Archive for August, 2017

Cariera literară a lui Thomas Mann (1875 – 1955) acoperă şi depăşeşte puţin în timp întreaga primă jumătate a secolului 20, poate una dintre cele mai zbuciumate jumătăţi de secol din istoria omenirii. Un exerciţiu mintal simplu ne poate ajuta să comparăm lumea imperiilor europene de la 1900 cu diviziunea în blocuri politice despărţite de Cortina de Fier care avea să existe cu jumătate de secol mai târziu, pentru a putea înţelege că scriitorul laureat cu un Premiu Nobel pentru Literatură dintre acelea pe care puţini l-au contestat la vremea sa sau îl contestă astăzi a fost martor al unor schimbări radicale ale ordinilor politice în lume, incluzând cele două mari conflagraţii globale, a revoluţiilor sociale violente şi a naşterii celor două dictaturi totalitare ucigaşe cu ambiţii de dominaţie la nivelul întregii planete. Lectura uneia dintre cărţile sale din prima perioada a activităţii sale lilterare, ‘Alteţă regală’ scrisă între 1905 şi 1909, apărută acum în splendida colecţie ‘Raftul Denisei’ de la Humanitas fiction, în traducerea ireproşabilă a lui Mihai Isbăşescu, îmi prilejuieşte câteva reflecţii şi asupra evoluţiei stilurilor literare, şi a identificării în textul şi subtextul cărţii a curentelor subterane care aveau să ducă la marile schimbări de după 1914.

Principatul Grimmburg – ţara imaginară în care se petrece acţiunea cărţii – este un micro-univers, simbol din multe puncte de vedere al unei Europe în criză, aşa cum era continentul în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aparent, un univers idilic:

O ţară frumoasă, liniştită, neagitată. Vârfurile copacilor din pădurile sale foşneau visătoare; ogoarele se întindeau şi se măreau, cultivate cu devotament; meşteşugurile erau nedezvoltate până la punctul de a fi mizere.’ (pag. 33)

 

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

 

Bazele economice ale acestei idile sunt însă complet zdruncinate. Resursele naturale ale ţării sunt ruinate, minele nu mai produc sau au devenit nerentabile, pădurile sunt pe cale de dispariţie. Mann se dovedeşte a fi aici un ecolog timpuriu, eroii săi fiind conştienţi de pericolele despăduririi, ca şi de necesitatea de a păstra resursele principale în proprietatea naţiunii. Clasa conducătoare duce o viaţă care încă mimează regulile protocolului şi ritualurile istorice, dar această se întâmplă pe seama îndatorării financiare a principatului.

… înglodarea în datorii a casei domimatoare era o îndatorire istorică şi naţională, care amintea de vremurile în care toate împrumuturile erau încă probleme particulare ale suveranilor şi când Johann cel Violent amanetase libertatea unor supuşi de vază, pentru a obţine un împrumut. Toate acestea erau de domeniul trecutului. … Străbunii săi lichidaseră temeinic averea familiei, această era acum aproape egală cu zero sau nu valora mult mai mult; se risipise pe construriea castelelor de plăcere cu nume franţuzeşti şi cu colonade de marmură, pe parcuri cu jocuri de ape măiestrit alcătuite, pentru opere pompoase şi pentru tot felul de exhibiţii scăldate în aur. Trebuia să ţină o socoteală strânsă, iar întreţinerea curţii fusese pusă pe picior mai mic, împotriva voinţei marelui duce, ba chiar fără ştirea lui.’ (pag. 39-40)

Două elemente reuşesc să conserve, măcar pentru o vreme, coeziunea sistemului în pofida şubrezelii economice: un contract social între familia princiară şi poporul care o adulează, şi tradiţia folclorică ce include legende şi elemente de magie. Contractul social aminteşte în unele momente relaţia între britanici şi monarhia lor de astăzi, destul de neînţeleasă de mulţi cetăţeni ai democraţiilor republicane. Când principele se îndrăgosteşte de o prinţesă fără sânge nobil atitudinea poporului o prezice parcă pe cea a englezilor faţă de Diana, spre sfârşitul secolului 20. Familia principilor conducători duce o viaţă protocolară, pe care ei înşişi o descriu că ‘lipsită de conţinut pozitiv’. În faţa lor se află ‘poporul’ – acea masă amorfă şi lipsită de personalitate:

