Archive for January, 2018

This season of the Academy Awards has two strong contenders in movies that deal with the events that took place in May and early June 1940. While ‘s Dunkirk used the power of the computer effects to retrace the saga of the evacuation of the British army from the beaches of Europe in the first year of WWII, ‘s Darkest Hour takes us in the shady rooms of the politicians and army decision makers who had to make crucial decisions after the disastrous beginning of the war. While the focus in the first movie was on the collective resistance and heroism, the later puts on the first plan the personality of the man who took upon himself the reigns of power in the most difficult moments of the history of the United Kingdom.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4555426/

source http://www.imdb.com/title/tt4555426/

 

There is a lot of history in Darkest Hour, part of it facts, some other fiction trying to be true to the spirit of history. ‘se non e vero, e ben trovato’ – ‘Even if it is not true, it is a good story’. The vision created by the authors of the script presents Winston Churchill as a candidate of compromise at a crossroad of the history, who reaches the peak because he is the only politician capable of gathering Labor opposition support for a national unity government. The conservative party and the king himself are very hesitant about his nomination, and much of the first weeks (described in the movie) of his prime-ministry will be faced finessing the attempts to have him replaced by an internal party coup, and fighting to take the kingdom firmly on the path of uncompromising resistance to the Nazi enemy and fierce fight to total victory, in the conditions of the defeat of the allied armies and fall of most of the Western Europe under German occupation. It’s a story of political intrigue and the personal story of the controversial politician becoming the leader of the free world at war.

 

(video source TRAILER CITY)

 

Director does in my opinion a very good work in building the story as a political thriller, re-creating to detail the atmosphere of London at war, and bringing to life on screen the characters of the principal players of this historical drama. At some moments he plays with the formats of the frame, we can see the characters and especially Churchill cornered or squeezed to part of the surface of the screen, almost like in two-dimensional paintings, thus creating the sensation of claustrophobia or psychological pressure the heroes find themselves in. Churchill may be one of the most popular historical personalities in cinema, but the absolutely fantastic performance of brings new angles, as we see the quite old politician and flawed human being transforming himself into a leader with the moral force, political skills and strong convictions not only to lead but also to become a model for his country at war. The rest of the actors team is up to the mission as well, including as Winston’s supportive wife, with a nuanced version of King George VI (although his change of mind is not so well explained) and as his young and devoted secretary.

Winston Churchill is not only a popular film hero but he is also claimed as a model for many politicians who came after him, until today, when they try to prove that compromises and appeasement are not the right tactics when faced with enemies perceived as evil. He proved to be on the right side of history more than once, first when fighting the Nazis, later when opposing Communism in Europe. Yes, he was was also a human, he liked whisky and champagne and cigars, but this was not what made him great, but the fact that he fought for the right causes. One of the key scenes in the film shows him taking the underground – for the first time in his life! – and confronting the random sample of people in the train car with the dilemmas he is facing. They unanimously express their support for his own uncompromising positions. The moving scene intents to show that his strength derived from the people’s will. It’s a little bit romanticized and of course, fictional, but yet, this seems to concentrate the principal message of the film.

 

Relația între artă și spațiu este una dintre temele principale în istoria artelor plastice. Încadrarea obiectului artistic în spațiul înconjurător – de la pereții peșterilor la cutiile sarcofagiilor antice, de la pereții bisericilor la spațiile muzeale contemporane, trecând prin casele colecționarilor sau spațiile publice ale Renașterii sau contemporaneității – este rezultatul unui permanent joc între artist și lume, un joc în care arta se încadrează în lume, dar și lumea este constrânsă și reflectată în spațiul creat de artist. Noțiunea însăși de spațiu este și ea în evoluție, căci știința modernă a creat sau inventat modele de reprezentare canonică a spațiului, iar tehnologia a extins cunoașterea umană a spațiului înconjurător atât înspre exterior și spre marile dimensiuni precum în explorarea cosmică, ca și spre interior și spre lumea microscopică, moleculară sau sub-moleculară datorită realizărilor unor discipline ale științelor moderne cum ar fi biologia, chimia și fizica atomică și a particolelor. În acest articol voi trece în revistă câțiva artiști și evenimente artistice care pun în evidență relația în continuă evoluție dintre artă și noile dimensiuni ale spațiului revelate de progresele cunoașterii.

 

sursa imaginii http://museum.imj.org.il/exhibitions/2015/manray/en/

sursa imaginii http://museum.imj.org.il/exhibitions/2015/manray/en/

 

Cam cu doi ani în urmă Muzeul Israel din Ierusalim a găzduit expoziția ‘Man Ray: Ecuațiile umane’ care aducea în atenția vizitatorilor unul dintre aspectele mai puțin cunoscute ale operei artistului american (1890-1976) al cărui nume este legat de perioadele cele mai interesante ale curentelor Dada și suprarealist. Cunsiderat astăzi că una dintre cei mai importante personalități din istoria artei fotografice, Man Ray a creat în medii foarte diverse și dorea să fie considerat în primul rând pictor. În 1934, Man Ray a vizitat Institutul Henri Poincaré din Paris pentru a vedea colecția de modele matematice tridimensionale, realizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru a ilustra proprietățile geometrice și legătura lor cu ecuațiile algebrice. A rezultat o serie de fotografii și mai târziu de picturi ale acestor modele. În 1937 Man Ray a publicat eseul – manifest ‘Fotografia nu este artă. Arta nu este fotografie’ care marchează abandonul și detașarea programatică de fotografie ca mijloc de expresie personală. Picturile din expoziție aparțin unei perioade mai târzii, din timpul și imediat după război, când Man Ray, c american, fusese nevoit să părăsească Parisul. Fiecare pictură are titlul unei piese a lui Shakespeare. Legătura între matematică, forma geometrică în spațiu tridimensional, reducerea la cele două dimensiuni ale picturii, și cuvinte este prezentă în fiecare dintre lucrări. Expoziția a prezentat pentru prima dată modelele originale din ghips, lemn, papier-mâché și șnururi de la Institutul Henri Poincaré din Paris, alături de fotografii și de seria de picturi ‘Ecuațiile Shakespeare’. Nici o publicație sau expoziție nu a adus până acum împreună toate cele trei componente pentru un studiu aprofundat. De fapt, nici Man Ray nu a fost vreodată martor la unirea în același spațiu a triumviratului format din obiectele matematice, fotografii și picturi.

