizio Cattelan, one of the greatest provocateurs in the history of art. I personally like many of the things that he made, but there are quite a bunch of friends whose opinions I respect and who consider him an impostor, and I can understand why other people may be offended by images of the pope struck by a meteorite, or of Hitler kneeling in penitence. What cannot be denied is that Cattelan is a master of image building, and even if conceptual art is not my cup of tea, I cannot deny success, measured in fame and dollars his works earn in public art sales.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5509780/mediaviewer/rm166277376

source http://www.imdb.com/title/tt5509780/mediaviewer/rm166277376

 

One needs to be cautious with a documentary like “Maurizio Cattelan: Be Right Back” directed by . Apparently, it’s a bio-artistic documentary, the kind of these projected in museums as a supporting material for a major retrospective of an artist. It describes the biography of the artist, using a combination of testimonies and cartoons in the classical Disney style. It features the sister of the artist, his ex and current girlfriends, art collectors and critics who (at least some of them) happen to be his friends, gallery owners and experts who work for the Cattelan Archives. It talks about the raise of a young artist of humble origins, the challenges in building his career and public image, his works, their price in the market, whether their value comes close or has any relationship with the price. The artist himself talks – sometimes enigmatically – about his art. Controversies that were each milestones in his career are mentioned, although none of his sharp critics, not to speak about detractors, is offered screen time. The film ends with the announcement of his ‘end of career’ which happened in 2011.

 

(video source Dogwoof)

 

But then, let us pay more attention. Some of his friends and art experts seem to read texts prepared in advance and to play their own role. Cattelan himself in the film is … not Maurizio Cattelan, but his friend Massimiliano Gioni playing (very credibly) the artist’s role. His ‘end of career’ in 2011 after the retrospective at Guggenheim does not seem to be final. As it is being said in the film, the goal of Cattelan’s work is not making art, but succeeding in art. So, this film, “Maurizio Cattelan: Be Right Back” may be another of his conceptual works of art, another stair in the pyramid he is building with his own life and art career. Art or “art”. Whatever. Or maybe just a sharp critic of the whole art system. As with many of works created by Maurizio Cattelan, you are never sure when watching this film about what you are exactly seeing.

 

The vice of gambling inspired quite a number of literary and cinematographic works, starting maybe with Dostoevsky’s novel which shares the name with the films that inspired it until the almost masterpiece movie “House of Games” written and directed by . “The Gambler” directed by  is not an adaptation of the great Russian writer’s short novel but rather a remake of a 1974 film that featured in the lead role. There are enough reasons to watch this 2014 version of the story with in the lead role, even if you have seen or not the older film.

http://www.imdb.com/title/tt2039393

source http://www.imdb.com/title/tt2039393

 

The film history does not lack heroes (or anti-heroes) who lead a more than honorable life and/or have a respected profession at day, while spending their nights in vices of all sorts. Most of the characters of this kind are women, but there are also men like Jim Bennett, a decent and passionate professor of literature and novel writer who spends his free time in gambling crazily money that he does not have, borrowing from all possible bad guys, ruining the trust of his mother and of his girlfriend. At some point in time the viewers ask themselves whether he is playing a survival or a suicidal game, as he invites trouble and seems immune to the any danger or concern as soon as he walks the door of a gambling place. The response is in the character of gamblers which escapes reason (there are a few lines that I suspect were borrowed from Dostoevsky). His chance to survive depends upon getting rid of the addiction.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

‘s “The Gambler” is written more like an action movie than as a character study. At some point in time the hero borrows money from three different mob groups, and uses the cash to cheat each other in order to try to save his skin. The influence of the gangsters movies of the 70s and 80s is visible, with reverences to  or Sidney Lumet. The atmosphere, the darkness and even the humor are present in the right doses. While the action is quite satisfying the quality of the film derives mostly from the actor work of who succeeds in this film to deliver one of the best roles in his career, with an intense rendition of the combination of the emptiness and despair of the intelligent hero who is aware about the falling spiral path of his life, but has a hard time fighting to prevent it. Supporting roles are played by fine actors like , , and (his last movie!). I liked less the very final which may be a little to conventional cinema relative to the rest of the film, but the overall impression is better than expected.

 

Director ‘s “3 coeurs” (“3 Hearts”) gathers on screen a stellar cast. The three lead feminine roles are trusted to , the daughter of …,  and  , also the daughter of … and also the daughter of Deneuve in real life. Gainsbourg and Mastroianni play the roles of two sisters in whose life shows up a man – the role is played by , whom I have last time seen playing the role of … God in The Brand New Testament, a film which you should search to see if you happen to have missed. The names and fame of the actors were the principal reasons for which I chose to see this film, and probably also the main reasons for which I will remember it.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2822742

source http://www.imdb.com/title/tt2822742

 

Marc Beaulieu () is a tax inspector. A good one and probably even a man of integrity because we see him involved in valiantly handling a high-level corruption case (not really connected to the rest of the story). Numbers and determinism may be his profession, but hazard seems to reign in his personal life, which looks like a mess in which he attracts also the two sisters, one after the other. His heart is also feeble, the heart which is said to be for humans the center of noble emotions, but which also distracts and derails the paths of life when it physically malfunctions. Should we let hazard (or destiny) reign upon our lives, or should we try to fix its effects? Is this even possible?

 

(video source Movieclips Film Festivals & Indie Films)

 

The questions raised by the story in the film are interesting, the resulting film is not really up to the premises. The principal reason is the pace of the story, which lingers for long periods, to jump suddenly at some moments, without a good connection between the different episodes. Good acting cannot save the flaws of the story and especially of the story telling, and despite the promises “3 coeurs” ends by being just another love triangle movie.