… jos, în mica piaţă a primăriei, stătea înghesuit cap lângă cap, poporul – o întindere oblică de feţe intoase în sus, dogorâte, în semiîntuneric, de lumina făcliilor fumegânde. Strigau şi cântau, iar el stătea la fereastră deschisă şi se înclina, se expunea un răstimp entuziasmului şi saluta mulţumind. … Viaţa lui era lipsită de zile obişnuite şi de o realitate adevărată. Se alcătuiau doar din priviri îndreptate cu o extremă încordare către el. Oriunde sosea era zi de sărbătoare şi cinstire; poporul se sărbătorea pe sine însuşi, într-o festivitate; viaţa cenuşie se transfigura şi devenea poezie. Muritorul de foame devenea un om modest, spelunca – o colibă paşnică, ştrengarii murdari ai străzilor se transformau în nişte fetiţe şi băieţi cuminţei îmbrăcaţi în haine de sărbătoare …‘ (pag. 160-161)

Presa este şi ea aservită ordinii existente, prezentând lumii şi principilor o viziune edulcorată despre realitate şi despre ei înşişi:

Şi Klaus Heinrich citea despre influenţa să personală, despre graţia şi măreţia sa, citea că-şi îndeplinise bine misiunea, că luase cu asalt şi câştigase inimile tinerilor şi ale bătrânilor, că înălţase cugetul poporului deasupra cotidianului şi că-i stârnise dragostea şi bucuria.‘ (pag. 168-169)

Putem doar presupune care este doza de naivitate şi care este doză de luciditate ironică a lui Thomas Mann în această construcţie literară. Ignorarea curentelor subterane de dincolo de suprafaţa de poleială scrijelită a relaţiilor între principi şi popor a fost scump plătită în istoria reală, la câţiva ani după publicarea acestei cărţi. Nu au ajutat nici tendinţele liberale ale prinţilor luminaţi, nici elementele de democraţie destul de formală de altfel, cum sunt ‘audienţele libere’ descrise în carte.

Elementele folclorice, a două componentă a acestei relaţii idealizate între popor şi principi, au un aer de basm îmbinat cu magie. Poporul aşteaptă venirea unui principe fără o mâna, pe care o ghicitoare ţigancă îl prezisese cu un secol în urmă, şi care va rezolva problemele ţării. Faptul că prinţul Karl Heinrich se naşte cu un defect congenital crează speranţe că epoca de aur, marcată şi de transformarea trandafirilor din curtea unuia dintre palatele princiare în flori frumos mirositoare (altă legendă cu tente aproape mesianice) nu este departe.

 

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

 

În realitate salvarea ţării sau happy-end-ul în această alegorie cu prinţi şi cerşetori şi viitoare principese de origine mai puţin nobilă depind de două elemente care vor decide şi soarta poveştii de dragoste înfiripate între principele devenit coregent şi Imma – frumoasa, independenta şi năbădioasa fiică a miliardarului Spoelmann venit din America. Prima şi poate cea mai importantă este spargerea barierelor sociale personale dintre cei doi tineri şi câştigarea încrederii pentru sinceritatea sentimentelor principelui crescut în turnul de fildeş al superiorităţii clasei sale nobiliare, necunoscător al realităţilor cu excepţia lecţiilor din tinereţe primite de la profesorul şi tutorele Raoul Uberbein (singurul personaj tragic al cărţii):

Stai drept şi pui întrebări, dar fără să participi; nu te interesează nimic şi nu ţii la nimic. Am văzut adesea: vorbeşti, exprimi o părere, dar ai putea să exprimi tot atât de bine şi alta, căci în realitate n-ai nici o părere şi nici o credinţă şi nu te interesează nimic altceva decât atitudinea ta de prinţ. … Cum ar putea avea cineva încredere în dumneata? Nu, ceea ce inspiri nu e încredere, ci răceală şi jenă; şi, chiar dacă mi-aş da cu silinţa să mă aproprii de dumneata, acest fel de jenă şi de neajutorare m-ar împiedică s-o fac …‘ (pag. 312)

Al doilea element al ecuaţiei funcţionează ca un fel de ‘deus ex machina’, procedeu care poate fi iertat din perspectiva literară (în definitiv avem de-a face cu un fel de basm politic cu prinţi şi fete frumoase) dar care este mai greu de digerat din perspectivă istorică. Thomas Mann dovedeşte, prin intermediul personajelor sale şi al descrierilor din carte, o bună înţelegere a mecanismelor economice şi financiare, şi a cauzelor sociale care au împins în criză statele europene care încercau să perpetueze sistemul monarhic şi principial. Adept al capitalismului financiar cu tendinţe liberale şi chiar şi ecologiste şi simpatizant al monarhiilor iluminate, el încearcă să le combine în această poveste de dragoste cu sfârşit fericit prin relaţia dintre bunul prinţ Karl Heinrich şi viitoarea prinţesă Imma, care rezolvă cel puţin pentru moment şi problemele principatului Grimmburg prin utilizarea dotei nupţiale pentru umplerea găurilor bugetului naţional. Istoria reală a fost – o ştim astăzi – mult mai crudă cu ţările Europei şi convulsiunile sociale au făcut irelevante soluţiile pur capitaliste. Mulţimile şi-au ieşit din tăcere şi au anulat contractele sociale, şi drumul spre o nouă stabilizare economică şi politică avea să treacă prin vărsările de sânge ale războaielor şi revoluţiilor. Romane că acesta, frumos scrise şi propunând soluţii idealizate, au rămas însă ca documente istorice ale stării de spirit dinainte de furtuni şi motive de delectare la lectură.