 

  sursa imaginii http://observer.com/2017/12/curator-manuel-cirauqui-on-art-and-space-exhibition-at-guggenheim-bilbao/


sursa imaginii http://observer.com/2017/12/curator-manuel-cirauqui-on-art-and-space-exhibition-at-guggenheim-bilbao/

 

Muzeul Guggenheim din Bilbao  găzduiește în această perioada o expoziție  care reunește lucrările a peste 100 de artiști care încearcă să surprindă noțiunea de spațiu. “Arta și spațiul” acoperă 60 de ani de abstracționism în artă pentru a arăta cum vizualizăm și mitologizăm spațiul în toate formele sale. Fără a se limita la spațiul extraterestru, expoziția examinează percepția spațială ca un concept abstract, atât fizic, cât și filosofic, pe care îl folosim în viața noastră de zi cu zi. Numele expoziției este inspirat de un text scris în 1969 de filosoful german Martin Heidegger pentru a ilustra o expoziție cu sculpturile monumentale ale artistului spaniol Eduard Chillida. Heidegger a contribuit în scrierile sale la teoretizarea conceptelor artei abstracte și încadrarea lor în universul existențialist, iar anul în care a fost scris acest text nu este unul oarecare, ci anul primei aselenizari și al difuzării mondiale (după premiera din 1968) a filmului ’2001: Odiseea spațială’. Filmul lui Stanley Kubrick este unul dintre jaloanele evoluției concepțiilor artistice despre relația dintre om și cercetarea spațială, și a reprezentat punctul de plecare al unei estetici vizuale care a inspirat nu numai genul de science-fiction ci și design-ul costumelor spațiale și al stațiilor de explorare a cosmosului.

 

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

 

Urmărind filosofia lui Heidegger, expoziția examinează din diferite puncte de vedere modalitățile în care arta ocupă spațiul, și spațiul este reflectat în artă. Un rol important îl joacă spațiul muzeal însuși creat de Frank Gehry. Expoziția ocupă nouă dintre galeriile muzeului și se extinde și în spațiile din jur, în armonie cu concepția arhitectului canadian-american care concepe clădirile sale îmbogățind viață culturală a orașelor care le găzduiesc și în permanent dialog cu mediul în care sunt plasate. Un exemplu: galeria 207 găzduiește secțiunea numită ‘Mutații’. Găsim aici sculptura din aluminiu și oțel al artistei americane Alyson Schotz (născută în Arizona în 1964, trăiește și crează în Brooklyn) numită ‘Obiect pentru Reflectii’ care pare a căuta să facă vizibile fenomenele fizicii, ondulatiile spațiului și timpului și interacțiunea particulelor. Asocierea cu lucrările văzute cu doi ani în urmă în expoziția lui Man Ray de la Ierusalim a fost pentru mine imediată.

 

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

sursa imaginii https://arteyespacio.guggenheim-bilbao.eus/en/themesandworks

 

Secțiunea din galeria 202 a expoziției de la Guggenheim Bilbao se intitulează ‘Călătorii fără mișcare’. Aparent un paradox, căci noțiunea de călătorie implică deplasare în spațiu. Și totuși, există și călătorii imaginare, și ‘călătorii în oglindă’ concept inventat în același ani 1969 de Robert Smithson. Artistul american care a trăit între 1938 și 1973 a creat lucrări de mari dimensiuni în peisajul american, ceva asemănător cu misterioasele desene gigantice pre-columbiene create pe platourile Americii de Sud, poate pentru a fi văzute de civilizații extra-terestre. Unul dintre mediile sale era fotografia, căci aceste lucrări sunt vizibile doar din avion sau din spațiu, și Smithson a murit într-un accident aviatic în timp ce supraveghea și fotografia una dintre lucrările sale în Texas. La Bilbao, în galeria 202, putem vedea o altă lucrare de mai mici dimensiuni care ilustrează același concept al evoluției temporale. Ea aparține artistului japonez Nobuo Sekine (născut în 1942) și este o structură din oțel și apă, creată tot în 1969, care evoluează lent în timp.

 

sursa imaginii http://www.alex.ro/murivales-street-exhibition/

sursa imaginii http://www.alex.ro/murivales-street-exhibition/

 

Dar nu evoluează în timp orice lucrare de artă? O idee asemănătoare poate fi ilustrată de unele din lucrările artistului român Vasile Mureșan (Murivale), născut la Bistrița în 1957 – structuri din metal sau pictate pe zidurile mai mult sau mai putin ascunse ale orașului, expuse în aer liber, în care timpul și forțele naturii continuă munca ințială a artistului. În termenii fizicii lui Einstein, este vorba despre călătorii și despre mișcare, dar mișcarea are loc doar pe axa temporală.

 

sursa imaginii https://atsukojoe.wordpress.com/2011/07/03/milky-way-bjorn-dahlem/

sursa imaginii https://atsukojoe.wordpress.com/2011/07/03/milky-way-bjorn-dahlem/

 

Voi încheia cu o exemplificare din lucrările unui artist german Bjorn Dahlem. ‘Caleea lactee’ a fost expusă în 2017 la Centrul pentru Arta Luminii din orașul german Umma. Dahlem, născut la Postdam în 1974 creează din materiale accesibile tuturor în viața de zi cu zi, modele ale spațiului cosmic și reprezentări din astrofizică, întrețînând un dialog între dimensiunile universului infinit și spațiul finit în care ne ducem viața.