 

 

 

 

 

 

 

 

Coperta ediției de la editura Humanitas din 2017 a romanului “Anii frigului” al lui Dan Stanca preia unul dintre autoportretele pictate de Egon Schiele în 1914, anul izbucnirii primului război mondial, doi ani după traumatica experiență a procesului și scurtei sale întemnițări în orășelul Neulengbach. Trupul este contorsionat, mâinile disproporționat uriașe față de restul corpului, fața intoasa spre el însuși, spre coșmarurile sale interioare. Portretul ar putea reprezenta și pe unul dintre personajele cheie ale cărții, sculptorul Domide Golgot, artist neadaptat unor vremuri și unei lumi care alunecă în coșmar. Împreună cu prietenul său publicistul Sandu Tudor, ei reprezintă două forme de rezistență față de vârtejul vremurilor care au cuprins România în a doua jumătate a secolului 20. Anii frigului.

Este al 24-lea roman semnat de acest autor solid și prolific, și al treilea pe care am avut ocazia să-l citesc. Caracteristicile scrisului său sunt foarte bine puse în evidență de această carte, poate și datorită fapului că este vorba despre un roman mai scurt, o carte mai concisă (cam 170 de pagini): o viziune pesimistă asupra lumii amestecând istoria cu fantasticul și morbidul, personaje înfrânte de soartă și vremuri, care își trăiesc disperarea prin artă sau prin sex fără a găsi vreo ușurare și cu atât mai puțîn mântuire în ele. Meșteșugul scriitorului este pus în evidență de forma mai condensată, el având talentul de a trasa portretul personajelor sale în câteva fraze. Iată-l de pildă descriind un personaj secundar, unul dintre tortionarii ‘mărunți’, unealtă a regimului comunist:

‘Trifon Apostoloiu a lucrat mulți ani în regimul penitenciar. A fost mutat de la un loc la altul, așa că fără voia lui s-a plimbat prin toată țară. A cunoscut celul[ar]e strâmte, întunecoase, sinistre. Bătea cu ochii închiși, fiindcă nu suporta să-l vadă pe cel în care dădea. Stropii de sânge îi pătau hainele, dar nu mai aveau semnificația celor dintâi. Îl consola gândul că și asta este o meserie ca oricare alta. Dacă unul e profesor și altul agricultor, el era bătăuș, plătit pentru munca sa de Republica Populară.’ (pag. 19)

Personajul principal al cărțîi este un fost ziarist, ratat profesional și eșuat într-o căsătorie de coșmar, cu un nume predestinat sarcasmului – Hector Noroaie. Soția sa, fiica paznicului torționar descris în paragraful de mai sus, pare a fi o continuatoare în contemporaneitate a sadismului tatălui, doar că spațiul experiențelor sale nu este închisoarea ci celula familială. În toată cartea de altfel am avut senzația că personajele nu numai că ispășesc păcatele părinților, dar le și continuă coșmarurile și le prelungesc traumele într-un prezent la fel de sordid și de sumbru, dar în alt fel, decât istoria care l-a precedat. Un personaj care joacă rolul unui combinator al intrigii, un fost colonel pe nume Platon Veleanu, îi face cunoștiință lui Noroaie cu un fel de partener feminin în eșec și disperare, fosta cântăreața și vedetă Daria Dima (Miss DD) a cărei carieră fusese brusc zdrobită de gafa interpretării în public a unei versiuni pornografice al unui șlagăr. Daria îl va lega pe eroul cărții cu cele două personaje istorice, publicistul și sculptorul,  vremelnicul soț și fratele bunicii ei, amândoi pieriți în închisoarea Aiudului din Gulagul românesc.

 

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html

 

Pentru Hector Noroaie acești doi bărbați reprezintă repere ale trecutului, modele ale unor vremuri în care exista încă morală și verticalitate. Curiozitatea sa este poate jurnalistică, și poate și pornită din dorința de a înțelege un mod de a trăi care este antiteza propriei sale vieți:

‘… în sufletul lui, a cărui carne era încă tăiată de cicatrici, din fericire uscate, înflorea grădina a ceea ce aflase că a fost Rugul aprins. Și mai ales începuse să se gândească la marele animator al mișcării, un bărbat pe vremea aceea încă tânăr, pe numele adevărat Alexandru Teodorescu, dar care, aprig, acerb polemist și neînduplecat adversar al oricărei ambianțe molatece, își prescurtase numele și-l alesese pe acela de Sandu Tudor, pătrunzând astfel în lumea literelor cu un pas apăsat, care a atras de la început atenția.’ (pag. 59)

Dan Stanca – aici și în alte romane ale sale – stăpânește perfect tehnică alternanței istorice a planurilor epice. Personajele descoperă trecutul, în unele cazuri propriul trecut, și prin aceste întoarceri în timp se descoperă pe ele însele. În legătură cu personajul lui Sandu Tudor se impune o notă istorică. Dan Stanca evită capcana atribuirii exclusive a verticalității istorice mișcării extremiste legionare. O face fără a menționa greșelile istorice din care au rezultat crimele acesteia, atribuindu-i personajului său un pluralism ideologic care nu era caracteristic perioadei interbelice, și în special celei imediat premergătoare celui de-al doilea război mondial. Procedeul este discutabil, dar este totuși doar un detaliu disonant în arhitectura cărții.

Într-unul dintre momentele cheie ale întoarcerii în trecut, cele două personaje simbol, scriitorul și artistul, se întâlnesc și se confruntă, pe planurile ideologic-artistic, și pe cel personal. Iată cum îi apare ziaristului arta sculptorului, un avangardist diferit de toți ceilalți pe care îi cunoscuse:

‘Sandu Tudor a privit cu luare-aminte exponatele și a înțeles că nu are de-a face cu o artă obișnuită. Nu a spus nimic, fiorul de gheață care-l străbătea din creștet până în tălpi era însă dovada că descoperise ceva ce nu era în ordine. Ce face omul asta aici? s-a întrebat în sinea să. Vedea niște păsări ciudate, care probabil încercaseră să zboare, dar, intenția fiindu-le curmată, își vârâseră capul în stern într-un gest de auto-tortură, și așa cum arătau, incovoiate, exprimau o suferință fără seamăn, care nu avea nici o legătură cu regnul inaripatelor, ci era pur omenească. Ce fel de om poate să sufere într-un asemenea hal? a continuat el să se întrebe.’ (pag. 73-74)

Viziunile amestecând oniricul cu misticul domină lumea personajelor cărții. Acestora li se adaugă experiențele erotice, dar și acestea par în lumea lui Dan Stanca episoade de coșmar mai degrabă decât de fericire. Scena consumării căsătoriei dintre Sandu Tudor și Carolina, bunica Dariei este un exemplu, o întâmplare care se va regăsi oglindită peste două generații în relația dintre Hector și Daria. Apogeul sexual al relațiilor dintre personajele cărții reprezintă și momentul când începe ruptura ireversibilă, și pentru unele dintre personaje (cele masculine) drumul spre moarte.