 

 

The success of the Romanian cinema in the last decade or so did not spring up from nothing. Although the cinema in Romania was more strictly censored and controlled by propaganda during the Communist period, a handful of talented directors existed and they made a few good or at least decent films in a difficult ideological environment, with very little technical means. One of these directors was . Something strange happened though with him and most of the film directors in his generation after 1990. With some exceptions they seem to not have been able to use to the best the freedom of expression (political and stylistic) or to adapt to the technical progress that became soon and fast available. Many of their films seem to be stoned in the past, repeating mistakes and perpetuating stereotypes that belong to a different era. Pita’s Kira Kiralina is a good example on this respect – a cinematographic failure on almost any respect.

 

sursa http://www.imdb.com/title/tt2497852/

sursa http://www.imdb.com/title/tt2497852/

 

Kira Kiralina brings to screen a story by – a writer of Romanian origin who charmed the French readers in the 1920s with his stories of passion and brigands located in the the North of the Balkans and especially in the cosmopolitan area of the last hundreds of kilometers of the Danube course before reaching the Black Sea. It’s a fascinating zone, a land of legends and passions which could be the stage of great stories and movies. The problem with the script written by  and the screen version of  is that they did not create a cinematographic vision parallel to Istrati’s text, but rather chose the easy path of having a screen character read the story off-screen and what we see on screen is kind of an illustration of this reading. If we put together the scenes where the main character remembers and reads loudly the episodes of his childhood and troubled teens age, we probably get many minutes with the actor smoking and writing on the same sheet of paper. Such techniques are maybe fit to TV theater or low cost TV dramas, but not to big screen movies. Story telling is broken, more an exemplification of the monotone reading of the book text. Characters are introduced by the voice of the story teller and not but what they achieve themselves on screen. Some of the action scenes are a complete failure, like the dramatic shooting between the sadistic father of the two kids, and the brothers of the mother, or the revenge scene taking place a few years later.

 

(video source RollerCoaster PR)

 

The cinematography of a few of the scenes (filmed out-doors) and the exceptional costumes (designed by Oana Paunescu ) offer a glimpse of what this movie could have been. Unfortunately, they are just exceptions and the overall conception fails to provide a credible description of the world at the mouths of the Danube at the end of the 19th century and of the heroes created by Panait Isrtrati. The orthography even of the name of the film (‘Kira Kiralina’) is different in the distribution from the one of the poster (‘Kyra Kyralina’) and for some reason unknown to me different from the one used in the Romanian versions of the book (‘Chira Chiralina’). Actors work is irrelevant, they all seem stiff on screen, fresh newcomer faces as well as the known Romanian actors in the cast. The very last two scenes of the film (even if one of them us too verbose) happen after the story teller task was completed, and they give a hint of what this film could have been if a different approach was chosen. It’s too little and too late.

 

For the second consecutive year the cinematheque in my city hosts a Czech Film Festival, and the most interesting film I have seen by now is this work co-directed by and describing an event that took place more than 40 years ago in what was then Czechoslovak Socialist Republic. It was by all criteria a shocking event, especially for the ‘quiet’ and ‘normalized’ Czechoslovakia of the 1970s. Today we would immediately suspect a terror attack, but the roots of crime of the girl who one day drove her truck in a bus station in Prague killing eight people have their origins not in ideology but in a deep personal trauma and in the complete failure of a system that could not perform basic obligations to its citizens, and even less knew how to tolerate differences and deal with the individuals in trouble.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2953762/

source http://www.imdb.com/title/tt2953762/

 

Olga Hepnarova grew up in a mid-class normative family, but was by all criteria a non-normative young woman – rebel, non-communicative, isolated by her school and work colleagues, a lesbian in a society that did not tolerate homosexuality. I found the acting performance of to be superb, she is living within her character, the desperation and mute cry for help of Olga crosses the screen. Can her deeds be pardoned? Hardly so, as eight innocent people lost their lives in an act of violence that she considered to be a revenge on the system. Is the environment she lived in responsible also for her situation? So it seems, as she seems to be permanently looking for something or somebody to cling on, but she finds nothing in the system (doctors, psychologists, companies she worked for) and nobody among her family or the people she meets who can or wants to help. She is described as a schizophrenic, considered herself bullied and persecuted by everybody around, and had a strange detachment between her intelligence and the way she lived, her actions and reality. Only in the last very moment she seems to have realized that that was for real, and of course, that was too late.