Desigur, acestea sunt doar câteva mostre dintr-o problematica fascinantă, care preocupă și va continua să se afle în atenția multor artiști. Vom urmări, vom vedea, și vom discuta.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Ilustrația de pe coperta cărții ‘Zeppelin’ semnată de Adrian G. Romila (apărută în 2017 în colecția ‘EGO proză’ a Editurii Polirom) mi s-a părut familiară din momentul în care am luat cartea în mâna pentru prima oară. Curios fiind, am căutat proveniența ilustrației. Da! Casele acestea poate că nu le-am văzut de fapt niciodată, dar am cunoscut strada, îmi amintesc curbura ei și știu exact locul unde a fost făcută fotografia. Era strada Petru Rareș din Piatra Neamț, orașul vacanțelor de vara ale copilăriei, strada unde se află și se mai află și acum, casă construită în anul 1920 de bunicii mei, singura rămasă în picioare după aproape un secol de existență, înconjurată azi de clădiri construite toate în ultimii 20 de ani. Strada fusese botezată vremelnic (o vremelnicie care a durat vreo 40 de ani) strada Lenin, și pe la începutul anilor ’60 această parte a străzii care se vede în fotografie a căzut victimă buldozerelor care au făcut loc centrului nou al orașului, dar aceste case și această parte a străzii am parcurs-o copil fiind de sute de ori, de mână cu bunicii mei, și undeva, după cotitură spre stânga, pe drumul spre bariera Dărmănestilor, se află casa lor.

Desigur, în amintirea mea, niciun balon uriaș, Zeppelin, nu domină peisajul. Asta nu înseamnă că el nu ar fi fost posibil. Ca și multe alte detalii, amintirea mea despre locul din fotografia veche, luată din arhiva personală a autorului, este consistentă cu îmbinarea de istorie și imaginar, de realitate și legendă, care constituie materialul acestei cărți.

 

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485

 

Cartea începe cu un prolog care este o introducere a locului dar și o definire a atmosferei care domină întreaga scriere. Se pleacă de la o reformulare a Genezei biblice și se ajunge la menționarea explicită a numelui lui Victor Brauner, artistul suprarealist, dintre cei mai iluștri oameni născuți în aceste locuri, plecat în lume cu peisajul copilăriei ambalat în amintiri și visuri, pentru a-l recompune cu sculele artistului modern:

‘Lumea cea nouă era o splendoare, sub emisfera de cristal pe care se vedeau soarele ziua, luna și stelele noaptea. Privind-o, Dumnezeu a ales, din toate, trei culmi împădurite, nu prea înalte. Apoi a scăpat cu unghia Lui mare, ca un plug încovoiat, albia unui râu grăbit și rece, căruia i-a dat drumul să curgă la vale. Mai departe a băgat tacticos mâna în lada cu scule și a scos un pumn de căsuțe ca niște zaruri, cu acoperișuri și hogeacuri minuscule. Le-a risipit ici-colo la poalele celor trei culmi, de-o parte și de alta a râului, precum pietricelele multicolore într-o găleată. A pus în căsuțe, cu propria-i mână, oameni, unul câte unul, astfel încât ulițele, curțile, grădinile, prăvăliile cu vitrine și firme pictate s-au umplut imediat de mișcare și de glasuri. Așa s-a născut Orașul, mai întâi ca o dioramă minusculă, că o hartă în relief, scoasă, parcă, din vitrina unui muzeu cu machete. Numai Dumnezeu putea face asemenea scamatorii, iar lumea era plină de ele.

Apoi, privind Orașul când abia intrase într-un nou veac al luminii, Dumnezeu a ales pe unul dintre oamenii pe care îi pusese acolo. Era unul din neamul Său, de unde s-a născut și profetul David, cântărețul de psalmi, și Iisus Hristos, crucificatul, care-a-nviat din mormânt. L-a numit Victor, de la victorie pe alesul Său, era al treilea copil din cei șase ai neamului Braunerilor, hărăzit cu darul negustoriei de lemne. Căci lemne se găseau din belșug în Orașul înconjurat de culmi împădurite. Dar pentru Victor Dumnezeu avea alte planuri. Pe el l-a făcut pictor …’ (pag. 8-9)

Anii în care are loc acțiunea cărții sunt anii 1910 – 1912. În ultima vreme au apărut multe cărți istorice despre această perioada de sfârșit de pace și de aparentă inocență care a precedat izbucnirea primului război mondial, declanșarea conflagrațiilor ucigătoare și instaurarea dictaturilor totalitare ale secoului 20. O perioadă de pace și progres relativ, care crease multe speranțe și iluzii, dar în care erau ignorate sau îngropate multe contradicții care se acumulau în subterane. Atmosfera cuprinsese și liniștitul oraș de pe malul Bistriței:

‘ Tihna patriarhală a Orașului era renumită în toată țară, la fel și abundența meseriilor evreiești. De pe la Războiul de Independență din 1877, când locuitorii își dăduseră obolul prin soldații recrutați de aici și împușcați de fesurile turcești hăt departe, la Grivița, Plevna, Smârdan sau Vidin, nicio primejdie nu le mai tulburase traiul. Aici, în căușul dintre cele trei culmi împădurite, cu Bistrița cea imprevizibilă dintre ele, viața mergea neștirbită înainte. Deși încă-i treceau duium de plute pe apă și acoperișurile-i erau pitite, smerit, la poalele culmilor, Orașul intrase încrezător în secolul cel nou, mult mai grăbit și mai promițător ca veacul din urmă. Era epoca electricității, a mașinilor, a cablurilor, a micșorării distanțelor pe pământ, pe apă și-n aer, era timpul marilor speranțe, pe care omenirea le arvunise deja pentru o mie de ani. În toată lumea, pacea și statornicia stăpâneau viețile cele mai mărunte, iar mințile creșteau luminate de tot felul de descoperiri, invenții și idei. În răgazul favorizat de toate acestea, nu erau puțini cei care veneau în Oraș să petreacă verile, în vacanțe, prin poienile deschise în păduri sau la puzderia de mănăstiri din vecinătate.’  (pag. 45-46)

 

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/

 

