Pana cu nu multă vreme în urmă părea că este vorba despre o relație copleșitor pozitivă, o idilă în care modelul deschis de comunicare promovat de creatorii Internetului și relațiile interumane codificate în aplicațiile de rețele sociale se întâlneau cu libertatea de exprimare lipsită de frontiere promovată de Internet, pentru a progresa cauza democrației în diferite părți ale lumii. Exemplele acumulate până cu câțiva ani în urmă păreau și ele în marea lor majoritate pozitive: activiștii pentru democrație folosiseră comunicarea directă și nesupusă cenzurii pentru a critica regimurile autoritare și a mobiliza activiștii pentru democrație în diferite părți ale lumii, din Ucraina până în Egipt, Turcia, Iran sau China. Sistemele politice cu tendințe autoritare și totalitare intraseră în defensivă încercând să construiască frontiere virtuale care să oprească fluxul de informație din și spre țările lor, să interzică anumite aplicații, sau în cazuri extreme să întrerupă complet accesul populației la Internet. Multe dintre aceste încercări de sugrumare sau fragmentare a funcționării rețelei globale au eșuat, și datorită volumului de date și multitudinii de canale alternative de informație, și deoarece economiile și sistemele financiare ale țărilor respective deveniseră și ele dependente de infrastructura informațională. Facebook, Google, Twitter și încă câteva aplicații similare erau eroii pozitivi ai primăverilor politice.

 

sursa imaginii https://www.economist.com/news/leaders/21730871-facebook-google-and-twitter-were-supposed-save-politics-good-information-drove-out

sursa imaginii https://www.economist.com/news/leaders/21730871-facebook-google-and-twitter-were-supposed-save-politics-good-information-drove-out

 

Ultimii ani par să fi reversat în mare măsură această imagine. Eșecul – dacă este într-adevăr vorba despre un eșec – nu este cantitativ. Din punctul de vedere al rentabilității companiile care promovează aplicațiile sociale o duc mai bine decât oricând. Facebook de exemplu a trecut de câțiva ani pragul profitabilității și s-a transformat într-un uriaș al comunicației și informației. Aproximativ 40% dintre americani consideră Facebook sau Google principala lor sursă de informație. Cu aproximativ 2 miliarde de utilizatori, se apreciază că astăzi unul din patru locuitori ai planetei are cont Facebook. Twitter a crescut și ea în volum de informație, număr de utilizatori dar și influența acestora. Președintele Statelor Unite, Donald Trump, ales în noiembrie 2016 și în funcție din ianuarie 2017 continuă să folosească contul sau de Twitter ca unul dintre canalele principale de comunicare cu lumea. Problema nu este deci succesul economic, ci conținutul. În primul rând o parte din regimurile cu tendințe totalitare au învățat regulile jocului. În Filipine de exemplu, regimul președintelui Roberto Duterte folosește echipe de ‘postaci’ care difuzează informații favorabile politicilor guvernului său. Tehnici similare sunt folosite de Jacob Zuma în Africa de Sud. Rezultatele alegerilor din toamna aceasta desfășurate în Germania, sau ale referendumului din iunie 2016 în care britanicii au hotărât Brexit-ul au fost influențate de informații dovedite a fi fost în parte eronate despre numărul, influența, și condițiile acordate imigranților în Germania, Anglia, și Europa. Aceeași libertate de exprimare care permitea și continuă să permită accesul și difuzarea de informații în apărarea democrației a devenit catalizatorul activităților de propagandă și împrăștierii de știri false (‘fake news’).

 

sursa imaginii http://www.latimes.com/opinion/op-ed/la-oe-mcmanus-facebook-congress-20171101-story.html

sursa imaginii http://www.latimes.com/opinion/op-ed/la-oe-mcmanus-facebook-congress-20171101-story.html

 

Campania electorală prezidențială americană și impactul acesteia reprezintă de departe cazul cel mai vizibil, cu influență uriașă în politica americană și cea internațională. Am petrecut câteva săptămâni la sfârșitul lui octombrie și în noiembrie în Statele Unite, și am fost copleșit de intensitatea cu care sunt încă dezbătute, la un an după alegeri, felul în care s-au desfășurat acestea și modul în care rezultatele lor au fost influențate prin mijloace în mare parte digitale. În zile în care aveau loc evenimente importante și în alte părți ale lumii (de exemplu încercarea Cataloniei de a-și dobândi independența) știrile americane se ocupau aproape în mod exclusiv încă de alegerile din 2016.  Congresul american îi convocase la 31 octombrie 2017 pe reprezentații lui Facebook, Google și Twitter la nivelul vicepresedintilor răspunzători de securizarea informațiilor și de problemele juridice ale companiilor pentru a depune mărturie despre posibila influență a Rusiei în campania electorală desfășurată cu un an înainte. Răspunsurile primite au fost șocante pentru multă lume. Facebook de exemplu estimează că 126 de milioane de americani ar fi fost expuși informațiilor create de ruși în ultimii doi ani. Twitter a indentificat 36 de mii de surse de informație rusești (umane sau roboți internetici) care au generat 1,4 milioane de mesaje (‘tweets’) în timpul campaniei electorale americane. Google identificase 1108 fișiere video legate de campanie, create de ruși și postate pe youTube  (aplicație achiziționată și controlată de Google). Acestor cifre prezentate în ședința Congresului și citate de Los Angeles Time (sursa http://www.latimes.com/opinion/op-ed/la-oe-mcmanus-facebook-congress-20171101-story.html) li s-au adăugat de atunci altele, care doar amplifică imaginea influenței rusești în campania electorală din 2016 (și nu numai de o singură parte a eșichierului politic american). Trebuie menționat că Rusia oficială neagă implicarea la nivel guvernamental, și cazurile sunt departe de a fi încă elucidate.