 

(video source Strand Releasing)

 

Directors and decided to make this film in the style of the good Czech cinema of the 1960s. This is reflected not only the black-and-white coloring, but also in the approach in describing the daily reality. We are in Czechoslovakia of those times, we see how people lived and the problems they faced, we are faced with the dullness and lack of hope of their lives, but the critic of the system is never explicit . The script is written and the film is made like censorship is still in place. Good story telling, inspired editing, and excellent acting performances make this film interesting, although we know the end (and the Czech viewers know even better the story). It’s not easy to watch as this is a grim story with an unavoidable tragic ending, a spiral of fall and desperation that never provides a ray of hope – but those who are interested in the life of that side of the Iron Curtain during the cold war and in good cinema will be rewarded.

The assassination in Prague in 1942 of Reinhardt Heydrich – ‘protector’ of Bohemia and Moravia and one of the planners of the ‘final solution’ – was one of the most spectacular events of WWII. Although it did not change dramatically the fate of the war, it had a strong impact on the moral of both the German as well as the Czech and other nations fighting on the allies side, proving that the Nazi occupiers were not immortal and that punishment was to be inflicted on the heads of their regime. It also led to savage reprisals that destroyed any hope of cooperation between the German and the occupied Czech areas.  ‘The Man with the Iron Heart’ based on a novel by and directed by carefully describes the main characters of this historical drama as well as the events before and after the attack on Heydrich.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3296908

source http://www.imdb.com/title/tt3296908

 

A few weeks ago I have seen ‘The Zookeeper’s Wife’ which figured as central character the wife of a Polish Resistance hero who helped him in saving the lives of hundreds of Jews in occupied Poland. The first half of ‘The Man with the Iron Heart’ had the chance to develop as a ‘The Holocaust Planner Wife’ with a description of the biography and ascension to power of Reinhardt Heydrich, from an immoral officer in the German navy to the highest ranks of the SS under the influence of his wife. We are used to think positively about love stories, and this is a love story of a different kind, the one between two mean people, united by an ideology of hate, deeply corrupt despite the cultural polish of their education and hobbies.  This part of the story and the film is supported by the splendid actor work of , with also giving a convincing performance as the hateful and hated ReichProtektor. I liked less the ‘punk’ version of Himmler created by , it was supposed to be sarcastic, but hard to laugh about such an horrific historic character. Over all this part of the film is the best in my opinion, and maybe would have deserved to be developed more. The authors of the script however decided to cut the action in the middle and focus in the second part on the resistance fighters who prepared and executed the assassination, the consequences of their deeds and their fatal fate. It was not bad, but closer to the beaten paths.

 

(video source FilmTrailerZone)

 

Events of WWII like this one seem to continue to be a source of inspiration for film makers – best proof is that ’The Man with the Iron Heart’  is released less than one year away from ‘Anthropoid’. Each brings a different perspective, and some of them succeed in creating solid stories, with heroes we care about (sympathize or hate). It’s the case of this film as well, a film that I recommend.

After having seen last week the 2016 “Frantz” I continued yesterday my ( cure with “The Double Lover” (or “L’amant double” in original) the latest film of the French director, a film that was present also in the 2017 competition at the Cannes festival. Both movies deal with issues of identity, truth and deception and how these can impact relationships between men and women. This is were similarities stop. There are many differences and almost all in favor of the 2016 film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6367558/

source http://www.imdb.com/title/tt6367558/

 

The story which is ‘freely’ inspired by a novel by Joyce Carol Oates (which has already originated a movie by starts as the story about a relationship between a psychoanalyst and his patient that turns into a strange and uneasy love affair. While the relation between shrink and patient needs to be based on trust and truth, in this case the contrary happens, as each of the two characters avoids fully sharing their feelings, hides things from the past, speaks half truths or plain lies. They seem that they cannot work as a couple on any plan. The bad start of the relation develops to worse and the odd things that happen on screen are complicated by having them told in a mix of genres – French art film with Paris and a museum of disturbing modern art as background, erotic thriller, horror and guilt in the Hitchcock and Polanski traditions. All these get together in a ‘bouillion’ that becomes less and less credible, up to the point that the story cannot be solved but by explaining that all was some kind of dementia delirium with very prosaic physiological roots.  What should have been a sophisticated game of mirrors becomes a multiplication of images by mirrors disposed in a chaotic manner. To make things worse, the ending makes the mistake of explaining too much in sordid details. Hard to believe that the film with this ending comes in the filmography of Ozon just after “Frantz” with the wonderful ambiguity of its open ending.