Firul principal al acțiunii cărții evoluează într-o atmosferă compusă din perechi de contraste: tradiție și modernitate, istorie și legende, realități și vise. Eroul cărții se numește Andrei Toma, este un tânăr ziarist la o gazetă locală cu nume progresist ‘Reformatorul’ dar în fapt asociată și tributară demnitarilor orașului. În România că în România, fantasticul și ridicolul nu sunt niciodată prea departe unul de celălalt și lumea lui Eliade se întâlnește cu cea a lui Caragiale. Când eroul nostru descoperă la o partidă de pescuit pe malul Bistriței puțin asezonată cu alcool ceea ce par a fi osemintele unui uriaș, și când aceste oseminte dispar până în momentul când sosesc autoritățile, sunt puse în mișcare o serie de evenimente care plasează cartea în zona misterelor istorice cu tentă fantastică. Povestea împărtășită de erou și ancheta personală pe care o deschide pentru a explica ceea ce a văzut, dar și pentru a apăra credibilitatea propriilor sale declarații, îl vor purta spre trecut în timpurile în care istoria este greu de despărțit de legende, dar îl vor și pune în conflict cu oficialitățile și cu opinia publică prea puțin interesată de evenimente care să ii tulbure tihna sau să răscolească pagini din vremuri vechi care mai bine sunt lăsate în uitare. Apariția în oraș a misteriosului antrepenor brașovean Aron Mureșanu, întors în Europa după câteva decenii trăite în America, va exacerba conflictul dintre modernitate și inerție. Concepția sa și abordarea științifică și materialistă a vieții nu se prea potrivesc cu o lume învăluită în aburii misticismului:

‘Aș fi putut să nu-mi murdăresc ochii și mâinile cu cu priveliștile și cu faptele străinătății. Dar n-aș fi văzut cum e istoria, cu adevărat, cum e lumea. Ha, ha, ha! Istoria, așa crudă și nemiloasă, e cu ce se întâmplă și cu ce vezi, în prezent și nu cu ce dă peste ține și te doboară! Dacă nu te doboară, măcar îți rămâne-n minte. Restul e articol de ziar,  filozofie cu linie din asta curbă, cum îi zici tu, sau religie pentru proști. Eu nu scriu, nici nu fac filozofie, nici nu cred în vreun Dumnezeu. Vreai numai să fac binele, să-ncerc depărtările, să fiu în pas cu timpul meu, să construiesc ceva care să rămână!’ (pag. 112)

Cine sunt uriașii care vor fi trăit cândva în aceste locuri sau în împrejurimi? Au existat ei cu adevărat? Ancheta lui Andrei Toma îi va ocaziona dialoguri cu bătrânii satelor de munte, cu Moș Gheorghe cel aciuiat în turnul de lângă biserica din centrul Orașului, cu Moise Rothman, înțeleptul (țadik-ul) comunității evreiești din Oraș. Remarcabil faptul că Adrian G. Romila dă ponderea cuvenită în porțiunile istorice ale romanului său prezenței în aceste locuri a evreilor care în prima jumătate a secolului 20 alcătuiau cam o treime din populația orașului Piatra Neamț. Nu lipsesc nici prejudecățile, și când liniștea Orașului este tulburată de apariția străinului, cu proiectele sale, cu instrumentele sale (magice? diabolicesti?), cu Zeppelin-ul său, imediat sunt asociați în gândirea unora și evreii:

‘Nici faptul că o parte din banii pentru noile proiecte veneau din partea comunității evreiești nu le-a căzut bine. De ce se tot bagă ovreii ăștia, ce interese au, nu cumva s-au ridicat cam mult peste noi, cei care stăm aici de la începuturi, sub umbra crucii? Și chiar așa! Nu-s prea multe prăvălii de-ale lor în Oraș? Nu-s prea mulți doctori, avocați, cârciumari și spițeri israeliți? Nu-s prea multe sinagogi pe-aici?’ (pag. 106)

 

sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

Victor Brauner – Ultratablou biosensibil, sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948

 

Se combină în cartea lui Adrian G. Romila două concepții despre istorie, două abordări posibile diferite care pot explica evenimente aparent extraordinare. Prima este legată de ceea ce aș numi neliniaritatea istoriei:

‘Istoria există ca o bară îndoită la capete, așa își imagina, adesea, și atunci ce e la un capăt vede ce e la celălalt. Oamenii, faptele și cărțile se văd reciproc, în ciuda miilor de ani dintre capete, se văd, se ating, se întretaie. De aceea nu înțelegem multe lucruri care ni se întmplă și ni se par stranii, le vom înțelege mai târziu, pe măsură ce alunecăm inexorabil spre capătul opus.’ (pag. 211)

Cealaltă, nu neapărat în contradicție, combină legendele, imaginația și visele în cea mai bună tradiție a realismului magic:

‘Legendele se alcătuiau prin aceste adaosuri ale celor care le spuneau generațiilor următoare și așa ele creșteau, din timp în timp, din gură în gură, încet, lungindu-se precum corpurile uriașilor despre care povesteau. Bătrâna nu le spusese niciun an, niciun nume, nicio dată exactă, doar evenimente grozave, greu de crezut, numai bune de alcătuit povești.’ (pag. 158-159)

Prevalează, cred eu, elementul fantastic, oniric. Prologul și epilogul pun cartea sub semnul lui Victor Brauner, și menționează pictura sa ‘Ultratablou biosensibil’ din 1948, o reconstruire complexă a lumii din care provenea artistul cu uneltele suprarealismului.

‘Zeppelin’ este însă înainte de orice o carte scrisă bine de un scriitor care se vede că stăpânește nu numai meșteșugul contructiei narative, dar știe să și dozeze componentele de mister și acțiune care interesează cititorul contemporan și să-și structureze textul în capitole rotund alcătuite din care multe pot fi citite și ca povestiri independente, și la dimensiunile accesibile cititorului ocupat al zilelor noastre (cartea are vreo 215 pagini). Pietrenii de astăzi și de ieri se pot identifica în această carte nu numai cu nume și locuri familiare, ci și cu atmosfera de legendă, cu bruma și cețurile care împresoară orașul la ceasuri de seară sau în vremuri de cumpănă. O carte pasionantă și frumoasă.

 

 

Hollywood loves more than anything else to make films about Hollywood. There may be some trivial economic reasons for this, films about films taking place mostly in film studios are easy to make in film studios. There is a more deeper reason however, and this is the Hollywood fascination for movies and for itself. It may be considered self-serving, but when the fascination is shared by audiences the result is good movies. Actually, some of the best movies made at Hollywood take place and are about making films (in most cases in Hollywood). ‘s ‘The Disaster Artist’ belongs to this category, but there is an increased risk as its topic is the making of ‘The Room‘ considered by many the worst film in history and its principal hero is its director, producer, script actor and lead actor,

 

source http://www.imdb.com/title/tt3521126/

source http://www.imdb.com/title/tt3521126/

 

The Disaster Artist’ tells the true story of the making of a film which many consider so bad that it should never have been done. Yet, this film is born of the passion and of the desire to prove themselves of two aspiring actors who were rejected by the Hollywood system. We know that Hollywood is a capitalist jungle, that one in a hundred or a thousand make it, that in order to succeed one needs talent and luck. But if talent and luck are missing, can money replace them?  tried to prove it by making ’The Room‘. The result was surprising, just because the film was not mediocre, it was awful. Superlatively awful, to the point to become a success and a legend.