Iată cum descrie artistul perioada războiului, acea prăpastie nu numai dintre două perioade istorice din istoria țării dar și dintre două lumi:

‘ Oamenii nu mai aveau timp de ei înșiși, ci se lăsau angajați într-un torent din care nu credeau că vor mai ieși vii. A plecat pe front cu gradul de sublocotenent, iar acolo nu a văzut decât un amestec de apă și foc, mocirlă și flăcări, carne și metal. Identitatea anterioară nu mai avea nici un sens. Nu mai știa cum îl cheamă, nici nu conta, era un atom spulberat, organele uriașului care se numea Țară erau sfartecate și apoi reintremate.’ (pag. 85) 

Mie aceste pasaje mi-au amintit picturile și gravurile anti-războinice ale lui Otto Dix.

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html

 

Mi s-a părut excepțională descrierea scurtei perioade dintre sfârșitul războiului și preluarea completă a puterii de către comuniști. Cei doi bărbați încearcă să răspundă fiecare schimbărilor cursului istoriei prin gesturi și atitudini excepționale, care îi vor pune însă în conflict cu mersul vremurilor. Sandu Tudor începe să se intereseze de alchimie, înainte de a se înrola în ‘oastea Domnului’. Dacă de alchimiști nimeni nu are nevoie în comunism, apoi de preoți care să supraviețuiască sau să reziste prin credință, cu atât mai puțin. Domide Golgot va deschide încă o expoziție, ultima, care va fi mutată de noile autorități de la Ateneu la Morgă, și care se va auto-distruge într-un eveniment fantastic, ale căror explicații le-ar putea găsi cineva doar pe câmpurile de bătălie ale conflagratiei abia sfârșite, pustiite și populate de mașini de război distruse amestecate cu cadavre. De aici drumul spre închisorile comuniste este deschis și de fapt singurul posibil pentru cei doi, căci cam așa arătau vremurile:

‘În 1948 dubele gemeau deja de arestați și cine se ducea să se culce nu mai era sigur că soarele răsărind a două zi îl va găsi tot în pat. Arestările, ca de obicei, se făceau noaptea. Pe străzile înguste ale Bucureștiului era o forfotă ucigătoare. După ora 22, începeau să circule mașini negre având adrese precise. Se duceau direct la destinație și de acolo îl umflau pe cel vizat. Tentaculele partidului cu care cerșetorii se lăudau că le va da de pomană ceea ce boierii refuză se rășchirau în toate cartierele și scormoneau vilisoare nevinovate. În centrul orașului trona marea tarantulă care nu se mai sătura și voia să înfulece și ultima musculiță.’ (pag. 122-123)

Publicistul ajuns călugăr și artistul a cărui artă riscă să strice echilibrul lumii simpliste a conformistilor care se supusesera noii ordini își vor încrucișa destinele pentru ultima dată în închisoarea de la Aiud, ultima stație pentru amândoi. Destinele lor în eternitate vor fi însă diferite. Sandu Tudor va fi redescoperit și luat drept model de noile generații din perioada post-comunistă. Numele lui Domide Golgot însă va fi complet uitat și șters chiar și din istoriile artei:

‘Suprarealiștii, avangardiștii, chiar și cei cu patalama la mână de la stăpânire, au avut intervalul lor de libertate, dar tot li s-a pus botniță. Noroaie avea obiceiul să spună, când era cherchelit bine, că avangardiștii, în pofida zgomotului produs, au ajuns de fapt crema de ghete a dictatorilor. Revota lor a fost foc de paie și până la urmă au venit în genunchi la stăpân pentru un blid de mâncare. Acesta, ursuz, dar vigilent, abia îi aștepta. Cam asta a fost soarta unor teribiliști înfometați de senzații noi, dar care au sfârșit că niște conformiști sadea. Domide Golgot a dispărut tocmai fiindcă bănuia ce urmează. În pușcărie, și-a folosit propriul corp pentru a-și desăvârși opera.’ (pag. 128-129)

Și sfârșitul eroului din contemporaneitate al cărții aparține aceluiași domeniu al fantasticului. Dan Stanca reușește să combine în romanul sau sarcasmul macabru cu erotica (sau anti-erotica), reprezentând istoria ca un continuu oscilând între coșmar și metafore. Finalul cărții ne trimite spre viitor, și ultima frază (‘Era tot frig …’) ne dă a înțelege că suntem încă în ‘Anii frigului’.

 

 

 

 

Data de 6 februarie 2018 are șanse să fie înscrisă în istoria explorărilor spațiului cosmic ca una dintre bornele de referință, alături de 4 octombrie 1957 (lansarea cu succes pe orbită a primului satelit artificial al Pământului – Sputnik), 12 aprilie 1961 (primul cosmonaut în spațiu – Iuri Gagarin) sau 20 iulie 1969 (primul om pe Lună). Să vedem de ce lansarea rachetei FalconHeavy a companiei SpaceX poate fi considerată un eveniment de asemenea importanță, și de ce – dacă este vorba despre o realizare tehnică și economică importantă – aceste eveniment este contestat și disputat din primele ore și zile de după lansare.