 

(video source September Film Distribution)

 

Acting is also problematic. Ozon’s choice of actors seems sometimes odd (not only here) because they are characters that do not feel well in their own skins. In this case he chose (his discovery in  “Young & Beautiful “) for a role that needs more expressiveness and fragility than what the actress delivered on screen. There is no chemistry between her and either of the two selves (or twin brothers) played by  . I will never complain about seeing again in a film and I apreciate Ozon’s creating in every film of his strong and interesting feminine characters that break the stereotypes, but her role or maybe roles (another odd double) seem to be wasted talent here.

The Double Lover” never reaches at cinematographic level its ambitions. The jury at Cannes 2017 deserves an award for not giving – despite the names of the director and the cast – any award to this movie.

 

Ismail Kadare face parte – alături de Philip Roth şi de Amos Oz – dintr-o foarte puţin numeroasă şi foarte selectă categorie de scriitori contemporani al căror nume este menţionat în fiecare an de mai bine de un deceniu între favoriţii pentru a primi Premiul Nobel pentru Literatură, şi pe care juriul de la Stockholm pare să îi ocoloească în mod sistematic, atribuind premiul altor scriitori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, după criterii pe care poate ei le cunosc, dar care nu par a fi străine de considerente politice de moment. Cu toţii se aproprie sau au depăşit vârstă de 80 de ani, şi deşi le urez tuturor sănătate şi ani buni de creaţie şi de viaţă înainte, nu pot să nu mă tem că plecarea spre lumea celor care nu mai publică noi cărţi se va petrece prea devreme, şi vor intra în panteonul – nu puţin numeros – al scriitorilor despre care viitorul şi eternitatea se vor mira cum de au putut fi ocoliţi de ceea ce ar trebui să fie cel mai important premiu literar al planetei.

Culegerea ‘Firmanul orb’ apărută recent în aleasa colecţie ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction în traducerea (căreia nu i-am găsit vreun cusur a) lui Marius Dobrescu adună cinci povestiri ale lui Kadare datate între 1977 şi 1995, care au că spaţiu comun de desfăşurare Albania şi Balcanii celor patru secole de istorie în care s-au aflat sub dominaţie otomană. Albania este o ţară cu o istorie aparte în peisajul european. Relieful muntos şi clima aspră, populaţia nu prea numeroasă dar legată de natură şi de tradiţie, locul geografic la confluenţa de imperii şi religii, au creat un caracter naţional considerat aprig şi independent. Este un spaţiu al legendelor dar şi al extremelor. Secolul 20 a adus Albaniei independenţa după primul război mondial, dar a doua să jumătate a marcat căderea ţării în cea mai extremă formă de dictatură totalitară pe care a cunoscut-o Europa postbelică, şi cea mai rigidă formă de comunism combinând teroarea, cultul personalităţii şi ingineria socială. Kadare a supravieţuit (nu fără probleme şi nu fără compromisuri probabil necesare supravieţuirii) acestei perioade pentru a apare la sfârşitul ei ca una dintre vocile cele mai lucide împotriva totalitarismului din literatura lumii. Când scrie despre Albania însă, Ismail Kadare nu scrie numai despre ţara sa ci despre întreg spaţiul balcanic, şi despre întreaga lume aflată sau ameninţată de dictaturi. Albania ca metaforă a lumii, dacă vreţi.

 

https://www.libhumanitas.ro/ismail-kadare-firmanul-orb-humanitas-fiction-2017.html

https://www.libhumanitas.ro/ismail-kadare-firmanul-orb-humanitas-fiction-2017.html

 

Prima povestire a cărţii, ‘Biserica Sfânta Sofia’ mi-a amintit romanul lui Elif Shafak, ‘Ucenicul arhitectului’. Eroul povestirii este ca şi în cartea scriitoarei turce arhitect al unui atot-puternic sultan, în acest caz nu altul decât Mehmed al II-lea, cuceritorul în 1453 al Constantinopolului. Iată cum este descrisă întâlnirea cu biserica Sfânta Sofia, monumentul care de aproape un mileniu simboliza credinţa creştină şi puterea cultului ortodox:

‘Simţi cum capul şi trupul îi fură absorbite de undeva, de sus. O lumină incredibilă, de o strălucire intensă, cobora din cupolă asupra lor. Arhitectul simţi cum începe să se descompună. Muşchii, tendoanele care-i ţineau, încheieturile i se topeau cu repeziciune. Fusese aruncat brusc în centrul universului. Nu-şi închipuise vreodată că lumina închisă între zidurile unei construcţii poate fi mai compactă şi mai dominatoare decât cea liberă, de afară. Strălucirea aceea te făcea să te volatilizezi şi, aşa imaterial cum erai, te arunca în cele mai îndepărtate cotloane ale nemărginirii.’ (pag. 10)