 

(video source A24)

Viewing  ’The Disaster Artist’ asks some troubling questions about what is a ‘good’ film, and what it takes for a film to become a ‘cult film’. Are we living in times of such confusion of values that nothing does really matter? If bad is good, than ‘The Room‘ is the best because it was the worst? What turned it into a ‘cult film’ and what does this mean? I would not say that all these artistic and philosophical questions found answers in ’The Disaster Artist’. The film is well made and it entertains,  does a good job as a film director and as an actor, but I cannot claim that I understand his character (yes, he has passion, but passion is just one component of film or any other art making) or what a ‘cult film’ is. I can however say that I witnessed an episode of the ‘cult of ‘The Room” as the cinema hall at the cinematheque in my city was more populated than in an average evening, most of the spectators were young people who knew and voiced text loudly, in chorus and in sync with the actors, and brought with them spoons. Why spoons? You need to come and see the movie to learn the answer.

Some of the best film achievements have come and will come from places which are under social and political pressure and are being created by film directors who are deeply involved in the life of their countries and have both the talent to make cinematographic art out of their questions and fears, and the courage  to make films that reflect their concerns and reach their own audiences as well as the international ones. “Abluka” (Frenzy) which is only the second film of director was released in 2015, one year before the failed coup and the political actions that followed it in Turkey. It presents a deeply disturbing and dystopian view of the realities of a country hit by terrorism and answering it with the means of force. Hard to say if this is the reality of today or a projection in the future, but after all there are many people who consider the world we live in with its violence, terrorism, repression a dystopian version of the world we used to know and live in ten or twenty years ago, and maybe here we see (or dream as in a nightmare) a cautionary version of the world of tomorrow.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4895740/

source http://www.imdb.com/title/tt4895740/

 

The lead characters of the film live in a miserable slum in the outskirts of a big Turkish city, a typical incubator of violence and terror. We see in the background the shining towers of a modern city and do hear the explosions of the terror attacks that hit it but the life of the two heroes are obviously buried in poverty. They are in a figurative and non-figurative manner the scavengers of their world, performing some of the unwanted jobs that support the system: the older brother just released from prison collects garbage and is a police informer, the youngest one kills stray dogs.  A third brother had disappeared suddenly from their lives a decade ago. They try to adapt and do their best to survive, but they have a hard time communicating, even with each other, and the pressure of the world around overwhelms them. The sliding slope of their lives seems inevitable.

 

(video source The Match Factory)

 

The story plays permanently with the balance between sanity and insanity, between reality and and the nightmares of the two heroes. From some point ahead it becomes unclear if what we see on screen is reality, or the nightmares of the two brothers, or maybe the life around became one big nightmare. The wonderful acting of and , makes us share their fears and claustrophobia. The situations the two find themselves are difficult but are not their fault, and actually, if we try to understand their personal perspectives, each of them makes sense. They try to do their best to play inside the system while keeping their human feelings.  So, if the two characters behave rationally maybe the insanity belongs to the world that surrounds them? the world that surrounds us? This film with its grim vision and the tragic fate of its heroes is not easy to watch, but it is true and impressing, the work of a talented film maker.

I usually try to form my opinion about films based on how entertaining or interesting or enriching or none of these I felt that they were during the time spent watching them. Only afterwards I try to understand why I liked or disliked the film, what caused me to find it funny, what I had learned from it, whether I exited as a better being (or not) at the end of the film. In the case of ‘My Life to Live‘ (the original French title is ‘Vivre sa vie’ – ‘Living her own life’) going back to the roots of the pleasure of watching this movie also means placing it in the context of the cinema at the beginning of the 60s, and the extraordinary revolution brought by a handful of French directors was part of, in the way movies are made and the way spectators watch movies and relate to them.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0056663

source http://www.imdb.com/title/tt0056663

 

The story in ‘Vivre sa vie’ is pretty straight-forward and there are no explicit social or political messages as in other films by Godard or his colleagues. Nana () is a young woman trying to build a path for herself in the Big City, failing, and sliding slowly on the slope of prostitution. The film follows her unsuccessful attempts to meet ends, followed by a decision that mixes innocence and reluctance to engage in the oldest profession, while keeping alive her ingenuity and desire to live her life. There is no moral hesitation and no risks assessment in what she does. Godard approaches what can be otherwise described as a descent in hell with an apparent phlegmatic approach, almost as in a documentary or as in what we call nowadays a docu-drama. This is reflected in the places he is filming (more or less chic areas of Paris) and in the selection of his actors – the pimps and the customers of the sex trade look no different than any of the other guys next table in the brasserie.  There is only one violent incident in the story that could have been a warning about the dangers ahead, but it is dully ignored. The desire to live a good life prevails.

 

(video source janusfilms)

 

The choice of the actress may have been quite obvious, as had married the year before the film was made. The role may even have been written for her, but the way he directs the young actress is part of his manner of telling the story. ‘s Nana is beautiful and ingenue, she just makes her choice about the way she wants to live her life without awareness about the price to be paid. Is there a final realization of her mistake? Maybe she gets it in the last second of the film, but it’s mostly to the viewer to draw the conclusions.

There are so many cinematographic innovations in this film made at the beginning of the 60s that any list risks to be partial. Filming some of the dialogs without seeing the faces of the actors, using live and sometimes hand-held camera on the streets of Paris, inserting legal and documentary book texts to illustrate the decision of Nana at the key moment when her destiny takes a turn, using close plans of the actors faces to emphasize their feelings (some times with help from the wonderful music of Michel Legrand) are only part of these. I especially loved two scenes: the film in film screening of ‘Jeanne d’Arc’ which is a fascinating declaration of love for cinema, and the dance scene which predates by more than three decades what  will do in Pulp Fiction. No wonder, as  lists  as one of his idols. One element which may seem today experimental was not such actually – it’s the black-and-white film – that was the period of transition to color, which still was expensive and – luckily – the young French new wave directors and their producers could not afford it.