 

source sursa imaginii https://www.wired.com/story/spacex-successfully-launches-the-falcon-heavyand-elon-musks-roadster/

source sursa imaginii https://www.wired.com/story/spacex-successfully-launches-the-falcon-heavyand-elon-musks-roadster/

 

În primul rând să trecem în revistă ‘la rece’ aspectele tehnice. Lansarea a avut loc marți 6 februarie la ora 13:30 ora locală, de la rampa LC-39A a Centrului Spațial Kennedy de la Cape Canaveral din Florida, închiriată în acest scop de compania SpaceX de la NASA. Rampa se află la câțiva kilometri de rampa de lansare a misiunii Apollo 11, de unde au plecat primii astronauți spre Lună cu 49 de ani în urmă. Centrul Spațial este deschis pentru vizite publicului în cea mai mare parte a anului, și dacă vă aflați în Florida în zona Orlando vă recomand să nu pierdeți ocazia de a-l vizita. Este cel puțin la fel de interesant ca parcurile Disney (chiar și pentru copii) și cam la o ora distanță pe șosea de ele.

Lansarea aceasta a fost amânată de câteva ori. Inițial trebuia să aibă loc în 2013, dar ca multe programe inginerești complexe, și programele lui SpaceX au înregistrat întârzieri și incidente pe parcurs, inclusiv o explozie a propulsoarelor pe rampa de lansare în septembrie 2017. Împinsă în spațiu de forța a 27 de rachete distribuite pe trei module propulsoare (boosters), FalconHeavy devine cea mai puternică rachetă operațională lansată vreodată, cu o capacitate utilă de 64 de tone pe orbită terestră la joasă altitudine, 27 de tone pe orbită geostaționară, și aproape 17 tone pe o orbită în sistemul solar care ar putea ajunge pe Marte. Este unul dintre elementele cheie în planul conceput pentru transportul astronauților și al echipamentelor lor spre Planeta Roșie.

 

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/06/technology/future/falcon-heavy-pictures/index.html

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/06/technology/future/falcon-heavy-pictures/index.html

 

Cel puțin la fel de importantă ca lansarea este însă recuperarea rachetelor propulsoare. Succesul în această privință a fost doar parțial. După ce și-au îndeplinit misiunea de a trimite în spațiu uriașa rachetă, două dintre cele trei propulsoare s-au reîntors cu succes și precizie și au aterizat pe o platformă pregătită la centrul spațial. Al treilea modul (cel de mijloc) a ratat însă întâlnirea cu platforma care îl aștepta în largul oceanului. Problemele sunt însă doar tehnice și rezolvabile, principiul refolosirii rachetelor propulsoare fiind încă odată verificat. Când faza operațională și fiabilitatea planificată vor fi atinse, aceste module vor putea fi refolosite până la o sută de ori, scăzând in mod spectaculos costul misiunilor spațiale.

 

sursa imaginii https://techcrunch.com/2018/02/10/heres-a-video-of-elon-musk-watching-the-falcon-heavy-take-off/

sursa imaginii https://techcrunch.com/2018/02/10/heres-a-video-of-elon-musk-watching-the-falcon-heavy-take-off/

 

Eficiența economică este unul dintre parametrii principali ai programului SpaceX, ceea ce îl face diferit și de precedentele programe spațiale americane, dar și de programele spațiale contemporane ale altor națiuni. SpaceX este o inițiativă particulară, de fapt numele unei companii specializate în proiectarea și fabricarea de vehicule spațiale, și în servicii de transport în spațiu. Înființată în 2002 de antrepenorul Elon Musk, ea și-a propus reducerea cu până la de zece ori a costurilor călătoriilor spațiale făcând astfel realizabil și sustenibil economic costul colonizării planetei Marte. La 16 ani de la înființarea companiei, principalele programe ale lui SpaceX – sistemul de lansare Falcon și vehiculele spațiale Dragon sunt ambele pe orbite.

 

Pentru a înțelege importanța acestei schimbări de direcție trebuie să privim puțin în istorie. Primele programe spațiale erau programe susținute de bugetele naționale, cu costuri care atingeau în Statele Unite, unde cifrele sunt accesibile public, până la 4% din bugetul de stat. Ele erau considerate drept cheltuieli strategice, reprezentând un element esențial în competiția dintre cele două sisteme politice care se confruntau în războiul rece. Rentabilitatea economică nu era un factor în decizii, dar considerentele economice până la urmă au determinat încetinirea și în final sistarea multora dintre programele de explorare spațială. După ce cursa spațială a avut un câștigător clar, și la fel și competiția dintre cele două supraputeri ale celei de-a două jumătăți a secolului 20, au scăzut și interesul politicienilor și cel al publicului pentru explorarea spațială. Robinetele financiare au fost închise. În ultimul deceniu al secolului 20 și primul din noul mileniu se poate vorbi despre o stagnare a cercetării spațiale, și o concentrare pe activități mai mult sau mai puțin pur științifice.

 

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

 

Ce s-a schimbat în ultimul deceniu? Este justificată revenirea  omenirii în spațiu, în condițiile în care sunt atâtea probleme critice de rezolvat pe planeta noastră, de la efectele climatice ale industrializării până la eradicarea sărăciei și a bolilor? Unul dintre argumentele pe care le vehiculează cei care susțin reînceperea și accelerarea programelor spațiale este cel că problemele acumulate pe Terra sunt atât de critice încât colonizarea spațiului face parte din soluție. Resursele planetei sunt limitate și se vor epuiza peste cel mult câteva secole. Tendințele climatice legate de încălzirea globală s-ar putea să fi trecut de punctul reversibilității și supraviețuirea speciei umane pe suprafața Pământului va fi din ce în ce mai dificilă și mai costisitoare. În plus, riscul unui accident cosmic legat de întâlnirea cu un asteroid este permanent real, un eveniment probabilistic care va avea loc mai devreme sau mai târziu. Colonizarea spațiului și distribuirea cosmică a populației este un imperativ al supraviețurii speciei umane.