Decizia sultanului de a transforma marea biserica în moschee, de a transferă sfinţenia de la o credinţă la alta păstrând sacralitatea spaţiului şi lumina din el este încredinţată spre executare arhitectului. Acoperirea caracterului creştin şi al simbolurilor sale pictate in ziduri nu este însă o sarcina uşoară, căci spiritul locului pare a se împotrivi:

Fără grabă, oamenii treceau pensula cu vopsea peste chipul lui Cristos şi al mamei Lui. Dar vopseaua era atât de subţire, încât, după ce se usca, coroana de spini, prima care reuşea să sfâşâie valul de culoare, se ivea din nou, urmată de rănile crucificării şi apoi de toate celelalte.’ (pag. 19)

Sfârşitul povestirii prezintă şi o surprinzătoare schimbare de perspectivă. Sufletul clădirii istorice intră în rezonanţă cu amintirea stăpânilor creştini şi musulmani care i-au determinat destinul, le preia şi le amplifică vârtejul gândurilor şi pe cel al simţirilor.

Şi următoarea povestire a volumului numită ‘Adio trecutului’ se întâmplă într-unul din momentele de răscruce istorică a Balcanilor. În casă dregătorului Beqir Ali, administrator al unei frânturi de Imperiu vine un emisar. Care este scopul venirii sale? Aduce oare cu el firmanul mazilirii? Trimisul pare a nu fi interesat de încercările de a-l corupe, el se dovedeşte a fi mai degrabă un vestitor care încearcă să transmită albanezilor planurile sau poate visele Sultanului, într-o alegorie care combină fantezia orientală cu teme biblice:

Visul acesta s-a întrupat într-adevăr … Albania, creştină o mie cinci sute de ani, într-o mare de ghiauri, la numai o sută de mile de Vatican, era a noastră, adică asiatică. Înţelegi ce lucru măreţ e acesta, Beqir Ali? Era semnul sigur trimis de Allah că Islamul avea drumul deschis către întreagă lume, … Aşadar, în urmă cu patru sute de ani, visul acesta s-a realizat … numai că … numai că … toată treaba era să nu se întrerupă … înţelegi ce vreau să spun, Beqir Ali. Toată treaba e ca el să continue, adică … Albania să rămână în Asia … Iată de ce nu-l ia somnul pe măritul sultan.’ (pag. 55)

Imperiul Otoman în nuvelele lui Ismail Kadare este simultan un simbol al mecanismului puterii absolute şi o lume în care visele îşi au locul lor important în procesul deciziilor. Birouri ale Viselor înregistrează şi arhivează visele sultanilor (furtul unui asemenea vis este evenimentul care declanşează destrămarea însuşi a structurii imperiale în ‘Furtul somnului imperial’, cea mai scurtă si mai ambiguă povestire a volumului) dar şi pe cele ale supuşilor. Dacă ar fi să căutăm definirea caracteristicilor scrierilor lui Kadare şi ale lumii pe care o crează trebuie să alăturăm dimensiunii istorice (documentate şi riguros prezentate) pe cea onirică.

 

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Ismail_Kadare

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Ismail_Kadare

 

Povestirea cea mai formidabilă a culegerii este cea care da şi titlul cărţii: ‘Firmanul orb’. Este datată 1984 şi pe lângă rezonanţa orwelliană a datei trebuie să remarcăm şi faptul că Enver Hoxha, dictatorul stalinist al Albaniei, era încă în viaţă. În cele vreo 60 de pagini ale nuvelei ne este prezentată metaforic o analiză sarcastică şi detaliată a mecanismului terorii, întruchipat de decretul sultanului care pedepsea cu orbirea pe toţi cei bănuiţi că ar avea puterea deochiului, invinovăţit de esecurile imperiului.

Un sentiment cunoscut, uitat parcă de câţiva ani, începuse să plutească în aer: frica. Era o frică ciudată, complet diferită de temerile de boală, de tâlhari, de fantome sau de moarte – era frica de stat. Rece, diformă, ceţoasă, dar acoperind totul, zi de zi şi oră de oră, aceasta a început să prindă în capcana ei sute de mii de oameni.‘ (pag. 76)

Teroarea este arbitrară, ea nu ocoleşte niciun segment al structurii sociale, nici pe călăii de ieri sau pe tovarăşii de drum, nici rudele cele mai apopiate, nici părinţii, copii sau iubiţii, nimeni nu este la adăpost. Firmanul orb ameninţă cu aceeaşi putere pe care o cunoaştem din perioada terorii staliniste în Uniunea Sovietică sau a Revoluţiei Culturale din China.