The final of the 12 chapters of the film includes a glimpse on the streets of Paris where people stand in line at the cinema house to see ‘s Jules and Jim. A reverence to his colleague of generation who broke through a few years before, and whose fame was soon to equal.

 

Good movies are timeless. Or they feel so. Sometimes this is because their subject is universal and it does not really matter what epoch the action is set in. In some other cases the quality of the story and of the acting make the period irrelevant. A good example is ‘Gloria‘, a film made in 1980 by director (and actor) about whom I knew very little before seeing this film. And yet, ‘Gloria‘ is a gangster movies that keeps the interest of viewers all over the two hours of screen time and looks new and fresh, despite having been filmed almost 40 years ago.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0080798/

source http://www.imdb.com/title/tt0080798/

 

The subject of the film will look familiar, as later movies like ‘s ‘Léon’ have dealt with the theme of gangsters involved folks meeting and befriending kids, and melting to humanity in the course of the story. ‘Gloria‘ however included from start a big twist. The lead adult hero is a woman, the ex-girlfriend of one of the mob chiefs, who witnesses the murder of the family of a six years old kid (her neighbor) who has nobody left to care about him and no place to go. Taking him under her protection means placing her in conflict with the mob (as the kid holds an accounting book with compromising mafia secrets) and with the law (she is believed to have kidnapped the kid). What follows is a few days of running from everybody and fighting for survival in the New York of 1980.

 

(video source subtitles archive)

 

The New York in the film is a city that looks so familiar: the streets (much dirtier and more dangerous than today), the buildings (combining modern and decrepit), the skyline (with the painful silhouettes of the twin towers), the people who look so much the same as the diverse human landscape of the big city we know. The only major thing that seems to have changed is the value of the dollar. It may be as difficult as 40 years ago to change a 100 dollars bill, but two dollars fifty cents would not be sufficient nowadays for any room in a city hotel, probably not even for a tip in any city hotel. The other ingredient that makes the film interesting is the excellent acting performance of who partners with the young , a kid actor who did not grow into an adult actor. She is vulnerable as a woman who does not like kids (her cat is collateral damage in the first minutes of the film) and has a troubled past, yet strong as she knows the language and manners of the crime world and how to survive it. The ending is a little disappointing, unexpectedly conventional for such a film that is so non-conventional from many points of view, but this does not spoil too much the good impression left by this fresh classic.

The art of animated films does not cease to amaze. Certainly, much of the progress in the last quarter of century came from computer graphics and its derivatives, as the resolution and flexibility of the digital tools push the edge of innovation as far as the fantasy of the creators with it. Yet, there is room for novelty even by using more conventional means, and they can be up to the task of creating artistic emotion. ‘Loving Vincent‘ created by and is the best proof .

 

http://www.imdb.com/title/tt3262342

http://www.imdb.com/title/tt3262342

 

This is kind of post-biographical story and if you want also a possible crime investigation, as the story focuses on the last weeks of the life of Vincent van Gogh revealed through the eyes of the son of The Postman (one of the famous paintings of Vincent) who comes to the place of his death a couple of years later to deliver a last letter of the artist. By now almost everybody is familiar with the tragic destiny of the painter and there are no big news in the story, despite an apparent and not very convincing tentative of questioning the circumstances of van Gogh’s death. The interest of the film and its magnetic attraction lie someplace else.

 

(video source Madman)

 

The film in my opinion never intended to be a true detective story. It is actually the animation technique which transforms ‘Loving Vincent‘ into a memorable visual experience. The way the story is being told starts from the paintings, portraits and landscapes painted by van Gogh during his stays in Paris and Arles. We know many of them, but we have not seen them this way, as the paintings get life and turn into a manner of reflecting the world and the period the painter lived in through his eyes. The technique used is building each fragment frame by frame with the painters means, and the result is amazing. Each one of the frames is a work of art by itself, and the overall atmosphere is overwhelming. The film is about Vincent, about the people that surrounded him and the world he lived in. The magic lies not that much in the story but in the way it is being told.   ‘Loving Vincent‘ is a true work of art and a declaration of love for the artist who signed Vincent.

 

Sunt optimist din fire. Nu știu dacă ar trebui să acord meritul sau responsabilitatea acestei trăsături de caracter perioadei în care m-am născut și am fost educat. Era vorba atunci (școala am început-o în anul 1960) despre un optimism ideologic, forțat și – nu aveam cum să știu, dar aveam să înțeleg treptat – fals în esența să. Socialismul biruitor înainta cu pași de paradă, comunismul – viitorul luminos al omenirii – mijea la orizonturi, și lumea se îndrepta în progres continuu și linear crescător spre un viitor unde fiecare avea să muncească ‘după puteri’ și să se înfrupte din bunurile comune ‘după necesități’. După anii copilăriei au urmat pentru generația mea maturizarea și trezirea la realitate, anii în care luptam pentru supraviețuire și în care unii dintre noi am ales calea exilului. Sfârșitul deceniului opt a dus la căderea comunismului și în valul de entuziasm al începutului anilor ’90 au revenit la modă teoriile despre ‘sfârșitul istoriei’. Viitorul părea din nou luminos, dar nu în stil comunist ci în mod capitalist și democratic, într-o lume și la un sfârșit de secol care văzuse înfrângerea și prăbușirea celor două mari totalitarisme.

 

sursa imaginii http://time.com/magazine/

sursa imaginii http://time.com/magazine/

 

Astăzi, în perspectiva sfertului de secol care a trecut, aceea perioada poate fi învinuită pentru multe dintre tarele începutului mileniului trei – eșecul democrațiilor de a-și extinde influența în lumea a treia, încurajarea unor mișcări regionale anti-comuniste care sub influența  curentelor religioase fundamentaliste au adoptat terorismul că mod de exprimare și acțiune, adâncirea inegalităților economice între țările dezvoltate și cele sărace, dar și în interiorul fiecăreia. Dintre traumele morale lăsate în urmă de aceea perioada face parte spulberarea iluziilor. Pesimismul pare a fi starea de spirit nu numai ‘la modă’ dar și rezultată din logica multora dintre analiștii politici, a economiștilor sau a filosofilor. A trecut vremea optimismului și a optimistilor? Un răspuns diferit și surprinzător poate fi citit în grupajul principal, ‘cover story’ al revistei TIME care are pe coperta data de 15 ianuarie. Titlul numărului este ‘Optimiștii’. Cine sunt aceștia? Cum își argumentează optimiștii de astăzi atitudinea? Merită cred să îi citim și să le discutăm aserțiunile.