 

sursa imaginii http://grist.org/politics/polarization-in-america-is-here-to-stay-what-now/

sursa imaginii http://grist.org/politics/polarization-in-america-is-here-to-stay-what-now/

 

Exista încă un aspect legat de conținutul informației și de calitatea (sau lipsa de calitate) a dezbaterilor pe rețelele sociale. Este vorba despre aspectul polarizării. Teoretic, aplicații ca Facebook sau grupurile de dezbateri email permit o deplină libertate de exprimare, pluralism, crearea unui câmp fertil de confruntare de idei. În practică, în momentul în care resurse considerabile sunt investite pentru a crea și amplifica curentele de opinii, vocile individuale se pierd în zgomot sau sunt strivite de intensitatea ‘corurilor’. O altă tendința – omenească într-un fel, dar manipulată abil uneori – este cea de a căuta opinii asemănătoare mai degrabă decât de a asculta ceea ce spun oponenții și a le da șansa dezbaterii. Se adaugă la aceasta și deriva spre extreme. Dacă în urmă cu două sau trei decenii, în toate societățile democratice (Europa, America de Nord, Asia) extremele ocupau până la 20% din volumul opiniilor (voturi, reacții) restul fiind localizate în zona rațional centrală, astăzi pare că opiniile mai echilibrate ocupă un maxim de 20%, câte 40% (aproximativ) fiind alocate fiecărei dintre extreme. De aici o rigiditate a separărilor de opinii, o inflexibilitate amplificată de faptul că o mare parte din utilizatorii rețelelor sociale și ai Internetului, deși au acces în teorie la orice opinie, citesc și reacționează doar la cele apropiate sau identice cu ale lor, adversarilor dându-le cel mult cinstea demonizarii, sau aplicând tactica ignorării acestora. Este foarte vizibilă această polarizare pe harta electorală americană, dar și în spațiul internetic, sau la posturile de televiziune. Cine urmărește reflectarea acelorași evenimente la CNN și Fox News poate crede că este vorba despre două lumi paralele, cu coincidențe de nume și evenimente între ele. Nu este însă nevoie să traversăm oceanul pentru a observa polarizarea. Ea există și în Europa, inclusiv în lumea politică românească.

 

 sursa imaginii https://ivn.us/2013/06/03/10-statistics-you-didnt-know-about-social-media-and-politics/


sursa imaginii https://ivn.us/2013/06/03/10-statistics-you-didnt-know-about-social-media-and-politics/

 

Ce este de făcut? Care sunt soluțiile? Există soluții? Răspunsul la aceste întrebări nu este simplu, dar el trebuie să pornească de la o observație care să includă o perspectiva istorică. Nu este de fapt aproape nimic nou sub soare, cu excepția volumului și vitezei de acces la informație. Altfel, revoluția pe care o trăim este asemănătoare cu revoluțiile informatice precedente, cum au fost invenția scrisului sau a tiparului. Tiparnița inventată de Gutenberg a permis răspândirea în proporții neîntâlnite până în Europa mijlocului de mileniu trecut a învățăturilor Bibliei, a scrierilor filosofilor, a operelor lui Shakespeare și Cervantes, dar și a edictelor Inchiziției, a pornografiei sau a cărților de vrăjitorie. Rugurile și închisorile nu au putut stăvili dezbaterile și circulația ideilor, și acestea au dus până la urmă în mod inevitabil la revoluții, prăbușirea sistemelor politice vechi și schimbarea feței lumii. La fel se va întâmplă probabil și acum. Barierele politice, marile ziduri informatice, tăierea cablurilor sau alimentării cu energie, și chiar și întemnițarea sau asasinarea bloggerilor nu pot împiedica decât vremelnic circulația informației și dezbaterea incitată de aceasta. Giganților informatici care au devenit Facebook, Google și Twitter li se va impune, sau vor adopta singuri, luarea de măsuri care să decanteze comunicația considerată pozitivă sau neutră de cea nocivă. În fapt ei au început să investească și să acționeze în acest sens – de voie sau de nevoie. S-ar putea ca și modelul lor economic să fie influențat în acest proces. În opinia mea rezultatele acestor încercări sunt incerte. Vrem noi oare că lucrătorii lui Facebook sau Google (operatori umani sau programe robotizate) să devină arbitrii ai adevărului? Nu riscăm astfel deriva spre un model orwellian în ambalaj comercial? Balanța între libertatea de exprimare și dreptul (dar și datoria) societății democratice de a se apăra și de a preveni folosirea libertăților individuale în scopuri politice contrare tocmai acestor libertăți, este pusă la încercare mai mult decât oricând în vremurile pe care le trăim.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)