Se adaugă acestor argumente apariția unor noi concurenți în spațiul cosmic. Pe lângă Statele Unite și Rusia (la care putem adaugă Europa) – puterile cosmice tradiționale – a intrat în cursa încă din secolul trecut și China, urmată de națiuni mai mari sau mai mici cum ar fi Japonia, India, Iran, Israel. Sunt țări cu sisteme diferite și cu interese diferite. Prezența în spațiu devine din nou o capacitate strategică. Țările care doresc să aibă o influență pe Pământ trebuie să fie prezente și active și în spațiu. Factorii economici nu mai pot însă fi ignorați. Statele Unite sunt prima dintre puterile cosmice care a decentralizat în mare măsură programul de cercetare spațială. Cel puțîn deocamdată NASA rămâne forul principal responsabil cu coordonarea programelor guvernamentale și private americane de cercetare a spațiului, dar nu mai este singurul factor activ sau de decizie în arenă. Agenția spațială americană își va baza în mare parte programele proprii pe colaborări cu firmele particulare. Acordul cu SpaceX datând din 2011 este un exemplu în acest sens.  În timp s-ar putea ca rolul NASA de ‘regulator’ al activității în spațiu să crească considerabil, similar cu rolul jucat de alte agenții guvernamentale precum FCC în domeniul comunicațiilor.

 

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

 

Personalitatea originală și colorată a lui Elon Musk este din nou pe primul plan al actualității. De fapt se poate spune că nu părăsește și nu are șanse să o facă în viitor spațiul ‘prime time’ țînând cont de rolul jucat de el și de compania sa Tesla în dezvoltarea transporturilor terestre electrice și auto-pilotate. Cele două mari inițiative ale sale se întâlnesc în folosirea automobilului său particular model Tesla Roadster cu un manechin numit Starman la volan ca ‘sarcina utilă’ a zborului lansat la 6 februarie. Acompaniază mașina o instalație stereo care repetă in buclă înregistrarea digitală a cântecului  “Space Odity” al lui David Bowie, un exemplar codificat pe un cristal al trilogiei “Foundation” a lui Isaac Asimov, și un suport pe care sunt gravate numele a peste 6000 de angajați ai firmei SpaceX care au contribuit la această misiune. Dacă nu se întâmplă evenimente deosebite, acest automobil ar putea plana pe orbită solară, între orbitele Terrei și a lui Marte, până la un milion de ani. Un exercițiu de publicitate? Poate că da. Este vorba însă despre un prim test, o probă de concept, in mare parte un succes. Important este ceea ce va urma.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Despite being quite a popular and well established genre, biographical films about artists succeed quite seldom to become consistent works of art by themselves. In many cases they deal with personalities whose art and biographies are reasonably or well known to the audiences. The personalities of the artists, the environment they lived within, their relations with the society and the personal lives, in some cases controversial are good material, but the script writers, directors and actors have to match their cinematic work with the expectations, have to bring enough new elements to make the films interesting and above all have a formidable competitor for their films in the art created by the heroes of their stories. Austrian director ‘s tentative with “Egon Schiele: Death and the Maiden” (or “Egon Schiele: Tod und Mädchen” in German) is a good exemplification of a diligent tentative that does not succeed to avoid all the traps and surface above the crowd.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4558396

source http://www.imdb.com/title/tt4558396

 

Egon Schiele was one of the lead artists in the period of art flourishing at the beginning of the 20th century in Austria. While post-Impressionism, Fauvism and Cubism was changing in a revolutionary manner the history of art in France, and while German artists were building the foundations of Expressionism and Abstract art, their Austrian colleagues of generation were shattering the bourgeois establishment with a more subtle and subversive approach. Certainly, the works of Klimt and Schiele were defining new aesthetic codes, but their attack on the conservative art was coming mostly on the moral grounds. In the decadent atmosphere of the end of the empire, they were living a free and amoral life according to the codes of their time, and this was reflected openly in their art. Egon Klimt, whose last eight years of his short life are described in the film, lived in a passionate but also deeply anxious manner. Had death not cut short his life (he died in the terrible flu epidemic in the last month of the war) he may have joined the expressionist current, and maybe become a great anti-war artist such as Otto Dix.

 

(video source Thimfilm Filmverleih)

 

Unfortunately, little of the torments of the artist are translated to screen in “Egon Schiele: Death and the Maiden“. We are served with a quite documented biographical film, which is as much as I can judge close and true to the facts that we know about his life. The focus of the script and of the film director was directed to the historical details and the sentimental life of the painter. There is too little in the film that can explain the psychological shock that one feels when looking at the paintings and drawings of Schiele, the deep mute shout that comes from the lines, the forms, the expressions of the people (mostly women) that he painted. The team of artists (, , ) is very well selected, and their acting reveals a little more than the script does, but this is still enough. Director succeeded to make a rather conventional film about a provoking artist.

 

 

Americans love the true crime genre. The big bookstores in the US have dedicated true crime books sections. Many of the Hollywood or independent films are based on true crime stories, biographies and memoirs of people who walked on the wrong side of the law. Good and bad books, good and bad films. Molly’s Game (written for the screen and directed by  and based on the auto-biographical book written by ) is a good example of how short is the distance between the good ones and the bad ones.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4209788

source http://www.imdb.com/title/tt4209788

 

is a real person, born in 1978. She spent much of her childhood and teen years in sports training, she was a skier and Olympic aspirant, but jer sports career was cut short by an accident. Shortly after that event she became involved in the high-stakes poker games, at the edge of the law. While the money that the games she organized went up, her life spiraled down, she became involved in a big scandal and lawsuit involving the mafia, accused of money laundering and organizing illegal gambling. The whole operation fell apart during a big FBI crush-down on illegal games and gambling. The film describes her ascending and downfall, the inquiry and the trial during which she refused to become a state witness, preferring to plead guilty and eventually avoiding a prison sentence.

 

(video source

 

Much of the film relies on acting performance of . She does a find job in describing a woman of character and ambition, who makes the wrong choices at several moments of her life, but finds the inner strength to assume responsibility and change the path of her own destiny. Unfortunately, Chastain’s acting is not enough to save the film. Much of the screen time (which exceeds two hours) is spent in legalities and technical details about poker. You can follow these for a couple of times by a couple of minutes, but here they come back for almost all the duration of the movie. The second aspect that I did not like was the way the film describes the building of the relationship between Molly and her lawyer. There are several dialogs written by script author that filmed director liked so much that he forced the actors to declaim them at high pace, almost with no break for breathing. They looked to me theatrical and not credible. Another weak part in the script was the psychoanalytic explanation of Molly’s choices which we get in a teary scene by the end of the film that contains a discussion between the hero and her father, who happens to be a clinical psychologist. The fact that the role is played by  did not help either, this is for Costner another bad choice among many that he made in his career.