 

sursa imaginii http://time.com/5086870/bill-gates-guest-editor-time/

sursa imaginii http://time.com/5086870/bill-gates-guest-editor-time/

 

Editorul invitat al acestui număr special nu este altul decât faimosul Bill Gates. Este pentru prima dată în istoria de 94 de ani al revistei când editarea este încredințată unui ‘neprofesionist’. Între contribuțiile care argumentează optimismul aș începe prin a menționa-o pe cea a lui Steven Pinker, profesor de psihologie la Harvard, care analizează starea de spirit a publicului american. Majoritatea americanilor au trecut în decursul unei generații sau cel mult a două, printr-un salt calitativ și cantitativ fără precedent al nivelurilor lor de viață. Produsul național brut anual pe locuitor a ajuns la 59 de mii de dolari. Chiar dacă ritmurile actuale de creștere (moderate după un deceniu de criză) rămân constante, această sumă va ajunge peste 25 de ani la 79 de mii de dolari. Americanul din clasa mijlocie își poate permite astăzi o mobilitate în călătorii, modalități de a petrece timpul liber, și nivele de asistență medicală și educație care depășesc ceea ce puteau atinge cei mai bogați oameni din anii 1930 (observația această ii aparține lui Warren Buffet). Și totuși, chiar dacă cunosc și recunosc aceste fapte, americanii au în majoritatea lor tendința de a spune că se tem de viitor. De vină, în opinia lui Steven Pinker, sunt în mare măsură mediile de comunicare și atmosfera știrilor pentru care extremele meteorologice și incendiile, închiderea fabricilor sau căderile bursei sunt mult mai ‘telegenice’ decât știrile pozitive. În multe cercuri și zone ale Americii domină nesguranta, frica pierderii locurilor de muncă. Sunt acestea justificate? Poate, dar economia americană a trecut în decurs de un secol de la o majoritate a populației ocupată cu agricultură la un procent de sub 2% din populație ocupat cu această ramură economică critică, și a reușit să se adapteze, treptat și gradual acestor procese de migrație a forțelor de muncă. Problemele cele mai grele sunt rezolvabile, dar condiția este o informare obiectivă și echilibrată dublată de un sistem socio-economic care furnizează o rețea de siguranță celor afectați.

 

sursa imaginii http://www.worldlifeexpectancy.com/world-life-expectancy-map

sursa imaginii http://www.worldlifeexpectancy.com/world-life-expectancy-map

 

Aprecierile de progres pot fi subiective sau obiective, calitative sau cantitative. Sistemele politice au înregistrat progrese considerabile în decursul ultimului secol. Acum o sută de ani dreptul de vot al femeilor era încă un deziderat chiar și în țările cele mai avansate, iar discriminarea rasială era legiferată într-o mare parte dintre statele americane. Relațiile între persoane de același sex erau crimă penală în majoritatea țărilor lumii cu câteva decenii în urmă. Să luăm ca exemplu și un indicator numeric de bază al calității vieții – speranța de viață. În ultimul secol aceasta a crescut la nivel mondial cu aproape trei decenii (de la 51 de ani la aproape 80 de ani). Saltul spectaculos este datorat eradicarii în cea mai mare parte a lumii a mortalității infantile, și progreselor medicinii care fac ca și speranța de viață a celor care au atins vârsta de 60 de ani să fie cu nouă ani mai mare decât acum un secol. Progresele în acest domeniu sunt permanente, și ele se datorează și detectării timpurii și tratării în primii ani de viață și uneori încă înainte de naștere a problemelor de sănătate ale noilor născuți, și creșterii spectaculoase a eficienței tratamentelor la vârste înaintate, avansurilor în tratamentul personalizat al cancerului și primelor efecte ale profilaxiei și practicii bazate pe ingineria genetică. Se prevede un nou salt în viitoarele decenii al acestui indicator, și atingerea și depășirea vârstelor patriarhilor biblici nu mai este o țintă de ficțiune ci plan de lucru. Știrile acestea nu sunt însă neapărat pozitive mai ales dacă ne limităm la aprecieri comparative. Societatea umană trebuie să se pregătească să susțină o populație in îmbătrânire, să-i asigure o calitate a vieții care să includă opțiunile de a continua să fie productivi la vârste mult trecute de cea a pensionării de astăzi și asta nu este doar o problemă financiară sau un lux, ci o necesitate derivată din realitățile demografice ale viitorului apropiat.

 

sursa imaginii http://robohub.org/artificial-intelligence-understanding-how-machines-learn/

sursa imaginii http://robohub.org/artificial-intelligence-understanding-how-machines-learn/

 

Echipa de optimiști adunată de Bill Gates și colaboratorii săi de la TIME include alături de filantropi precum Buffet sau experți în psihologie (profesorul Pinker), inteligență artificială (Lili Cheng, vicepreședinte la Microsoft) sau tratamente medicale avansate (Budd Haeberlein de la Biogen) și alte persoane și personalități mai puțin așteptate. Printre ei se află Mohamad Nasir și alți copii din Etiopia ai căror probleme de sănătate nu le-ar fi permis să depășească cu numai câțiva ani în urmă primele luni de viață, Malala Yousafzai – cea mai tânăra laureată din istoria premiilor Nobel pentru Pace care continuă să militeze pentru drepturile femeilor în Asia și alte părți mai puțin dezvoltate ale lumii, doctorul Matthew Varghese care organizează campaniile de îmbunătățire a condițiilor sanitare și sistemului medical în India, doctorul Denis Mukwege care tratează victimele violențelor sexuale în centrul Africii, colega lor doctor Adora Okoli, epidemista nigeriană și supraviețuitoare a bolii Ebola, educatoarea anului în statul Washington, Camille Jones, militantă pentru integratie, sau cercetătoarea keniana Segemet Kelemu, inițiatoarea unor programe de agricultură intensivă adaptată condițiilor și resurselor din Kenia și Etiopia. Spre deosebire de alte dăți, această colecție de personalități aduse la cunoștiință publicului de revista TIME este mult mai diversă geografic. Argumentele optimistilor se extind într-o gama largă de domenii, de la progresele făcute in ceea ce privește rolul femeilor in diferitele țări și sisteme sociale, până la ideea că tehnologii dintre cele mai avansate și mai complexe cum ar fi inteligența artificială au șansă de a reuși dacă se adaptează oamenilor și cerințelor lor.