În fiecare zi se întâmplau lucruri pe care nu le ştiai cum să le categoriseşti. Lovitura, la fel că fulgerul de primăvară, îşi schimbă adesea direcţia şi pârjolea acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Mulţi devotaţi ai regimului, chiar dintre aceia care se bucuraseră la început şi se grăbiseră să pornească vânătoarea, se treziră într-o dimineaţă legaţi fedeleş în arest. Aceste lovituri înşelătoare, pe care unii le credeau a fi ezitări ale statului, iar alţii intenţionate, cu scopul de a produce confuzie, îi făcură şi pe cei mai încrezători să-şi plece capul. S-a văzut că în nenorocirea asta nimeni nu putea să se simtă apărat.’ (pag. 111)

Ca multe dintre terorile arbitrare, şi cea a Firmanului orb se termină într-o zi, poate pentru că dictatorul îşi atinsese cota planificată de victime, poate pentru că pentru moment consideră că rivalii săi fuseseră lichidaţi şi poporul redus la supunere, poate pentru că orice foc, oricât de aprig sfârşeşte prin a-şi mistui sursele de distrugere. În relativa ‘liberalizare’ care urmează se întorc o parte dintre supravieţuitori, cu traumele detenţiei şi suferinţei in suflet şi carne, în acest caz cu orbirea permanentă. Atmosfera seamănă cu cea relatată de Vasili Grossman în ‘Pantha rei’, cartea care descrie atmosfera din Uniunea Sovietică în perioada de imediat după moartea lui Stalin:

‘… cea ce i-a uluit pe toţi a fost eliberarea lor în masă. Lucru care n-a fost, cu siguranţă, o coincidenţă, şi nici rezultatul vreunei neînţelegeri între ei … majoritatea decăzuseră complet. Se îmbrăcau jerpelit, cu haine vechi, iar în loc de pantofi purtau nişte saboţi de lemn, al căror bocănit le dădea un aer şi mai tragic. Nu doar cei orbiţi violent erau astfel. Printre zdrenţăroşi erau şi dintre aceia care se duseseră la orboficii cu surle şi trâmbiţe, aşa cum, printre cei mutilaţi cu forţa erau şi câţiva care se imbrăcau bine, chiar mai bine decât înainte, fudulindu-se peste tot, ca şi când ar fi vrut să-i sfideze pe cei din jur cu găurile negre de pe chip.’ (pag. 129-130).

Dacă ar fi după mine aş adaugă această culegere de povestiri ca bibliografie obligatorie pentru orice curs despre istoria regimurilor totalitare ale secolului 20, alături de ’1984′ a lui George Orwell.

 

 

 

A lot of film fans deplore or criticize ‘s latest choice of roles. They all seem to be focusing on action movies, with the 55 (!) years old actor cast in roles where the ration between fights, high-speed chases and use of advance weaponry  on one side and meaningful story and dialogs on the other is dangerously unbalanced in the favor of the first. His role in the 2014 ‘Edge of Tomorrow‘ apparently falls in the same category.  However, the film directed by  (of ‘The Bourne Identity’ and ‘Mr. & Mrs. Smith‘ glory) is much more than this. It is actually one of the smartest science-fiction films in the last few years.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1631867

source http://www.imdb.com/title/tt1631867

 

Time looping is one of the most intriguing themes in science fiction, and has a huge number of variation and derived paradoxes. The authors of the script of this film have taken the idea and introduced it into a ‘War of the Worlds’ kind of film and actually cinematography and even the evil alien’s appearances look quite similar to the one in the films inspired by H. G. Wells classic novel. What is different is that the superiority of the alien race is not based only on physical abilities but on the capability of controlling and resetting time. Luckily, at least some of the humans will be contaminated and use the trick to fight the invasion. I will stop here in order to avoid spoiling too much, with the promise that there are many more surprises, and that the solution and ending combines action and fine sci-fi.

 

(video source Warner Bros. Pictures)

 

does what he best does (and likes it) in the last decade, with a good and fit companion to his deeds. Well-paced action combines with smart writing for a film that needs no excuses to be liked.

 

I have somehow missed ‘Now You See Me‘, a very entertaining movie directed by when it was released four years ago. Luckily, it’s one of those movies that do not lose their appeal that fast, and then it’s summer time, so the right time for fun and entertaining films. The only detail that seems overcome by time in this film is the usage of phones phones with geo-positioning systems.As smartphones took over the market, and applications as Google Maps became ubiquitous, the cops using keyboard based not-so-smart mobile phones seems to have happened twenty and not four years back. It’s kind of a lesson for film-makers which may find more and more difficult coping with the pace of progress of our smart gadgets. Maybe the sequel avoids this mistake.