Molly’s Game is probably close to the book and may be faithful to the real events which happened quite recently. They may have actual resonance which may be enough for a TV documentary drama but it is not enough to make of it a good feature film. Hints to real persons, actors or other celebrities are not relevant, especially for for international audiences. In the absence of true drama or characters evolution, we are served with a lot of legal and poker technicalities, and with a conventional and melodramatic view of the whole story. The result is verbose and boring, and seems even longer than its 140 minutes of screen time.

Prima mea călătorie în China a avut loc în 2006. Eram înarmat cu informații din lecturi și filme, China fiind pentru mine unul dintre acele spații care m-a fascinat dintotdeauna, prin istoria și civilizația ei, datorită încercărilor prin care trecuse și a transformărilor care aveau loc atunci și care au loc până astăzi. Ca și în cazul altor câteva repere de același calibru, calatorisem în imaginația mea de multe ori și spre China înainte de a mă îmbarca în prima călătorie reală. În niciunul dintre aceste cazuri nu au fost însă mai diferite percepția realității de imaginea mentală formată din documentare. Diferența esențială era în proporții. Până când nu vezi cu ochii tăi nu poți imagina sau percepe dimensiunile, densitatea și energia acestui univers care este China. La bine și la rău. Prima impresie pe care am avut-o la aterizarea la Beijing a fost a atmosferei unei alte planete. La propriu. Era luna mai, anotimpul furtunilor care aduc spre capitală chineză nisipurile deșerturilor Mongoliei, și acestea se combinau cu poluarea pentru a da aerului o culoare aproriată de portocaliu. În cele zece zile în care am stat în Beijing am văzut soarele doar în două zile, în cele două duminici, când traficul și o activitatea industrială erau mai rarefiate. Erau anii dinaintea Olimpiadei din 2008, și Beijing-ul se lupta pentru scăderea gradului de poluare cu scopul de a face față normelor olimpice. A fost o bătălie pe care chinezii au câștigat-o, cu beneficii pe termen lung. La fiecare dintre vizitele mele ulterioare în China aveam să simt îmbunătățirea continuă a calității aerului, confirmată de măsurătorile și informațiile care continuă să fie publicate zilnic de atunci încoace. Desigur, nu toate problemele ecologice au fost rezolvate, dar China pare să fi reușit și în acest domeniu să dobândească prin forțe proprii sau să achiziționeze și să implementeze metodele care să-i permită rata de creștere economică cea mai spectaculoasă de pe planetă în ultimul sfert de secol în paralel cu frânarea și chiar și reversarea gradului de poluare a mediului înconjurător.

 

sursa imaginii http://grantist.com/grant/stipendialnaya-programma-pravitelstva-pekina/

sursa imaginii http://grantist.com/grant/stipendialnaya-programma-pravitelstva-pekina/

 

Aveam în zilele următoare ale vizitei din 2006 să fac cunoștiință cu ritmul extraordinar de muncă și dezvoltare al capitalei chineze. Vizitasem deja până în acel moment multe dintre metropolele lumii industrializate, inclusiv cele ale Americii de Nord, dar ceea ce se construia sub ochii tuturor vizitatorilor în Beijing depășea în proporții și complexitate tot ceea ce văzusem la New York, Los Angeles, Chicago, Toronto, Londra sau Paris. Unul dintre secrete era munca intensă, impresionantă în numere și în ritm. Beijing-ul se restructura în vederea Jocurilor Olimpice, iar în cartierele și zonele cheie ale orașului erau în acțiune un număr de neimaginat de utilaje și oameni, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. China este o țară cu resurse diverse, unele abundă, altele sunt limitate sau lipsesc cu desăvârșire. Ceea ce abundă și pare a beneficia de un rezervor nesfârșit este forța de muncă. Explozia de populație (deși frânată în ultima jumătate de secol de politica demografică) a creat în China o forță de muncă uriașă. Canalizată în primele decenii de liberalizare economică spre producția industrială, o parte a acestui uriaș rezervor uman este acum redirecționată spre educație, tehnologie, cercetare și proiectare, industrii avansate. Industrializarea rapidă din ultimele patru decenii a dus la creșterea populației urbane și crearea de noi orașe sau extinderea fără precedent a celor deja existente. Opt orașe din China depășesc în populație New York-ul, și în jur de 25 de orașe au peste cinci milioane de locuitori depășind al doilea oraș ca populație din Statele Unite (Los Angeles).

 

sursa imaginii https://www.riotgames.com/en/work-with-us/offices/shanghai

sursa imaginii https://www.riotgames.com/en/work-with-us/offices/shanghai

 