 

sursa imaginii http://www.feelingoodtees.com/Optimist-Pessimist-Realist-T-Shirt-P3664.aspx

sursa imaginii http://www.feelingoodtees.com/Optimist-Pessimist-Realist-T-Shirt-P3664.aspx

 

Este oare colecția de personalități adunată de TIME și Bill Gates o întâlnire a naivilor și a răsfățaților vieții’ sau poate a celor care au avut șansa să reușească și opiniile lor extrapoleaza propriile experiențe de viață? Despre optimiști, pesimiști, și realiști și legătură între ei există numeroase glume și zicale cu sâmbure de adevăr. ‘Pesimismul este un optimist care s-a informat’ zice una dintre ele. Trecerea în revista și analiză argumentelor optimistilor demonstrează contrariul, dar și pun în evidență un număr de condiții care trebuie îndeplinite pentru ca scenariile lor despre să devină realitate. Democrațiile trebuie să învețe să canalizeze și să filtreze bogăția de informații la care au astăzi acces și pe care le pot genera cu aceeași ușurință oricare dintre cetățenii lor. În epoca Internetului accesat din buzunar nu mai este  nevoie de intermedierea unui ziarist sau reporter de televiziune pentru a genera o opinie sau a crea o știre. Asta implică însă educație și responsabilitate. A două mare problemă care trebuie să-și găsească o soluție este cea a inegalităților în repartiția beneficiilor progresului. Între 1982 și prezent averea celor mai bogați 400 de americani a crescut în termeni reali de 29 de ori. Cum scrie Warren Buffett, ‘tsunami-ul’ bunăstării a țâșnit mai ales în sus, și nu s-a propagat în măsură comparabilă spre clasele mijlocii sau sărace. Aceste disparități trebuie nivelate și la nivelele naționale, și între națiuni, pentru a preveni exploziile sociale și conflictele internaționale. Beneficiile tehnologiilor avansate trebuie să fie împărtășite de toți oamenii, oriunde ar trăi și ar fi plasați pe scara socială.

Eu rămân un optimist, un optimist informat. Pentru a înțelege lumea în continuă mișcare și transformare trebuie să ne informăm și să împărtășim ceea ce știm sau învățăm. Este și ceea ce voi continuă să fac în rubrica CHANGE.WORLD. Viitorul și schimbările pe care le aduce acesta sunt inevitabile. Să le învățăm și să le înțelegem.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri‘ is positioning itself as the main favorite of the Academy Awards season, and if it will win some of the statuettes in the major categories it will be by merit. It is quite interesting that an Irish – British director succeeded to make such a sharp film about the territory that we know so little especially out of the US – the deep America, the one far of the glamour of the big cities or the sparks of high-tech. We should not be amazed however, as  is a very special kind of artist, a playwright of great talent who has gradually broadened the scope of his plays from the Irish history and political present to British realities, and later to more broader human topics. As a film director he started with a short film set in Ireland that won an Academy Award in 2006, while his next two feature films are set in Europe (In Bruges) and Hollywood (Seven Psychopaths). The story in ‘Three Billboards Outside Ebbing, Missouri‘ takes place in the heart of America, I would almost say to the bleeding heart of the country, as the small city in Missouri can be seen as a micro-model of the complex realities of the US, with its prejudice and violence, but also with the humanity and power to heal of its people. The quality of the film making places it somewhere in-between or in the same league as the films of the Coen brothers and of Tarantino.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5027774

source http://www.imdb.com/title/tt5027774

 

Mildred ( ) is a hard working woman, divorced and living from a gift shop in a place not many tourists come to visit. When her teen-aged daughter is attacked, raped and killed she feels guilt at the thoughts that she could have prevented her death and anger at what seems to be foot-dragging from the local police force led by sheriff Willoughby (). She turns her anger into action by posting bug announces on advertising billboards on a side road, but in short time her actions will put her in conflict with the rest of the community.

There are many levels that the development of this story can be understood. People like Mildred (and not only her) are angry, and anger needs to be channeled into action. Does this action need to be violent? Does violence ever pay? Maybe this is one of the roots of the higher level of conflict and polarization that we detect when we observe the American society in general and small communities like the one described in the movie in particular. Then, in true life, nobody is a perfect saint and nobody is pure evil either. The sheriff is terminally sick which makes the whole community to side with him in his conflict with Mildred, and maybe his inaction is only apparent, maybe there are crimes which cannot be really solved but by chance. Life is not as presented in the ‘CSI’ TV series (although a CSI element does appear in the story!). Mildred’s actions seem all justified but do they have the effect that she desires, do they bring peace of mind, and especially do they bring closer the solution of the crime that took her daughter away? Can redemption be achieved by taking the law in your own hands or by punishing the committer of another crime?

 

(video source FoxSearchligh)

 

The script succeeds to bring to surface the characters and the environment they live in. Acting is superb. makes us forget all those discussions about the lack of strong feminine lead roles in Hollywood and she may be on her way to a deserved second Academy Award. He words, her looks, her silences are just to the mark. I liked her performance here more that ‘s one in ‘The Post‘. provides another strong performance, but the real great surprise is whose nuanced interpretation of the role of Dixon (the sheriff’s aid) was complex and subtle and succeeded to overcome one of the few weak points of the script, the change of perspective of his character.

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri‘ is the best thing that I have seen until now in this pre-Academy Awards season. It makes the viewers immerse in the reality of the place it describes, it makes them think about the humanity that exists in each of us, about the need to act and the need to find peace of soul, about justice and vengeance and the difference between the two concepts. As with many good films its story and characters continue to be with us long time after the screening ends.