 

http://www.imdb.com/title/tt1670345

http://www.imdb.com/title/tt1670345

 

Now You See Me‘ combines two genres – the big robbery and the magicians movies, with more emphasize on the later. ‘The closer you look, the less you see’ is the key saying of the film which tells the story of four magicians with different specializations brought together in a team that combines huge magician shows a la David Copperfield with bank robberies. They are supported by a finance tycoon (), followed by a former magician () whose pastime is exposing on TV the tricks and frauds of magicians, and have of course all the FBI and Interpol on their tracks. The roles of manipulators and manipulated, suspects and innocents change all the time, and as in a good magic show we are never sure what we exactly see on screen.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

The story may have a few holes that cannot be filled even by magic, but the convention works well, and is well supported by the actors. Watching and is always a delight in this kind of roles that they enjoy playing in this epoch of their careers. The rest of the team does a good job as well, with special mentions for  and . ‘Now You See Me‘ is a film to enjoy, like a good show with magicians.

 

Frantz‘ is one of those films that follows you long after the screening is over. What I and maybe many other viewers of ‘s 2016 film  will remember years from now will be the silhouettes of the two principal heroes – the beautiful German young woman Anna (interpeted by ) whose lover, Frantz,  fell on the front two months before the end of the First World War and the out-of-world French young man Adrien Rivoire (actor ) who is also an ex-soldier, has met Anna’s lover some time in the past, and comes to put flowers on his empty grave and ease the grief of Anna and Frantz’s parents.  One may say that is a miscast, and maybe this is true, but he is a miscast not as an actor, but in the world his fate was to live in.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5029608/

source http://www.imdb.com/title/tt5029608/

 

Frantz himself gives the name of the film, as all characters are tormented by his absence, his falling in the war makes him the victim, but actually everybody in this film is a victim of the absurdity of the war. The film succeeds to present in a moving manner how destinies are cut short by war, and how difficult are healing, forgetting, forgiving. It also asks questions about the capability of humans to cope with the horrors of the past – can they do it while facing the truth which is sometimes more cruel than their imagination allows? Or maybe lies are allowed when they can help healing or avoid reopening fatal wounds?

Ozon’s film also carries an anti-war message. The heroes belong to the two sides of a war that created devastation for both nations. One may have been victor, the other defeated, but both countries are in ruins, millions of lives were lost, the survivors continue to carry the scars of the war traumas but also the germs of hate that will be at the root of the next war. The symmetry of scenes and situations may seem demonstrative, but it’s good to remember that blood, enmity and mistrust divided Europe no so long ago.

 

(video source Moviefone)

 

The film makes use of black and white for the majority of the time, with colors inserted in some key moments, without necessarily marking the borders between reality and imagination, past and present, truth or fiction. It was a very good idea in my opinion to avoid the trap of a happy ending and to leave more ambiguity in place, with a mysterious lesser known painting of Manet handling to the viewers the key to what may have happened next. Questions marks are relevant for both past and future.

There are films based on graphic novels (comics books) heroes and action stories and the genre is flourishing making happy studios and fans of all ages. And there are the ‘Sin City’ films which are graphic novels on screens.  ‘Sin City: A Dame to Kill For‘ directed by (who also created the books that inspired them) and is only the second in this genre. I liked it. I will try to explain the reasons and the difference.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0458481

source http://www.imdb.com/title/tt0458481

 

The first thing to notice with ‘Sin City 2′ (as for the first one almost one decade earlier) is that it does not pretend to be anything else that it is. It is a comics story which is directly designed for the big screen rather than for the paper support of the graphic novels. The story (there are actually three almost independent story threads) is simple and relies mostly on action. No psychological or character development is to be expected from its heroes, they are from the first time they appear on screen until the moment they die or the end of the movie (what comes first) ‘The Drunken Righteous’, ‘The Dangerous Vamp’, ‘The Corrupt Senator’,'The Nice Face Gambler’, etc. The actors either wear masks () or they are their own masks (, , , , , ). Most of them create their own characters as graphical novel heroes. The only one who holds some mystery and hides – at least for some time – her real intentions is the character played by . All seem to enjoy themselves greatly to be in the film.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

All this concept is supported by a superb cinematographic solution which places the actors on sets that seem to be drawn in comics style and uses mostly black-and-white with touches of selected colors as in the mid 20th century comics books combined with the cinema masterpieces of ‘film noir’ from the same period. The execution is perfect, and the action scenes not only support the stories but also create moments of aesthetic wonder and fit perfectly in the atmosphere. The concept and the execution make of ‘Sin City: A Dame to Kill For‘ a rare combination of good entertainment and stylish cinema.