China reprezintă astăzi a doua economie a lumii după Statele Unite ale Americii ca volum de producție economică (indicele GDP – Gross Domestic Product), deși ocupa (în 2017) doar locul 71 la indicele GPD pe locuitor. Până în 2015 a înregistrat ritmul de creștere cel mai ridicat pe planetă, cu o medie de 10% de an în cele trei decenii precedente. Este a doua țară din lume ca activitate comercială internațională (din nou după Statele Unite), cel mai mare exportator de produse industriale și – poate aici este schimbarea cea mai semnificativă a ultimului deceniu – și a doua piață mondială și importator de produse de consum. Amestecul între economia de stat și cea particulară este unic în lumea dezvoltată. Economia privată aproape complet distrusă în primele decenii ale comunismului, a fost repornită și încurajată de reformele inițiate în 1979 de Deng Xiaoping, și se bazează pe o tradiție comercială milenară. Se poate spune că ceea ce vedem astăzi – balanța între o putere de decizie politică centralizată care permite un grad ridicat de planificare și un antrepenorism comercial privat îndreptat și spre interiorul dar și spre exteriorul Chinei a fost o permanență istorică practicată de Imperiul de Mijloc încă de acum peste două mii de ani. Nouă este ambiția declarată a Chinei de a ocupa un loc de frunte în comerțul și politica mondială, pe măsura expansiunii sale economice. Această tendință a fost explicitată de ideologia ‘Visului chinezesc’ promovată de Xi Jinping, secretarul general al Partidului Comunist Chinez și președintele Chinei începând cu anul 2012, viziune confirmată și amplificată de congresul din septembrie 2017 al Partidului Comunist ca ‘gândirea lui Xi Jinping’. Bazată pe creșterea economică și modernizarea economiei dar și pe o continuare a sistemului politic al partidului unic, și un control politic riguros și fără relaxare al vieții cetățenilor Chinei, această politică este favorizată și de schimbările economice și politice externe din ultimii ani. În timp ce China își dezvoltă relațiile externe și investițiile practic pe toate continentele, Statele Unite sub administrația Trump se retrag din multe acorduri internaționale economice sau ecologice, și renunta la susținerea unor principii și instituții cheie ale ordinii economice internaționale create după cel de-al doilea război mondial (în mare parte la inițiativa și cu participarea activă a Americii). Crizele economice din ultimele decenii și cele politice din organizații cum este Uniunea Europeană favorizează și ele pătrunderea economică și creșterea influenței politice a Chinei. Dintr-o putere regională China devine aproape fără contestări sau concurență o supra-putere a secolului 21.

 

sursa imaginii http://www.china.org.cn/business/2014-07/08/content_32886613.htm

sursa imaginii http://www.china.org.cn/business/2014-07/08/content_32886613.htm

 

Să trecem pe scurt în revistă câteva exemple din domeniile tehnologiilor avansate, ramuri în care China a făcut progrese vizibile și își asumă un rol de lider în ultimii ani. Îmi amintesc de relatările unor prieteni care avuseseră ocazia să viziteze China la începutul anilor ’80 în delegații de lucru, colaborând cu parteneri și colegi chinezi. Fiecare specialist român era înconjurat în acea vreme de zeci de colegi chinezi care ascultau tot ceea ce spunea, și urmăreau tot ceea ce făcea. Interacția era însă dificilă, se făcea în cele mai multe cazuri prin translatori oficiali, puțini chinezi vorbeau engleză și și mai puțini aveau curajul să se angajeze în conversații, sau chiar să pună întrebări. Pe la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 am cunoscut și eu din ce în ce mai mulți ingineri chinezi care participau la conferințele internaționale de standardizare din domeniul Internetului și rețelelor locale de comunicații. Mulți dintre ei aveau probleme de comunicare derivate atât din barierele de limba cât și din cauza diferențelor culturale care ingreuiau integrarea lor în procesele de proiectare colectivă combinată cu dezbateri de multe ori foarte aprinse care caracterizează muncă de standardizare. Progresul a fost însă extrem de rapid. Colegii chinezi s-au dovedit a fi nu numai ingineri cu o baza solidă, talentați și inventivi la fel ca toți ceilalți participanți, dar și-au asimilat extrem de rapid elementele de limbă (engleză – lingua franca a tehnologiei și standardelor) și procedurile necesare participării în standardizare. Astăzi în multe organizații internaționale reprezentanții unor companii cum ar fi Huawei sau China Mobile sau ai unor universități precum Universitatea Tsinghua din Beijing ocupă poziții de conducere în comitete și proiecte de importanță globală. Huawei este probabil numele cel mai cunoscut în lume între giganții industriei de comunicații. Fondată în 1987 de Ren Zhengfei, un fost inginer în armata chineză, în Shenzen, prima zona economică specială înființată în 1980 ca zona pilot a liberalizării economice, compania particulară care a început cu producerea de centrale telefonice și-a extins activitatea la proiectarea și producția de echipamente pentru rețele de comunicații, servicii de consulting pentru clienți din întreaga lume și produse de larg consum inclusiv telefoane inteligente. În 2012 Huawei a devenit cea mai mare companie de telecomunicații pe plan mondial, și are astăzi 170 de mii de angajați în întreaga lume, din care 76 de mii lucrează în cercetare și proiectare. Huawei este un competitor formidabil al giganților informatici americani pe propriul lor teren, competiția economică și tehnologică fiind însă însoțită și de dispute și suspiciuni legate de respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și considerente de securitate a informației.

 

sursa imaginii https://news.cgtn.com/news/3d4d6a4d31637a4d/share_p.html

sursa imaginii https://news.cgtn.com/news/3d4d6a4d31637a4d/share_p.html

 

Un alt domeniu în care industria chineză face progrese remarcabile și devine un competitor important pe plan internațional este cel al transporturilor. China a devenit o putere spațială încă din 1970 și a trimis primul astronaut în spațiu în anul 2003. În 2017 programul spațial chinez a înregistrat 30 de lansări, iar pentru 2018 sunt programate 40 de lansări, cu sateliți având misiuni dintre cele mai diferite, de la cercetări astronomice la comunicații sau observarea suprafeței terestre din spațiu. Programele pe termen lung includ explorarea Lunii și înființarea de stații permanente cu participare internațională pe suprafața satelitului Pământului. În domeniul aviației comerciale, primul avion de pasageri proiectat și fabricat în China, C919, a făcut primele zboruri de probă în 2017. Având o capacitate maximă de 190 de pasageri, avionul chinez aparține aceleiași clase de avioane de pasageri ca și A320 a lui Airbus sau 737 al lui Boeing. Scopul declarat este de a transforma China în cel mult un deceniu dintr-un importator într-un exportator de avioane comerciale și de pasageri. Spectaculoasă este și intrarea Chinei pe piața automobilelor electrice, evaluată la 54% din piață totală de automobile a anului 2040. Firma BYD Auto (tot cu sediul în Shenzen) împreună cu competitorii lor chinezi Great Wall Moto și Lifan Auto, sunt probabil cei care ii crează cele mai multe coșmaruri lui Elon Musk, a cărui companie Tesla, produce de altfel deja o mare parte din componentele automobilelor sale în China. Conform prognozelor Agenției Internaționale a Energiei, în anul 2020 companiile chineze vor fabrica 4,5 milioane de automobile electrice în comparație cu un milion de automobile cât va produce Tesla.

 

sursa imaginii http://moneyinc.com/10-things-didnt-know-baidu-founder-robin-li/

sursa imaginii http://moneyinc.com/10-things-didnt-know-baidu-founder-robin-li/

 

Să mai examinăm un ultim exemplu. Robin Li era în 1992 un student de 23 de ani la Beijing, care s-a înrolat într-un program american de studii în domeniul graficii computerizate. După aproape un deceniu petrecut în Statele Unite, în care a apucat să ia masteratul, să lucreze pentru Dow Jones și să creeze versiunea internetica a lui Wall Street Journal, Robin Li s-a întors în China pentru a înființa în anul 2000 compania Baidu, bazată la început pe un motor de căutare, similar cu al lui Google, dar adaptat limbii, culturii și pieței chineze. La fel că și competitorul sau american, Baidu a crescut și s-a diversificat, devenind un gigant cu departamente care se ocupă de ramuri tehnologice de la inteligența artificială până la automobile fără șofer. Baidu stăpânește astăzi 80% din piață chineză a ‘mașinilor de căutare’ internetice, și Web site-ul sau este al patrulea în lume ca număr de accesări. Robin Li are o avere estimată la 16,3 miliarde de dolari, fiind al optulea cel mai bogat om din China (primul este Jack Ma, fondatorul și CEO al gigantului e-commerce Alibaba, ‘estimat’ la 36,2 miliarde de dolari). China este astăzi patria a 262 de ‘unicorni’ – companii care de la stadiul de start-up au ajuns la o valoare de piață de peste un miliard de dolari. Este o mărturie a puterii economiei chineze, din ce în ce mai mult bazată pe consum intern de produse și servicii, dar complet conectată la economia mondială, și a libertății de inițiativă acordate celor care respectă regulile politice ale jocului. Interviul dat recent de Robin Li săptămânalului american TIME reflectă aceste avantaje și felul în care antrepenorii chinezi se confruntă cu contradicțiile unei economii libere care se dezvoltă într-un sistem planificat la nivel macroeconomic, economie bazată pe comunicațiile cele mai avansate din punct de vedere tehnologic dar care sunt filtrate și restricționate pe criterii politice. ‘Se pare că nu trebuie să știi adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Piața Tiananmen pentru a proiecta o excelentă aplicație pe smartphone’ zicea Kaiser Kuo, fostul șef al comunicațiilor la Baidu (citat tot de revista TIME), iar Li nu are nicio ezitare în ceea ce privește filtrarea informației considerate ilegală de autorități: ‘Dacă anumite lucruri sunt considerate ilegale, atunci le vom bloca’. Putem să fim sau să nu fim de acord cu aceste poziții, dar nu putem nega succesul companiilor chineze, cel puțin până în acest moment. Cum vor fi rezolvate aceste tensiuni pe termen lung rămâne de văzut.

Controversatul istoric și filosof german Oswald Spengler scria în anii 20 ai secolului trecut despre ‘Declinul civilizației occidentale’ și prevedea că în jurul anului 2000 lumea va evolua spre un nou ‘caesarism’ – întărirea la scară planetară a regimurilor autoritare. Incidental, trebuie remarcat că Neagu Djuvara, venerabilul istoric român care ne-a părăsit acum două săptămâni a fost vizibil influențat de teoriile lui Spengler în cartea sa ‘Civilizații și tipare istorice’. Asistăm în zilele noastre la procese care confirmă aceste prognoze? Este încă prea devreme pentru a pronunța un diagnostic decisiv. Ceea ce este cert este că secolul 21 are toate șansele să fie dacă nu chiar ‘secolul Chinei’ atunci un secol în care China va juca un rol important la scară planetară.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

The format of the British film “The Party” directed by is quite unusual. It’s total screen time is just over one hour, which places the film in the class of mid-sized features, not very popular nowadays. It is even shorter than what would be a filmed theater play, although from many other aspects it looks like one. All the action happens within the walls and in the garden of one house. There are a total of seven characters which are on screen (on stage if you want) most of the time. Actually the closest work I could think about are the plays of , and especially “Dieu du carnage” which inspired “Carnage“  directed by . And yet, “The Party” is based on an original script written by the director of the movie . It may be the goal of the West End theaters to put on stage the play inspired by the film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5814592

source http://www.imdb.com/title/tt5814592

 

Janet () is a British MP in the opposition, who lives what should be one of the best days of her life. She was nominated a minister in that odd British institution which is called ‘the shadow cabinet’ – a mirror of the real government formed by opposition politicians to show publicly the democratic alternative. She is on her way of becoming, maybe, the next Margaret Thatcher. A party with her closest family and friends is called, but besides the principal events, her family and friends have also their own announcements which will completely change the course of the day and of their whole lives. We witness one of these situations in which events go quickly out of control, marriages and old friendships are broken, and the masks of conventions fall completely because of the revelations of hidden secrets from present and past.

 

(video source Madman Films)

 

Music plays an essential role in the film. Vinyl records picked from a box near the pick-up music machine in the living room will provide the almost continuous musical background that starts with Sir Charles Hubert Hastings Parry’s ‘Jerusalem’ continues with famous jazz standards by Sidney Bechet, John  Coltrane and Ibrahim Ferrer, jumps between the funereal “Dido’s Lament” by Henry Purcell to the Romanian folk song ‘Ciocarlia’ (‘The Lark’) played by Grigoras Dinicu and ends with Latin music, appropriate to the passionate ending.  The music and the intensity of the acting provides the quality and the satisfaction that I experienced as a viewer. is fantastic, fast forwarding between self-confidence and vulnerability, between feeling hurt and planning revenge. as Janet’s husband wears a mask that viewers will find hard to forget, and seeing again the excellent German actor was also a treat. Each of the actors creates first class performances, their characters have each strong individuality and interact well together. The choice of black-and-wide filming became a fashion, sometimes justified, but in this case it did not seem to me to have added anything special. “The Party” with its duration and content looks less like a full length movie, and more like an afternoon theater performance in the London West End, but a good one.